De prin august, din pârguieli bogate în zahăr ale fructelor, la mine pe blog se ajunge căutând despre fermentarea prunelor.
Mă bucur că oamenii mai fac la cazan, sper să pună lângă el și oala de pământ unde să fiarbă și niște fasole uscată.
Bunicii mei așa făceau.

Ajunsei acum câteva ore, de la un text pentru Cuvinte de vânzare, să-mi vâr năsucul în bibliografiile mele din facultate.
Găsii nume de opere de care pur și simplu uitasem, iar de unele nu mai știu să încropesc o frază.
Hernani al lui Hugo, uitasem complet.
De Fedra lui Racine, de Jacques fatalistul lui Diderot nu mai știu să zic nimic. Din ultimul păstrez o imagine a unui cineva călare.
De Negura lui Unanumo nu mai vorbesc. Știu că am citit-o într-o vară, în mal de Dunăre, topindu-mă de atâta căldură.
Blecher, doar gândindu-mă la cartea lui, mă umplu de o realitate letargică.
De aici trag o singură concluzie, literatura trebuie și recitită, iar eu nu am terminat-o de citit, aia pe care mi-am propus-o eu.
Ce stare urâcioasă îmi dădură toate aceste cărți uitate!
Și oare câte sunt acelea pe care le-am dosit în ungher de memorie și care nu or să mai iasă niciodată la lumină?

Din când în când, printre textele acestui blog, o să se ivească, ca un ghiocel în zăpadă, imaginea fetiței mele, Mara.
Sunt unele episoade pe care trebuie să le păstrez așa cum știu eu cel mai bine, prin scris.
Mara mea a mers din această toamnă la grădiniță, asta am mai notat-o, sunt convinsă. Am întrerupt puțin grădinița pentru a merge la mare, iar de săptămâna trecută, de când a reluat mersul la grădiniță, Mara îmi umple diminețile de plumb. Plânge, se ține strâns de mine și mă strigă sau îmi strigă să nu o las.
Plec în ochii compătimitori ai secretarei sau ai directoarei care îmi promit că mă sună. Când merg să o iau, plecăm vesele amândouă. Ne ținem de mâini și ne povestim una alteia întâmplările din absență. Mai mult eu povestesc, căci deși încerc s-o fac să povestească, ea mă amăgește cu întâi tu mama.
Încerc astfel să creez o obișnuință între mine și ea, povestea.
Povestea, cred eu, o să mă ajute să fiu prietenă și ochi ager în același timp.
În momentele acestea de poveste, am încercat să aflu ce o deranjează la grădiniță, dacă și-a făcut prieteni, dacă se joacă.
Mara mi-a răspuns că ea nu are prieteni la grădiniță, prietenii ei sunt mami și tati.
Am privit-o lung, dar ea a întors capul și a privit pe geam cu o geană blagiană care ascundea sub ea secretele lumii ei.
Și eu, la fel ca Blaga, nu vreau să strivesc corola de minuni a lumii.

În mijloc de septembrie, când greierul deja își începe lamentarea în fața toamnei, eu mi-am prelungit puțin vara cu o excursie în Creta.
Dimineața la 7 inspiram particulele medicamentoase dispersate în aer alături de Mara, iar spre amiază mai încercam și unele activități de oameni mari.
Într-o astfel de amiază am mers să facem scufundări, ceva ce mi-am dorit întotdeauna, o experiență inedită, o călătorie în altă lume.
Am făcut un scurt curs din care am reținut importanța respirației constante. Am zâmbit ezitant la final și m-am echipat veselă. Am intrat în apă râzând, am intrat sub apă cu îndrăzneală.
Am respirat, am respirat, am respirat.
Am ieșit la suprafață, am dat jos masca și am ieșit.
Pur și simplu nu mi-a plăcut, nu mi-a plăcut ceva ce îmi place și îmi doresc foarte mult să văd, lumea subacvatică.
Am scăpat de costum, am tras un tricou pe mine și m-am așezat pe șezlong urmărindu-i pe ceilalți cum învățau ce trebuie să facă pentru a se scufunda.
Am eșuat.
Simțeam, acolo pe șezlong, cu picioarele adunate sub mine, cum sufletul meu cedează amărăciunii. Când toată veselia mi-a fost infectată de această stare, ochii au fost aceia care au început să vorbească, căci glas nu mai aveam.
Priveam în gol.
Cumva, ratarea asta a devenit suma eșecurilor din viața mea. În viața mea de elevă și de studentă, din cauza fricii de eșec, am preferat să rămân un comentator din margine. În margine nimeni nu-ți descoperă talentul, dar nici nu ți se confirmă mediocritatea.
În margine am descoperit blogul, această formă de exprimare unde titanii literaturii nu mă ajung, deci nu mi-e rușine să mâzgălesc. Aici mai găsesc ceva de zis după Eliade, Ionescu, Dostoievski, Hesse, Pessoa.
Dar amărăciunea a rămas în mine. Nu mă mai mulțumește nici marginea, dar nici nu știu ce anume pot face într-ale scrisului.
Veselia mi-a revenit, dar râd într-o stare permanentă de amărăciune sufletească.
Și toată starea asta de la neputința mea de a face scufundări în mare.

Raskolnikov, Nikolai Stavroghin, Ivan Karamazov, Jean Christophe, Julien Sorel, Anna Karenina, Robert Jordan, Ștefan Viziru, Hans Castorp, Andrei Bolkonski, toate sunt nume de personaje, cunoscute și recunoscute.
Personajele astea, plăsmuiri ale unor condeie bezmetice, s-au strecurat cumva pe lângă pactul meu cu ficțiunea.
Accept existența lor în opera literară, dar eu le-am permis să figureze și în viața mea sentimentală. Le-am permis să mă întovărășească, să mă sfătuiască, să mă învețe, să mă dojenească.
De o săptămână am un nou prieten de periplu emoțional, Paul Morel.
Paul Morel aparține unui alt condei bezmetic și există în cartea lui D.H. Lawrence, Fii și îndrăgostiți.
Lectura acestei cărți mi-a revenit spasmodic. Mereu aveam senzația că sunt într-un tren în care, la un anumit interval, cineva trage alarma. Cu mintea încetinită zăboveam în situațiile sufletești.
Am citit cu durere despre degradarea relației dintre soț și soție. Cel mai frecvent conflict de cuplu este acela cunoscut, dar nerecunoscut de mulți dintre noi, tentativa de a-l schimba pe cel de lângă tine.
Am citit curioasă despre relația mamă-fiu. Aici mi-am sfârtecat sufletul. M-am pus în locul mamei în timp ce așteptam o izbândă a iubitei.
Fiecare are dreptul la iubire de la fiu, mama, că te-a născut, că te-a crescut, că te-a iubit și protejat, iubita, că aduce ceva nou, că oferă, pe lângă suflet, și împlinirea sexuală.
Am citit deconcertată despre relația fiu-iubită.
Paul Morel se îndrăgostește de o prietenă din copilărie, iar mai târziu de o colegă de serviciu.
Miriam, prietena din copilărie, se îndrăgostește și ea de Paul, dar nu reușește cu nici un chip să-l țină lângă ea. În prezența ei, Paul se simțea înghițit sufletește. Fata îi dorea sufletul, dar îi ignora instinctul. Când ajungeau să vorbească despre sărut sau așternut, Paul vedea în ochii fetei disprețul. După ani de zile, Paul îndrăznește, de fapt reușește să o atingă. În tot timpul cât se iubesc, Miriam degaja un aer pios de sacrificiu.
Niciodată Paul nu s-a simțit dorit de ea, iar la final, băiatul îi mărturisește: tu mă iubești atât de mult încât ai vrea să mă ai în buzunarul tău. Și acolo aș muri sufocat.
A doua iubire a lui Paul a fost cu o colegă de serviciu, despărțită de soț, dar nedivorțată și cu câțiva ani mai mare ca el.
Paul se răsfață acum în instincte, e copleșit de tot ce înseamnă seducție, virilitate, dorință.
Se consumă în giugiuleli care ajung să-l obosească. Toate atingerile îl țineau departe de pictură, iar el își dorea foarte mult ziua pentru muncă.
Sfârșește și această relație și hotărăște să plece undeva în străinătate. Mama, unicul lui reazăm murise. Mama avusese dreptate în ceea ce privea cele două relații ale lui, Miriam îi va epuiza sufletul, iar de Clara se va sătura.
Paul Morel, o particulă infinitezimală în univers, se hotărăște totuși să nu se lase înfrânt și întoarce spatele tenebrelor mamei lui.
Cartea lui Lawrence este mult mai mult decât am adus eu în ochii cititorilor, dar m-am oprit asupra relațiilor, căci mă fascinează nerostitul dintre oameni. Nerostitul și încăpățânarea de a spune altceva decât simți fac posibile și actuale tragediile grecești.
Omul nu este tragic ca ființă, dar devine prin nerostit și încăpățânare.

S-au făcut 5 ani de blog.
Am început cu mâzgăleală și a devenit scris. Este prima dată când măsor blogul în ani, până acum atenția a fost doar pentru oameni.
Și aici am cunoscut caractere.
Le mulțumesc acelora care au muncit puțin la educația mea.
Dan Văideanu mi-a atras atenția asupra acuzativului.
Vladimir Bulat mi-a făcut cunoscute nume de scriitori nedrept necunoscuți.
Costel mi-a dat încredere în mine, devenind primul meu cititor fidel din rândul oamenilor mari.
Bobby Miduș încearcă să-mi facă educație muzicală.
Claudia mă poartă prin munți.
Cora mi-a prilejuit o întâlnire cu bijuteriile lui Jacquelin Cullen.
Tomata cu scufiță e responsabilă de părul meu frumos tuns cu atâta grijă de Andrei Sanotchi.
Aș putea foarte ușor să mai adaug rânduri, dar sunt convinsă că deja m-am făcut înțeleasă.
Ultima dată o să amintesc de boemul meu Silviu Pîrjolea, fără el acest blog nu ar fi fost sau i s-ar fi amânat apariția, dar în 23 septembrie 2007 Silviu mi-a oferit-o pe Dunia.
5 ani de blog, 5 ani de Dunia, 5 ani de împlinire sufletească.

Cu steluță, blogului îi datorez apariția primei mele cărți, Celofan de apă. 

Recunosc, am pus mâna pe cartea lui Kadare, Generalul armatei moarte, datorită dimensiunii. Când am scrutat biblioteca, ce carte să iau pentru vacanță, am cautat una care să stea bine în geantă pe lângă jucării, șervețele, suzetă, ursuleț și orice altceva ce mai poate ajunge într-o geantă de mămică.
Când am deschis-o, după ce am răsfoit și mirosit paginile, m-am relaxat semantic. Pare o carte ușoară cu un subiect ușor lugubru.
Un general și un preot merg în Albania pentru a recupera oasele soldaților morți. Sinistru.
După pagini, m-am încruntat puțin datorită minaretelor, nu am putut imediat să stabilesc imaginea pe concept, dar am continuat să fiu liniștită semantic până mi-am simțit simțurile răvășite.
Cartea care credeam eu că poate fi savurată într-o cafenea a răsucit tot în mine, mi-a întors moartea, mi-a colorat-o în obișnuințe lumești.
Să te duci după douăzeci de ani într-o țară unde ai mers să ucizi, iar localnicii să-ți iasă în drum cu un sac de oase nu este lugubru, este o deprindere a omului simplu și cuviincios în fața lui Dumnezeu.
Doi ani de zile, generalul și preotul scormonesc pământul Albaniei după oasele armatei. Doi ani de zile s-au culcat și s-au trezit în moarte, dar o moarte de după moarte.
O moarte a obișnuințelor lumești, a deprinderilor care scriu într-adevăr destine. Rasa umană se prinde în note explicative tocmai prin mentalități și spirite ale secolelor pe care le trăim.
M-am imaginat pentru o clipă singură cu un medalion la gât, un medalion de recunoaștere a morții mele.
Câtă solitudine!
Generalul armatei moarte mi-a schimbat oarecum perspectiva asupra morții. Am lăsat într-un buzunar de memorie moartea ca ciclu al vieții și am privit-o ca o moarte a împăcării omului cu lumea.
Înmormântarea este doar o nevoie a omului de a se împăca cu viața așa cum el singur și-a explicat-o, iar trupul fără spirit le mai cere celor rămași în viața un ultim efort de a se explica.
Ismail Kadare a explicat.

Oare de câte ori am scris că nu-mi place Zanzibar al lui John Brunner? De zis nu mai povestesc, m-am confesat unde mi-a permis publicul.
Acum, la câteva zile după ce am sfârșit lectura, m-am surprins de câteva ori cu mintea la Zanzibar. Am încercat și să creez discuții la masă despre suprapopulație, genetică, calculatoare și miros.
În toate cele 700 de pagini ale romanului, număr 10 care mi-au lipit foaia de palmă. Stai! Stai! Nu acum, trebuie să termin aici.
Am rostit grăbit, cu iz de nerv deranjat primul verb.
Dialogul dintre Chad Mulligan și Shalmaneser mi-a zgândărit simțurile, omul și mașina verificându-și conștiința.
Din cartea asta groasă care m-a plictisit, care m-a transformat într-un cititor tâmp din cauza paginilor citite degeaba, mi-a lipsit putința de a înțelege, dar am ajuns să deslușesc omul.
Omul, în cartea lui Brunner, este victima propriei creații, în viitor, mașina, Shalmaneser, decide în locul omului. Caracterul uman se adaptează, caută soluții, pune întrebări, caută, se răzvrătește.
Și mirosul. Mirosul este ceva pe care eu nu l-am luat în calcul atunci când m-am gândit la om, dar personajul Chad Mulligan perorează problema. Mirosul poate fi o problemă, niciodată soluție.
Mirosul îmblânzește, îmbie sau provoacă, uneori e responsabil de crimă.
Într-un final, Brunner m-a răsplătit, mi-a oferit un crez.
Cred cu sfințenie în imperfecțiunea umana și în capacitatea oamenilor de a greși.
Omul nu se pierde prin greșeli, omul se dovedește om greșind, fără greșeală rămânem doar instincte și selecție naturală.

Am călătorit vara aceasta, m-am pus la drum cu Kerouac până la Marea Neagră, cu Brunner am mers la Dunăre, iar cu Ismail Kadare am ajuns la Egee. Cu ochii în soare, pe apă sărată sau dulce, vara asta mi-am lăsat trupul leneș pe sezlong, dar mintea a străbătut America de Nord, Zanzibarul și Albania.
Mă împunge mintea acum să-mi port și corpul pe unde mi-a zburat mintea.