Recent Posts by Dunia

Noaptea unui crai

De 13 sept., 2012 14 No tags 0

E greu să încropesc o poveste scurtă, de blog, când ceea ce vreau să scriu adună observații, simțiri și luări aminte de pe parcursul a doi ani. O să mă străduiesc totuși pentru optimizarea propriului talent de scrieri scurte.
În viața mea de demoazelă am reușit să fiu prietenă, să fiu cea mai bună prietenă, să fiu loială, să fiu imperativă. Iar cea mai bună prietenă mă așteaptă azi la Dubova pentru a-mi da ocazia să-mi beau mâine ceaiul verde în malul Dunării.
Dar în aceeași viață de demoazelă am reușit să fiu prietenă și cu băieții, atât de prietenă, încât unii mi-au dezvăluit și tacticile lor de agățat fete.
Acum doi ani, la o terasă dintr-o piață a Timișoarei, stăteam cu capul lăsat într-o parte ascultând teoria unui crai.
Îmi explica că a seduce o fată nu se măsoară într-o noapte, ci în orele acelei nopți. Eu tocmai făcusem afirmația, că în ceea ce mă privește, nu se poate întâmpla să ajung în așternut în seara când ne-am cunoscut.
Atunci m-a privit craiul, adică s-a uitat la mine, a așteptat până mi-am ridicat ochii spre el și câteva secunde ne-am amestecat conștiințele. Apoi ușor și zâmbind m-a corectat. Nu o noapte, ci 12 ore.
Am abandonat subiectul, iar eu, din câte îmi amintesc cred că m-am și retras la casa mea.
În septembrie anul trecut, am plecat cu fetele în Creta. Pe plajă am cunoscut niște polonezi care stăteau la același hotel cu noi. Seara ne-am reîntâlnit la barul hotelului, apoi am ieșit la o terasă să vedem meciul, după meci ne-am plimbat pe o străduță gălăgioasă, strada cluburilor, am intrat, am dansat puțin, am mers apoi să mâncăm și am ajuns la hotel pe la patru dimineața.
A doua zi noi am plecat acasă, vacanța noastră se terminase.
Acasă, după ce am așezat amintirile, era ceva în mintea mea care nu putea să izbească în conștiință. S-a întâmplat într-o zi, amintindu-mi de crai, să fac din noaptea din Creta ore.
Nu o noapte, ci 12 ore.
Am zâmbit, craiul meu era pe cale să-mi demonstreze ceva în absență.
Ne-am reîntâlnit la o nuntă și am reluat aceeași discuție de acum doi ani. I-am mărturisit, că după doi ani îi dau pe jumătate dreptate. Se poate să ajungi în așternut în aceeași seară, la răsăritul zorilor.
Craiul m-a privit din nou.
La el acceptarea unei probabilități era exclusă, la el e concret, dar a zis că mă admiră pentru sentimentul meu de convingere.
I-am povestit despre polonezi. O noapte cu răsăritul singură în așternut, deci are doar 50% dreptate. Dar într-adevăr, am impresia că îi cunosc de mult pe acei băieți, că suntem oarecum prieteni, la unul chiar o să mergem la nuntă în Polonia.
Am înțeles secretul băieților și nu o să mă apuc să divulg chiar tot, dar craiul ăsta al meu a avut dreptate cu cele 12 ore, în 12 ore nu trebuie să stai în același loc, mișcarea este cea mai importantă, căci mișcarea îți construiește încrederea, îți edifică imaginea de băiat de treabă.
Polonezii sunt băieți de treabă, cred sincer asta și tot ce am sunt 12 ore.
Eu sunt exemplul teoriei craiului cu excepția așternutului, dar la mine a lipsit atracția, dar dacă exista atracție, dragele mele demoazele care mă citiți, să știți că și un comportament aparent curat intenționat este tot o tehnică de agățat.
Salvarea fetelor stă în lipsa crailor, căci eu am întâlnit puțini crai la viața mea, iar crai sunt aceia care iubesc conceptul de femeie și respecta individual femeile.

Mama, „acelor ani când nu eram”

De 13 sept., 2012 2 No tags 0

O poezie. O poezie de-a lui Mircea Micu, căci acest poet s-a îndatorat mult slovelor de inspirație dedicate mamei, iar ieri, în familia mea, am sărbătorit mama, pe mama mea.

Mamei

Mamă, ești mai frumoasă ca o
Duminică fără sfârșit
Când se aude plânsul ierbii
Pierind pe câmpul înverzit

Departe, peste vămi de gheață
Unde miroase a gutui,
Stau stele albe și învață
Ruga ta spusă nimănui.

Cu cât ne-ndepărtează vremea,
Cu cât te uită carnea mea,
Eu mă gândesc cu greu la ziua
Când nu te voi putea vedea…

O, de-aș putea (dar ce pot oare,
Din sărăcia care-o am)
Să te întorc din nou la clipa
Acelor ani când nu eram.

Albumul oamenilor mari

De 11 sept., 2012 16 No tags 0

Ceasornicărie.
Locul unde se repară ceasurile.
Psihiatrie.
Locul unde se studiază bolile, în scopul tratării și prevenirii lor.
Aveți puțină răbdare cu mine, o să mă adun și o să găsesc formula pertinentă pentru a-mi reda ideea. Corespondențele dintre ceasornicărie și psihiatrie se vor desprinde de la sine, chiar dacă gândurile mele se aseamănă mult cu ritmul progresiv accelerat al ciulendrei.
Zilele trecute am privit un chip, un chip oarecare ca identitate, dar pentru simțul realității mele a fost covârșitor. În amintire, acest chip stătea într-un album al oamenilor mari. Orice copil crește în obișnuințe, iar o obișnuință a copiilor o constituie și categoria de vârstă. Toți copiii devin adolescenți printre oameni mari și bătrâni. Oamenii mari sunt aceia care hotărăsc în numele lor, iar cei bătrâni sunt aceia care îi consolează.
În adolescență însă renunți să mai privești, obișnuințele din amintiri te amăgesc cu știința cunoașterii, tu cunoști oamenii mari și cunoști bătrânii.
Încetezi să mai privești chipurile copilăriei, iar timpul se scurge, iar unii nu reușesc deloc să-și potrivească propriul timp.
Și așa ajung la ceasornicărie. În timpul vieții, trebuie cumva să mergem cu mintea la ceasornicar, să potrivim mintea cu trupul, să meargă de mână. Altfel, ajungi la psihiatrie, căci mintea, lăsată prea mult în obișnuințele lumii, când descoperă că oamenii mari au devenit bătrâni, iar copiii oameni mari se dezechilibrează.
E un șoc, iar șocurile declanșează ceva.
Zilele trecute am privit un chip, un chip oarecare.
Priveam un om bătrân, dar cunoșteam un om mare, în amintire.
M-am mirat, m-am mirat de mine că ani de zile am ignorat urmele timpului și mi-au fost suficiente amintirile.
M-am oprit puțin și în mine.
Dacă oamenii mari sunt acum bătrâni înseamnă că eu am ajuns om mare.
Eu am ajuns om mare, dar ma simt copil.
Trebuie să merg la ceasornicar, mintea mea refuză timpul trupului.

Nasul meu, de porc de data aceasta

De 10 sept., 2012 0 No tags 0

Am început, acum luni de zile, un curs de filozofie povestită pe blog. Pentru fiecare curs, eu îmi fac lecția din cartea lui Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.
Blogul numără 6 cursuri. Retroacțiunea nu o pot măsura, mi-e teamă de aproximativ zero. Dar nu mă descurajez, mă gândesc la mine, studentă la filologie, fără nici un curs de filozofie, cât de bune mi-ar fi fost cele câteva rânduri pe care le adun eu aici despre istoria filozofiei.
Aseară, terminând pe blog cu Evul Mediu, m-am apucat să scot din carte noua imagine a omului din Renaștere.
Notam cu o mână agitată, căci mintea mea a început să se rătăcească. Deoarece caut mereu să înțeleg ce citesc, nasul meu, de porc de data aceasta, a răscolit puțin cunoștințele mele de fizică. În fizică nici DEXul nu mă ajută să înțeleg. Elipsoid nu poate fi cuprins cu mintea mea din definiție.
Dar legea inerției, formulată de Newton, mi-a plăcut. Am înțeles și am zâmbit. Am zâmbit parșiv.
Pe pernă, gândurile mele s-au adunat în horă și s-au mutat de la obiectele în stare de repaus ale legii, în pasiuni.
ORICE femeie continuă să rămână în stare de repaus sau într-o mișcare rectilinie uniformă, atâta timp cât nu e obligată să părăsească această stare datorită unor forțe din afară.
Quod erat demonstrandum.

Când pământul e romantic

De 8 sept., 2012 10 No tags 0

Florile din Alpi, deoarece și pământul poate fi romantic.

Curs de filozofie povestită VI

Azi o să isprăvim cu Evul Mediu prin Thomas de Aquino.
O să ne reîntâlnim în Renaștere cu acest curs de filozofie povestită.

Thomas de Aquino.

A trăit între anii 1225 și 1274. Pentru Thomas, profesor universitar la Paris de altfel, nu exista o deosebire între filozofie și teologie. El a realizat sinteza dintre credință și știință.
Thomas de Aquino credea că nu există contradicție între credință și rațiune, ci că există un șir de adevăruri teologice naturale.
Adevărurile pot fi dobândite prin revelația divină și prin rațiunea noastră înnăscută.
Un adevăr: există un singur Dumnezeu.
Cu rațiunea recunoaștem că totul trebuie să aibă o cauză primă.
Dumnezeu ni s-a revelat prin Biblie și prin rațiune.
Există deci o teologie revelată și una naturală.
Tot așa stau lucrurile și în domeniul moralei. Citim în Biblie cum trebuie să trăim după voia lui Dumnezeu, dar Dumnezeu ne-a înzestrat și cu conștiință care ne dă posibilitatea să distingem între ceea ce este drept și ceea ce este nedrept pe o cale naturala.

Thomas de Aquino a preluat de la Aristotel concepția sa cu privire la femeie, femeia, un fel de bărbat nedesăvârșit, astfel se confirmă cuvintele Bibliei, femeia a fost creată din coasta bărbatului.

În această perioadă a trăit și o femeie, Hildegard von Bingen. Ea a fost predicatoare, doctoriță și botanistă.
O concepție străveche creștină spune că Dumnezeu a avut și o latură feminină, iar femeia a fost creată după chipul și asemănarea sa.
Pe grecește latura feminină se numea sofia, înțelepciune.

Aici punem punct Evului Mediu. Ne reîntâlnim, la următorul curs de filozofie povestită în culori, Renașterea vine în culorile curcubeului după griul secolului pe care l-am sfârșit.

Zanzibar, lamentare de 400 de pagini

De 6 sept., 2012 5 No tags 0

Mă lamentez de 400 de pagini. Am început văicăreala de la 20 de pagini. Zanzibar, de John Brunner.
Am întrebat în stânga și în dreapta, o stângă pe facebook, o dreaptă la o întâlnire cu Sorin Oncu și Cosmin Haiaș dacă a citit cineva această carte. Retroacțiunea a fost zero. La început m-am asemuit, ca cititor al acestui roman, cu un pacient în comă. Sunt pagini pe care le citesc fără să înțeleg nimic. A devenit frustrant.
Am înțeles și apreciat ideea scriitorului, dar îi reproșez suprafața. 700 de pagini pentru suprapopulare?
Citesc greu, fără poftă.
Nu renunț pentru că nu-mi place.
Pe o pagină, am găsit aceste rânduri care m-au făcut să zâmbesc, iar un zâmbet trebuie recompensat. Brunner m-a făcut să zâmbesc, iar eu îi duc cartea până la capăt.

Un mare scriitor britanic a spus cândva că dacă ar fi pus în situația de a alege între a-și trăda țara și aș trăda un prieten, speră să aibă bunul simt de a-și trăda țara.

Disperată să nu mă compromit auditiv

De 4 sept., 2012 2 No tags 0

De fiecare dată, cu mici excepții, atât de mici că acum nu-mi amintesc nici o abatere, stau și privesc minute în șir ecranul alb până scriu prima propoziție.
Acum, fără să găsesc nimic amuzant, tot ce o să scriu ar trebui să fie o propoziție de început, iar la sfârșit să închei tot cu o propoziție de început.
În primul rând, în primul rând, în primul rând, aș repeta la fiecare rând. Renunț. Pur și simplu o să scriu.
Sâmbătă seară am ieșit în club, în primul rând.
Am adormit și m-am trezit la ora unu. Toată lumea era demult la club.
Am chemat un taxi și am vorbit apăsat, deoarece toropeala îmi cam gonise glasul. De la celălalt capăt, o voce cu nuanțe scandaloase se întreba: dar ce e, domnule, acolo?
Acolo adică la Pantheon.
Taximetristul era să intre într-un stâlp, iar eu derulam pe bancheta din spate a mașinii o amintire. Șerban Foarță la lansarea cărții Foarță-n față se lamenta de muzica de la Pantheon.
Muzica?
Trebuie să existe ca întrebare, deoarece nici eu nu pot să consider houseul muzică.
Înăuntru, în primul rând, am fost privată de frumos. Am privit în jurul meu, fete, băieți, nimic frumos. M-am lăsat pe canapea ușoară încercând disperată să nu mă compromit auditiv, auzul având și el o limită.
Cine mă obligă la asemenea ieșiri?
Îmi place foarte mult să dansez, dar nu am mai dansat de la cursurile de salsa, cluburile de azi nu constituie locuri unde se dansează, ci unde fetele devin marfă, iar băieții acționari.
Mi-au trecut și altele mai rele prin cap. Am oftat și atunci am redescoperit frumusețea. Am găsit fetele frumoase și foarte bine așezate în supradimensionarea intensității sunetelor.
Este și în acest fel de viață o neliniște sufletească, iar conștientizarea cu un suflet m-a îmblânzit.
Nu pot înțelege acest suflet care mă aduce în prag de durere auditiv, dar îl tolerez și chiar încerc să mă bucur de toate neîngăduințele de gust cu care mă pricopsește vârsta.
În primul rând am fost mai mult mătase decât piele la club.

Am îndrăznit

De 3 sept., 2012 20 No tags 0

Uneori visele îndrăznețe se mută într-o clipă măsurată pe o bătaie de geană. Se schimbă locul, mintea inversează traducând închipuirea în faptă.
Într-o oră a nopții, acum o săptămână, am ieșit să cumpăr lapte, iar noaptea vaca dă lapte doar la non-stop.
Am parcat mașina peste stradă și cu un pas lipăit am traversat. M-am oprit puțin în mijlocul drumului că să nu mă lovească un pachet de țigări. Am privit pachetul, am privit șoferul care l-a aruncat pe geam.
Câteva secunde am tot privit, indecisă, cu teamă. M-am mișcat. M-am dus în direcția pachetului, l-am adunat de pe jos și l-am aruncat pe geamul mașinii la șofer în brate.
Cred că vă aparține.
Am îndrăznit mult.
Erau oameni în fața magazinului, iar eu puteam oricând să fug la mașină.
Nu am auzit să mă fi înjurat, în schimb, după ce m-am înapoiat la mașina mea, pachetul de țigări ajunsese tot în stradă.
A doua oară l-am cules de pe jos.
L-am luat cu mine pe bătăi de inimă.
Atât de sec, atât de firesc în nefiresc.
Dar am îndrăznit, mi-am îndeplinit un vis.

Dimineața după-amiezelor

De 30 aug., 2012 10 No tags 0

Într-o după amiază stăteam, într-o sală de așteptare, să fac o radiografie necesară examenului de titularizare când un afiș cu un copil mi-a atras atenția. M-am ridicat și am plecat.
Într-o după amiază mi-am făcut un test de sarcină. Am privit cele două linii încercând să văd doar una.
Într-o după amiază am anunțat că sunt însărcinată și că păstrez copilul.
Într-o după amiază mi s-a rupt apa în baie și am plecat la spital cuminte nu înainte să șterg pe jos.
Afectiv, ieri s-au întâmplat toate cele patru după-amieze.
După calendar, au trecut doi ani jumate.
Într-o dimineață, azi dimineață, o dusei pe Mara mea la grădiniță, prima ei zi de grădiniță.
O privii de la geamul secretariatului, iar după vreo jumătate de oră o educatoare o trimise pe mama Marei acasă, fetița se integrează.
La 2 ani jumate, Mara mea deja îmi dă de știre că am ajuns la punctul unde eu trebuie să-mi găsesc niște limite în relația cu ea.
Știu foarte bine că nu am nici un motiv să plâng, dar o fac, și nu în hohote, ci cu o grea apăsare acolo unde omul a dibuit că ar fi sufletul.
Într-o dimineață retrăii prea multe după amieze.