Țin sub pleoapă o întâlnire, o întâlnire accident cu un fost prieten. L-am visat azi noapte. Nu mă bag la interpretarea viselor, pentru mine visele constituie doar prelungiri ale propriilor mele trăiri.
Mă miră uneori înlănțuirile de imagini din visele mele. Ziua de ieri, datorită visului, sunt sigură că mi-a răscolit niște amintiri, doar ca eu, nici ieri, nici azi nu pot recunoaște cu simțurile ce anume mi-a amintit de acel vechi prieten.
În vis, prietenul ăsta era tare necăjit.
În realitatea dimineții, eu mă regăsii nemulțumită de mine. Amintirea visului mă puse față în față cu mine într-o postură de femeie blândă. Refuz să fiu blândă în afara propriului dormitor.
Vrusei, cu o ciudă care fermenta într-o devenire, să scriu un text Zice Dunia.
Zice Dunia că toate femeile sunt niște protagoniste în telenovele, căci numai în telenovele toți bărbații iubesc aceeași femeie.
Renunțai la text din cauza furiei. O recunoscui după febrilitatea cu care vopseam ușa dormitorului.
Nu vreau să fiu iubită de foștii mei prieteni, iar blândețea asta din vis mă întoarse împotriva sinelui. Cu spatele la mine, cu o smucitură de gând mă strecurai prin felul meu de a fi și de a gândi și acceptai ceea ce cunosc.
Ieri, ceva sau cineva mi-a reamintit de acest vechi prieten, poate o melodie, poate un gest, poate o frază, iar visul meu mi-a pus sub pleoapă doar o întâlnire accident.
Nu sunt nici o Maria sau Consuela, sau Fernanda, reprezint doar o tânără femeie care și-a băgat nasul și în psihanaliză.
Mi-aș dori foarte mult să depistez ce anume, din ziua de ieri, m-a dus la acest fost prieten, ce triumf, dar ce triumf, aș intra cu mintea în Roma.

Calendarul ne arată într-adevăr că trăim zile și sărbători de sfârșit de vară, dar toropeala oamenilor cauzată de soare ignoră ultimele și trăiește doar zile fierbinți de vară.
De aproape o săptămână stau la casa mea părintească de unde pot să admir Dunărea la orice oră a zilei, iar acest fapt mă umple de fericire. Să privesc doar minunatul meu fluviu și mă fâstâcesc. M-am născut într-un loc de poveste, eu născocesc povești doar pierzându-mi ochii pe Dunăre și pe munți.
Seara, apusurile nu le pot așeza în cuvinte, dacă aș putea cumva să împrumut ochii sau sufletul, atunci orice om care nu a trecut prin locurile astea ar înțelege ce dragoste port eu acestui loc.
Cu conștiință sau fără conștiință, când aș respira aerul din malul Dunării, când aș vedea apusul de pe o stradă prăfuită din Schela Cladovei, m-aș recunoaște aservită acestui loc.
Cerul se îndură aici, se îndură de suferințele oamenilor primenindu-se în fiecare seară în culori bezmetice. Nuanțele seduc, pun pur și simplu stăpânire pe simțurile celui care își ridică ochii la cer.
Azi îmi dădui seama că aici privesc cerul mai mult ca la Timișoara, dar ca explicație nu pot decât să formulez următoarea notă, aici cerul e mai aproape de mine, mă ademenește cu tăceri, cu purtări suverane de frumusețe.
Îmi pare rău că nu am o fotografie ca să întăresc cuvântul cu imaginea.

Pentru țăranca din mine la care nu vreau să renunț.

Foto: Dragoș Florin Stănică
http://sdfphotography.webs.com/

M-am plâns, într-un text din păienjenișul blogului, de crizele de isterie ale Marei. Într-o perioadă în care Mara mi-a oferit multe imagini, fără să am idee ce anume înseamnă, am căutat să citesc foarte mult despre comportamentul copiilor mici.
Am crezut că se poate să găsesc printre rânduri scrise de specialiști o soluție către împăcarea mea ca mamă.
Eu cu Mara așa funcționam, iar trecutul este și prezent.
Aștern îndată o întâmplare pentru o mai bună înțelegere.
Mergând într-o dimineață la bancă, iar Mara fiind însoțitorul meu, înainte să intrăm, am vorbit cu ea. I-am povestit ce urma să fac eu și ce rugăminte am la ea. Am rugat-o ca în timpul în care eu îmi fac treaba, ea să se uite cuminte pe o revistă.
S-a uitat în ochii mei și mi-a răspuns afirmativ.
După 5 minute petrecute în bancă, fata mea deja începuse să ceară, să cerceteze, să întrebe. I-am reamintit ce vorbisem aplecându-mă la ea.
Mara, cum ne fu nouă vorba?
Mama, fu vorba ta, nu fu vorba mea.
A folosit chiar și perfectul simplu.
Observația ei era complet adevărată, ea nu zisese așa ceva, doar mă ascultase pe mine vorbind.
Mi-am înghițit nervul sculat ca pe un hap și am apreciat doar puterea ei de observație. În acele zile, Mara cred că a atins un apogeu de istericale, iar eu s-a întâmplat s-o pedepsesc. După o avertizare în care îi explicam ce urma să se întâmple, iar Mara uita înainte ca eu să pun punct, am făcut exact ce am zis. Am plecat de unde eram, am închis desenele cu Tom și Jerry, am mers la culcare fără să mai mâncăm, am intrat în casă, deși ne simțeam foarte bine în curte.
Săptămâna trecută, într-o scurtă ieșire la Văliug, Mara m-a întrebat dacă poate să se ridice de la masă și dacă are voie să se joace.
Nu pot să spun ce am simțit în acel moment, aș fi râs, aș fi plâns, pot însă să scriu aici ce am făcut, am răspuns calmă, iar eu am căutat să mă privesc în ochii celor de lângă mine, o prietenă dragă, un văr drag.
Săptămâna asta, am scos fata la drumeție pe Ciucarul Mare. E ceva ce mi-am dorit întotdeauna pentru copilul meu, să iasă mult în natură, iar acum că s-a întâmplat, simt cumva că ceea ce mi-am propus eu ca mamă, întâmplându-se, mi-a oferit un fel de satisfacție pe care nimic altceva nu mi-o poate îndeplini.
Mergând cu ea la pas pe munte, am dus ceva la bun sfârșit, am pus în fetița mea toată frumusețea lumii, toată frumusețea copilăriei mele.

Aveam de gând să scriu despre Mara azi. Azi plecai de la Severin cu mintea așezând textul ăsta. Dar îmi lipsesc niște fotografii, așa că intenția rămase doar dorință.
O să mâzgălesc acum despre prietenie câteva rânduri.
Săptămâna trecută, timpul meu propriu mi-a dăruit un moment de răgaz, iar acest răgaz am vrut să-l petrec cu cineva, nu singură.
Am avut poftă să sporovăiesc.
Karamazoava mea de Oltenia, adică sora mea, nu a răspuns la telefon, iar eu, privind ecranul telefonului în timp ce răgazul meu se ducea clar spre o oră cu îndatoriri, am apelat o prietenă ca să-mi încerc norocul.
Vii să mâncam ceva în Unirii?
Și așa am ajuns, prin întâmplări, să găsesc definiția prietenelor bune.
Prietenele bune înseamnă disponibilitate și timp creat.
De exemplu.
Mergem într-o drumeție?
Când?
Azi, pe la 3 jumătate.
Nu pot, am o programare.
Și nu poți s-o lași pe mâine?
La 3 jumătate ne pregăteam de drumeție.
Câți oameni se pun la dispoziția noastră? Nu suficienți. Nici nu îndrăznesc să cer eu însămi așa ceva, deoarece eu am preț pus pe propriul timp. Cunosc valoarea lui și nu aș abuza de timpul nimănui, dar sunt unele persoane în viața mea carora le-am permis și mi-au permis un statut de ceas stricat.
Stricăm timpul propriu când sufletul tânjește după o apropiere, iar fetele au nevoie să sporovăiască, să stea umăr lângă umăr și doar să privească lumea din jurul lor.
Nu am habar de ce, dar ne leagă foarte mult această obișnuință feminină.

Îl înțeleg pe Peter Kien, ieri am muncit câteva ore bune la biblioteca mea, iar acum aș vrea să stau pur și simplu paznic lângă ea. Cine poate mai bine ca mine să-i poarte de grijă?
Plus că ieri am descoperit, printre mese de negustori, următoarea carte, Charles Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle.

Nu cunosc dezamăgirea, am suferit din cauza unui număr oarecare de oameni în viața mea, dar speranță continui să am. Când s-a întâmplat ca cineva să-mi deregleze simțurile, chipul meu nu a descris decepția, ci o infinită tristețe.
Comportamentul și faptele reprobabile ale oamenilor nu mă surprind. Le accept cu un chip pașnic care nu trădează dezordinea interiorului.
Singură în dialog cu mine, mă descopăr și pe mine mârșavă. Și mă cert, mă recunosc vinovată.
Apoi încep să mă corectez. Gâlceava se potolește. Expresia așa ceva nu se face dispare. În punctul ăsta stau ceva vreme. Mintea mea e nespus de frumoasă atunci.
Liniștea ființei nu pot însă să o păstrez din cauza împrejurărilor și contextelor. Ajung, fără voința mea, la aceeași dezordine. Iar atunci sunt o furtună de om. Am petrecut în furtuni, am traversat prin furtuni. Nu este bine în zăpăceala de sentimente. Sufăr prea mult. Săptămânile trecute, într-o împrejurare accident al vieții mele, mi-am privit o prietenă cu infinită tristețe.
Nu m-a dezamăgit, nu cunosc dezamăgirea, dar chiar dacă eu nu vreau să o cunosc, ea vrea să dea uneori buzna cu sentimente pocite. Mi-aș fi dorit altceva pentru ea, iar fapta ei m-a lăsat pocită pentru o perioadă.
Adio, minte frumoasă!
Adio, armonie!
Am umblat urâtă prin lume, m-am apropiat de cei dragi urâtă, m-am strecurat în așternut urâtă. Nu am putut să mă corectez, refuzam să intru în dialog cu mine, închideam ochii doar de oboseală.
Acum am depășit momentul. M-am lepădat de urât, dar datorită timpului, eu m-am ignorat. Uneori eu cu mine nu ne suportăm, nu ne înțelegem. Cred că tocmai în ruptura asta, această lipsă de luare aminte la propria făptură ne dezumanizează și ne lasă doar ființe care efectuăm ceva, dar nu simțim nimic.
E greu să fii om, e silogism sa devii om, căci concluzia se deduce din prima, prin intermediul celei de-a doua.
E greu sa fii om.

Cartea am primit-o săptămâna trecută de la un prieten cunoscut în acest mediu virtual. Nu-i divulg numele, din modestia dumnealui și nu a mea, dar vreau să-i mulțumesc și pe blog, căci blogul are meritul lui pentru care azi am în mâinile proprii povestea Geamilia a lui Cinghiz Aitmatov.
Există oameni în lume care lasă vorbele frumoase și trec la fapte, iar o faptă îndeplinește visele, iar cuvintele te lasă doar să visezi.

Mă trezesc în fiecare dimineață când lumina abia se arată pe cer indiferent de zi, dar nu ca să merg la serviciu.
Nu am un serviciu care mă solicită 8 ore.
Am un copil mic, o pasiune, o firmă mică care îmi cere cu stăruință pasiunea. Mi-am dat cuvintele oricui are nevoie de ele.
Întrebarea și ce mai faci în afară de copil, cărți, blog și Cuvinte de vânzare deja mă irită.
Nu citesc de lene.
Nu citesc pentru că am timp.
Nu citesc pentru că nu am un serviciu de 8 ore.
Eu doar citesc, iar ceilalți nu citesc.
Uneori citesc și fără pasiune. Azi dimineață citii câteva pagini din Alain Braconnier, Cum să fii o mamă bună pentru fiul tău.
Încerc să înțeleg stările fetiței mele. Cărțile te îndrumă de la 0 la 12 luni și te învață cum să procedezi de la 3 ani până în adolescență. Eu am nevoie de un îndrumător pentru 2 ani. Vreau să înțeleg isteriile și smiorcăielile fetiței mele. Mă uit de multe ori la ea ca la piramide. Am multe semne de întrebare.
În paginile acestei cărți descoperii ceva, o disimetrie la bebeluși. Fetițele se confruntă cu o disimetrie, contactul adult-prunc, iar băiețeii cu două, adult-prunc, masculin-feminin.
Nu mă ajută această informație, dar cartea promite anumite sfaturi pe care le pot pune în practică, dar după 3 ani.
Iar eu rămân tot singură cu fetița mea de 2 ani. Mărturisesc că mi-e teamă de profesorul care îi sunt. Singurătatea asta în isterii și plânsete mă umple de durere.
O iubesc, dar știu că nu este suficient. Are nevoie de ajutor, iar eu descriu imaginea unui om care cere ajutorul.
Momentan, Mara descrie o piramidă, iar eu o neputincioasă.