Am cautat cateva poze cu femei scriitoare elegante. Datorez aceasta cautare frustrarilor. Si caut oarecum sa-mi construiesc o aparare.
Eleganta si frumusetea se regasesc si in activitati cu preocupari intelectuale. Frumusetea nu este handicap, iar eleganta nu mutileaza indemanarea. Femeile astea o dovedesc, ele constituie apararea mea, desi esafodajul apararii se clatina, caci ma consider o lasa ca folosesc fapte istorice in loc sa stau dreapta in tinuta si sa iau atitudine atunci cand ma matrasesc mintile obtuze. Dar va poftesc sa admirati.

Imi plac cartile, imi place obisnuinta care este cartea in constiinta omului, imi place reprezentarea ei. Forma cartii, foile cartii, mirosul cartii, toate ma fac fericita.
Imi plac hainele, imi place obisnuinta care este haina in constiinta omului, imi place reprezentarea ei. Materialul hainei, calitatea hainei, croiul hainei, toate ma fac fericita.
Aceste doua fericiri ale mele se ostenesc sa ma faca nefericita cand le port impreuna.
La cenacluri ma stanjeneste haina.
Domnisoara, dar ce rochie flu aveti!
La mese oficiale ma incomodeaza cartile.
Domnisoara, dar spuneti si dumneavoastra, doar ati citit atatea carti!
Purtate impreuna, fericirile mele ma umplu de dispret, caci pretutindeni oamenii ma dispretuiesc, pentru unii am o tinuta prea cocheta, iar pentru altii am o exprimare prea pretentioasa.
Iar eu ma plictisesc si cu unii, si cu altii, separat, imi cer scuze cartilor, imi cer scuze hainelor.
Cand particip la diferite activitati culturale este uneori nevoie sa-mi biciuiesc mintea pentru a reveni la vorbele care construiesc viziuni despre viata. Ma umplu de atata monocrom in simturi, incat roseata din obraji e doar o falsa infatisare.
Ascult si privesc oamenii din jurul meu, oamenii de cultura si imi recunosc mie insami.
Locul meu nu este aici.
Cand particip la diferite activitati oficiale este uneori nevoie sa-mi biciuesc mintea pentru a reveni la vorbele care construiesc viziuni despre viata. Ma umplu de atata somptuos in simturi, incat roseata din obraji e doar o tensiune crescuta.
Ascult si privesc oamenii din jurul meu, oamenii de afaceri si imi recunosc mie insami.
Locul meu nu este aici.
Nu-mi gasesc locul in nici o lume, viziunile lor de viata ma fac sa rad de cata tristete imi pot provoca. Ma fastacesc in hainele mele elegante si ma fastacesc in invataturile mele.
Nu mi-am dat seama pana acum, dar secunda asta e atat de limpede si imi lasa cunoasterea sa se completeze. Meseriile se dispretuiesc intre ele. Oamenii uita sa se admire in munca. Caracterele devin umbre pentru abilitati.
Meseria este o indeletnicire a omului.
Caracterul este un ansamblu de insusiri.
Meseria si caracterul nu se exclud, dar pot functiona separat, doar vointa sa fie, dar vointa presupune curaj, iar curajul cam ocoleste oamenii dependenti de iPhone si iPad.
Asadar, eu nu am locul meu, nu stiu unde mi-e locul, astfel am ajuns sa fiu doar un om cu blog, o persoana care a publicat o carte, o fata care a invatat sa fie eleganta, o domnita care stie sa manance boabe de mazare cu mana stanga.
Asta sunt eu, Dunia Tuel, atat de felurita, atat de imprumutata, fireste smintita innascuta.

Fug cuvintele de mine, nu pentru ca mazgalesc intr-o zi de vineri, la o ora a cocosilor adormiti, ci din cauza griului din afara mea. La ora asta constiinta reda niste obisnuinte ale lumii, dar lumea nu se afla la ora infaptuirii lor. E mai multa liniste intrerupta de zgomote, iar constiinta e obisnuita cu zgomote intrerupte de liniste, iar oamenii nu pot calatori cu mintea mai departe de constiinta lor. E o limita zgandarata de filozofi, dar greu, cu pierderea mintilor si a obisnuintei.
Stau in dimineata asta pe linia despartitoare, fizica, metafizica, concret sau depasirea cadrului experientei? Pana apuc sa raspund, timpul muta acele la ceas. La fereastra acelasi gri. In casa, am pierdut deja caldura asternutului si dulceata visului.
Dimineata aduse nostalgia.

Odata, un cosmonaut rus si un specialist rus in problemele creierului discutau despre religie. Cercetatorul creierului era crestin, cosmonautul nu.
Eu am fost acolo, in cosmos, spunea cosmonautul, dar nu l-am vazut nici pe Dumnezeu si nici ingeri.
Iar eu am operat multe creiere destepte, a raspuns cercetatorul, dar n-am descoperit nicaieri nici macar un singur gand.

Sursa: Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.

Azi avuseram o zi frumoasa. De ce? In primul rand ma folosesc de soare sa-mi sustin afirmatia. Apoi aerul. Intotdeauna sfarsitul lui februarie aduce pulbere de primavara. Nu e primavara, dar o simtiti cumva pe-un umar, pe-o ureche, intr-un tipat indepartat al copiilor. Incepe joaca in strada.
Incep hainele groase sa ramana in cuier. In fiecare zi insorita, stand in fata dulapului, doar rochia mi se pare potrivita. Rochia este cumva o continuare a primaverii, a formelor ei imbobocite de ghiocei, zambile, lalele si frezii. Ma intristez nu de putine ori cand privesc fetele, doar fetele, caci cochete nu vor deloc sa fie. Credeam ca la Viena, la Musikverein, o sa pot admira eleganta femeilor, dar din nou asteptarile nu s-au potrivit cu ce avea ochiul sa vada. Ochii mei s-au plictisit de atata opac. Sala a fost subjugata de croiala dreapta, de griul politicos si obrazul nepomaduit. Stralucirea se imprastia rece si egal doar de la policandre.
Eleganta femeilor pare sa apuna, si nu ma refer neaparat la stil, ci la armonia vestimentara. In primul rand, a alege sa te imbraci frumos tine de o potrivire a intregului, un intreg al fiintei noastre, iar noi sfartecam acest intreg batjocorind culoarea.
Eleganta este si ea o urmare fireasca a evolutiei.
Se poate sa exagerez eu?
Nu, fireste ca nu. Eu m-am potrivit cu prietenele mele si in haina, iar armonia asta ne potrivea cateodata si imperfectiunile morale, caci una este sa graiasca un om frumos, si alta este sa graiasca un had.
Si in final, ca sa ne intelegem, pledez pentru armonie vestimentara, nu dupa un anumit stil sau un anumit brand.
Fetelor, imbracati primavara, imbracati rochita randunicii.

Citesc mult si uneori prost, prost in sensul ca mi se pare ca raman cu foarte putine cunostinte. Firesc ar fi sa fiu miliardara la Iantu, dar nici nu as indrazni, caci mintea mea selecteaza si din rezumat.
Uneori ma blochez pe unele fraze si nu mai am habar carui scriitor apartin. De cateva zile neuronii fac tumbe datorita fortei de atractie a unei idei, relatiile oamenilor inchipuite ca un organism. Cred ca afirmatia ii apartine lui Noica, dar cu siguranta mintea nu-mi ofera o certitudine.
Daca relatiile dintre oameni ar fi asijderea unui organism am castiga mai mult intr-o realitate a simturilor, caci uneori ne grabim sa inlocuim persoanele din viata noastra. Falsa impresie ca oricine poate fi inlocuit, ca oricare poate face munca lui oricine tulbura putin buna functionare dintre oameni.
Fiecare isi are rolul lui, iar cand incercam sa operam intr-un lot inchegat se clatina existenta, revenim la Antichitatea marilor intrebari si ne confruntam cu mazga si intunericul Evului Mediu.
Atrasa de ideea asta, am plonjat spre o meditatie personala. Rolul meu in acest organism. Credeam ca am un rol de carja pentru caractere slabe, in general m-am convins ca in toate relatiile mele am ajuns cu scopul precis de a ajuta. Acum ma indoiesc de tot. As vrea sa-mi sterg istoria propriilor simturi si sa raman doar cu judecata, caci azi, dupa multe meditatii la tavan, cred ca exista posibilitatea si sa reprezint raul in viata unor persoane din jurul meu. Nu ca eu as fi intruchiparea raului, ci ca eu le arat cu degetul raul din viata lor.
Ce este raul? Pentru unii lipsa lui Dumnezeu, pentru altii lipsa confortului, pentru unele lipsa unei genti Vuitton, pentru altele incultura.
Oricum ar fi, acest rol nesuferit m-a cam derutat. Folosesc pe post de intaritor cartile, dar actuala lectura ma poarta printr-o istorie a filozofiei si imi sporeste deruta. Imaginar, privesc in hau. Vad atatea puncte de lumina, incat zambesc involuntar, dar fondul e negru, iar negrul nu traduce absenta lui Dumnezeu, negrul asta ma nenoroceste pentru totdeauna.
Ce e sufletul? E respiratie, e constiinta, e iubire, e chipul fetitei mele?
E un mare semn de intrebare, si tocmai de aceea iubesc oamenii, iubesc ca sa se distraga de la nenorocirea de a nu-si putea explica ce salasluieste in trupul pe care ni-l purtam in lume.

Gandindu-ma la Platon, oare chiar exista o limita in idei?

Si apropo de filozofi, o povestioara comica pe care trebuie neaparat s-o impartasesc.

Diogenes a fost un filozof care credea ca fericirea nu depinde de luxul material, de puterea politica sau sanatatea desavarsita, adevarata fericire consta in a nu te face dependent de asemenea factori, astfel nu mai puteai pierde niciodata fericirea.
El insusi traia intr-un butoi, avea doar un singur rand de haine si o desaga in care isi tinea painea.
In fata acestui butoi a primit intr-o zi vizita lui Alexandru cel Mare, iar acesta l-a intrebat pe intelept ce anume isi doreste, caci el ii poate indeplini numaidecat dorinta.
Diogene a raspuns ca ar vrea sa se miste din fata soarelui.

Stateam intr-o oarecare zi cu mainile sub cap si cautam in mintea mea formulari pentru subiectul pe care o sa-l desir acum aici. Mi-au aparut in cinematograful mintii placile tectonice, ca o comparatie ascunsa, caci metafora si-ar pierde definitia daca as indrazni sa numesc impletirea asta de cuvinte astfel, ca substitut pentru ideile-cliseu ale fiecarei varste.
Ideile astea cliseu se misca imperceptibil si uneori ne fac chiar trupul sa tremure din cauza vitezei cu care luam aminte la concluziile vietii noastre traite. In facultate am purtat discutii aprinse despre Adam si coasta lui slaba, Eva.
Barbatul sau femeia?
Nu-mi mai pasa, azi aleg omul si tot azi, intr-o asociere a mintii cu placile tectonice, ma simt putin mutata in creier. M-am mutat, doar avem o cutie craniana, nu doar un loc.
Azi, discutiile din jurul cestii dezvolta traiul. Varsta mea cauta si aduce explicatii existentei sociale, iar eu ma gasesc deja satula si de acest subiect.
In primul rand, in discutiile astea revine enervant si suparator cuvantul afara.
Afara se face asa..
Afara nu se face asa…
A face, atat negativ, cat si pozitiv, nu prea este de multe ori verificat, doar umbla vorba prin vecini. De curand, am stat in Viena aproape doua saptamani. Nu am fost afara in vizita, am fost afara dintr-o nevoie de supravietuire. Am luat aminte de spital, un hotel, cateva strazi si Musikverein.
Intr-adevar afara spitalele arata impecabil, iar asistentele si doctorii sunt prietenosi. Afara am platit 1000 de euro spitalizarea pe zi. Cat platim in tara?
Afara am platit la garderoba la Musikverein, afara imi plateam parcarea din doua in doua ore.
In tara cat platim?
Nenorocirea noastra este saracia impusa, iar cand o sa acceptam aceasta saracie in pretentiile noastre poate o sa ne calmam nervul national.
Nu am trait in dictatura, am cunoscut dictatura din carti, dar azi iau aminte ca Romania are si romanul poate, dar nu ni se permite, ne nastem direct intarcati, caci aceia care ne conduc ne-au furat sanul mamei.
Intr-o zi o mama din Romania va naste si un conducator mandru, dar pana atunci, sa suspinam cu Eminescu:

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Mi-am cumparat ieri o plasa de carti, fara nici o exagerare intentionata, am plecat de la librarie ca de la piata. Faptul in sine nu ar merita o nota scrisa, dar un dialog care s-a iscat datorita plasei se cuvine sa fie mentionat. Cineva, fara varta, fara sex, doar cineva m-a intrebat cat timp imi ia sa citesc toate acele carti. Am dat unele lamuriri, am spus ca unele carti sunt citite si le-am achizitionat doar pentru biblioteca personala.
Am primit o privire pe sub gene, iar privirea, urmata de un zambet, m-a pierdut in explicatii.
Cat citesc pe zi?
Citesc vreo 200 de pagini lejer, dar depinde si de timp, caci ziua mea cere si alte activitati, mai ales domestice.
Am primit: Aaaa, pai ai timp.
Iar eu am lasat capul in jos oarecum rusinata si l-am ridicat cu ciuda. Dar am pierdut bataia asta in secunda inundata de nesiguranta pe care ti-o ofera perceptia celorlalti.
A citi 200 de pagini inseamna pentru unii a fi o lenesa sau putoare cum zic batranii pe la tara.
Accept si asta, sunt o putoare ca am timp pentru lectura.
Nu stiu insa cum sa intaresc sau sa izolez, in caracterul meu, slabiciunea asta, deaorece tot ce edific cu ajutorul cartilor se darama in fata incomodelor si enervantelor conventii sociale.

Ultimele zile mi-au pus caramizi in urmatorul gand, cititorii mei sunt oameni bolnavi. Inclinatia asta a dumnealor spre tristete si descurajare mi-a revenit dintr-un numar, numarul de cititori pe care ii are un blog intr-o zi lucratoare. Fac glume cu mortul in casa, da stiu!
Revin, vineri, dupa ce am postat textul Prima imbratisare in nefiinta, intr-o ora deja trecusem pragul celor o suta de cititori. Modestul meu blog are urmatorul dans evolutiv, zile obisnuite aduna suta de accesari, zilele bune dubleaza, iar in tragedie, blogul meu a excelat. Si-a depasit dublul.
Fara sa ma bucur, am mai adaugat o tristete de sufletul zbrobit.
Fata care v-a impartasit vineri o drama a vietii ei, va scrie de patru ani despre carti, muzica, vise, caractere, prietenie, mazgaleste de patru ani despre veleitatile mintii ei spre o dimensiune transdisciplinara. A agregat simtiri personale cu diferite stiinte, a imprumutat voci de scriitori care transmit adevarate invataturi.
Uneori am fost prea fata si v-am zambit de sub gene, am incercat sa seduc acolo unde am esuat in cuvant. Cel mai mult am incercat sa alertez cititorii de puterea nefireasca a cliseelor si stereotipiilor. Arma cea mai puternica a fost verbul A FI. Cititorii mei sa se uite la ei si in ei si sa incerce sa fie, si eu am invatat de la Noica si Sora.
Vineri, cititorii mei s-au uitat la mine, la durerea mea, la nenorocirea mea.
Ce naiba e cu voi, fiintelor?
In toti acesti patru ani m-ati lasat anonima in invataturi si imi puneti coroana in nefericire?
Drama mea o sa ia sfarsit, durerea o s-o duc insa mereu in spate, dar blogul meu o sa continue sa adune pagini despre evolutia mintii mele si despre minunatul verb A FI.
Voi, cititori fara chip si fara identitate, voi cine sunteti?