Eu am luat bătaie de la tata. Nu vorbesc despre o palmă la fund sau despre o tragere de moațe. Bătaia e bătaie și nu e ruptă din cer. Firește, tata afirmă că nu este cum îmi amintesc eu. De fapt el și-a fabricat alte amintiri. Totul este în trecut în ceea ce ne privește. Tata a folosit bătaia ca mijloc de educație. Atât a știut. Atât a putut.

Ce se întâmplă cu părinții actuali? De la atitudinea lui tata – eu te-am făcut, eu te omor -, s-a ajuns la a merge cu copilul la chirurg pentru a se înfrumuseța. Tata a îndrăznit prea mult, tații de azi s-au trezit castrați de frica pierderii prieteniei copilului. Nimic nou sub soare, dar vă reamintesc că nu e datoria părintelui să-i fie prieten copilului, ci să reprezinte autoritatea. Autoritatea îndrumă, pune limite și educă. Copilul e incapabil în ciuda dezvoltării corpului. Vă zăpăcește fata cu sânii, cu buzele, cu pantalonii mulați, dar cortexul ei se dezvoltă în timp ce tastez la laptop. Băiatul vă surprinde printr-o gândire matură, dar nu vă lăsați păcăliți. Accesul la informație nu aduce înțelepciune. Imaginea de ansamblu și pericolele le scapă printre degete. Fără grija adulților copiii ajung să moară stupid de la alcool, droguri și provocările specifice adolescenților. Te provoc să mergi noaptea prin frig neîmbrăcat corespunzător. Citiți! Te provoc să mori degerat. Atât îi duce capul sau atât nu-i duce capul.

Aruncați cu pietre în părinții de azi, așa o să pun titlul articolului. Copiii n-au nici o vină pentru că părinții lor s-au împotmolit în adolescență și nu recunosc. Copiii de ieri cresc copiii de azi. Defilăm cu parentingul, dar societatea e lipsită de mame și de tați. Sunt așa rari, că nu fac nici o diferență.

Prefer vremurile actuale. Am detestat în copilărie metodele de a educa. Pentru că m-am umplut de ură când am luat bătaie de la tata. Nu le provocați copiilor asemenea sentimente. Disprețuiesc și atitudinea de Peter Pan a părinților de azi. Copiii au întotdeauna dreptate. Copilul știe. Cum? Cum poate un copil să știe?! La 10 ani fierbeam castane în ibricul de cafea. Uitam de ibric și-mi amintea de castană un zgomot asurzitor provocat de o cvasi explozie. Prezentul permite să ne informăm, să căutăm ajutor, să creștem cu respect reciproc.

Există posibilitatea să mă agite vârsta Marei și faptul că nu-mi doresc pentru ea să se lase chinuită și condusă în viață de faptul de a fi frumoasă. Există posibilitatea să exagerez. Ajutați-mă, dacă puteți, cu o altă perspectivă a felului de a fi părinte azi.

Foto: Simona Nutu

Notă importantă! M-am spălat pe cap. Mi-am scos mirosurile de gospodină. Prefer mirosurile englezești de la Jo Malone sau franțuzești de la Annick Goutal. Dacă mă întrebați ce prefer, răspund rapid că aerele de femeie sofisticată. E greu să te sofistichezi în miros de legume fierte sau rasol. Ieri am gătit supă. De aceea astă seară, într-o nouă ordine a casei, am pus chia în lapte de soia. Mâine nu mă ating de aragaz și intenționez să mă șlefuiesc intelectual la Universitate ascultând-o pe Adriana Babeți vorbind despre seducție.

Treburile casnice care-mi ucid zilnic din spirit nu-mi opresc mintea. Când am tăiat cozile la flori, uneori îmi amintesc să le schimb apa la două zile și să le scurtez cozile, am hoinărit cu gândurile la China, Rusia, arabii fundamentaliști și America. Lumea largă și plină de monștri privită zilnic de către mine pe harta din sufragerie se împarte între democrație și comunism. Cui îi este frică de comunism? Mie îmi este, dar mă îngrijorează Andreea Bostanica. E aproape de mine prin atracția asupra Marei. Mara o urmărește. De aici întrebarea: Pentru cine îmi fac griji cu adevărat, pentru mine că nu țin pasul sau pentru Mara că o urmărește cu încântare pe Andreea Bostanica? Ce face Andreea? Andreea este frumoasă, de meserie frumoasă. L-am chestionat pe Făt Frumos. Ce vezi? O femeie. L-am chestionat pe tatăl Marei. Ce vezi? O femeie. Desigur, bărbații preferă femeile tinere.

În ultimii doi ani, cu Mateiu la cuptor, cu Mateiu bebe, am restanțe la infestarea cu artă și cultură a Marei. Londra ne așteaptă, bilete cumpărate dinainte de pandemie, dar Mateiu nu renunță la sân. Știe să-și sufle nasul, oh, ce realizare mare! Merit aplauze. Aplaudați-mă. Muzeele, teatrul, călătoriile, lecturile mă ajută să cresc o fată care nu o să se simtă obligată să fie frumoasă. Meseria de păpușă Barbie o doresc eliminată din posibilitățile de a fi ale Marei. Îmi țin pumnii.

Mara descoperă lumea. Își pune întrebări despre ea, despre locul ei în lume. Eu descopăr lumea ei. Îmi pun întrebări de supraviețuire. O să fac față noilor reprezentări?

Foto: Simona Nutu

Dacă l-aș fi citit pe Freud mai repede, atunci aș fi scăpat mai repede de sentimentul de vinovăție. Dacă l-aș fi citit pe Peterson mai repede, atunci aș fi avut o confirmare. Să spui ce gândești e întotdeauna calea corectă.

Lectura lui Freud mi-a ordonat gândirea. Uneori, datorită imaginației bogate și colorate, aveam impresia că-mi vorbește. M-a eliberat de superstiții. O pisică neagră putea să-mi strice ziua. O pisică neagră traversează strada. Uneori o pisică roșcată traversează strada. Pisicile traversează strada, iar importanța scade sau urcă în funcție de educație.

În ultimele două săptămâni am experimentat din nou senzația, în timp ce-l citeam pe Peterson, că purtăm de fapt o conversație. M-a bătut pe umăr cu bunăvoință și înțelegere. N-ai greșit (m-am învinovățit uneori) spunând ce gândești. Ai greșit că ai țipat și că ai jignit. De acord, a spune adevărul despre ceea ce simți și despre ceea ce gândești nu justifică urletele și jignirile. Poate cineva mă urmărește, dar în a mă lăsa uneori prada furiei îmi dă un sentiment de eliberare. Firește, rațional am susținut că am acționat corect. Emoțional nu am fost așa sigură de mine. De aceea am tras concluzia că o lectură a lui Peterson mi-ar fi dat un veritabil aliat.

M-ar fi scutit de dispreț. Am disprețuit persoanele care îmi fluturau pe la nas presupusa lor diplomație. Cu ce te-a ajutat să-i spui ce gândești bunicii Marei? Cu ce te-a ajutat să te cerți cu toată lumea? Cu ce te-a ajutat conflictul? Vă răspund. Să fiu sinceră cu mine. Să-mi fiu loială. Să nu mă pierd pe mine de frica unui conflict. N-am ținut mizeriile în mine, n-am crescut nici un dragon cum ar zice Peterson. Acesta e ajutorul.

Multă energie am pierdut luptând să fiu. Prea multă dacă mă uit în urmă. Să adopți atitudinea omului care acționează fără prefăcătorie provoacă pierderi și tristețe. Mai ales când am probat minciuna, nestatornicia în sentimente, ezitarea de a nu pierde prieteni, ajutor financiar, siguranță. Mereu am căutat să mă pun în siguranță, să fiu în siguranță. Am crescut fără nici un plan. Am luat zilele cum s-au nimerit. Am învățat greu și pe pielea mea că o viață bine și corect trăită începe cu respectul de sine. Cel mai greu mi-a venit să-mi respect gura mare. S-o onorez. Să las deoparte devalorizarea. S-o numesc sinceritate, pozitiv, și nu logoree, negativ.

Unii prieteni m-au desconsiderat pentru haosul generat prin ceartă și m-au făcut să mă îndoiesc de mine. Aproape m-au convins că a fi eu e greșit și rușinos. Eu spun ce gândesc. Nimeni nu o face. Eu țip. Eu jignesc. Am abandonat țipetele și jignirile. O perioada a fost și mai chinuitor. Din arțăgoasă am devenit insensibilă, monstru, închipuită. M-a alinat Freud. M-am refugiat în cărți. Mai mult nu cred că am plâns deoarece plâng de când mă știu. Plâng și-n prezent doar că reacționez mai puțin intens. Fericirea ajută, iar în timp am devenit ceea ce oamenii numesc o femeie fericită. Mi-am numărat părțile de viață bună și am întors spatele părților de viață supărătoare.

Am scris prea mult, v-am plictisit. Detest să plictisesc cititorii. Pentru cei curioși de Peterson, găsiți cartea aici.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ați privit vreodată cu atenție o femeie de 40 de ani fericită și foarte bine în pielea ei? Eu am privit în această dimineață. Am ascultat-o în timp ce prepara ceai, iar Carmen testa lumina cu aparatul de fotografiat. Proiectul #poartariduri continuă. Descopăr muze în fiecare zi. Caut muze în fiecare zi.

Muza de azi se numește Emese Badina. Timișorenii o cunosc. Unii o adoră. Alții o combat. Emese s-a reîntors spre Cer și Pământ. Pentru raționaliști, aici mă includ, e un motiv de panică. Simplu spus, ne scoate din minți. O să urmeze un dar. Pe mine Emese, prezența ei, mă relaxează. Perspectiva asupra vieții și atitudinea ei de mamă mă fac să dau un pas înapoi. Descriu o reacție. Cauza este Emese. Efectul ține de o scădere a tensiunilor interne.

Mi-a zâmbit azi. Mi-a zâmbit mie. De la zâmbetul ei mi s-a pornit mintea. Am lăsat-o cu Carmen, aparatul și lumina care pătrundea pe fereastră. M-am așezat pe un fotoliu și mi-am schițat articolul de astă seară. O abandonăm acum pe Emese. Nu mai este vorba despre ea. Este vorba despre femeia de 40 de ani. O femeie ajunsă la această vârstă o numesc a doua născută a unui rege. Sora ei mai mare s-a pricopsit cu responsabilitățile, datoriile și regulile. Sora mai mică se bucură de toate privilegiile familiei la care se adaugă libertatea. E liberă să zburde. E puternică. E sensibilă dacă dorește. E independentă. E educată, răsfățată, alintată. E îndrăzneață. Are o voce. Spune ce gândește. Gândește.

Imaginați-vă femeile planetei cu această atitudine. Bărbații n-ar avea nici o șansă. Unele dintre noi nu renunțăm la atitudine și în acest caz există două căi. Prima cale aparține celor cărora le iese. Ca să-i iasă unei femei, e necesar să aibă și un Bărbat, nu un băiețel care se joacă de-a bărbatul. A doua cale produce dezastru sufletesc și nu numai. Femeia de 40 de ani e părăsită pentru o femeie mai tânără. Țăndări se face. Haosul se instalează. Biata soră a reginei s-a transformat într-o umbră. Nimic nu pare și nimic nu o ajută. Tăria caracterului îi oferă uneori zile amăgitoare. Se ridică. Zice că în continuare zburdă. În câteva secunde pică. Se prăbușește. Arma mortală a bărbatului, părăsirea pentru o femeie mai tânără, nu are soluție. E cancer în fază terminală.

În timp, femeile își reorganizează viața. Există viață după cancer, există viață după părăsire. Femeilor fericite, celor nerănite și neumilite, nimic nu le stă în cale. Ele sunt și atât. Sunt bine, sunt bune, sunt bucurie, sunt euforice și indiferente față de împrejurările exterioare.

Mulțumesc, Emese, pentru miere și inspirația pentru textul de azi.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am uneori niște zile, ca cea de azi, când visez patul. Abia aștept să pun capul pe pernă. Mi-e somn de aș putea să dorm în picioare.
A sosit momentul așteptat de la 7 dimineață. M-am așezat la masa din bucătărie. Mi-am deschis laptopul.

N-am nimic important de spus. Ce ar mai putea fi important pe lângă demența care se desfășoară dincolo de granița noastră? Și totuși în timpul zilei, că am condus, că am dat cu aspiratorul, că am dus sau am luat copilul de la școală, că am aruncat frunze în Bega, am meditat pe îndelete la regulile casei într-un cuplu.

Ce responsabilități are ea? Ce responsabilități are el? Le stabilește cuplul de la început sau pe parcurs, în funcție de educație, tradiție, obiceiuri și influențe? Vă povestesc despre acest subiect plictisitor deoarece conviețuirea deține puterea de a anula și o iubire celebră. Mă refer, firește, la Romeo și Julieta. Dacă cei doi ar fi ajuns să trăiască în aceeași casă, fără servitori, și nu s-ar fi așezat la masa lor din bucătărie să alcătuiască un set de reguli, încet, pe nesimțite, sufletul meu s-ar fi transformat în aia, iar iubirea mea ar fi devenit ăla. Aia și ăla se umplu de resentimente. Aia pretinde. Ăla pretinde. Nici unul nu cere. Ea nu cere că e femeie. El nu cere că e bărbat. Ea nu vorbește că el trebuie să știe. El nu vorbește pentru că nu vrea să știe. Dacă nu vă recunoașteți, îmi cer scuze. Pretind și eu că știu.

Știu că femeia și bărbatul rar discută deschis despre conviețuire. Cine spală. Cine gătește. Cine adună. Cine face cumpărături. Cine schimbă patul. Aceste activități considerate responsabilitatea unuia singur ajung să descompună cuplul. Cineva care te iubește și te respectă stă pe canapea cât tu gătești, stă pe telefon când tu dai cu aspiratorul, stă și tu trebăluiești? Lucrurile mărunte din casă și de pe lângă casă ne consumă energia, ne înghit gândurile, ne strică mâinile, ne umplu de resentimente dacă nu le împărțim cu partenerul. E ca și cum te-ai juca Popa prostul cu tine însuți.

Încercați să adoptați un comportament de studenți la cămin, de studenți bine crescuți. În cămin fiecare își spală farfuria din care mănâncă, fiecare face ordine și curățenie, fiecare are o viață cu dorințe și ambiții separată de ceilalți colegi.

Nu mai pot. Mi se închid ochii. Oricum cred în fiecare cuvânt scris mai sus.

Foto: Simona Nutu

A început Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara. Unii abia l-au așteptat. Alții nici n-au auzit de. Unora nu le pasă. Altora le pare rău că nu participă. Mie îmi pare rău. Mateiu mă reține seara acasă. Nu sunt resentimentară. Câștig când stau cu el. Mara a crescut repede. Nu-i mai sărut obrăjorii. Dimineața folosește parfum și strugurel. Așa că aleg să petrec timp cu bebe Mateiu. Ies rar la spectacole de teatru, la concerte, la serate literare. Îmi lipsesc, dar știu să mă consolez.

Părerea de rău mi-o tratez cu ceai, cu castane, cu cărți. Abia am sfârșit Rusia scăldată în sânge. Ultimele 20 de pagini mi-au torturat sufletul. Cruzimea și suferința oamenilor m-au dezechilibrat. Am compătimit oamenii. Am urât oamenii. O mamă înainta cu pruncul în brațe. Era desculță pe drumul înghețat. Copilul horcăia. Tatăl venea în spate. Și-a tras un glonț în cap. Mama s-a prăbușit. Un soldat i-a luat copilul din brațe să-l care. Ea mergea în urma lui. Uneori se oprea și privea înapoi. Un soldat și-a ucis binefăcătorii în somn ca să le fure mâncarea. După o săptămână și-a omorât și tovarășul. Am lăsat cartea deoparte. Ce o fi cu noi oamenii? Superbi și monștri, blânzi și călăi, visători și afurisiți cu o scăfârlie cât o lubeniță pe care ne-o și retezăm din când în când. Ce să crezi despre oameni când citești istorie?

Luptăm pentru viață. Ne luăm viața. Glorificăm viața. Disprețuim viața.

Mă uit la Mara și Mateiu. Au timp să fie copii. Istoria le permite. Aș vrea să fiu recunoscătoare pentru asta. Cui să fiu?! Omenirea e un joc de noroc. Cine a dat cu zarul și a nimerit la căderea imperiilor, cine a dat cu zarul și a văzut lumina soarelui în Franța, cine a dat cu zarul și a primit cetățenie albaneză, cine a dat cu zarul și. Cine a dat cu zarul? Cine urmează să dea cu zarul?

Foto: Simona Nutu

Sunt sătulă de femei frumoase. Cum vine asta fără semnul întrebării, ci cu punct. Cum vine asta. Vine dintr-o buimăceală. Femeile au început de ani de zile să apeleze la bisturiu pentru înfrumusețare. O să subliniez femeile. Adulții decid pentru ei înșiși. Adulții decid și pentru copiii lor. Am descoperit de câteva zile că fetele au început să apeleze la bisturiu pentru înfrumusețare. Aici intervine buimăceala. Cum îmi fac loc în lumea asta?

Lume în lume trăim de secole. Lumile se întrepătrund. Lumile conviețuiesc. Lumile provoacă revoluții. Apucătura fetelor de a se injecta, de a suporta intervenții chirurgicale să fie o revoluție pe care eu nu mi-o pot imagina?
Ne naștem frumoși. Ne naștem urâți. Ne naștem insipizi. Îmi pare rău pentru cei urâți. Plâng pentru cei insipizi.
Ne naștem inteligenți. Ne naștem idioți. Devenim proști și ignoranți. O inteligență nehrănită se reduce, se retrage, dispare. Am asistat la pierderea inteligenței unei prietene frumoase. A interesat-o prea mult să fie frumoasă și prea puțin să devină inteligentă. Era și a presupus că datul Ființei e același cu devenirea. A pierdut. Cred că am participat la înmormântarea inteligenței ei prin facultate. A continuat să pară și să mimeze inteligența.

Unde a dus-o frumusețea? Neimportant pentru text. V-aș adresa întrebarea. Unde ne duce frumusețea? Unde m-a dus pe mine frumusețea? Ei bine, m-a dus la Paris. Frumusețea prezintă avantaje, rar dezavantaje, dar nu lipsesc.

Frumoase sau urâte, femeile îmbătrânesc. La fel și bărbații, dar ei se transformă în bărbați, iar femeile în babe. Asta ne îngrozește, bătrânețea. Nici o femeie actuală nu-și mai dorește să arate ca bunica de pe sticla de ulei. Așa păstrăm în memorie imaginea bunicilor noastre. Noi refuzăm să îmbătrânim și începem să ne purtăm prostește. E o prostie să te măcelărești. Este inteligent să păstrezi în stare bună tonusul pielii cu creme, cu injecții cu produse de calitate, cu ajutor calificat, de preferat cu pregătire medicală. Să-ți schimbi în totalitate chipul, fetele să-și schimbe chipul în numele frumuseții ține de imbecilizare.

Nu știu să-mi fac culcuș în noile reprezentări, dar sunt sigură că femeile și fetele vor descoperi, nu pe calea ușoară, că goana după frumusețe este o aparență care justifică lipsa stimei de sine. De ce nu vă iubiți? Iubiți-vă. Dacă nu meritați, atunci munciți să meritați. Hrăniți-vă mintea. Creierul vă slujește bine dacă-l folosiți.

Foto: Simona Nutu

Vești de pe front. Franța trimite tancuri în România. Spania trimite și ea avioane de vânătoare și soldați. Divizia 101, unitate a armatei SUA, vine cu scopul de a apăra România.

Ce am notat mai sus am împărtășit cu Făt Frumos și o prietenă. Mara o numește BFF-ul meu. Mara nu știe că forever vine cu dată de expirare în unele relații. O să fiu lângă ea la momentul respectiv. Făt Frumos a dat din cap și a enumerat țările care trimit și ce trimit. BFF a ascultat. Mateiu sugea la sân.

Acum Mateiu doarme. Mara își soarbe ceaiul. Eu m-am așezat la scris. Revin cu una din obsesiile mele, scara blocului. Scara blocului înseamnă pentru mine un motiv de tensiune. De fiecare dată când pătrund în scara blocului simt o senzație neplăcută pe șira spinării. Așa că o să vă povestesc despre experimentul lui Bruce Alexander. Consider asocierea dintre experimentul lui și conviețuirea oamenilor în blocurile comuniste corespunzătoare.

Alexander și cocertătorii Robert Coambs și Patricia Hadaway au construit un parc de distracții pentru șobolani. Brânză delicioasă, mingi, rotițe s-au adus în cutia de aproape 19 metri pătrați. Au reglat o temperatură optimă. Pereții s-au vopsit în verde șofran. S-au asigurat spații pentru împerechere, naștere, plimbarea masculilor și cuiburi calde pentru femelele care alăptau. S-au pictat copaci, munți, drumuri și râuri. Acestea au fost condițiile pentru unii șobolani. Alți 16 șobolani au fost puși în cuști obișnuite de laborator.
Blocurile și apartamentele le compar cu cuștile obișnuite de laborator. Să vedem unde duce lipsa de spațiu.

Șobolanii din parcul de distracție au rezistat apei cu narcotice. Șobolanii din cutiile înguste au adorat apa cu morfină de la început.
Rezultatele au fost considerate semnificative atât social, cât și statistic. Mediul prietenos ajută la rezistența în fața drogurilor.

Concluzie: Dependența de opioide a oamenilor este un mod de a face unei situații, de a face față scării blocului cu zugrăveala cu o linie ornamentală la jumătatea peretelui. Parcă ar fi o funie. Ce să facem cu o funie? Balustrada este de fier și plastic. O fi nu o fi plastic, nu cunosc. Pare plastic. Cu scările identice cu cele din orice instituție românească, spital, poliție, școală. Oare așa arată și închisorile?! Blocurile înseamnă înghesuială, izolare de orice bun gust și individualitate. Toți românii de la bloc privesc în hăul inexistenței când pătrund în scara blocului.

Am propus și mai propun să se folosească proiectele studenților de la arhitectură pentru îmbunătățirea și înfrumusețarea condițiilor de viață a cetățenilor. Cetățenii lăsați de capul lor să aleagă culori și fațade au înfiorat la vedere străzile urbei. Mă dor ochii când mă îndepărtez de centru, iar Timișoara înseamnă mai mult decât Unirii.

Mă opresc. Înainte de punct. Am scos mult din context din experimentul lui Alexander. Dacă sunteți curioși, atunci citiți despre în Cutia lui Skinner de Lauren Slater.

Foto: Simona Nutu

Azi a fost ziua babelor. Mă refer la babele drăguțe și blânde din blocul în care locuiesc. Baba Unu m-a prins de dimineață pe scări. O lăsasem pe Mara la școală. V-ați trezit așa devreme? Mateiu se afla la mine în brațe. Ia spune, cum ești, bun sau rău? Este copil. Am răspuns eu. Baba Doi m-a compătimit, tot pe scări, la distanță de câteva ore. Ți-a albit părul, copilul ăsta! Da, noroc că eram deja albă! Am răspuns eu.

Îmi sunt dragi Unu și Doi. Nu mă irită. Nu mă plictisesc. Cu siguranță nu mă supără. Ne despart 30 de ani. Eu și copiii mei trăim alte vremuri. Condițiile de viață s-au îmbunătățit. Foamea nu mai reprezintă o problemă. Bolile s-au redus. Nu o să mă dau lovită acum. M-am dat și am fost cu Mara. Atunci m-ar fi enervat Unu și Doi. Acum zâmbesc. Învățăturile lor de viață nu-mi aparțin. Aș putea să profit de subiect, fierbe internetul deoarece Delia nu vrea copil. Doar că am decis, nu știu când, am realizat în timp ce tastam, că n-am avut pretenții de la cititorii mei, dar am început să am. Nu doresc în ruptul capului să le insult inteligenta.

Plângerile legate de comentariile lui Unu și Doi mi-ar lăsa un gust amar. M-aș dezamăgi pe mine. V-aș dezamăgi pe voi, cei care citiți și vă folosiți inteligența. Unu are dreptate. Copiii au fost percepuți răi în special pentru că nu se aliniau programului părinților. E rău un copil că nu doarme. E rău un copil că nu mănâncă, deși mâncarea e scumpă și nu se găsește în orice alimentară. În acel regim s-au maturizat și au crescut copii Unu și Doi. Unu mânca lubeniță pentru că mama ei ascundea cojile în găleata cu tărâțe a porcilor. Făcea curățenie la o familie de chiaburi. Eu mănânc lubeniță în decembrie dacă poftesc. Doi are dreptate. Copilul albea părul mamei pentru că mamele se îngrijorau de moarte. Un copil murea de la o răceală. Un copil suferea arsuri pentru că își prepara singur prânzul și îl îngrijea și pe fratele mai mic.

Unu și Doi au dreptate. Nu e necesar să-și schimbe reprezentările de viață pentru confortul meu intelectual. Oamenii au luptat în război. Și în prezent oamenii mai luptă în război. Oamenii au traversat perioade de foamete, restricții, dictaturi, pandemii, boli. Ca femeie actuală îmi îndrept umerii și serios că fac față vorbelor năroade, dar nu lipsite neapărat de adevăr, ale babelor de pretutindeni.

Lamentările au devenit o modă mai ales pe internet. Eu însămi am fost crucificată de două ori. Au lovit și au continuat să lovească. Firește, s-au plictisit. Cum s-au plictisit nerozii și de Buhnici, au luat-o în primire pe Delia.

Ideea este de îmbărbătare. Femeile să se îmbărbăteze, dar în special bărbații. Glumesc?! Aceasta este (o) întrebare.

Foto: Simona Nutu

Să povestim despre schimbare. Am puțin timp cât fierb castanele. Iar am ocupat masa de la bucătărie. M-am acoperit cu un cardigan lung de lână. L-am cumpărat acum vreo zece ani. E gri cu bej, alb și negru. Lâna s-a turtit, s-a slăbit, s-a scămoșat. Nu scap de el. Nu-l donez. Nu-l arunc. Mă învelesc în fiecare dimineață rece sau chiar geroasă cu el și o duc pe Mara la școală. E călduros, e vechi, e afecțiune.

M-am așezat la scris. E ora mea. Mateiu doarme. Mara se pregătește de somn. A dispărut mama. Dunia devine posibilă.

Asist de câteva săptămâni la frământările Marei. Notele o dau peste cap. La Montessori, până în clasa a VI-a, evaluarea nu presupune note. Există un sistem, dar nu are nici o relevanță pentru ceea ce urmează să dezbatem. Vorba vine, mai mult urlu la lună. Vine și-mi verifică reacția la fiecare notă primită. Nota asta e bună, mami? Dar asta? Ca să mă pot înțelege cu ea, și pe viitor cu Mateiu, întotdeauna apelez la memorie. De câteva săptămâni am început și eu clasa a VI-a. Mi-am reamintit. În clasa a VI-a am schimbat școala. Am stat în bancă cu Ramona Vișan. Ceau, Ramona! Ramona nu-și storcea niciodată coșurile. Pe chipul ei nu avea loc nici o crimă. Eu îmi măcelăream fiecare bubuliță. Uneori arătam ca un dalmațian doar că petele mele respingeau în loc să atragă. Mi-a fost greu, Mara, în clasa a VI-a. Am cunoscut-o pe nașa, iar în timp a devenit mai ușor.

N-am intrat în mizeriile și meschinăriile de care dau dovadă copiii. Oricum nu pot s-o scutesc de anumite suferințe.

I-am reamintit că eu sunt adultul. Ține de datoria mea să pun limite, să creez reguli, să cicălesc și să dau o direcție. Am avut un întreg discurs. Mi-am acordat și vocea. O ridic și nu sunt chiar o privighetoare. Am reluat regulile familiei, sănătatea, joaca, școala. Am informat-o că nota are importanța dată de ea. Că orice examen vine are datoria să dea tot ce poate, iar străduința anulează nota. Să nu se compare cu nimeni doar cu ea cea de ieri sau de anul trecut. Că talentul ei, desenul, cântărește cel mai mult și din acest motiv este foarte norocoasă. Să spună mereu ce gândește. Să alegă adevărul. Să nu mintă și să nu se mintă. Pe termen lung viața se va aranja și că am încredere în ea. Orice vei face, va fi extraordinar. Să se schimbe și să schimbe de fiecare data când ceva sau cineva devine insuportabil și dureros. Mulțumesc, mami! Am avut cuvintele la mine. A plâns emoționată fata. Și ea este smiorcăită la fel ca mine.

Este greu să te schimbi pentru că oamenii din jur nu te lasă. Nu-ți permit să uiți și să lași în urmă condițiile de viață și convingerile de moment. Tradiția nu trebuie respectată complet. Biblia nu trebuie respectată cuvânt cu cuvânt. Familia nu trebuie suportată dacă te face să suferi. Prietenii nu trebuie păstrați dacă scot tot urâtul, pustiul și răul din tine.

Mă străduiesc s-o fac pe Mara să vadă, să observe, să înțeleagă ce boală gravă pot ajunge relațiile dintre oameni. Salvarea stă în fidelitatea față de sine. Personal m-am urcat într-un carusel în clasa a VI-a. Am fost împinsă afară în clasa a VIII-a. Trasă înapoi în clasa a IX-a. Au urmat ture nebune. Am fost din nou împinsă. Doar că nu mai scapi niciodată cu adevărat. Uneori mă visez noaptea în carusel. Dimineața când mă trezesc dintr-un asemenea vis mă privesc în oglindă și-mi sărut umărul. Am scăpat cu toții!

S-au fiert castanele.

Foto: Carmen Vulpea boemă