In saptamana asta, ce sta suspendata intr-o duminica inchipuita ca semn de punctuatie, la o matinala plimbare am formulat o observatie pertinenta. Prietenii si cunostintele cu ani in plus sau in minus, dar in orice caz aproape de 1983 cand am tipat eu intaia data, au sau urmeaza sa aiba copii.
Ne-a venit vremea.
Hm! Am strambat din nas meditativ. Din nou gandurile mi-au alunecat spre prieteni, de data aceasta printr-o comparatie. Prietenii vechi si prietenii mai noi. Cine te cunoaste mai bine?
In ultima vreme, orice coleg pe care l-am reintalnit, mi-a revenit fie ca un strain, fie ca un smintit. Un timp mi-am zis ca eu inchipui descreierata, dar m-am razgandit.
Arhiva mea de prieteni vechi pentru care port si azi o afectiune de neinteles nu este saraca. Numar sentimente blande pentru un numar serios de persoane. Reintalnirea cu unii dintre ei m-a frapat de multe ori.
Cei mai multi stau actori in fata ta, te intreaba ce faci sau ce muncesti doar pentru urmarea fireasca de a insira ceea ce fac ei. Si undeva in a doua fraza ma pierd pe chipul din fata mea si rememorez si activez propriile mele informatii.
Detaliile mici ma invadeaza.
Cunosc alunite, sani, secrete de familie, deprinderi, boli, bucurii, povesti de dragoste, ganduri intime, case, parinti, zambete si coafuri ale unor vechi cunostinte.
Cand una dintre ele reapare, isi bate joc de mine.
Numesc bataie de joc insistenta cu care ma obliga la un comportament rezervat. Nu se mai cuvine sa ne amintim de alunite, sani, secrete de famile, deprinderi sau boli.
Marsaluim cu cariere si copii, cu vacante si griji familiare.
Traind ce am povestit si stand apoi intr-o ureche sa meditez, am inteles ca nu am de-a face nici cu straini, nici cu smintiti, ci cu alegeri.
Oamenii aleg si se definesc prin alegerile lor.
Iar la intrebarea: care prieteni te cunosc mai bine, cei vechi sau cei noi?, un raspuns cu unicul drum al adevarului nu este posibil, caci oamenii in loc sa fie ei insisi, intr-un exceptional drum, se despica asemenea minciunii si se pierd in faldurile false ale unei stari de bine prezente.

Asta ar trebui sa fie un post amuzant, stiu ca in scris ma caracterizeaza pateticul si profunzimea, dar o sa incerc sa-mi pierd degetele pe tastatura pentru a povesti, caci asta chiar trebuie s-o povestesc, asa cum s-a intamplat, fara artificii, fara filtru, fara gand sofisticat.
Joi seara m-a ademenit un fum de gratar de prin vecini si am poftit si eu. Plescaiam dupa mici sau ceafa la gratar. Asa ca am ajuns, impinsa de pofta, la o terasa. Am cerut o masa de patru persoane si ne-am asezat, fetele pe o parte, baietii pe alta parte. Chelnerul nu a intarziat sa apara, noi am taraganat comanda, incurcandu-ne in mici de pui sau traditionali, mari sau mici, 10 sau 15. Inainte sa mai comand si altceva pe langa mici, chelnerul s-a indepartat. Cand a revenit, i-am mai cerut zambitoare si o salata greceasca.

De acum o sa apara si un dialog.

Si o salata?
Da, o salata greceasca.
Esti sigura ca poti sa mananci atat?

Paranteza. Nu ma iau acum de dialogul la pertu.

Pot, va asigur ca pot. Si as mai vrea si o portie de clatite cu finetti.
La pachet?
Nu, aici, dupa mici si salata.
Esti gravida?
Nu, nu sunt, ea este, aratand pe prietena mea.
Esti sigura? Poate esti si nu stii.
Da, poate.

In rumoare, rasete si ocheade, chelnerul s-a indepartat ca sa strige apoi peste o masa daca doresc salata bulgareasca sau greceasca.
Mi-am repetat comanda.
Ne-am reluat discutiile, am mancat micii si am terminat salata. Cand platoul de lemn ne-a fost luat de pe masa am cerut clatitele.

Dialog.

La pachet?
Nu, aici. Si sa ne faceti si nota.
Unul dintre baieti, pe langa nota, a mai cerut si o bere. Eu am protestat insa la aceasta cerere, caci trebuia sa ajung acasa la fata mea. Chelnerul a protestat si el.

Dialog.

Bine ca tu mancasi cat putusi asta seara, pe el nu-l lasi sa mai bea o bere. Iar apoi, de undeva de pe o scara, a strigat:
Sigur nu mai vrei o bere, e din partea casei.

Pun punct aici.

Cine este Ciprian Valcan?

Ciprian Vălcan (născut în 5 decembrie 1973 la Arad). Bursier al Ecole Normale Superieure din Paris în perioada 1995-1997, bursier al guvernului francez în perioada 2001-2004, obţine licenţa şi masteratul în filosofie la Universitatea Paris IV – Sorbona. Profesor la Facultatea de Drept a Universităţii Tibiscus din Timişoara. Doctor în filosofie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2002). Doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara (2005). Doctor în istorie culturală al Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris (2006).Volume publicate : Recherches autour d’une philosophie de l’image,1998, Studii de patristică şi filosofie medievală, 1999 (Premiul Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor), Eseuri barbare, 2001, Filosofia pe înţelesul centaurilor, 2008, La concurrence des influences culturelles françaises et allemandes dans l’œuvre de Cioran, 2008, Teologia albinoşilor (cu Dana Percec), 2010. Volume în curs de apariţie : Retrato con azar (cu Saul Yurkievich şi Ilinca Ilian), Centro Editor de Madrid, Logica elefanţilor (cu Dana Percec), All, Bucureşti.

Ce scrie Ciprian Valcan?

Noua carte a filosofului Ciprian Vălcan prezintă un set de teme incitante din sfera culturală, pe marginea cărora autorul ţese un discurs foarte elegant, păstrându-şi amprenta originală prin sarcasmul neaşteptat de proaspăt şi de bine temperat, dar şi prin dezinvoltura cu care manipulează obiectele intelectului, obţinând cu o reconfortantă uşurinţă formule originale şi perspective noi acolo unde eruditul clasic simte imediat impulsul de a concedia orice tentativă de abordare, chiar după simpla anunţare a subiectului. Autorul ocoleşte cu graţie formele clasice – cum ar fi sinecdoca şi chiasmul –, permiţându-şi-le doar acolo unde simte nevoia unui contrapunct odihnitor. Nu întâmplător cititorul va fi tentat să facă asocieri cu un discurs muzical, căci eseurile şi reflecţiile din Elogiul bâlbâielii păstrează în permanenţă rezonanţa proteică a unor construcţii muzicale şi ritmul ludic al secvenţelor de lungimi moderate.

Aforisme

Visul e concesia noastră făcută nebuniei, partea de viaţă abandonată voluntar delirului.

***
Ispita principală cu care are de luptat artistul modern este dorinţa de a descoperi modul în care diavolul vede lumea. Singura miză ce-l mai mobilizează e identificarea cu principiul satanic, depăşirea voalului protector al aparenţelor, surprinderea răului absolut, fixarea hipnotică a abisului. Să priveşti lumea aşa cum o vede demonul, fără pic de milă, tandreţe ori compasiune, să contabilizezi doar purulenţa, icnetul şi cangrena, să înregistrezi numai hidosul, furia şi demenţa. Să ai parte de o luciditate crudă, invazivă, isterică, să notezi fascinat cele mai stranii orori, cele mai baroce vicii.

***

Poate că există fiinţe pentru care nebunia nu e o formă de naufragiu, ci reprezintă cea mai deplină împlinire a talentului lor.
Artistul modern nu caută plenitudinea, împlinirea, perfecţiunea. El funcţionează potrivit paradigmei eviscerării, exhibîndu-şi măruntaiele, complexele ori micimile, fascinat nu de magnificenţa creaţiei, ci de atotputernicia distrugerii. El nu mai inventează, ci descompune, nu plăsmuieşte, ci lichidează, proslăvind prin ceremonialul pretenţios al sacerdoţiului său ateu hegemonia vidului.

***

Leneşul nu se plictiseşte niciodată de sine. Cunosc disperarea, angoasa, revolta doar cei care n-au parte de talentul superior al leneviei.

M-am tot lovit in ultimul timp de oameni entuziasti. Pe blog am folosit cuvantul entuziasm in descrierea unor persoane. Vocabularul meu de buzunar apeleaza fara pasiune la pasiunea definitiei entuziasm.
Ieri am participat la o festivitate, un eveniment important al unei prietene ce tocmai a terminat facultatea. Am stat in margine de aula si am privit curioasa istoria si geografia. Studenti, parinti, bunici, frati, prieteni, profesori, prunci, olteni, ardeleni si banateni. Diversitatea mentalitatii sau a teritoriului s-a anulat in entuziasmul masei.
Studentii in robe au frematat cu entuziasm.
M-a izbit constatarea.
Mi-a atras atentia blandetea. Un profesor a gasit pe chipurile studentilor blandete. O grimasa mi-a mutat colturile gurii. Doar parintii mai gasesc blandete pe acele chipuri, eu am vazut cearcane, fond de ten, priviri trufase sau pierdute, obraji netezi, afrodite.
Iar atunci, intr-un ropot de aplauze, mintea s-a zgait usor ametita la masa. Un fir de transpiratie s-a scurs pe o sushumna cunoscuta din carti.
E grandioasa masa, iar efectul surprinde si nauceste si scepticii. Energia trupurilor incordate si a mintilor buimace atrage atentia unui iscoditor, unui carcotas ce pandeste din spatele unui chip comun, o bula de razvratire.
Multimea e dispusa sa asculte, sa aprobe, sa se inflacareze.
Unul trebuie sa se ridice insa.
Si asa apar purtarile crude, pogromurile, razboaiele, inumanul.

La ultima intalnire cu Sorin Oncu si Cosmin Haias, am discutat despre patriotism. Inainte de patriotism, Nae Ionescu ne-a fost subiect de dezbatere. Scriu pe blog despre ultima conversatie intreband pe curiosi, trecatori si fideli ai acestei platforme, este patriotismul o forma de egoism?
Eu o sa revin cu parerea mea intr-un text viitor.

In ultima clipa mi-am luat bilete la balet si-n ultima ora mi-am aruncat un sal peste rochia mea Diana Bobar. Am urcat treptele de la Capitol intr-un cuib de ochi, caci rochia galbena si tocurile imense atrageau ca un salcam inflorit in plina iarna.
Se poate sa fi creat un motiv de aratat cu degetul.
Nu-mi mai pasa.
M-am asezat cuminte pe locul meu si am asteptat uimitoarele si naucitoarele brate de balerine ce reproduc bataia de aripi a lebedelor.
Lacul lebedelor, Ceaikovski.
Un val de caldura si un fir rece de transpiratie, ambele stari schimbandu-se sau repetandu-se intr-un sfert al unui ceas, m-au obligat sa ma ridic de pe scaun si sa ies din sala.
La baie, intr-o incapere de jumatate de metru, mi-am ingropat mainile in tulul rochiei si injuram ca un birjar moftul acesta stomacal. Abilitatile mele muieresti au iesit invingatoare cand am revenit linistita cu salul, pantofii si rochia impecabile, mi-am mancat insa rujul de pe buze.
Am ratat dansul lui Siegfried si al Odettei.
In zece minute, sala s-a scuturat de intuneric prin gestul unui responsabil de comutator, iar eu am mai injurat inca o data in gand.
Dar atentia mi-a fost imediat captata dintr-o stanga a urechii. Doua cucoane sporavaiau despre Adrian Copilul Minune.
Minune intr-adevar. Asa s-a intamplat sa aflu ca numele lui este de fapt Simion, Adrian Simion.
Am savurat dansul lui Siegfried cu misterioasa lebada neagra. O doamna entuziasmata a aplaudat si a accentuat admiratia prin sunete cu timpi tari.
Noaptea, in asternut, spectacolul si aventura din timpul acestui spectacol mi-au cernut si selectat materialul oniric, dimineata m-am trezit cu dor de prieteni vechi.

Imi place enorm sa fac cadouri, si intotdeauna un asemenea gest se compune din exprimari, atentie si retinere. Uneori, nu daruiesc doar un obiect, ci ma daruiesc de-a dreptul pe mine. Anul acesta, intr-un amurg de ghiocei si alte flori farame ale inceputului de primavara, un bunic si-a celebrat inca un an din cele 8 decenii traite.
La figurat, m-am dat de trei ori peste cap ca Greuceanu pentru cadoul lui, la propriu, am dat cateva telefoane, mi-am indulcit glasul si am facut un drum la librarie. Am achizitionat cartea lui Coriolan Babeti, Atelierul de arte Timisoara si am fost foarte multumita de mine cand am putut sa ofer asa ceva.
In paginile acestei carti, un capitol ii este dedicat fratelui bunicului, pictorul Dure Diodor.
Doar ca surpriza mea s-a transformat in ceva foarte urat.
Dupa zeci de pagini de tirada emfatica, in cateva randuri, Coriolan Babeti a luat o atitudine potrivnica impotriva mostenitorilor lui Dure Diodor, numindu-i ingrati.
Coriolan Babeti mi-a distrus mie cadoul si a tulburat somnul bunicilor.
Am citit si eu ieri, cat se poate de atenta, capitolul dedicat lui Dure Diodor. Daca domnul Coriolan ar citi aceste randuri, ar trebui sa tina seama ca nu cunostintele mele de istoria artei ma indreptatesc sa mazgalesc aici cateva randuri despre lucrarea dumnealui, ci un instinct bazat pe afectiune ma indeamna sa-i bat usor obrazul pentru nedemnele cuvinte adresate mostenitorilor.
Sunt nepoata de pictor, nepoata lui Gheorghe Mosorescu, am crescut printre peisaje, pasteluri, portrete, laviuri, fara sa stiu ca se cheama asa. Stiu sa visez langa un tablou, recunosc finetea si calitatea. Am lasat ochiul sa-mi fie sedus si de tablourile lui Dure Diodor, si nu la un vernisaj, ci in camera mea, deasupra patului.
Daca dumnealui ma considera nedemna si neavizata, l-as ruga sa-mi faca hatarul de a veni sa ma cunoasca. Familia lui Dure Diodor, din care azi fac parte, se poate sa nu detina o memorie a constiintei valorii operelor, dar constiinta le musteste de simtul dreptatii si al corectitudinii.
Dupa moartea lui Bibi, caci eu doar asa stiam ca se cheama alintatul, talentatul si pictorul familiei, au fost onorate toate dorintele lui, s-au daruit lucrari si multe alte obiecte din atelierul lui, daca domnul Babeti nu a primit nici unul, inseamna ca Bibi nu a avut sa-i ofere nimic.
Dure Diodor sau Dieu d’or cum insusi Coriolan Babeti se joaca cu numele pictorului nu a avut costumul gata pregatit pentru temutul Coriolan si l-a lasat sa astepte nu o ora, ci pana in viata de apoi.
Coriolan Babeti asteptandu-l pe Dure Diodor.

Mai revin cu o poveste din Africa.
Masina cu care mergem in fiecare zi in safari numara sase locuri, astfel, prilejul excursiei si regulile hotelului au asezat mai multe popoare in doi metri.
O sa ma opresc putin asupra americanilor. Am petrecut doua zile in compania lor si i-am ascultat in timp ce din minte cautam sa alung orice stiinta credeam ca am eu despre americani. Mi-am exfoliat gandurile pana am ajuns sa fiu in compania unor oameni fara nationalitate.
Adio romani, adio americani!
Awesome!
Este cuvantul care-i caracterizeaza si pe care l-au folosit in exces. Totul descriau si cuprindeau cu acest cuvant. Animalele, peisajele, o gaza depistata pe gulerul unei camasi, cina africana traditionala, chiar si ghidul a fost awesome. Pe langa ei, nimeni nu mai parea entuziasmat. M-am lasat pagubasa, pot fi extatica, dar nu prin comparatie.
La despartire, am facut schimb de mailuri, de imbratisari, schimb de invitatii. Au insistat sa mergem in Utah, am primit chiar si un calendar, la randul meu, am insistat sa vina in Romania, doar iubesc aventura, iar drumurile noastre ar fi doar o parte dintr-o poveste grozava pe care poti s-o spui cand iti reiei activitatile de acasa.
E simplu si comod sa pari ca ai habar de un popor, e dificil sa stai in fata unui om si sa cauti sa-l cunosti doar pe el fara etiologia poporului, si e dumnezeiesc sa clipesti cu satisfatia descoperirii unor caractere frumoase, unor suflete incantatoare.

In ultimul timp ma intereseaza foarte mult detasarea, acceptarea si echilibrul. Simt ca asta e datoria mea de cand m-am facut responsabila de un suflet. Oarecum ma simt stapana acestui suflet, iar iluzia ma impinge spre o grea munca cu sinele. Intr-o zi va trebui sa-l las sa plece de langa mine.
Ma aflu in plin proces de reeducare.
Uneori insa esuez lamentabil, caci unele rautati si ironii imi schimba starea de spirit.
Am grija de blogul asta de mai bine de 3 ani, prin intermediul acestei noi tehnici de exploatare si expunere a eului mi-am facut prieteni, pe unii i-am pierdut, altii m-au castigat pe mine, iar unii ma detesta de-a dreptul.
Ma fastacesc cand am prilejul sa citesc cuvinte frumoase despre mine lasate de cititori fideli sau trecatori.
Ma indispun cand sunt batjocotita sau persiflata.
Episodul acesta ultim, in care eu sunt batjocorita si persiflata, a produs un fel de exorcizare in gandirea mea. Am ales doar punctele tari, caci orice situatie, fie penibila, fie cacacioasa, contine puncte masurabile si modificabile.
Am aruncat rautatatea si miasmele raspandite de ea.
Am admirat energia unor persoane de a-si dedica timpul mie pentru a ma arata cu degetul si a ma sudui.
Am acceptat ca antipatiile se ivesc de nicaieri, poate dintr-un nerv parasimpatic si nu se pot controla.
Am inclinat balanta atentiei ce mi se ofera in avantajul meu, orice atentie ma flateaza, caci de fire sunt un lider, iar liderii se hranesc din slabiciunile celorlalti.
Anamneza asta reusi o imbunatatire a indispozitiei ce o capatai de dimineata. Dar depasesc isteriile unora cu doua cuvinte, detasare si acceptare.
Orice ora a vietii e mai frumoasa cand zambesti, iar eu am descoperit drumul cel drept spre seninatate.

Orice relatie se bazeaza pe vorbarie, pe comunicare ar spune un psiholog, fie el fin, fie licentiat. Vorbarie in iubire, vorbarie in prietenii amicale. De putin timp insa, un ochi mare imi proiecteaza mintea cand ma gandesc la prietenii mei, in oala asta amestesc genurile si platonicul cu amorul. Nu ma refer stric la nimeni si arat cu degetul pe toata lumea.
Ochiul acela mare ma supravegheaza, uneori ma desprind atat intr-o discutie incat par sa ma ascult si sa vorbesc in acelasi timp. Mi-am ucis entuziasmul, desi niciodata nu m-a caracterizat, sunt doar vesela sau excesiv de vesela.
Si uneori relatiile mele ma sfarteca, imi usuca spiritul, iar aici mintea nu-mi mai proiecteaza un ochi mare ca imagine reprezentativa, ci un tren care se indreapta vijelios spre mine.
In momentul asta ma intorc spasita la carti, scrisul ma imbie prea putin, ba chiar ma infurie.
Sa fie vreo doua saptamani, cand plimbandu-ma cu Mara mea prin mall, am intalnit fratele unui bun prieten din liceu. Am salutat vesela si i-am cerut numarul de telefon al fratelui sau. In timp ce cauta stingher in agenda telefonului, mi-a spus ca imi indeplineste cererea, dar sa am grija cand il sun, caci se insoara la vara.
Am o inima fragila, dar mint cu ochii.
Mi-am ascuns umilinta si uimirea intr-un ras excesiv si i-am prezentat fata mea, Mara mi-a stat gaj pentru o demonstratie stupida de intentie curata.
Abia atunci mi-a facut cunostinta cu sotia lui.
Cu acest frate, cel caruia ii doream numarul de telefon, nu am impartit nici macar o simpatie pe o aripa de fluture, doar amici ai dracului de buni, lui ii placea mancarea mamei mele, eu adoram faptul ca e sasait si avantajul de a petrece timp cu cineva fara implicatii emotionale.
Intamplarea asta, si multe alte episoade din Tanarul si nelinistitul serial din viata oricarei persoane, m-a facut sa realizez cat de mult sufar.
Caci sufar.
Ma fac foarte usor iubita si ajung sa iubesc foarte rar, iar atunci dau totul. Imi iubesc toti fostii cu care am impartit o perna, toti prietenii cu care am mancat din aceeasi farfurie. Pe unii ii dispretuisc azi, pe unii nu-i mai respect, dar de iubit ii iubesc pe toti.
Mi-a greu sa ma pliez pe cerintele vietii de adult, nu pot sa am prieteni doar de pahar, sufletul meu vrea prieteni in preajma carora tacerea nu reprezinta o problema.
Cat de bine le sade oamenilor, intalnidu-se cu o veche iubire, sa se salute si sa se indeparteze fara un zambet?
Am iubit degeaba in viata asta, cu folosul experientei.
Stiu ca majoritatea isi ingroapa trecutul, dar plamadirea mea isi are educatia in toate fostele relatii, picatura cu picatura, om cu om au construit in alcatuirea mea, iar azi stau om in oglida mea, Mara ma face radioasa.