Azi sunt mama, fiica, iubita, prietena, filolog, blogger, putin obosita, usor entuziasmata, olteanca, romanca, europeanca, toate ma descriu, nici una nu ma cuprinde.
Un singur fapt ma stapaneste plenar, faptul ca sunt om, iar azi, dupa hazard, razboaie, rezolutii si interese, ma sarbatoresc ca roman.
La multi ani, romanilor, pentru ca s-a intamplat sa fiti, pentru ca ati ales sa traiti in granitele acestei tari!

Am pasit altfel anul acesta in complexul Romexpo, cu un pas decis si intim, dar si deformat de la leucoplastul din cizma. Am privit harmalaia din inima targului Gaudeamus, dar timpul, cu orele actiunilor mele, l-am petrecut la standurile editurilor mici.
Am descoperit standul editurii Univers atrasa de un nume, Friedrich Durrenmatt. Iar cand ochiul a permis si examinarea, am stiut ca acolo am sa poposesc. Mi-am scos si lista de carti, vechea mea lista din facultate, ca sa mai intreb de titluri.
Cu totul remarcabil, la standul editurii Univers nu am descoperit numai autori dragi mie, ci si un om al cartii. O doamna, trecuta de cincizeci de ani, cu un par alb si o voce suava, m-a fermecat. Ma atrag oamenii cu o asemenea voce, raspandea in jurul ei atata gratie, incat as fi putut cumpara carti si daca nu as fi avut nevoie de ele. Dumneaei s-a oferit sa-mi povesteasca si sa-mi recomande, eu i-am zambit si i-am acceptat verbal sa merg pe recomandate. Am ascultat-o vrajita si imi simteam viscerele intr-o perfecta ordine.
Datorita doamnei Ioana, pe langa nume, mi-a lasat si numarul de telefon, am si sporovait, despre fata mea, despre alegerea mea dupa terminarea concediului de maternitate, i-am mai dat o sansa lui Faulkner si mi-am achizitionat Pe patul de moarte.
Am parasit standul cu o plasa plina cu Durrenmatt, Ian McEwan, Faulkner, Paul Auster, Sebastian Barry, Fukazawa si Jostein Gaarder, o poveste pentru blog si o stare de bine pentru mine.
Pentru orice nevoie literara, doamna Ioana si-a oferit ajutorul.
Fiecare noiembrie la targul de carte a devenit o adevarata experienta, caci brumarul, cu cateva zile festive printre carti imi reintareste credinta in suflet si-n frumos, in om si in arta.
In afara cartilor, noiembrie imi mai ofera prilejul sa petrec timp pretios cu prietenele mele, iar ideea mea despre o viata perfecta include obligatoriu un timp al fetelor.

Stau acum si ma intreb ce ma irita mai tare, cuvintele sau starea intraductibila? Verbul a marca iti poarta gandurile la o saracie mizerabila de sensuri, mi-e aproape imposibil sa ma exprim cu el, dar imi recunosc ca mi-e tot imposibil sa ma lipsesc de el.
Exista in scurta, dar suficienta mea viata oameni care m-au marcat. Bineinteles ca in prezentul acela deja trecut azi mi-am ingustat putin ochii, grimasa care, daca as avea si instructiuni, v-ar spune ca asta vrea sa insemne omul asta ne transmite ceva, dar nu stiu sigur ce anume.
Prin clasa a VI-a, profesorul de logica s-a straduit sa ne faca sa intelegem ca vorbele si glumele in interactiunile noastre de copii ne pot afecta pe fiecare in mod diferit. S-a ajutat de un exemplu, bai grasule, tu de ce razi?
Profesorul a subliniat efectul distrugator pentru viata unui copil, dar noi am refuzat negativul si am imbratisat gluma. Din viata mea de familie, pun si eu la bataie procedeul tatalui in educatia noastra. El a incercat sa ne ambitioneze prin lezarea demnitatii noastre. Am crescut fara laude, de nici un fel, la nici o intensitate. Pe mine nu a functionat, nu am vrut deloc sa-i demonstrez contariul, desi acum stiu ca asta e miza acelora care actioneaza asa. Felul meu de a fi a ucis in mine orice spirit competitiv.
Metoda asta da rezultate la unii, la altii matraseste increderea lor in sine.
Iar azi, dupa intamplari familiare, dupa replici spontane, dupa un cuvant declansator, mintea a scos la iveala episodul din clasa a VI-a, iar trairile de pana azi aduna aici note despre un nou punct de vedere al meu. Sustin tare, fara acel sus din expresie, ca multe din conceptiile despre viata ale oamenilor s-au formulat din scapari de constiinta. Si automat si instinctiv, depozitam in psihic multe intamplari aparent fara consecinte. Uneori, in pripite secunde recunosc in vorbele si in gesturile mele diferiti oameni cu care m-am intersectat. Alteori ma intreb cat eu autentic zace in mine. Cat sunt eu, cat sunt voi? Cat am dat, cat am primit?
Dar multumesc, din edificarea mea identific caractere competente.
Am fost crescuta frumos, iar la randul meu m-am crescut frumos.

De sub marginile rasfrante ale unei palarii, am privit cu atentie aseara, la Hala Timco Timisoara, lucrarile lui Sorin Oncu si Cosmin Haias.
Desi palaria mi-ar fi permis rautati, asa am conchis cu Sorin, i-am felicitat sincer pe cei doi, fara sa ma folosesc de simpatia prieteniei. Am ramas surprinsa de mine si incantata de lucrarile inzestratilor Sorin si Cosmin.
Felicitari lor.
Bravo mie pentru deschiderea fireasca a mintii in fata unor forme de reflectare a unor constiinte straine.

Cand oamenii nu-si vorbesc inseamna ca au prea multe sa-si spuna.

S-a mai micsorat putin ziua lunii noiembrie de cand am avut parte pe blog de comentarii vehemente de la un racanel, care negasind la mine disponibilitate pentru conflict, si-a mai creat o identitate la a treia mana, o ratusca, pentru a putea sa-si exprime mai bine proasta lui parere despre mine.
Patosul acesta dispretuitor cu care unii cititori insista, in inchipuirile lor, sa ma jigneasca si sa ma puna la punct taind din varful splendidului meu nasuc, imi strica, de obicei, cateva ore. La racanel, foarte ciudat, simtirile mele au tradat interiorul cu zambete. Nu m-am indispus, nu am iscat cearta doar pentru sa ma racoresc eu, ci am zambit condescendent.
Nu m-au atins insultele lui, dar printre randuri, comentariile lui mi-au accentuat obsesia pentru nimic. De multe ori stau si privesc in tavan si-mi anulez in gand identitatea, nationalitatea, rasa. Imi imaginez doar planetele, apoi sterg una cate una si planetele. Ce mai ramane? Nimic.
In momentul ala ma ridic din pat din cauza unei senzatii puternice de tractiune intr-o parte, corpul meu trage dreapta.
Pe langa nimic, mai folosesc tavanul si pentru meditatii despre viata mea, la talentul sau aptitudinile mele. La ce sunt eu buna, in ce sunt eu buna?
Asta seara cred ca pot sa dau un raspuns.
Sunt persoana potrivita tristetii, momentelor de disperare din viata prietenilor sau cunoscutilor. Stiu ce vor oamenii sa auda, stiu exact cand sa intind coarda, cand e momentul pentru adevar, cand e clipa pentru a plasa o lauda.
Sora mea zice ca trebuia sa ma fac consilier, dar cum sa mai intorc roata scolii mele acum? Si apoi cum o sa fac fata nevoilor mele de afectiune? Pe mine cine ma citeste?
Recunosc ca uneori este asa bine sa simt cum cineva imi intoarce filele, o caldura pe sira spinarii alunga preocuparile mele meschine si obrazul unui chip smerit se asaza pe un piept, de mama sau barbat, intr-o stare deplina de fericire.

Am avut impresia ca m-am schimbat, am crezut ca un copil imi poate corecta deranjamentele psihice printr-o anumita disciplina pe care o atrage. Azi nu mai sunt asa sigura.
Ma simt din nou copil cu copil.
Doua intamplari si cateva replici din sporovaieli cu prietenii m-au pus pe ganduri. Ascult in masina postul de radio National si la o emisiune am sunat sa spun si eu cateva locuri frumoase din Romania, subiectul cerea sa laudam pietrele patriei. Eu am laudat pestera Topolnita si Podul lui Dumnezeu.
Dar plecai cu gastele inainte sa-mi spun oful.
Cand am auzit alo in telefon am surzit si mutit cateva secunde. Apoi, in timp ce-mi reglam corzile vocale, obrajii ardeau, iar la subtioara un strop gadilicios de transpiratie s-a prelins rece pe coasta lui Adam. Emotiile imi tulbura echilibrul mintii si trupului, pana reusesc sa reiau fraiele, respectul meu de sine fuge din mine.
La concertul lui Tudor Gheorghe am tinut mortis sa-mi iau si fata. Dupa vreo ora, a inceput sa se faca remarcata chiar de maestru. Cand acesta a intrebat, retoric, de o bona filipineza, asijderea episodului de la radio, am pierdut fraiele mintii, am pierdut respectul de sine.
Ce rusine imi astupa urechile si-mi amorteste limba? Ce complexe zac in mine de nu-mi pot ridica fruntea, nu-mi pot controla roseata din obraji?
Carevasazica, nu prea m-am schimbat, sunt chiar fetita speriata care se uita in oglinzi deformate asa cum a constatat un cititor einsteinian.
Am povestit pataniile astea in cerc restrans, printre hohote si voie buna, dar mie tot nu-mi dau pace. In jurul unei mese, in fata unor chipuri dragi de prieteni, am ajuns, cu tonuri si gesturi adecvate, sa hulesc constiinta istorica a fetelor, l-am ponegrit pe Fat Frumos. Toate povestile au un print, fata devine printesa, baiatul se naste.
Iar azi, intr-un episod mai mult decat ordinar, la o coada in mall, cu ochii in pamant, anuntai ca vreau sa ma schimb, ca vreau disciplina, ca vreau ceva in viata mea ce seamana cu un plan.
Primii inapoi:
Da, da, sa ne schimbam, dar nu prea mult, e bine si ca noi.

Cad pe ape

Soarele jos a picat,
Soarele, soarele,
Ca rochia ta din pat,
Soarele, soarele.
Cade o frunză din înalt,
Frunzele, frunzele,
Ca palma mea din părul tău cald,
Frunzele, frunzele.
Lunecă din cer o stea,
Stelele, stelele,
Ca lacrima pe faţa ta,
Stelele, stelele.

Versurile ii apartin lui Grigore Vieru, dar trebuie sa le ascultati puse pe muzica de Tudor Gheorghe, frumusetea nu a fost niciodata mai bezmetica ca la spectacolul Vremea nemaniei. 

Am ramas datoare cu o completare, am ridicat o intrebare acum ceva vreme. Este patriotismul o forma de egoism?
Am amanat sa scriu, caci nu am stiut cum sa-mi cresc notele despre patriotism intr-o formulare nepartinitoare. Dar deja mi s-a imputat patriotismul, de acelasi Haias care considera ca patriotismul este o forma de egoism.
Bineinteles ca eu neg spusele lui.
Inainte sa escaladez scheletul acesta provizoriu de argumente ale mele despre patriotism, am incercat sa-mi amintesc prima constientizare a mea cu acest sentiment de dragoste si devotament pentru popor.
Prima data a fost o izbucnire necontrolata a tatalui meu: Jos Ceausescu! Traiasca Romania libera!
S-a ivit notiunea de popor, s-a ivit chiar si notiunea, caci aveam 6 ani si nu aveam habar nici de una, nici de cealalta.
Mai tarziu, prin clasa a VI-a, imi amintesc ca profesorul de geografie ne-a pus sa scriem in caiet, pe prima pagina, urmatoarea propozitie: Prima dovada de patriotism este sa-ti cunosti tara.
Putin si mai tarziu, prin anul III de facultate, odata cu istoria literaturii romane, am descoperit multe nume de scriitori romani complet necunoscuti. Atunci am aflat de Sorin Titel, Deliu Pietroiu, Mircea Vulcanescu, Petre Dumitriu. Destul de tarziu, dar toate aceste nume m-au determinat sa aprofundez putin mai mult literatura romaneasca.
Revenind mai aproape de noiembrie 2011, in noiembrie 2010, la Gaudeamus Bucuresti, mi-am achizitionat o carte a Iuliei Hasdeu.
La inceput am avut credinta ca aceasta carte mi-a revenit doar cu informatii despre familia regala, dar dupa aproape un an, am observat la mine ca ceva romanesc ma framanta, un sentiment nou de afirmare a identitatii romanesti.
Regina Maria purta straie populare la orice eveniment, noi, tinerii de azi nu imbracam costumul popular nici macar la puzderia de petreceri Halloween.
Toate exemplele alcatuiesc, farama cu farama, intamplarea care mi-a zidit in caracter patriotismul, asta si foarte desele calatorii in Germania.
Patriostism, in latina patria, tine de un taram parintesc, de o iubire pentru tara si locuitorii ei, nu resping strainii si nici nu prefer exclusiv Romania si romanii, dar de ce sa nu cunosc si ce se afla in imediata mea apropiere inainte sa pasesc cu pasul sau cu nasul in afara acestui taram?
Stiu, asa cum condescendent mi-a aruncat Sorin, ca fiecare popor are un Noica. Intr-adevar, fiecare popor are un filozof, dar Noica ramane pentru mine un mantuitor de spirit romanesc.
Cu ce nesocotesc eu interesele altor popoare, daca il prefer pe Noica in locul lui Kant? Desi nici nu se pune problema. Cu ce sunt egoista daca ascult si promovez muzica romaneasca? De ce iubire excesiva dau dovada daca vreau sa-mi cumpar si produse romanesti?
A iubi pamantul unde te-ai nascut si a respecta locuitorii acestui pamant nu tine de egoism, care este o trasatura de caracter, ci tine de un firesc nativ, iubesti pamantul unde te-ai nascut la fel cum iubesti pantecul din care ai venit pe lume.
Bineinteles ca poti sa respingi, dupa o anumita varsta, si pamantul, si pantecul, dar pana ajungi sa respingi constient, ai iubit inconstient ceea ce repudiezi.