Îmi place foarte mult să ies în natură, îmi place să-mi stabilesc întâlniri cu muntele sau cu apa, și îmi place să mă primenesc pentru aceste întâlniri. Nu-mi schimb lenjeria purtată, cum o cere sensul conotativ al primenitului, dar îmi las rochia în dulap și mă strecor repede și veselă în blugi, tricou și bocanci sau cizme.
De-a lungul anilor am pus poze cu mine în rochii, azi am să pun însă niște poze de la ieșirile mele în natură.
O primă fotografie va fi pe bicicletă, undeva în mal de Dunăre. În timpul pedalării, am avut un moment de intimitate și comprehensiune cu vântul. Urechea mea părea că îmi tălmăcește șuieratul vântului. Zgomotul care descrie șuieratul, zgomot doar pentru urechea care simte deplasarea aerului, mi-a revenit într-o acceptare firească a legilor Naturii.
Vântul te face să accepți că nenorocirile fac parte din viața noastră.
Cea de-a doua fotografie îmi va ascunde chipul, dar un tricou roz și un bocanc grosolan vor povesti în locul ochilor mei.

Imediat după Lawrence, Fii și îndrăgostiți, m-am apucat de Wolfe, Privește, înger, către casă.
Nu știu dacă e tocmai bine, am rămas într-un mediu familial, dar simt cumva că îl nedreptățesc pe Wolfe comparându-l cu Lawrence.
La Wolfe m-am gândit la erudiție, nu i-am zărit încă talentul, dar am citit abia 200 de pagini.
Totuși, sufletul meu încă vibrează de la extrospecția lui Lawrence.

Cu steluță:
Da, da, vine numai bine cuvântul pentru a putea face o corectare în vocabular.
Introspecție = analizare a vieții psihice proprii, autoobservare
Extrospecție = observare a trăirilor psihice ale altora.

Defulare = a da curs liber ideilor și tendințelor refulate.
Refulare = a respinge, a înăbuși din domeniul conștientului în subconștient imagini.

Mi se pare trist că și profesorii sau trainerii persistă în această confuzie.

Și cu altă steluță:
Recunosc că eu cuvântul refulare mi l-am însușit din romanele Sandrei Brown.

Iar m-au lăsat cărțile într-o ureche. Uneori, fără să conștientizez că inconștientul meu e salahorul unui gând, iau aminte de mine cum rostesc o idee.
Ieri, într-un solilocviu din fața unei tăvi cu cartofi ce urma să o bag la cuptor, am articulat cuvântul toropeală.
Am flatulat pur și simplu cuvântul, căci nu comanda a precedat acțiunea, ci o eliminare de stări emotive.
Mi-am amintit de lecturile mele din primii ani de facultate, multă literatură franceză, multă literatură gotică.
Uneori, pentru iubitorii de literatură, se poate aplica, adaptat, proverbul: spune-mi ce cărți citești, ca să-ți spun cine ești.
La 20 de ani am fost expusă prea mult unui anumit gen de carte, la 20 de ani deveneam femeie și descopeream așternutul, iar sufletul meu a căzut în toropeala unui fel de a fi franțuzesc.
Așteptările mele de demoazelă le-am regăsit flaubertiene. Dincolo de nota adulteră a personajului Emma, Flaubert construiește o femeie complexă care dorește o existență independentă.
M-am hrănit cu așteptări de iubire ideală și cu ingerințe criminale în viața fetelor. Călugărița lui Diderot m-a înfuriat, m-a făcut să plâng, m-a ambiționat să refuz orice amestec familial sau străin în viața mea. Eu decid pentru mine. Eu pot să iubesc un țigan dacă vreau, un negru sau un evreu.
Poate i-am pus în spate literaturii franceze prea multe, dar la colegele mele de la engleză nu am observat ambiții de afirmare feminină individuală, mai mult o ambiție reavănă de așezare într-un cămin.
M-am hazardat prea mult în acuzații, dar la 20 de ani, cu un caracter susceptibil, ce impact pot avea toate aceste lecturi?
Ce femeie să fiu azi când în anii devenirii am crescut în ambiții prost înțelese? Prost înțelese știu azi că sunt, atunci doar adunam, adunam, iar azi sunt în plină floare, floarea femeii care vrea să trăiască plenar.

De prin august, din pârguieli bogate în zahăr ale fructelor, la mine pe blog se ajunge căutând despre fermentarea prunelor.
Mă bucur că oamenii mai fac la cazan, sper să pună lângă el și oala de pământ unde să fiarbă și niște fasole uscată.
Bunicii mei așa făceau.

Ajunsei acum câteva ore, de la un text pentru Cuvinte de vânzare, să-mi vâr năsucul în bibliografiile mele din facultate.
Găsii nume de opere de care pur și simplu uitasem, iar de unele nu mai știu să încropesc o frază.
Hernani al lui Hugo, uitasem complet.
De Fedra lui Racine, de Jacques fatalistul lui Diderot nu mai știu să zic nimic. Din ultimul păstrez o imagine a unui cineva călare.
De Negura lui Unanumo nu mai vorbesc. Știu că am citit-o într-o vară, în mal de Dunăre, topindu-mă de atâta căldură.
Blecher, doar gândindu-mă la cartea lui, mă umplu de o realitate letargică.
De aici trag o singură concluzie, literatura trebuie și recitită, iar eu nu am terminat-o de citit, aia pe care mi-am propus-o eu.
Ce stare urâcioasă îmi dădură toate aceste cărți uitate!
Și oare câte sunt acelea pe care le-am dosit în ungher de memorie și care nu or să mai iasă niciodată la lumină?

Din când în când, printre textele acestui blog, o să se ivească, ca un ghiocel în zăpadă, imaginea fetiței mele, Mara.
Sunt unele episoade pe care trebuie să le păstrez așa cum știu eu cel mai bine, prin scris.
Mara mea a mers din această toamnă la grădiniță, asta am mai notat-o, sunt convinsă. Am întrerupt puțin grădinița pentru a merge la mare, iar de săptămâna trecută, de când a reluat mersul la grădiniță, Mara îmi umple diminețile de plumb. Plânge, se ține strâns de mine și mă strigă sau îmi strigă să nu o las.
Plec în ochii compătimitori ai secretarei sau ai directoarei care îmi promit că mă sună. Când merg să o iau, plecăm vesele amândouă. Ne ținem de mâini și ne povestim una alteia întâmplările din absență. Mai mult eu povestesc, căci deși încerc s-o fac să povestească, ea mă amăgește cu întâi tu mama.
Încerc astfel să creez o obișnuință între mine și ea, povestea.
Povestea, cred eu, o să mă ajute să fiu prietenă și ochi ager în același timp.
În momentele acestea de poveste, am încercat să aflu ce o deranjează la grădiniță, dacă și-a făcut prieteni, dacă se joacă.
Mara mi-a răspuns că ea nu are prieteni la grădiniță, prietenii ei sunt mami și tati.
Am privit-o lung, dar ea a întors capul și a privit pe geam cu o geană blagiană care ascundea sub ea secretele lumii ei.
Și eu, la fel ca Blaga, nu vreau să strivesc corola de minuni a lumii.

În mijloc de septembrie, când greierul deja își începe lamentarea în fața toamnei, eu mi-am prelungit puțin vara cu o excursie în Creta.
Dimineața la 7 inspiram particulele medicamentoase dispersate în aer alături de Mara, iar spre amiază mai încercam și unele activități de oameni mari.
Într-o astfel de amiază am mers să facem scufundări, ceva ce mi-am dorit întotdeauna, o experiență inedită, o călătorie în altă lume.
Am făcut un scurt curs din care am reținut importanța respirației constante. Am zâmbit ezitant la final și m-am echipat veselă. Am intrat în apă râzând, am intrat sub apă cu îndrăzneală.
Am respirat, am respirat, am respirat.
Am ieșit la suprafață, am dat jos masca și am ieșit.
Pur și simplu nu mi-a plăcut, nu mi-a plăcut ceva ce îmi place și îmi doresc foarte mult să văd, lumea subacvatică.
Am scăpat de costum, am tras un tricou pe mine și m-am așezat pe șezlong urmărindu-i pe ceilalți cum învățau ce trebuie să facă pentru a se scufunda.
Am eșuat.
Simțeam, acolo pe șezlong, cu picioarele adunate sub mine, cum sufletul meu cedează amărăciunii. Când toată veselia mi-a fost infectată de această stare, ochii au fost aceia care au început să vorbească, căci glas nu mai aveam.
Priveam în gol.
Cumva, ratarea asta a devenit suma eșecurilor din viața mea. În viața mea de elevă și de studentă, din cauza fricii de eșec, am preferat să rămân un comentator din margine. În margine nimeni nu-ți descoperă talentul, dar nici nu ți se confirmă mediocritatea.
În margine am descoperit blogul, această formă de exprimare unde titanii literaturii nu mă ajung, deci nu mi-e rușine să mâzgălesc. Aici mai găsesc ceva de zis după Eliade, Ionescu, Dostoievski, Hesse, Pessoa.
Dar amărăciunea a rămas în mine. Nu mă mai mulțumește nici marginea, dar nici nu știu ce anume pot face într-ale scrisului.
Veselia mi-a revenit, dar râd într-o stare permanentă de amărăciune sufletească.
Și toată starea asta de la neputința mea de a face scufundări în mare.

Raskolnikov, Nikolai Stavroghin, Ivan Karamazov, Jean Christophe, Julien Sorel, Anna Karenina, Robert Jordan, Ștefan Viziru, Hans Castorp, Andrei Bolkonski, toate sunt nume de personaje, cunoscute și recunoscute.
Personajele astea, plăsmuiri ale unor condeie bezmetice, s-au strecurat cumva pe lângă pactul meu cu ficțiunea.
Accept existența lor în opera literară, dar eu le-am permis să figureze și în viața mea sentimentală. Le-am permis să mă întovărășească, să mă sfătuiască, să mă învețe, să mă dojenească.
De o săptămână am un nou prieten de periplu emoțional, Paul Morel.
Paul Morel aparține unui alt condei bezmetic și există în cartea lui D.H. Lawrence, Fii și îndrăgostiți.
Lectura acestei cărți mi-a revenit spasmodic. Mereu aveam senzația că sunt într-un tren în care, la un anumit interval, cineva trage alarma. Cu mintea încetinită zăboveam în situațiile sufletești.
Am citit cu durere despre degradarea relației dintre soț și soție. Cel mai frecvent conflict de cuplu este acela cunoscut, dar nerecunoscut de mulți dintre noi, tentativa de a-l schimba pe cel de lângă tine.
Am citit curioasă despre relația mamă-fiu. Aici mi-am sfârtecat sufletul. M-am pus în locul mamei în timp ce așteptam o izbândă a iubitei.
Fiecare are dreptul la iubire de la fiu, mama, că te-a născut, că te-a crescut, că te-a iubit și protejat, iubita, că aduce ceva nou, că oferă, pe lângă suflet, și împlinirea sexuală.
Am citit deconcertată despre relația fiu-iubită.
Paul Morel se îndrăgostește de o prietenă din copilărie, iar mai târziu de o colegă de serviciu.
Miriam, prietena din copilărie, se îndrăgostește și ea de Paul, dar nu reușește cu nici un chip să-l țină lângă ea. În prezența ei, Paul se simțea înghițit sufletește. Fata îi dorea sufletul, dar îi ignora instinctul. Când ajungeau să vorbească despre sărut sau așternut, Paul vedea în ochii fetei disprețul. După ani de zile, Paul îndrăznește, de fapt reușește să o atingă. În tot timpul cât se iubesc, Miriam degaja un aer pios de sacrificiu.
Niciodată Paul nu s-a simțit dorit de ea, iar la final, băiatul îi mărturisește: tu mă iubești atât de mult încât ai vrea să mă ai în buzunarul tău. Și acolo aș muri sufocat.
A doua iubire a lui Paul a fost cu o colegă de serviciu, despărțită de soț, dar nedivorțată și cu câțiva ani mai mare ca el.
Paul se răsfață acum în instincte, e copleșit de tot ce înseamnă seducție, virilitate, dorință.
Se consumă în giugiuleli care ajung să-l obosească. Toate atingerile îl țineau departe de pictură, iar el își dorea foarte mult ziua pentru muncă.
Sfârșește și această relație și hotărăște să plece undeva în străinătate. Mama, unicul lui reazăm murise. Mama avusese dreptate în ceea ce privea cele două relații ale lui, Miriam îi va epuiza sufletul, iar de Clara se va sătura.
Paul Morel, o particulă infinitezimală în univers, se hotărăște totuși să nu se lase înfrânt și întoarce spatele tenebrelor mamei lui.
Cartea lui Lawrence este mult mai mult decât am adus eu în ochii cititorilor, dar m-am oprit asupra relațiilor, căci mă fascinează nerostitul dintre oameni. Nerostitul și încăpățânarea de a spune altceva decât simți fac posibile și actuale tragediile grecești.
Omul nu este tragic ca ființă, dar devine prin nerostit și încăpățânare.

S-au făcut 5 ani de blog.
Am început cu mâzgăleală și a devenit scris. Este prima dată când măsor blogul în ani, până acum atenția a fost doar pentru oameni.
Și aici am cunoscut caractere.
Le mulțumesc acelora care au muncit puțin la educația mea.
Dan Văideanu mi-a atras atenția asupra acuzativului.
Vladimir Bulat mi-a făcut cunoscute nume de scriitori nedrept necunoscuți.
Costel mi-a dat încredere în mine, devenind primul meu cititor fidel din rândul oamenilor mari.
Bobby Miduș încearcă să-mi facă educație muzicală.
Claudia mă poartă prin munți.
Cora mi-a prilejuit o întâlnire cu bijuteriile lui Jacquelin Cullen.
Tomata cu scufiță e responsabilă de părul meu frumos tuns cu atâta grijă de Andrei Sanotchi.
Aș putea foarte ușor să mai adaug rânduri, dar sunt convinsă că deja m-am făcut înțeleasă.
Ultima dată o să amintesc de boemul meu Silviu Pîrjolea, fără el acest blog nu ar fi fost sau i s-ar fi amânat apariția, dar în 23 septembrie 2007 Silviu mi-a oferit-o pe Dunia.
5 ani de blog, 5 ani de Dunia, 5 ani de împlinire sufletească.

Cu steluță, blogului îi datorez apariția primei mele cărți, Celofan de apă.