Să râdem înainte de toate
Câștigătorul premiului Nobel pentru literatură 2012 este Mo Yan, un cunoscut scriitor chinez, iar celebritatea l-a copleșit după publicarea romanului Sorgul roșu.
Cu steluță:
Pentru cine nu știe, sorgul este o plantă.
Cu altă steluță:
Despre Mo Yan am aflat de pe blogul lui Vladimir Bulat.
Îmi plac oamenii, îmi place să stau și să privesc dintr-o margine oarecare chipuri necunoscute și să-mi imaginez despre ce vorbesc. Le urmăresc gesturile curioasă și mintea mea, ca o locomotivă veche pe aburi, pufăie povești în jurul lor.
Cel mai mult mă bucură frânturile de replici. Părțile astea rupte din context mă provoacă la joacă. Mă joc în amintirea incompletă și falsă a unui dialog cu semnificații. Un cuvânt sigur a determinat un gest, o geană picată sigur a ascuns alt gest.
Mă joc așa de foarte mulți ani. Din această activitate a mea a lipsit însă chibzuiala, nu mi-am format opinii despre persoanele care fără să-și dorească au ajuns să dea spectacole pentru mine.
Observând ani în șir ochi și mâini, buze mușcate și bătăi de gene, picioare care bat un ritm și sâni zăpăciți am ajuns să fac și o lectură umană.
Acum citesc și oameni.
Din lectura asta am desprins două categorii, categoria oamenilor care se fac de râs, preferații mei, și categoria oamenilor pasivi.
Eu tind spre prima categorie.
Să te faci de râs presupune curaj, iar curajul este mereu asezonat cu un anume ingredient, piperul nebuniei. Oamenii ăștia nu se opresc în conveniențele sociale, oamenii ăștia îndrăznesc să fie ei înșiși, iar a fi tu însuți este aproape imposibil în uzanțe.
Regulile nu sunt gazdă pentru sine, sinele vine cu o moștenire genetică, devine caracter lângă o mamă, evoluează prin educație și se rafinează prin artă. Între evoluție și rafinare sinele stă în cumpănă, pasiv sau îndrăzneț?
Reguli sau descoperire de sine?
Cei mai mulți devin pasivi, iar cei mai mulți își traduc această pasivitate cu diferite note. Unii cred că sunt diplomați, alții cred ca dovedesc bun simț, careva se cred morali.
Păstrând niște margini de bună purtare pentru oamenii pasivi și aceia care aleg să se facă de râs, eu fac afirmația: aceia care devin pasivi nu sunt nici diplomați, nici morali, ci lași.
Sunt lași în alegerea personală de a se descoperi excepționali în generalul lumii plin de unici.
Pasivii și-au găsit adăpost în reguli și bunul simț, dar limita ar trebui stabilită în instabilitatea emoțiilor. Să acceptăm, să ne dorim continua schimbare a sinelui. Între evoluție și rafinare, schimbarea înseamnă invenție.
De curând m-am inventat pașnică. Zâmbesc mai mult sub un chip pașnic. Mă simt bine fără să-mi pese de uzanțe, doar de libertatea spiritului meu.
Nu-i mai disprețuiesc nici pe acei pasivi cu ochii plini de reproșuri, cineva trebuie să fie A, altcineva să fie B pentru a fi posibilă teoria relativității.
Firesc este să vorbim pe înțelesul tuturor.
Uneori, dacă dau măsură pentru uneori, iese un număr mic, un număr de pe un deget al unei singure mâini, un gând a căutat să-mi câștige favoarea faptei.
Renunțarea la blog, renunțarea la scris.
Să abandonez nu numai mâzgălitul pe această platformă, dar și scrisul sub oricare altă formă.
În zilele acestea, în care sunt atrasă de ideea de abandon, gândurile negre se înmulțesc excesiv și ușor.
Rămân fără rost.
Scriu fără rost.
Mă îndemn să las visul literar și să-mi caut o meserie, să muncesc 8 ore pe zi într-un loc de unde să primesc un salariu fix. Dar în momentul în care celule cenușii deslușesc în intenția mea o muncă cu program fix și fără mir mă paralizează. E necesar să mă așez atunci, să privesc tavanul și să scot de la scris și blog doar notele pozitive.
Sâmbătă, într-un gând de abandon al blogului, am mers la Teatrul German de Stat să-l ascult pe Radu Beligan.
În timp ce-l ascultam pe măiestrul actor, cu insatisfacția asmuțită împotriva-mi, s-a instalat o armonie între suflet și gând.
Scriu. Am și eu talentul ăsta.
Citesc. Am și eu plăcerea asta. Zilele mele nu pot fi lipsite de foșnetul paginilor de carte.
Apreciere. Am și eu parte de reverențe.
Răbdare. Am și eu…
Nu am răbdare.
I-am dat dreptate cu urechea lui Radu Beligan, cu muncă, cu seriozitate, cu răbdare ajungi bun în ceea ce faci, culegi roadele din ceea ce faci.
Produsul meu nu se fabrică, se creează, iar creația are nevoie de timp.
Mi-am aliniat sufletul, gândurile și așteptările. Pentru moment zac în armonie.
Luni dimineață, într-o oră neclară a vremii, să fie ploaie, să fie soare, a rămas să fie toamnă, m-am plimbat pe străzile Brăilei de mână cu al meu văr.
Într-o ureche încerca să-mi deslușească stilul arhitectural neoromânesc, dar ochiul s-a lipit de o clădire abandonată de peste stradă. Hotelul Pescăruș, abandonat de proprietari cu acte, locuit de proprietari vagabonzi ai nopții, ne-a suportat pașii și vizita deloc mut. Scândura scârțâia, tencuiala pica, unele cărămizi picau în urma noastră. Am urcat până pe acoperiș strecurându-ne pe o ferestruică. Acolo m-am așezat și am așteptat vântul. La întâlnirea asta nu a vrut însă să apară. Rămânând cu urechea liberă, ochii s-au pornit să privească în jur.
S-au activat, de la distanțele dintre clădiri, de la acoperișurile vecine, toate imaginile mele de alergături pe acoperiș ale eroilor din filme.
Am sugerat, râzând ca nebuna, să sărim și noi. Șoldul meu drept pulsa deja de la ridicarea pe fereastra acoperișului.
Nu o să picăm între clădiri, nici un personaj pozitiv nu a pățit așa ceva, iar noi doi suntem tot personaje pozitive în povestea pe care ne-o scriem în faptul nostru de organisme vii.
Ca să mă adun puțin, căci am întins povestea în horă, m-am săturat de toate filmele cu bătăi, bătăi pe acoperiș, pe trenuri, pe clădiri, pe tiruri.
Șoldul meu pulsa. A început și mintea.
Oamenilor le plac aceste filme deoarece duc dorul frontului, al războiului. Reflexele noastre înnăscute, dezvoltarea organismului cu nevoia lui de alimentare, reproducere, apărare ne păstrează lupta în felul de a fi al speciei.
E simplu, comod și tragic în luptă. Ți se spune ce să faci, simplu, știi cu cine te lupți, comod, îți poți pierde viața, tragic.
În viața de toate zilele nu știi ce să faci, nimic nu e simplu, nu știi sigur cu cine te lupți, deloc comod, îți poți pierde viața, tragic.
Am coborât de pe acoperiș într-o febră psihică. M-am liniștit în malul Dunării și în vocea calmă și tărăgănată a vărului care a tot insistat.
Vară-mea, recunoști stilul brâncovenesc, nu?
Ce stil, domnule, ce stil, trebuia să sărim de pe acoperiș!
Ziua de luni am petrecut-o. Luni mi-am ocupat timpul într-un anumit fel, un fel care te solicită, te îmbie, te dezleagă la gură, te acoperă de un frumos subtil pe care îl sesizezi în umbra zilelor viitoare.
Azi stau la umbra zilei de luni.
Luni m-am plimbat prin Brăila și Galați. În Brăila cu Bogdan Mosorescu, iar în Galați cu Gheorghe și Luminița Mosorescu.
Luni am petrecut printre artiștii neamului într-un firesc care m-a uimit. Am vorbit, am uitat că genunchii lor m-au legănat, că amintirea lor, pe o verticală a anilor, mă recunoaște bebeluș, copil, elev, student, și am privit un unchi și o mătușă cu activități similare cu ale mele. Cu toții ne desfășurăm o parte din viață în frustrări culturale. Ne-am întâlnit în notele comune ale nemulțumirilor artiștilor în ceea ce privește propria apreciere.
Am lăsat Galațiul în urmă și am mers apoi la atelierul lui Gheorghe Mosorescu. La primul pas m-am lăsat din nou cuprinsă de rușinea unui fel de a fi al nepoatei, dar după ce mirosul de acuarelă m-a prins de nas, iar ochii au început să se piardă pe pânze în ulei, am început să râd și să mă zgâiesc la tablourile din atelier.
Am cerut voie să fac niște poze, iar după o sesiune de pozat, am ales două poze pentru blog.
Într-una din fotografii o să vedeți un unchi și o nepoată sau un pictor, Gheorghe Mosorescu, și un om cu blog, Dunia Tuel.
Uneori femeile, într-o proporție covârșitoare, amintind parcă de intelectualitatea de avangardă, emit păreri social-amoroase.
Fostul prieten poate să-și refacă viața alături de o altă femeie, dar trebuie să sufere după ea.
Care ea?
Păi eu, tu sau ea.
Nu mă bag în această proporție covârșitoare, dar nu mă exclud.
Uneori femininul face ravagii și în mintea mea rafinată.
O să alcătuiesc acum un text din ultimele mele zile, dar cu o simplificare excesivă a faptelor. De vineri umblu prin muzee și merg la spectacole.
Ieri, la Muzeul Țăranului Român, am plecat cu o întrebare și o învățătură dintr-o viață apusă a țăranului.
Întrebarea.
De ce se suprapune crucea în simbolistică cu arborele vieții?
Nelămurire.
Nu cunosc istoria crucii, aici aș putea să primesc ajutor cu bunăvoință de la Vladimir Bulat sau Moni Stănilă.
Învățătura.
Am reținut, de pe o etichetă a muzeului, explicația pomenirilor morților. Morții se pomenesc la 3 zile, la 9 zile, la 40 de zile. La 3 zile, deoarece li se topește fața, la 9, se topește pielea trupului, la 40 se topește inima.
În pântecul mamei, prima dată se aude bătaia inimii, apoi se conturează trupul, iar la final chipul.
Mi-a plăcut.
Am meditat puțin la felul ăsta complicat al oamenilor de a-și explica viața și la metoda sinuoasă de a participa la toate întâmplările vieții lor.
Mă întreb, deși sunt mamă nu știu, la câte zile bate inima copilului în pântec, aici îmi trebuie un doctor.
De Muzeul satului nu povestesc acum, iar de Muzeul de artă contemporană las scris următoarele: arta contemporană nu-mi avantajează mintea, mă uit la unele lucrări ca mama mea la iPhone. Nu înțeleg. Am reținut doar faptul că am produs foarte mulți rulmenți în epoca comunistă și numele artiștilor, Dan Călin și Iosef Silaghi. Îmi cer scuze dacă am scris greșit numele.
O să mai revin cu povești din zilele mele bucureștene, dar de cruce și pomenire am fost nerăbdătoare să scriu
Text pentru Arakelian. Sunt în București, suna-mă dacă dorești să ne întâlnim, numărul îl poți găsi la Contact.
Stau în zgomotele casei părintești, afară se taie lemne, gâștele scot sunetele lor prelungi și repetate, al meu tată tușește în camera lui, iar eu mă gândesc la Faust.
Zilele trecute vorbeam de cărțile uitate, iar aseară, de la orele 18 până la cele 22 am stat la Operă să ascult, să observ, să mă bucur de muzica lui Charles Gounod.
Mi-am reamintit cartea și mi-au revenit câteva minute uitate din liceu. După ce terminam orele de literatură română, uneori mergeam câțiva pași cu domnul diriginte pe coridor.
Minutele acelea permiteau întrebări suplimentare.
În minutele acelea l-am întrebat pe domnul diriginte ceva ce nu puteam înțelege la Goethe. Și acum îmi amintesc cum s-a oprit în loc, s-a întors oarecum repezit spre mine și mi-a zâmbit.
Întrebarea mea trebuie să fi fost una foarte neghioabă, dar datorită ei, am descoperit o nouă notă de a citi cărți.
Domnul diriginte m-a întrebat cine a tradus cartea.
Poftim?
Nu citii tot ce îți pică în mână.
Poftim?
Am rămas câteva secunde și am privit cum se îndepărta, iar obrazul meu concura roșul trandafirilor. Nu-mi înțelegeam rușinea preocupării mele savante.
Citesc, dar ceva nu fac bine.
Acasă am deschis la prima pagină și am citit numele traducătorului, era o ea, nu-mi amintesc numele, dar din cauza ei eu am primit o mustrare.
Din ziua aceea am știut însă că atunci când citesc literatură străină trebuie să-mi aplec urechea la traducător.
Aseară mi-au revenit învățăturile și amintirile mele din jurul lui Faust. Sunt sigură că ar trebui să recitesc, dar mărturisesc că nu am nici un chef, simt cumva că am sfârșit cu acel gen de literatură, momentan traversez un alt moment literar.
Plăcerea de aseară însă m-a bucurat, am aplaudat cu entuziasm și am zâmbit foarte sincer artiștilor de pe scenă.
Începui să scriu în gălăgie, iar acum toată casa e cufundată în liniște și întuneric.
Am o listă cu aforiști, dar un nume cu care îmi încerc norocul când intru într-o librărie sau descopăr un anticariat nou. Numele este Francois de la Rochefoucault. Nu l-am găsit nicăieri până acum, iar într-o asemenea zi de căutare, datorită unui zel de librar, am primit, ca substitut, o carte mica și roșie unde sunt adunate aforisme de la mulți și prea mulți autori.
O asemenea carte cred că a căzut și în mâini de fătuci care vor să impresioneze pe facebook, astfel, l-am întâlnit și pe Luigi Pirandello pe această platformă.
Dar să revin la gâștele mele.
Am răsfoit curioasă cărțulia mea și m-am aplecat mai mult asupra cugetărilor despre prietenie. Din punctul meu de vedere, în ceea ce privește explicația prieteniei, nimeni nu are cum să-l mai depășească pe John Brunner.
Dar am citit în continuare și la o maximă m-am folosit și de buricele degetelor. Uneori, fără să sesizez că mintea și-a însușit simțul tactil ca unealtă de înțelegere, pipăi rândurile care mă împing la meditat.
Citeam cu ochii și buricele degetelor că dacă nu ai încredere într-un prieten, atunci ar fi bine să te oprești din a mai numi așa persoana respectivă.
Am părăsit apoi cartea, iar în ceea ce privește cugetarea, am uitat-o când am ieșit pe ușa camerei. Dar inconștientul a lucrat, și acum două zile mi-a revenit ca o acceptare firească a adevărului.
Așa este, dacă nu ai încredere, nu ai prieteni. Ai oameni cu care mergi la un spectacol, la un pahar de vin, ai oameni cu care parcurgi o bucată de drum în viața ta, ai oameni care te ajută să ajungi undeva în viața ta, ai oameni care te folosesc să ajungă undeva în viața lor, dar nu prieteni.
Cu un prieten vorbești altfel, de obicei atunci când stați la o șuetă, capetele se sprijină reciproc. Unui prieten poți să-i spui o parte din secretele tale, căci știi că or să rămână doar între voi, iar prietenul nu pune întrebări.
Orice suflet are secrete, secrete pentru el, dar și secrete care trebuiesc împărtășite. Când nu poți să împărtășești, ești asemenea unui câine castrat. Uneori te cuprinde imboldul să vorbești, dar te oprește neîncrederea.
Eu am în viața mea multe neîncrederi, dar am și încredere.
O, da, am și încredere, de aceea pot să zâmbesc de atâtea ori cu subînțeles, de aceea par mereu să spun povești din colțul genelor, de aceea mă și numesc femeie nu sunt doar o căsuță pe care mi se bifează sexul.
Capul meu are mereu sprijin în șuete.
