Simt recunoștință, furie și scârbă pentru același lucru. O să numesc lucrul. Lucrul se cheamă diversitate.

Mor oameni în lume. Se omoară unii pe alții. Bărbații se ucid între ei. Bărbații ucid femei. Rusia luptă cu Ucraina. Iranul permite să fie ucise femeile pentru că femeile nu sunt oameni. Acum nu o să mă amuze afirmația ca-n poezia lui Marin Sorescu.

Mi-am achiziționat bilet de avion. O să particip la Webstock. Dimineața am făcut ceai. Mi-am turnat un pahar de apă cu lămâie. Am împachetat șosete și chiloți. Le-am așezat la locul lor. I-am citit o poveste lui Mateiu. Am povestit cu Mara pe Facetime. În apartamentul vecinilor se lucrează și trag cu urechea să nu-l trezească pe Mateiu. Garoafele s-au uscat și m-am strâmbat. La cât a costat biletul de avion, săptămâna asta o să admir o vază goală.

O tragedie, a mea personală sau a umanității, nu oprește mersul lucrurilor în viață. Te desparți de partener. Ai suportat o trădare. Măruntaiele dor. Mergi să te speli pe cap. Ai fost concediat. Umilința te-a zăpăcit. Ți se face foame. Ți-a murit cineva drag. Tristețea te-a acaparat. Râzi la o glumă până îți dau lacrimile.

Viața merge înainte, galopează, iar diversitatea se perindă ba cu gratitudine, ba cu scârbă, ba cu furie. După ce am vizionat filmulețul cu femeia iraniană luată de pe stradă de polițiști, am înjurat și m-am înecat de plâns. Am aruncat telefonul. M-am îngrozit de gândurile mele violente. Urăsc războiul, dar polițiștilor ălora le-aș fi pus cizma în gât. Aș aproba violența. Absorbită și dezgustată de gândurile violente, m-am apucat de clătite și le-am savurat cu lejeritate.

Societățile întotdeauna au fost roase de boală. Nu există societăți sănătoase. Citiți istorie, e o obligație morală. Moral înseamnă condiții de viață decente. Umanitatea prezintă fragmente de societăți cu viață decentă cu o creștere spectaculoasă în ultimele decenii. Și totuși aceste creșteri rămân izolate. Nu pot să nu mă întreb dacă e posibilă pacea fără război și dacă putem rupe bucla război-pace?!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mateiu s-a luat la trântă cu emoția. Pierde în fiecare zi, la orice încercare. Piesele care nu se potrivesc îi umplu ochii cu lacrimi. Lucrurile refuzate îl enervează. Se aruncă pe jos. Trântește ușile. Țipă.

Mara s-a luat la trântă cu hormonii. Pierde și ea în fiecare zi. Nasul e plin de coșuri. Emoțiile o sufocă. Nu trântește ușile. Ridică tonul uneori pentru că eu o fac.

Oricât mă exasperează crizele lui Mateiu, nici nu se compară cu neliniștea provocată de vârsta Marei. O privesc minute în șir când doarme pentru a o regăsi pe bebelușa Mara. Mi-e frică de ceea ce urmează. Am reușit să cresc o fată responsabilă și cu bun simț. Cum să reușesc să cresc o tânără cu un sens? Cum să o învăț să se ajute singură? I-am cerut ieri să alcătuiască un plan pentru următorii trei ani. A avut nevoie de explicații și sunt sigură că vor urma alte explicații. Doresc să iau câte un zece la toate materiile. Am zâmbit. Bravo! Am felicitat-o. Nu despre școală e vorba aici. Dar despre ce, nu pricep?! Cred, Mara, nici eu nu am imaginea de ansamblu, că mă străduiesc să te provoc să tinzi către ceva. Un plan ajută. Un plan e întotdeauna mai bun ca nici un plan.

Îmi place viața mea. S-a așezat binișor. Mă întreb cum s-ar fi așezat cu îndrumare. Profesorul de psihologie din liceu a încercat să mă îndrepte spre o direcție. Mergi la facultatea de Psihologie, Dunia! A văzut potențial. Eu n-am văzut, dar s-a concretizat în zecile de cărți de psihologie citite și în căutări. Nu regret facultatea de Litere. Să scriu și să citesc înseamnă viață pentru mine. Puteam să împac iubirile astea. Le-am separat. Pentru că n-am avut îndrumare. Îndrumarea nu schimbă viața, ci îi dă direcție, sens și împlinire.

Dacă reușesc cu Mara, atunci poate o să povestim despre planul ei pe următorii trei ani.

Foto: Simona Nutu

Am primit un mesaj pe Facebook de la un bărbat. O să-l numesc domnul Bărbat. Firește, asta mă face pe mine doamna Femeie.

Domnul Bărbat mi-a lăudat frumusețea, Ești absolut superbă, măi femeie. După compliment, a adăugat puncte de suspensie și a continuat. Hmmm, te superi dacă îți spun că te-aș fute bine de tot?

Înainte să vă dezvălui răspunsul meu, da, am răspuns, v-aș chestiona puțin. Ce credeți că m-a deranjat? Ceva m-a deranjat teribil. Nu e verbul a fute, nu e nici îndrăzneala, nu e nici vulgaritatea. Este pronumele personal. M-a deranjat pronumele personal. Te-aș fute. Nu ne-am, te-aș. Și-a arătat deschis caracterul de paiață. Nici un bărbat care se respectă nu se adresează așa unei femei. I-am apreciat gramatica. Apoi m-am inflamat de la pronume pentru că m-a transformat într-o păpușă. Când vine vorba despre destrăbălare, o femeie depune efort, privește în ochi și se mișcă de tremură pământul. Asta înțeleg eu prin bine de tot. Bine de tot se realizează în doi. Domnul Bărbat pare că nu știe acest lucru.

Mi-am luat câteva secunde să răspund. I-am scris înapoi. Sunt sigură că tu crezi asta. Mulțumesc. A revenit cu o urare de viață frumoasă.

O asemenea întâmplare am povestit-o. Făt Frumos s-a nimerit să fie primul ascultător. Al doilea ascultător, cu care am râs copios, a fost soră mea, Karamazoava de Oltenia. Am căutat mesajul și am descoperit că domnul Bărbat m-a șters din lista de prieteni. Atenție, el m-a șters din lista de prieteni, nu eu pe el. Ce spune asta despre bărbații zilelor noastre? Mai bine zis, câți bărbați numără vremurile actuale? Generația mea conține din belșug băieței. Dacă-i priviți, sunt mai dezorientați ca Bambi.

În Rusia scăldată în sânge apare la un moment dat un adolescent. Luptă cu baioneta și ucide. Un cap se rostogolește lângă el. Se oprește. Privește. Se miră de indiferența lui și de faptul că în urmă cu câteva luni se afla la școală și îi era frică de profesor.

Bărbaților noștri încă le este frică de profesor.

Foto: Carmen Vulpea boemă

În continuare citesc Rusia scăldată în sânge. În continuare Rusia se scaldă în sânge. Apucăturile expansioniste ale conducătorilor omoară în continuare băieții mamelor. În continuare unele societăți au dreptul să bată și să ucidă femeile. Asta e o parte a lumii.

În altă parte a lumii ne derutează femininul și masculinul.

În altă parte a lumii unele specii își dau duhul. Dispar.

În altă parte a lumii doctorii fac negoț cu viața. Te operez. Nu te operez.

Aduni aceste părți și e greu să te ridici dimineața din pat. De ce? Ce nevoie pune în mișcare fizicul și psihicul uman? Uneori cred sincer că singura atitudine corectă în viață este cea pesimistă. De unde să smulg ceva favorabil din morți violente, din dependența politică, socială și economică, din misoginism, din dezorientare, din extincție, din corupție?

Ne ridicăm din pat dimineața cei mai mulți dintre noi. Funcționăm automat. Bem ceai. Ducem copiii la școală. Băgăm un pui cu cartofi, boia și oregano la cuptor. Recitim un capitol din Diplomația lui Kissinger. Ne programăm la tuns. Ducem ziua până la capăt. Seara ne turnăm un pahar de vin. A mai trecut o zi.

Trec zilele. Se adună zilele. Unii se trezesc la 40 de ani. Eu o să mă trezesc la anul femeie de 40 de ani. Sper că voi deschide ochii în Franța. Muncesc pentru asta. Trăiesc o dezamăgire dureroasă. Ființa umană e detestabilă. În același timp descopăr persoane cu o personalitate fascinantă. Mă încălzesc sufletește lângă ele. Le numesc muzele mele. Îmi construiesc o lume cu aceste muze. Muzele ne vor salva. Sper că muzele mele vor salva femeile de plastic.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Dacă sunteți mamă, dacă în momentul prezent creșteți un bebe, atunci s-ar putea să vă ajute câteva activități Montessori pentru a reuși să beți o cafea sau să realizați orice altă activitate. Eu prefer să citesc sau să scriu. Firește, vorbesc despre 15 minute. Copilul o să solicite atenția și o să gătiți tot cu el lipit de picior.

Pentru mine pedagogia Montessori este cea mai bună pentru dezvoltarea ființei, chiar și a Ființei lui Heidegger. Mara a mers de la grădiniță la Montessori. Cu Mateiu am început de la naștere să aplic Montessori în viața noastră. Cea mai mare realizare?! Face caca la oliță și asta se întâmplă din luna iunie. În luna iunie Mateiu număra 16 luni, iar olița am introdus-o după 12 luni. Atunci e momentul, copilul arată interes pentru.

Să lăsăm deoparte caca oricât de mare este realizarea. Eu așa o simt. La 19 luni, Mateiu urcă singur scările. Refuză să-mi dea mâna dacă i-o cer. Îmi amintesc acest episod cu scările și în creșterea Marei. După câteva luni în sistemul Montessori, într-o bună zi când am revenit acasă, i-am întins mâna s-o ajut să urce scările de la intrare. S-a oprit. A ridicat palma și a zis STOP. Mama, pot și singură. Și a putut.

Cu Montessori, dacă aveți răbdare, nu vă ascund, răbdare în cantități galactice, o să descoperiți ce capabilități are ființa umană și la câteva luni. Mateiu își duce pampi la gunoi, hainele la coșul de rufe, bagă și scoate haine din mașina de spălat. Lucrează cu bidoane mici de apă. Transferă apa dintr-un bidon în altul. Folosesc bidoanele mici de la Zuzu. Cară mingi de tenis cu strecurătoarea de ceai. Sortează nasturi după mărime. Stoarce bureți de apă. Mută boabele de fasole sau paste dintr-un pahar în altul. Mănâncă singur cu lingurița. Bea din cană. Își duce farfuria și cana la chiuvetă. Urmează să mai introduc activități.

Cu Montessori respecți copilul și-l ferești de capcana tiraniei datorită regulilor. Nici un copil crescut în spiritul Montessori nu va deveni un dictator care consideră că totul i se cuvine. Eu vreau. Eu vreau acum. Vreau, vreau, vreau! Regulile protejează copilul de furie și de frustrări. Înțelege regulile și o să le însușească într-un timp destul de scurt. S-ar putea chiar să vă surprindă.

La Timișoara, nu știu dacă peste tot în România, instituția Montessori este asociată și cu mentalitatea specifică snobului. Familii care-și consideră copiii prea buni pentru instituțiile de stat, preferă Montessori. Ce contraserviciu i se face pedagogiei! Apucătura unor părinți imaturi și lipsiți de buna creștere care confundă o pedagogie cu o afirmare a statutului social nu modifică beneficiile pe termen lung. Montessori schimbă vieți în primul rând prin acceptare și respect. Copiii cu probleme speciale recuperează din handicap. Pot funcționa în societate. Ceilalți copii dezvoltă un spirit independent. Eu pot devine un stil de viață. Cu o asemenea gândire, eu pot, un părinte doarme noaptea liniștit.

Copiii pot. Copiii pot să gândească singuri. Copiii pot să diferențieze între a simți și a gândi. Copiii își suportă viață cu dureri, boli, eșecuri și încearcă să transforme haosul în ordine.

Cusurul pedagogiei Montessori este plata. Nu e gratuită. Ca întotdeauna, educația costă, iar cei privilegiați coboară primii de pe orice Titanic.

Foto: Carmen Vulpea boemă

În această dimineață de septembrie, am pus o fasole la foc și am citit pe net despre elefantiazis și viermi de guineea. Îmi place natura. Aș pleca oricând la munte și pe munte, dar mă simt în siguranță în jungla urbană. Natura nu e romantică, e mortală. Viermii și infecțiile m-au convins să jur credință orașului. Jur. În natură ies echipată și acoperită. Mă minunez la frumusețea ei. Mă las impresionată de forță. Inspir. Ascult păsările. Mă tolănesc în iarbă. Mă reîntorc la confortul apartamentului.

Am întors cu susul în jos apartamentul. M-a apucat din nou, mă apucă din timp în timp, sortarea, aruncarea, distrugerea pentru a crea ordine. Iubesc ordinea. Patru Tricouri românești, Adrian Oianu designer, și-au dat sfârșitul în mâinile mele. Am desprins pânzele brodate, apoi le-am aruncat la picioare. M-am holbat la ele. O grămadă de cârpe, am gândit. A doua oară când am trecut pe lângă, mi s-a schimbat gândul. Uite salariul pe o lună la picioarele mele!

Sunt scumpe Tricourile românești, dar judec în alți termeni originalitatea și creativitatea unui designer. Consider că nu plătesc materialul, ci plusurile adăugate materiei prime. Un mare plus a primit Adrian Oianu pentru că mi-a permis să port ia reinterpretată. Vă recunosc, ia originală, cu ațele alea de la mâneci și de la gât, nu o suport. Estetica nu mă impresionează, iar metodele de prindere mă enervează la culme. Broderia o ador pe ie și am adorat-o și pe Tricourile românești. Am adunat în ani zeci de articole Oianu: tricouri, fuste, mantouri, cardigane. Fustele rezistă onorabil. Mantourile rezistă acceptabil. Tricourile nu rezistă. De aceea ieri am suportat cea mai grea și cea mai dureroasă despărțire de un designer român. Eu susțin designerii români, deși abia îmi permit să-i achiziționez.

O concluzie, după ce port de un deceniu designeri români și îi prefer marilor case de modă. Mă simt subestimată și disprețuită de unele dintre iubirile mele românești. Irina Schrotter, la un târg de haine de la Timișoara, a pus în vânzare niște articole deja cârpe, murdare, cu fire trase, îngălbenite, scămoșate. Mi-am tradus atitudinea prin Nu vă permiteți, sărăntocilor, avem magazine unde vindem internațional. Așa este, bravo, mă bucură nespus realizările internaționale ale românilor creativi din orice domeniu. Ce gândesc și ce simt sunt două lucruri diferite. V-am mărturisit deja ce simt. V-am scris ce gândesc.

A doua concluzie: lăsați deoparte consumul de haine, personificați-le prin puterea de seducție a atitudinii.

Cred că experiența Femeii trecute de 40 de ani, părăsită de bărbat pentru o femeie mai tânără, a declanșat un haos în care nici una dintre noi nu reușim să facem ordine.
Nu mă recomandă vârsta să vorbesc despre, nu am experiență să povestesc, dar am auzit despre peripețiile bolnavilor de tinerețe. Ce povești triste și previzibile! Nimic nu întrece avantajul de a fi tânăr.

Zilele trecute, într-o intersecție, în timp ce așteptam să treacă cei cu prioritate, m-a izbit obrazul unei fete. În prima secundă am avut impresia că la volan se află o copilă. Apoi am privit copila. Apoi mi-am privit chipul în oglindă. Port un chip îngrijit, ușor ridat, uneori strălucitor. Tânără de la volan purta un chip care m-a dus cu gândul la ceapa fragedă din grădina de acasă. I se întindea tinerețea pe tot obrazul. Reflecta o lumină vie.

Cam asta ne dorim cu toții, bărbați și femei, tinerețe fără bătrânețe. Nu ne pasă că e doar un basm. Basmul a devenit posibil datorită medicinii. Aplaud, mă bucur, am și eu o listă de îmbunătățiri pe care mi le doresc. În același timp insist să-mi păstrez chipul și ridurile. Mă ajută mult mintea. Am băgat în ea cât o doamnă într-o geantă Hermes Himalayan Birkin. Dacă bagi în cap, atunci formezi niște valori personale care nu dau prioritate materialului. Îți trăiești subiectiv viață, nu după părerea celorlalți.

Femeile se lasă măcelărite în numele frumuseții. Cine a zis că o femeie de 50 de ani nu e frumoasă? Se duc privirile în jos. Nu e vorba de frumusețe, este vorba de tinerețe care se pierde începând cu 28 de ani. Alergăm după tinerețe pentru că lipsesc valorile personale, pentru că mintea s-a golit înaintând în viață. Umpleți mintea, femeilor de pretutindeni. Divorțul va deveni un lanț căzut, bisturiul un obiect de tortură, botul de rață o pocire.

Proiectul meu #poartariduri într-o lume acaparată de o falsă perfecțiune și de o frumusețe coruptă a prin ușor viteză. Ajutați-mă să-l cresc mare, mare.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ieri am ieșit din casă fără chef. M-a scos Ecaterina Schiwago pentru expoziția personală Cântând în două lumi. De dimineață gătisem o mâncare de cartofi. Asta înseamnă ceapă prăjită. Seara am tras pe mine un parpalac bej care m-a acoperit de sus până jos. Mi-am încălțat botinele cu imprimeu leopard. Am condus până la Politehnică. Am parcat cât am putut de aproape de pod. Am luat-o la pas până la Helios prin ploaie. La eveniment am căutat-o pe Ecaterina. Am îmbrățișat-o. Am felicitat-o. Am dat turul sălii și am pornit spre casă. Afară continua să plouă. Mi-a atras atenția lumina înainte să traversez trecerea de pietoni de la Catedrală. Până am ajuns la pod, a ieșit soarele și a apărut curcubeul. M-am oprit și am râs. M-am simțit fericită și norocoasă că m-am nimerit acolo.

Azi am ieșit din casă pentru a mă tunde. M-am tuns. Mi-am vopsit părul. Cât am așteptat cu vopseaua în cap, am citit din Rusia scăldată în sânge. E o lectură copleșitoare. Îmi chinuie sufletul și îmi place. E o carte intensă unde plângi și râzi. I-am povestit puțin și lui Andrei. Andrei mă tunde. L-am rugat să-mi pronunțe Vesiolîi. A pronunțat și mi-a tradus. Înseamnă vesel. L-am întrebat despre cerchezi. I-am mărturisit că în drum spre el m-am liniștit singură. Acum adică? Andrei, mie mi-e frică de comunism, dar e o frică paralizantă. A urmat o explicație, câteva trimiteri istorice și menționarea Chinei și a Rusiei. Comunismul a prins în aceste țări din cauza condițiilor mizere de viață. Cultura lor grandioasă e născută din întunericul și ignoranța omului simplu. Întunericul și ignoranța sunt impuse. Întunericul și ignoranța țărilor dezvoltate sunt o alegere. Așa m-am liniștit. Comunismul nu va consuma inteligența oamenilor cu burta plină. Mâncăm pe săturate în Europa.

M-a ascultat sau s-a prefăcut că mă ascultă Andrei. La final mi-a cerut să-i recomand o carte. Ce fel de carte, Andrei? Beletristică sau dezvoltare personală? Dezvoltare. O să-i recomand Jordan P. Peterson, 12 reguli de viață. Am stabilit că dorește o carte pentru a-și suporta viața și pentru a o îmbunătăți.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Încep cu o mulțumire. Îmi exprim recunoștința pentru Bianca Drăgușanu. Am văzut-o la televizor. N-am recunoscut-o. Știu sigur că în ziua aia m-am gândit mult la femei, la aspectul fizic, la injecții și la operații. Așa a încolțit în mintea mea proiectul #poartariduri. Să o iau cu începutul.

O adolescentă m-a anunțat, în urma unei critici la adresa alimentației periculoase, o tabletă de glucoză și un Red Bull, că Bianca trece ziua cu un măr. Concluzie. Dacă una poate, atunci pot amândouă, mai multe sau toate.

De la episodul cu adolescenta au trecut ani, iar Bianca Drăgușanu nu mai este Bianca Drăgușanu, nu mai arată ca numita Bianca Drăgușanu.

Ce se întâmplă cu noi femeile din lumea întreagă? Ne-am stabilit un standard de frumusețe din cuțit. Ne-am băgat în cap că ridurile sunt semne de stigmatizare. Vă amintiți de pălăria sau elefantul înghițit de un șarpe boa din Micul Prinț? E vorba de perspectivă. Dacă v-ați însoțit cu persoane care disprețuiesc ridurile, atunci n-aveți nici o șansă să conștientizați perspectiva. Ridurile înseamnă bătrânețe. V-aș întreba despre bătrânețe, dar aș suci direcția articolului. Ridurile înseamnă cunoștințe dobândite și nimic nu e mai frumos, mai sexi, mai provocator și mai satisfăcător ca inteligența. Cu frumusețea te obișnuiești, devine comună. Cu inteligența îți suporți și îți celebrezi viața și fiecare vârstă.

Acestea fiind spuse, demarez proiectul #poartariduri. Cu acest îndemn nu întorc spatele intervențiilor și îmbunătățirilor. Cu acest îndemn vă provoc să descoperiți ce minunată este fiecare etapă din viața noastră. Trăim într-o lume acaparată de o falsă perfecțiune și de o frumusețe coruptă. Întoarcem spatele naturalului. Să redevenim naturale inteligent. Îngrijiți-vă, dar păstrați-vă chipul.

Vă zâmbesc și vă dăruiesc florile de la colțul ochilor mei. Mi-au înflorit ochii.

Foto: Carmen Vulpea boemă pentru proiectul #poartariduri. Ajutați-mă să-l cresc mare, să ajungă la cât mai multe femei.

Fierbe supa. Am găsit rasol de vită la supermarket. Cântă Thelonious Monk. M-am așezat la masa de la bucătărie să scriu. Gătesc și ascult jazz.

Oamenii se omoară în continuare în lume, lumea de lângă noi, lumea îndepărtată de noi. Unora le este foame. La mine în bucătărie este o atmosferă plăcută în ciuda zgomotului produs de hotă. Nu-l suport.

Am adormit aseară cu gândul la scris. În fața ochilor aveam brățara lui Sorin Oncu. În minte derulam cuvintele lui. Am renunțat să mai port brățări, nu-i plăceau lui. Nu trebuia s-o fac. Avea dreptate. N-ar fi trebuit. Dacă nu renunța, ar fi fost, la momentul despărțirii, mai puțin nervos. Am întors scena asta pe toate părțile. Oboseala nu mi-a permis să mă ridic din pat. Cu o noapte înainte, nasul înfundat al lui Mateiu m-a ținut trează.

Aseară, în loc să scriu, m-am zvârcolit în așternutul proaspăt schimbat, cearșaf alb, totul alb, cu miros plăcut. Fața de pernă are o dungă brodată. Par motive românești, dar lenjeria am cumpărat-o de la Ikea. De ce a renunțat Sorin să mai poarte brățări? De ce renunțăm la noi când intrăm într-un parteneriat? Aceste renunțări ne dau peste cap dacă ajungem la o despărțire deoarece ne înfuriem pe noi. Sorin era furios pe el. Cu toate înfruntările dintre noi, el și ea, el și el sau ea și ea, este benefic să acționăm fiindu-ne nouă înșine fideli.

De ce renunță cel care renunță?
De ce pretinde cel care pretinde? Cine se crede și de ce i se permite să se creadă în măsură?
Abia am adormit, deși îmi era somn. Dacă pretindeți, atunci sunteți prost crescuți. Dacă renunțați, atunci sunteți prost crescuți. Pe cine interesează să se schimbe și să înceapă să fie conform propriului sine? Doritorii să înceapă prin a numără în gând până la 5. Insultător de simplu, dar numărați.
1,2,3,4,5.
După 5 întrebați-vă cine vă credeți.
După 5 întrebați-vă de ce renunțați.

Numărați și o să vă schimbați viața.

Foto: Simona Nuțu