Într-o zi un om poate să facă exagerat de multe lucruri, eu adunai azi multe amintiri, una dintre ele reuși chiar să mă facă să plâng. Mi-am dorit întotdeauna pentru sufletul meu stări care să mă lase fără respirație.
Am așteptat în fața lui David.
Am inspirat și expirat.
Am așteptat în Barcelona, Veneția, Paris și Africa.
Am inspirat și expirat.
Azi, la lagărul de concentrare Dachau, fără măcar să prind de veste, lacrimile începură să curgă și nu mai putui să respir. Mă sufocam într-un spațiu deschis. Trăsei aer în piept și mă duru. Îmi ștersei lacrimile puțin rușinată, dar apoi le lăsai să alunece în voie pe obraz.
Părăsii muzeul cu pași mari, grăbiți, nu mai putui să suport.
Afară merserăm de-a lungul unei alei unde au fost, în anii 1937-1945, barăcile deținuților. Continuai să plâng fără consolare.
Nu-mi plac deloc aceste muzee, dar sunt atât de necesare, niciodată să nu ni se permită să uităm, niciodata.

Descoperiți, vă rog, acest blog.

http://noctambulul.blogspot.ro/

De la începutul acestui an, am început să mă pregătesc de întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Spun că am început să mă pregătesc, deoarece nu am ținut legătura cu toți colegii și atunci a fost nevoie de puțină muncă de detectiv.
La sfârșitul lui mai, cu o ultimă colegă, am închis cercul. În prezent, știm cu toții unii de alții și sunt foarte mândră de asta.
Dimineața am mers la liceu cu un pas vioi. Obrazul mi-l simțeam cald, dar liniștit, mi-am zis că o să reușesc să-mi țin roșeața sub control.
Nu am reușit.
Mi-au tremurat chiar și mâinile, iar când mi s-a și spus, am apelat la umor. Glumele mele se ivesc întotdeauna la un imbold al afectelor.
Am vorbit puțin despre mine când am fost strigată de domnul diriginte, am preferat să vorbesc puțin în numele tuturor. Le-am cerut domnilor profesori să nu aibă așa mari pretenții de la noi.
Realizările noastre?
Familie? Carieră?
Unii avem familie, alții carieră, unii le au pe amândouă, alții pe niciuna.
Ce importanță au toate astea?
O întâlnire de 10 ani, pentru mine, înseamnă material uman. Timp de 4 ani am stat alături de niște colegi că am fost nevoiți. În anii aștia ne-am împrietenit între noi care cum am apucat, nu au existat criterii, poate un drum comun, un scriitor preferat, o șoaptă în timp ce erai ascultat.
Faptul că am stat ani pe același loc, cu anumiți oameni și nu alții, ne-a schițat în personalitate. Nu știu cum aș fi fost eu azi fără nici una dintre colegele mele. Aș fi fost, dar cu un material uman ușor modificat.
Îmi pare rău că nu pot să fac pe nimeni să înțeleagă acest aspect al realității noastre. Pe lângă profesorii de la catedră, noi între noi ne-am fost profesori. Ne-am iubit, ne-am certat, ne-am împăcat.
După 10 ani, privind chipurile colegelor, m-am adunat pe mine, m-am regăsit pe mine. M-a emoționat și întâlnirea asta închipuită cu mine la fel de mult ca întâlnirea cu profesorii.
Au fost momente când am rămas fără diastole, doar lungi contracții ale mușchiului cardiac. Mi-a plăcut și să fiu oglinda profesorilor, privirea lor mândră a fost suficientă să relaxeze inima.
Azi suntem muncitori la ființa noastră, cum îmi place mie să mă exprim, dar mi-a plăcut să fiu și obiectul muncii profesorilor, căci sâmbătă am reușit, eu și colegele mele, să reprezentăm și niște lauri.
Am fost pentru profesori obiect și lauri.
Am fost pentru noi muncitori ai ființei.
Suntem pentru noi muncitori ai ființei.
Dar fără aceste întâlniri, uităm cum am fost, uităm cine suntem.
Suntem oameni, iar clasa mea se laudă și cu caractere excepționale.

Am fost, oh, am fost…
Am fost la Pink Martini.
Ceva în plămada ființei mele nu mă ajută să fiu o persoană prea muzicală. Da, merg la Tudor Gheorghe, dar spectacolele maestrului sunt o experiență pentru mine, căci adun de la o reprezentație poezie, muzică, gramatică.
Ieri, cu Pink Martini, m-am felicitat pentru alegerea mea, deși nu am luat biletele cu entuziasm, ci cu lejeritatea gândului că o să petrec o seară altfel decât în obișnuințe.
Am avut o surpriză.
În muzica acestei trupe m-am jucat cu un gând: frumusețea așternutului. Trupurile care se zvârcolesc între perne, cearșafuri și plăpumi. La intensitatea afectelor.
Apoi am aruncat o privire în sală.
Apoi am aruncat o privire pe scenă.
Sala și scena mi-au închis ochii și am răspuns la nici o întrebare pusă.
Cine iubește artiștii, este ademenit de exteriorul lor copleșit de pasiunile nestăpânite de pe scenă. Storm Large a cântat aseară pe scena Filarmonicii, dar în același timp a sedus. Scena naște seducători.
Artistul acaparează ochii, iar cuvintele și muzica șubrezesc măsura omului. Am înțeles victimele acestor artiști, căci e ușor, pe muzică, șolduri languroase și priviri galeșe să crezi că oamenii de pe scenă știu să iubescă mai bine ca oricine altcineva.
Oh, am fost la Pink Martini.
Ca să închei, o să mă folosesc de un compliment pe care l-am primit eu de la un seducător din viața mea de demoazelă.
A fost frumos, dar frumos e un cuvânt urât în comparație cu ce am trăit eu aseară.

Momente cu Mara de care sunt mândră.

Am o fată matinală, începem ziua devreme, iar asta ne scoate, mai ales când soarele e suveran pe cer, prin centru la plimbare. Bem fresh de la Prospero și mâncăm covrigi de la Petru.
Într-o astfel de dimineață, cu sucurile în mână, ne îndreptam spre mașină. Mara și-a terminat sucul ei și a aruncat paharul gol la coșul de gunoi, fără să mă întrebe nimic.
M-am simțit foarte mândră de ea.

Ieri dimineață mi-a cerut lapte, i-am întins sticla și am întrebat-o cum se zice, așteptând un mersi.
Mara a întins mâna și a zis:
Bogdaproste, pentru Edeea, (adică Medeea) fata lui Mani (Mani fiind sora mea)

Am sărutat-o pe frunte și am ieșit din cameră.

Uneori Mara mi-e cel mai bun profesor, iar alteori o respect ca fiind cel mai grozav filozof din viața mea.

Uneori, la întâlniri cu multe cupluri, unele fete mă mai întreabă:
Dunia, tu îl lași pe Făt Frumos să iasă cu băieții dacă tu nu ești în oraș?
Iar eu răspund, fără să mă intereseze nici generalul, nici particularul ființei din fața mea.
Eu sunt prietenă, nu stăpână.
Am pretenții, uneori multe, dar verbul a permite nu face parte din câmpul lexical al relației de iubire.

Am descărcat deunăzi niște poze de anul trecut de la Pinakothek der Moderne din Munchen. Uitasem complet de ele, iar acum pun aici câteva, poate simțiți nevoia să stați jos, să vă odihniți pe artă.

Din când în când, împinsă de vârstă, determinată de plăcere, merg la masaj. Ieri, într-o oră de răsfăț pentru trup, mintea mea a început să lucreze. Mă trezesc uneori în răspunsuri la noncăutări, adică, deși nu am întrebări propriu-zise despre unele aspecte ale vieții mele, îmi vin răspunsurile. De la un timp, viața mea a căpătat un aspect de puzzle, încep să văd imaginea de ansamblu.
Ieri am înțeles dorul.
Înainte ca mintea mea să revină de pe câmpiile cu maci, prefer eu să cred, pe care plecase, am reușit să salvez un gând.
Dorul de o persoană este de fapt un dor de sine. Nu ți-e dor de mama, de soră, de prietenă, de iubit, ți-e dor de starea pe care o ai în prezența lor.
Lângă fiecare sufletul și mintea ta se aliniază, iar echilibrul ăsta poate fi numit fericire.
Nostalgia traduce, așadar, o stare interioară a ta, complet străină de esența celeilate persoane. Când fuge dorul de acasă, cum ne cântă noua Tudor Gheorghe, eu îmi permit să cred că alergarea asta mă are la capăt pe mine.
Mi-e dor de tine.
Nu.
Mi-e dor de mine și de ceea ce sunt eu lângă tine.

La dam pe blog o sa gasiti Paltinisul cu imagini, text si muzica.