Ne apropiem de perioada în care se pretinde să fim veseli. Tis the season to be jolly, Fa-la-la-la-la. Pentru mine sezonul pare că a început cu ceva timp în urmă. M-am așezat bine în viața mea. Râd cu familia. Râd cu prietenii. Râd cu Făt Frumos. Râd cu tatăl Marei. Râd. Râsul e matematică pură. Aduni râsul și rezultă un număr fix. Râzi fix de fericire.

Mă simt fericită și mi-e frică. Uneori mă opresc brusc din râs. Dacă râd cu atâta poftă urmează să se întâmple ceva rău. Îmi trece prin cap. Alung gândul, dar dispoziția deja e schimbată. Apelez la rațiune și-mi corectez, după putințe, reacția.

Vine Crăciunul, iar în ritmul bun al relațiilor personale, m-am așezat la masă și am scris de mână. Pe un caiet am notat despre copilărie, familie, prieteni, iubiți, ateism, îndoială și mâncare. M-a durut mâna la final. Nu am recitit. Am subliniat ateu. Începe să mă deranjeze deoarece nu mă interesează să figurez într-o categorie. Și-n plus, nu-l neg pe dumnezeu. Nu neg o existență pe care nu o accept. Mi-am încheiat și revolta cu tradiția. Am scuturat-o. A picat tot balastul. Am păstrat o grămăjoară, un rest de gândire primitivă.

Cel mai mult am reținut din prepararea meselor de sărbători. Când mă uit în urmă, și mă uit des, bucuria și mâncarea au mers alături. Grătare vara în curte sau la iarbă verde, prânzul de duminica la părinții lui mamanu, mese întinse de Revelion, mâncarea a contribuit serios la un fel de viață fericită. Am dus un fel de viață fericită și vreau să păstrez asocierea. Mara m-a convins. Am transformat prepararea bucatelor de sărbători în misiune după ce a cerut să continuăm cu turta dulce de Crăciun. Coacem în fiecare an de vreo nouă ani. Așa obișnuim noi, a explicat Mara unei prietene. Acel moment m-a transformat într-o persoană care sărbătorește și va sărbători mereu printr-un festin. Festinul conține obligatoriu salată boeuf. O să încep să mă îngrijorez dacă mă apucă să-mi cumpăr și pulovere cu reni. De prezent sunt în siguranță.

Să râdem înainte de toate.

Foto: Simona Nutu

Ieri, pe strada Brâncoveanu, s-a spart o conductă de apă caldă. Am rânjit. Am glumit pe seama aburului și am făcut trimitere la băile romane. Deși nu suntem o națiune iubitoare de apă și săpun, mai bine ne-ar prinde să ne spălăm mintea că ne pute mai tare ca subsuorii.

Asta seară am dus-o pe Mara la desen. În intersecția de la Spitalul Județean nu a mers semaforul. Abia s-a aplicat prioritatea de dreapta. La întoarcere am stat și am stat în coloană. Am dat drumul la un film de Crăciun pe telefon. Un claxon m-a făcut să ridic capul. Și Peri, personajul feminin din Cele trei fiice ale Evei, a fost blocată cu fiica ei în traficul Istanbulului. Ea s-a gândit la Cairo. Eu m-am gândit la Cairo. Când în sfârșit am intrat pe strada mea, după aproape o oră, m-a izbit bezna. Jumătate din stradă dispărută în noapte.

Azi dimineață când am parcat mașina am mai rămas un minut să ascult Bolero-ul lui Ravel. Acasă, am mâncat un castron de castane și am citit puțin. A mai trecut o zi.

Citiți! Râdeți! Educați-vă!

Foto: Simona Nutu

O tot întreb pe Mara, în ultima vreme, ce părere și-a făcut ea despre lume. Așa am ajuns la discuții despre dinozauri, oameni primitivi, Adam și Eva, poveștile din Biblie și rostirea adevărului. E foarte important pentru mine să spun ceea ce gândesc și mi-am luat misiunea de a fixa în memoria Marei însemnătatea sincerității.

Într-o zi când îi vorbeam din nou pe un ton însuflețit, mi-au picat ochii pe părul ei. Stătea la fereastră, în soare. Am tresărit. Cu cine vorbesc? Cu Mara? Cu mine? E părul meu, culoarea mea, firele mele de aur. M-am schimonosit în următoarea secundă. Aurul s-a transformat în argint. Eu albesc pe zi ce trece.

Mara și-a încrețit nasul. Am asigurat-o că nu o cert, în ciuda tonului arțăgos. Așa vorbesc eu Mara, e ceva la care lucrez de ani de zile. Cunosc teorie. Aplic ce am învățat. Nu am regrete. N-am avut îndrumare ca Mara, dar toate greșelile, nu puține, nu neglijabile, m-au făcut cine sunt. În prezent sunt o persoană bine cu mine. Îmi place de mine. Râd la fel de mult și zgomotos, dar am redus din râs ca mecanism de apărare. Când un bărbat din generația părinților mei că se referă la femei cu maca maca. Cunoașteți expresia? Conștientizați devalorizarea? Nu mai râd. Ridic capul. Privesc în ochi. Refuz să surzesc. Când aud maca maca, atunci menționez libertatea. Fiți bărbat liber! Uneori, le doresc tuturor bărbaților libertatea. S-o aibă din plin. Prefer programul amanților. Cină, film, sex pasional, sex pe unde apuci, priviri intense fără a ne face unul altuia menajul, fără pretenții de stăpân. Urăsc cu patimă să mă tragă cineva la răspundere. Unde te duci? Cu cine? De ce?

Primul și ultimul bărbat care trage la răspundere o femeie ar trebui să fie tatăl. Prima și ultima femeie care trage la răspundere un bărbat ar trebui să fie mama. Femeia și bărbatul, împreună, în cuplu, descriu un cerc. Nu există dominație și autoritate. Când există, atunci deschid larg ușile și ferestrele minciunii, prefăcătoriei, ipocriziei, plictiselii și disperării.

Îmi țin pumnii să o pot îndruma pe Mara, s-o ajut să-și rămână fidelă și să nu se schimbe niciodată pentru a plăcea unui băiat sau prietenilor. Nimeni nu merită. Cine merită, nu te forțează să renunți la tine. Apreciez enorm gesturile mărețe. Am făcut asemenea gesturi, mai fac și nu am de gând să mă las. Cunoașteți finalul de la Doctor House? Prietenul lui, Wilson, mai are câteva luni de trăit. Doctor House îl întreabă: Unde vrei să-ți petreci următoarele luni?

Asta e iubire, prietenie. Ăsta e un gest măreț de urmat.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mi-am cumpărat flori. I-am dat apartamentului o nuanță de mov. Mi-am făcut manichiura. Le-am dat mâinilor un aspect de curat. Am luat prânzul la Homemade. I-am dat zilei semnificație prin câteva fotografii pentru proiectul #poartariduri. Cu o fată de 12 ani căreia i-au venit toanele, acum râde, acum i se schimonosește chipul, acum îmi face bilețele cu te iubesc în cinci limbi, acum ridică tonul, acum mă îmbrățișează, îi dau o deosebită atenție acestui proiect.

Îmi doresc ca fetele și tinerele să aibă ce să admire pe lângă femeile de plastic. M-am săturat de Barbie, de frumusețe coruptă, de frumusețe din bisturiu, de frumusețe nepământească. De aceea o să mă străduiesc să scot în față femei frumoase, interesante, inteligente, educate. Femeile educate fac diferența dintre o victorie măruntă și un război câștigat.

Ce înseamnă o victorie măruntă? O să mă folosesc de exemple din viața Marei. Și-a cumpărat un hanorac descoperit pe Tik Tok. O frumoasă fată de acolo l-a recomandat. Bucuria a durat până la prima purtare. Să vă lămuresc și cu războiul câștigat. I s-a dat posibilitatea la școală să-și mărească nota la matematică. A reușit. Toată ziua i-au sclipit ochii, iar încrederea în sine i s-a consolidat.

Femeile doar frumoase colecționează victorii mărunte. Pozele perfecte de pe Instagram alcătuiesc dovezi irefutabile. Prea puține știu ce înseamnă irefutabil. Unele s-ar putea să zâmbească. Futabil le va deruta și le va trimite mințile vlăguite de fuga după locul 2.55 din cursa Chanel pe urmele unei nopți fierbinți. Ca să fiu sinceră acum, femeie doar frumoasă sau femeie frumoasă și interesantă, toate visăm la nopți deosebite de plăcere sexuală. Sexul practicat cu conștientizare delectează trupul și farmecă mintea. Nu cunosc plăcere mai mare!

Ca să aibă ce să admire fetele ca Mara, e necesar să iasă în față și femeile inteligente și educate. Se vaită ele că nu știu să pozeze, că nu se pot relaxa, bla, bla, bla! Să pozezi înveți. Să ai o părere personală presupune școală și carte, carte și școală. Fără educație pierdem 1% care ne diferențiază de verișoarele maimuțe.

Ajutați-mă să scoatem în față femei frumoase, îngrijite, inteligente, originale, educate. Ajutați-mă ca fiicele noastre să aibă alternativă la femeile de plastic.

Foto: Simona Nutu

Am citit Kafka, Baudelaire, Roth. Am postat despre. Am citit Freud, Rogers, Fromm. Am postat despre. Am citit Camus, Nietzsche, Heidegger. Am postat despre. N-am obținut reacții ca la Jordan B. Peterson.

Am scris despre literatură, istorie, psihologie, educație. Am publicat povești. Mi-am expus gândurile și sentimentele. N-am obținut reacții ca la articolele despre mamiceală sau despărțire. Din mesajele primite, din tonul folosit, mi-a devenit clar că multe persoane mă asociază cu haosul și armistițiu. Sunt mama soldat care a încheiat un acord cu tatăl copilului. Despărțiți, dar împreună pentru copil. Copilul contează.

Recent am mai primit un mail. Cam toate mailurile seamănă. Nu mă caută nimeni să-și jignească fostul partener. Cine o face nu primește răspuns. Insultele, urletele, palmele sau alte apucături țin de intimitatea cuplului. Personal recomand conflictul. Totul trebuie rostit, mai ales când se ajunge la despărțire.

Profit de prilej și notez că nu agreez femeile care se folosesc de copil ca să-l pedepsească pe bărbat. Disprețuiesc bărbatul care devalorizează mama în fața copilului. Cu siguranță n-am nimic sfânt pe lume deoarece am abandonat orice pornire spre credință. Cred în mine, în familia și în prietenii mei. Cred în știință și în progres. Cred în momente și în magia sărutului. Nu numesc copilul sfânt, dar e desăvârșit cu siguranță. Acest desăvârșit nu are de ce să suporte și să îndure nemernicia adulților imaturi, prost crescuți, ignoranți și plini de sine, plini de ifose.
Când o mamă se referă la tată cu tac tu, e un ifos. Copilul suferă.
Când un tată se referă la mamă cu mă ta, e un ifos. Copilul suferă.

Tot rahatul aruncat, prin copil, către celălalt, marchează un suflet nevinovat. O să se umple de vinovăție și este în întregime vina părinților.

Oricât mă exasperează comportamentul copiilor în parc sau în locurile publice, nu se compară cu furia care mă cuprinde la adresa părinților. Asta este. Sunt furioasă pe părinți. Îi consider niște monștri care și-ar găsi loc în pâlnia infernului imaginat de Dante. Câte suflete au schilodit și schilodesc în numele maturității.

Dacă am scris cu patos, îmi cer scuze. Mi-a scris o doamnă despre cât de nemernic este fostul soț. Mi-a atașat extras după pensia alimentară. O ignor. M-aș bucura dacă și-ar insulta soțul în prezența lui. Idiotule! Nemernicule! Trădătorule! Străinule! Bețivanule! Curvo! Nerecunoscătoareo! Plictisitoareo! Putoareo! Bețivanco!

Între pereții camerei să scoată tot. La exterior să-și joace rolul de părinți și să aștepte. Furia trece. Lingeți-vă rănile, suflecați-vă mânecile și recunoașteți amândoi, numind, ce ați greșit. S-ar putea să vă salveze de la o viață plină de ură. Evident știu ce vorbesc, dar nu se nimerește fiecăruia.

Foto: Simona Nutu

Zilele trecute am gătit supă. Nimic sofisticat, un cocoșel de pădure de la Agricola, cinci morcovi, pătrunjel, păstârnac, țelină, sare și piper. Am fiert la foc mic de pe la opt jumate dimineața. Înainte de opt am lăsat-o pe Mara la școală. La 11 stabilisem o întâlnire cu o prietenă. N-am dat dovadă de vizionarism. Nu mi s-a năzărit ideea de supă. A devenit în urma nevoii de a-l hrăni pe Mateiu.

În fiecare zi, de trei ori cel puțin, pun masa și strâng masa. În fiecare zi spăl vase, șterg masa, aspir sau mătur sub scaunul lui Mateiu. În fiecare zi hrănesc pisica, schimb pampi, arunc olița, spăl olița, curăț scaunul, îmbrac și dezbrac copilul. Agenda destinului meu e plictisitoare, previzibilă și plină. Programul stufos aduce multă pierdere. Risc să pierd contactul cu realitatea și să mă transform în mama ca Maică Precista cum aberant ne numește Jordan B. Peterson. Mi-a prins excelent lectura cărții lui în ciuda unor pasaje pe care le-am tăiat cu atâta patos că am rupt și foaia. Refuz orice asemănare cu Maica Precista. De aceea am oprit supa vineri. M-am dezbrăcat de haine. M-am îmbrăcat cu o pereche de blugi, un pulover de lână de la oile merinos, m-am dat cu un strop de parfum franțuzesc și am tras ușa după mine.

E ușor, ca femeie-mamă, să pici în capcana credinței că familia, în special copiii, dar și tatăl copiilor, nu se pot dispensa de tine. Întreb: Nu se pot dispensa de mamă sau de serviciile asigurate de mamă? Bărbatul tânjește după corpul femeii sau după supa ei de cocoșel de munte?

Am lipsit de acasă aproximativ o oră jumate. Am continuat cu supa după ce am revenit și a ieșit la gust ca de obicei. Devine din ce în ce mai greu să mă mișc printre obligațiile și responsabilitățile de mamă, dar greu nu înseamnă imposibil. Imposibil ajunge când intensificăm și dăm importanță. Când ne dăm importanță. Copiii nu se descurcă fără mine. Bărbatul nu se descurcă fără mine. Adevărul este că oricine se descurcă dacă nu cumva s-a născut idiot. Norocul meu, n-am născut idioți și nici nu m-am aliat cu un idiot. Până și Mateiu, la aproape doi ani, știe să-și sufle nasul, să-și ducă hainele la coș, pampi la gunoi, să mănânce singur și imediat o să se îmbrace fără ajutor. De Mara ce să mai zic?! Uneori în weekend prepară ouă amestecate, face ceai, pune masa.

Fiecare dintre noi avem nevoie de sens, de direcție. Când ai copii, te acaparează convingerea că maternitatea e chiar Sensul vieții. Peste 19 ani pleacă la facultate odraslele. Rămâi cu un gol. Ești gol. Te simți gol. Ți-ai dedicat viața copiilor. Ai refuzat ieșirea cu o prietenă. Nu ai oprit supa. Ai hrănit copiii la 13 jumate fix.

Nu o faceți. Nu o mai faceți. Onorați-vă mintea și trupul înainte de a vă pune în slujba altei persoane. Sacrificiile se transformă în resentimente. Resentimentele vă epuizează. Muriți. Vă decedează spiritul. Până cedează corpul, o să ajungeți o persoană fără nici o culoare.

Colorați-vă cu respectul de sine, ieșiți cu prietenele și vorbiți orice, mai puțin despre copii!

Foto: Simona Nutu

S-a sinucis un băiat de 13 ani la Drobeta Turnu Severin. Tatăl a dat lămuriri: ceartă între îndrăgostiți. Colegii au povestit despre violența tatălui. Multe reacții au fost de la profesia tatălui: preot.

Oripilarea unora mă intrigă. Abuzatorii nu aparțin exclusiv clasei de jos. Ești sărac, ai toate bubele. Săracii au burta goală, nu mintea, nu sufletul.

Fapta băiatului mă paralizează. Ca întotdeauna, când aud de o sinucidere, îmi imaginez minutele dinaintea morții. Aceste minute mă torturează și încep să plâng. Nu pot să pricep. Mi-e rușine de mine, de condițiile de viață, de ceea ce consider probleme. Suferința are atâtea chipuri. Organele se dereglează. Comportamentul deviază. Că tatăl băiatului e preot înseamnă că acesta își face de rușine meseria. Meseria lui nu-și are locul în tragedie. Desigur, își are loc ca titlu de ziar, setea de senzațional ne devorează.

Încă o seară stricată de la o moarte aberantă. Cititorii mei credincioși, spuneți o rugăciune pentru băiat.
Ne auzim de mâine, poate revin la sentimente mai bune. Iubiți-vă copiii. Nu-i judecați. Nu e treaba părintelui să-și judece copiii. Părinții au responsabilitatea să îngrijească, să educe, să se joace, să iubească. Or să se găsească destui care vor arunca cu pietre în copii. Voi încasați ce puteți în locul lor.

Un băiat a murit și într-un fel a murit copilul fiecăruia dintre noi.

Foto: Simona Nutu

În 17 septembrie m-am întâlnit cu Alina Ilea și Carmen. M-am îmbrăcat cu un maiou alb și salopetă neagră. Am încălțat niște cizmulițe negre de piele întoarsă în ciuda vremii. A plouat. La gât am purtat un colier care lejer poate fi comparat cu lanțul câinelui. Pe umeri mi-am aruncat geaca de piele, model de motociclist. Am ajuns prima la întâlnire. M-am așezat la o masă la Symphony Cafe. Am deschis cartea Tsukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj. Am citit câteva pagini până și-a făcut Carmen apariția. La puțin timp, la masă s-a așezat Alina. Acesta este începutul proiectului #poartariduri. O femeie curioasă, un fotograf și o muză au apucat pe o cale.

Proiectul crește, muzele se înmulțesc. Duminica a căpătat o semnificație nouă pentru mine. Duminica beau cafea, povestesc, privesc, râd și admir femei care își acceptă vârsta cu demnitate și luciditate. Știți ce au în comun toate aceste femei? Se îngrijesc. De la spălatul pe dinți, spălatul trupului, spălatul capului, de trei ori spălat, la spălatul minții. Acestor femei nu le miroase gura, dar cel mai important nu le pute mintea. Știu că îngrijirea presupune corp și minte.

Ieri m-am întâlnit cu o femeie cunoscută. Am salutat-o. Ne-am zâmbit. Când m-am întors cu spatele și am plecat mai departe m-am scuturat. Dacă am fi fost două culori pe o foaie albă, ea ar fi curs peste mine cu surplusul acela de apă murdară. Câteva secunde mi-a fost rușine de mine. Rușine, rușine, rușine! M-am suspectat că m-a respins alura de femeie îmbătrânită, de la dinții purtați fără nici o grijă în gură până la unghiile galbene și murdare. La volanul mașinii, ușor aplecată de la emoții, am realizat că nu bătrânețea mă sperie, ci neglijența.

Are legătură cu proiectul meu. M-am ferit să folosesc cuvântul îmbătrânire. Nici o femeie nu-l agreează. Mărturisesc, nici eu. Îmi suport însă viața și o fac să merite trăită. Ceea ce ne sperie, ne înnebunește este neîngrijirea, renunțarea la ferchezuială. Corpul începe să se șubrezească. Unii se apucă de sport. Alții trec pe pastile. O mare, mare parte apelează la bisturiu. Majoritatea renunță la spălatul pe dinți și la spălatul minții. Ce tablou hidos, nu încercați să vă imaginați.

Salvarea ține de educație. Educația e calea. Spălați-vă cu lecturi. Citiți. Purtați o carte, purtați riduri și ajutați-mă să vă arăt femei care sunt fără să ne intereseze de ce au.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ceva rău urmează să se întâmple. Zborul agitat, haotic și hipnotic al ciorilor de ieri seară mi-a atras atenția. Treceam pe lângă catedrală cu mașina când am observat cârdul. O pată neagră, imensă, urmată de mai multe pete, croncănituri, copaci cu ramurile transformate în ață pe care ciorile atârnau ca mărgelele. M-am gândit la Hitchcock. A văzut cineva ciorile și nu s-a gândit? De la Hitchcock am trecut în revistă toate babele de pe strada pe care am copilărit. Una dintre ele ar fi menționat moartea. Cineva drag o să moară, ați văzut ciorile, iar dulapul a trosnit azi noapte! Dacă nu râdeți, atunci nu aveți simțul umorului. Învățăturile babelor se tratează cu umor și bunăvoință. Nu permiteți babelor să vi se urce la cap, altfel ajungeți să vă calmați bebelușul cu o suzetă înmuiată în țuică.

Ceva rău se întâmplă. Peste graniță un război se desfășoară. O fi ceva nou pe front? Pe frontul de vest nimic nou, să facem și puțină literatură. Lumea n-ar avea expresie fără literatură. Literatura e Alba ca Zăpada, este cea mai frumoasă dintre toate materiile.

Ceva pute în jurul spitalului Louis Turcanu. De o săptămână o duhoare învăluie împrejurimile spitalului. Știu ce vorbesc, am crescut cu wc în curte, iar vidanjarea, cu exalațiile specifice îngrețoșa tot cartierul. Ce se întâmplă la Timișoara, nu știu. Mai nou se întâmplă cu miros.

Revin la începutul articolului. Zborul ciorilor, miasmele, creierul primitiv alertează. Ceva rău urmează să se întâmple. Cortexul prefrontal liniștește. Ceva rău se întâmplă. E război. E criză. E un gol în suflet. Dacă aș acționa după toanele sufletești, atunci aș publica texte goale. Mi s-a părut interesant pentru câteva secunde să public trei seri la rând articole goale. Așa mă simt, asta am de oferit, un gol. E un gol accentuat și de dezamăgirea produsă de persoanele de vârsta mea. Am ajuns la 40 de ani degeaba. Noroc cei care au prieteni. Prietenii te ajută să suporți reprezentările lumii.

Noroc și să închinăm un pahar pentru prieteni.

Foto: Simona Nutu