Recunosc, am pus mâna pe cartea lui Kadare, Generalul armatei moarte, datorită dimensiunii. Când am scrutat biblioteca, ce carte să iau pentru vacanță, am cautat una care să stea bine în geantă pe lângă jucării, șervețele, suzetă, ursuleț și orice altceva ce mai poate ajunge într-o geantă de mămică.
Când am deschis-o, după ce am răsfoit și mirosit paginile, m-am relaxat semantic. Pare o carte ușoară cu un subiect ușor lugubru.
Un general și un preot merg în Albania pentru a recupera oasele soldaților morți. Sinistru.
După pagini, m-am încruntat puțin datorită minaretelor, nu am putut imediat să stabilesc imaginea pe concept, dar am continuat să fiu liniștită semantic până mi-am simțit simțurile răvășite.
Cartea care credeam eu că poate fi savurată într-o cafenea a răsucit tot în mine, mi-a întors moartea, mi-a colorat-o în obișnuințe lumești.
Să te duci după douăzeci de ani într-o țară unde ai mers să ucizi, iar localnicii să-ți iasă în drum cu un sac de oase nu este lugubru, este o deprindere a omului simplu și cuviincios în fața lui Dumnezeu.
Doi ani de zile, generalul și preotul scormonesc pământul Albaniei după oasele armatei. Doi ani de zile s-au culcat și s-au trezit în moarte, dar o moarte de după moarte.
O moarte a obișnuințelor lumești, a deprinderilor care scriu într-adevăr destine. Rasa umană se prinde în note explicative tocmai prin mentalități și spirite ale secolelor pe care le trăim.
M-am imaginat pentru o clipă singură cu un medalion la gât, un medalion de recunoaștere a morții mele.
Câtă solitudine!
Generalul armatei moarte mi-a schimbat oarecum perspectiva asupra morții. Am lăsat într-un buzunar de memorie moartea ca ciclu al vieții și am privit-o ca o moarte a împăcării omului cu lumea.
Înmormântarea este doar o nevoie a omului de a se împăca cu viața așa cum el singur și-a explicat-o, iar trupul fără spirit le mai cere celor rămași în viața un ultim efort de a se explica.
Ismail Kadare a explicat.

Oare de câte ori am scris că nu-mi place Zanzibar al lui John Brunner? De zis nu mai povestesc, m-am confesat unde mi-a permis publicul.
Acum, la câteva zile după ce am sfârșit lectura, m-am surprins de câteva ori cu mintea la Zanzibar. Am încercat și să creez discuții la masă despre suprapopulație, genetică, calculatoare și miros.
În toate cele 700 de pagini ale romanului, număr 10 care mi-au lipit foaia de palmă. Stai! Stai! Nu acum, trebuie să termin aici.
Am rostit grăbit, cu iz de nerv deranjat primul verb.
Dialogul dintre Chad Mulligan și Shalmaneser mi-a zgândărit simțurile, omul și mașina verificându-și conștiința.
Din cartea asta groasă care m-a plictisit, care m-a transformat într-un cititor tâmp din cauza paginilor citite degeaba, mi-a lipsit putința de a înțelege, dar am ajuns să deslușesc omul.
Omul, în cartea lui Brunner, este victima propriei creații, în viitor, mașina, Shalmaneser, decide în locul omului. Caracterul uman se adaptează, caută soluții, pune întrebări, caută, se răzvrătește.
Și mirosul. Mirosul este ceva pe care eu nu l-am luat în calcul atunci când m-am gândit la om, dar personajul Chad Mulligan perorează problema. Mirosul poate fi o problemă, niciodată soluție.
Mirosul îmblânzește, îmbie sau provoacă, uneori e responsabil de crimă.
Într-un final, Brunner m-a răsplătit, mi-a oferit un crez.
Cred cu sfințenie în imperfecțiunea umana și în capacitatea oamenilor de a greși.
Omul nu se pierde prin greșeli, omul se dovedește om greșind, fără greșeală rămânem doar instincte și selecție naturală.

Am călătorit vara aceasta, m-am pus la drum cu Kerouac până la Marea Neagră, cu Brunner am mers la Dunăre, iar cu Ismail Kadare am ajuns la Egee. Cu ochii în soare, pe apă sărată sau dulce, vara asta mi-am lăsat trupul leneș pe sezlong, dar mintea a străbătut America de Nord, Zanzibarul și Albania.
Mă împunge mintea acum să-mi port și corpul pe unde mi-a zburat mintea.

E greu să încropesc o poveste scurtă, de blog, când ceea ce vreau să scriu adună observații, simțiri și luări aminte de pe parcursul a doi ani. O să mă străduiesc totuși pentru optimizarea propriului talent de scrieri scurte.
În viața mea de demoazelă am reușit să fiu prietenă, să fiu cea mai bună prietenă, să fiu loială, să fiu imperativă. Iar cea mai bună prietenă mă așteaptă azi la Dubova pentru a-mi da ocazia să-mi beau mâine ceaiul verde în malul Dunării.
Dar în aceeași viață de demoazelă am reușit să fiu prietenă și cu băieții, atât de prietenă, încât unii mi-au dezvăluit și tacticile lor de agățat fete.
Acum doi ani, la o terasă dintr-o piață a Timișoarei, stăteam cu capul lăsat într-o parte ascultând teoria unui crai.
Îmi explica că a seduce o fată nu se măsoară într-o noapte, ci în orele acelei nopți. Eu tocmai făcusem afirmația, că în ceea ce mă privește, nu se poate întâmpla să ajung în așternut în seara când ne-am cunoscut.
Atunci m-a privit craiul, adică s-a uitat la mine, a așteptat până mi-am ridicat ochii spre el și câteva secunde ne-am amestecat conștiințele. Apoi ușor și zâmbind m-a corectat. Nu o noapte, ci 12 ore.
Am abandonat subiectul, iar eu, din câte îmi amintesc cred că m-am și retras la casa mea.
În septembrie anul trecut, am plecat cu fetele în Creta. Pe plajă am cunoscut niște polonezi care stăteau la același hotel cu noi. Seara ne-am reîntâlnit la barul hotelului, apoi am ieșit la o terasă să vedem meciul, după meci ne-am plimbat pe o străduță gălăgioasă, strada cluburilor, am intrat, am dansat puțin, am mers apoi să mâncăm și am ajuns la hotel pe la patru dimineața.
A doua zi noi am plecat acasă, vacanța noastră se terminase.
Acasă, după ce am așezat amintirile, era ceva în mintea mea care nu putea să izbească în conștiință. S-a întâmplat într-o zi, amintindu-mi de crai, să fac din noaptea din Creta ore.
Nu o noapte, ci 12 ore.
Am zâmbit, craiul meu era pe cale să-mi demonstreze ceva în absență.
Ne-am reîntâlnit la o nuntă și am reluat aceeași discuție de acum doi ani. I-am mărturisit, că după doi ani îi dau pe jumătate dreptate. Se poate să ajungi în așternut în aceeași seară, la răsăritul zorilor.
Craiul m-a privit din nou.
La el acceptarea unei probabilități era exclusă, la el e concret, dar a zis că mă admiră pentru sentimentul meu de convingere.
I-am povestit despre polonezi. O noapte cu răsăritul singură în așternut, deci are doar 50% dreptate. Dar într-adevăr, am impresia că îi cunosc de mult pe acei băieți, că suntem oarecum prieteni, la unul chiar o să mergem la nuntă în Polonia.
Am înțeles secretul băieților și nu o să mă apuc să divulg chiar tot, dar craiul ăsta al meu a avut dreptate cu cele 12 ore, în 12 ore nu trebuie să stai în același loc, mișcarea este cea mai importantă, căci mișcarea îți construiește încrederea, îți edifică imaginea de băiat de treabă.
Polonezii sunt băieți de treabă, cred sincer asta și tot ce am sunt 12 ore.
Eu sunt exemplul teoriei craiului cu excepția așternutului, dar la mine a lipsit atracția, dar dacă exista atracție, dragele mele demoazele care mă citiți, să știți că și un comportament aparent curat intenționat este tot o tehnică de agățat.
Salvarea fetelor stă în lipsa crailor, căci eu am întâlnit puțini crai la viața mea, iar crai sunt aceia care iubesc conceptul de femeie și respecta individual femeile.

O poezie. O poezie de-a lui Mircea Micu, căci acest poet s-a îndatorat mult slovelor de inspirație dedicate mamei, iar ieri, în familia mea, am sărbătorit mama, pe mama mea.

Mamei

Mamă, ești mai frumoasă ca o
Duminică fără sfârșit
Când se aude plânsul ierbii
Pierind pe câmpul înverzit

Departe, peste vămi de gheață
Unde miroase a gutui,
Stau stele albe și învață
Ruga ta spusă nimănui.

Cu cât ne-ndepărtează vremea,
Cu cât te uită carnea mea,
Eu mă gândesc cu greu la ziua
Când nu te voi putea vedea…

O, de-aș putea (dar ce pot oare,
Din sărăcia care-o am)
Să te întorc din nou la clipa
Acelor ani când nu eram.

Ceasornicărie.
Locul unde se repară ceasurile.
Psihiatrie.
Locul unde se studiază bolile, în scopul tratării și prevenirii lor.
Aveți puțină răbdare cu mine, o să mă adun și o să găsesc formula pertinentă pentru a-mi reda ideea. Corespondențele dintre ceasornicărie și psihiatrie se vor desprinde de la sine, chiar dacă gândurile mele se aseamănă mult cu ritmul progresiv accelerat al ciulendrei.
Zilele trecute am privit un chip, un chip oarecare ca identitate, dar pentru simțul realității mele a fost covârșitor. În amintire, acest chip stătea într-un album al oamenilor mari. Orice copil crește în obișnuințe, iar o obișnuință a copiilor o constituie și categoria de vârstă. Toți copiii devin adolescenți printre oameni mari și bătrâni. Oamenii mari sunt aceia care hotărăsc în numele lor, iar cei bătrâni sunt aceia care îi consolează.
În adolescență însă renunți să mai privești, obișnuințele din amintiri te amăgesc cu știința cunoașterii, tu cunoști oamenii mari și cunoști bătrânii.
Încetezi să mai privești chipurile copilăriei, iar timpul se scurge, iar unii nu reușesc deloc să-și potrivească propriul timp.
Și așa ajung la ceasornicărie. În timpul vieții, trebuie cumva să mergem cu mintea la ceasornicar, să potrivim mintea cu trupul, să meargă de mână. Altfel, ajungi la psihiatrie, căci mintea, lăsată prea mult în obișnuințele lumii, când descoperă că oamenii mari au devenit bătrâni, iar copiii oameni mari se dezechilibrează.
E un șoc, iar șocurile declanșează ceva.
Zilele trecute am privit un chip, un chip oarecare.
Priveam un om bătrân, dar cunoșteam un om mare, în amintire.
M-am mirat, m-am mirat de mine că ani de zile am ignorat urmele timpului și mi-au fost suficiente amintirile.
M-am oprit puțin și în mine.
Dacă oamenii mari sunt acum bătrâni înseamnă că eu am ajuns om mare.
Eu am ajuns om mare, dar ma simt copil.
Trebuie să merg la ceasornicar, mintea mea refuză timpul trupului.

Am început, acum luni de zile, un curs de filozofie povestită pe blog. Pentru fiecare curs, eu îmi fac lecția din cartea lui Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.
Blogul numără 6 cursuri. Retroacțiunea nu o pot măsura, mi-e teamă de aproximativ zero. Dar nu mă descurajez, mă gândesc la mine, studentă la filologie, fără nici un curs de filozofie, cât de bune mi-ar fi fost cele câteva rânduri pe care le adun eu aici despre istoria filozofiei.
Aseară, terminând pe blog cu Evul Mediu, m-am apucat să scot din carte noua imagine a omului din Renaștere.
Notam cu o mână agitată, căci mintea mea a început să se rătăcească. Deoarece caut mereu să înțeleg ce citesc, nasul meu, de porc de data aceasta, a răscolit puțin cunoștințele mele de fizică. În fizică nici DEXul nu mă ajută să înțeleg. Elipsoid nu poate fi cuprins cu mintea mea din definiție.
Dar legea inerției, formulată de Newton, mi-a plăcut. Am înțeles și am zâmbit. Am zâmbit parșiv.
Pe pernă, gândurile mele s-au adunat în horă și s-au mutat de la obiectele în stare de repaus ale legii, în pasiuni.
ORICE femeie continuă să rămână în stare de repaus sau într-o mișcare rectilinie uniformă, atâta timp cât nu e obligată să părăsească această stare datorită unor forțe din afară.
Quod erat demonstrandum.

Florile din Alpi, deoarece și pământul poate fi romantic.