M-am așezat la masă în bucătărie. Am deschis laptopul. Mi-a venit în cap Murakami. Primul lui roman a fost scris la masă în bucătărie. Pe masa mea stă o vază cu niște flori ofilite, un borcan cu aranjamentul de la Paște, sarea și piperul, telefonul și o cana de ceai.

De dimineață m-am trezit cu ochii umflați. M-am șocat. Pleoapele picate mi-au arătat viitorul. O să rămân fără ochi. O să am reprezentare de ciobănesc mioritic. Farmecul actual al ochilor migdalați se va transforma în ceva respingător. Așa că o să vorbim din nou despre riduri.

Ca femeie ajunsă la 39 de ani fără nici o intervenție, susțin naturalețea și înaintarea în vârstă cu demnitate. S-ar putea să judec, dar femeile care încep să-și măcelărească trupul și chipul se plictisesc. Este o părere personală. Pot s-o scriu. Pot s-o rostesc. Scrutați istoria. Oamenii din plictiseală s-au ruinat. Plictiseala face ravagii și am dreptate ori de câte ori privesc un chip statuar.

Totuși procrastinez. La un moment dat o să-mi ajut chipul. O să-i înfig niște araci cum procedam cu vrejul de fasole sau de mazăre în grădina casei de la Schela. O să recunosc. Nu o să mint despre tinerețea de la 40 de ani. Când o să decid să-mi trag fața, azi dimineață mi-am ridicat pleoapele cu degetele, atunci o să intervin rațional și cu bun simț. În lumea operațiilor estetice, rațional și cu bun simț înseamnă să refuzi aspectul de statuie. Este o responsabilitate să-ți porți anii maturității cu demnitate. E asumare să-ți consumi vârsta. Nemișcarea unei statui n-are nimic de-a face cu carnea, sângele și farmecul ființei umane.

Apăr și militez pentru naturalețe. Îmi port ridurile. Influențez cât pot și pe unde pot femeile să pună mâna pe o carte. Să citească în special istorie.

Vă îndemn să vă dați un sens vieții, altul în afară de a fi statui frumoase. În lume încercați să îmbunătățiți, apoi să înfrumusețați. Este ceva deosebit de trist să fii frumoasă, plictisitoare și răutăcioasă. Multe femei își aleg acest destin, dar pentru că nu înțeleg. Numim destin ce nu înțelegem, ce nu vrem să înțelegem și ce nu putem să înțelegem.

Nu înțelegem că frumusețea nu înseamnă nimic fără suflet, conversații interesante și umor. Cu excepția frumuseții, naturale, firește, din cuțit și Bianca Drăgușanu a devenit din lostriță Barbie, totul se poate cultiva.

Purtați riduri pentru că ridurile vă povestesc viața.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Am cumpărat castane. Le-am crestat. M-a ajutat și Mara. Le-am fiert. Mi-am umplut un bol și m-am așezat la scris. Mai mult de jumătate dintre ele s-au dovedit a fi stricate. Acesta e un fapt. Ideea articolului nu o găsesc. Dacă nu o găsesc, atunci nu pot trece la altă idee. M-am blocat. O să mai povestesc despre mâncare. Săptămâna trecuta am preparat o ciorbă de perișoare, iar carnea a fost stricată. Am aruncat ciorba. Mateiu a început să rostească cuvinte. Un cuvânt este ou. Pronunță ou de parcă se miră. Ce ai mâncat la micul dejun, Mateiu? O-uuu!

Am povestit și cu soră mea despre carnea stricată. De la alimentație am trecut la amintiri din copilărie. Am ascultat-o. Mi-a atras ceva atenția. La un moment dat m-am zăpăcit. Parcă aș fi ieșit din mine. O formă clară a ceea ce numesc sine privea către soră mea și către mine. Să nu ai încredere, cum poți să mai ai încredere?!
Adevărul este că nu mai pot. Nu mai pot să am încredere în amintiri, în ceea ce s-a întâmplat și ceea ce cred eu că s-a întâmplat. Întotdeauna m-am contrazis cu soră mea. Soră mea are mereu dreptate. De acum încolo, ajunse amândouă la jumătatea vieții, de ce ne-am mai consuma energia în a demonstra ce sau cum s-a întâmplat ceva în copilăria noastră?! Amintirile s-au condensat, s-au înlocuit, s-au modelat după sentimentele personale. Am decis să abandonez întreținerea așa ziselor amintiri. A devenit scumpă. Încă port dureri, încă îmi îngrijesc răni, dar în timp au devenit parte din mine. Durerile și rănile sunt eu. La fel cum sunt bucuriile, realizările, gafele, greșelile și nesimțirile.

Am fost admirată că am făcut copil la vârsta mea. Am râs. Ce vârstă? Mintea continuă să nu țină pasul. Psihologic, s-ar putea să sufăr de sindromul Peter Pan. Nu e vorba că mă port ca o adolescentă, dar nu mă regăsesc printre adulți. N-am pătruns în Nederland, dar refuz să închid porțile și să mă maturizez. În aceeași zi, am cerut la farmacie Bengay. Răspunsul și reacția farmacistei m-au năucit. A început să râdă brusc, zgomotos și vesel. Nu se mai fabrică Bengay de ani! M-am adunat rapid și am cerut înlocuitor. În fond nu e vorba despre vârstă. Adevărat, nu e vorba despre vârstă, dar uneori vârsta își spune cuvântul. Eu am spus Bengay.

Foto: Simona Nutu

Mă doare spatele. Mă dor călcâiele. Am parcurs kilometri în apartament. Acest lucru devine posibil când renovezi o cameră. Noi am renovat camera Marei. Luni am început cu zugrăvitul. Duminică am mutat tot din dormitorul ei. Am mutat în dormitorul așa zis matrimonial. Am mutat în sufrageria numită living. Am mutat în hol pe nume hol. De duminică simt, din cauza spațiului micșorat, că abia mai respir.

Am intrat în haine, în pantofi, în bijuterii, în cărți. Am făcut plase. Asta pentru, asta pentru, asta pentru. Am postat pe Instagram două articole pe care le-am dăruit. O să mai postez. Îmi vine greu să înțeleg persoanele strângărețe. Mamanu este o persoană care strânge. Eu am devenit o persoană care aruncă. Mai mult, cele patru zile în care am stat cu camera Marei goală m-au făcut să-mi doresc o asemenea încăpere. Goală.

Iubesc ordinea. Aici stă aia. Acolo stă cealaltă. Nimic înghesuit altfel mă încrunt, mă scutur, mă indispun. Mă indispune și donatul. Aparent, ceea ce fac eu de mulți ani se numește donat. Donez. Împart. Scap de lucruri. Fac negoț. Ce o fi, eu dau. Donatul mă indispune deoarece a devenit o corvoadă. Hainele să fie aproape impecabile, jucăriile complete, cărțile nesubliniate. Haine impecabile? Achiziționați o haină de la Hermes, spălați-o, verificați cât de fără cusur se păstrează. Știu ce vorbesc, am trăit o perioadă de Monica Columbeanu sau de Cenușăreasă. Am purtat inel de argint de la Hermes cu 600 de euro pe care l-am dăruit de altfel. Jucării complete? Nici nu mă obosesc să scriu ceva despre. Cărți nesubliniate? La mine în casă cărțile participă activ la dezvoltarea personalității copiilor. Mara mi-a desenat cărțile. Mateiu a început și el.

Așadar, ce fac cu lucrurile neimpecabile, dar de care vreau să scap? În prezent, de la camera Marei, am răsturnat totul cu fundul în sus și mă grăbesc să eliberez spațiul. Vreau să respir, dar să nu mă simt prost că Baby Cook-ul e uzat, că biberoanele nu le-am folosit, dar și-au schimbat culoarea, că hainele n-au ținută. Îmi cer scuze. O să ajung să le arunc direct la gunoi, apoi un alt public o să mă insulte. Ce om face așa ceva? Există oameni săraci care s-ar bucura de.

Uite eu o să fac așa ceva. O să folosesc și tomberoanele de la scara vecină și de la vecinul din față. Glumesc! N-am ajuns chiar în punctul ăla, dar mult nu mai am.

În încheiere, cunoaște cineva unde aș putea repara o geantă de piele la care nu vreau să renunț?

Foto: Carmen Vulpea boemă

După aproape 13 ani, Mara urmează să împlinească această vârstă în februarie, mi-a căzut cu tronc o mămică în parc. Nu credeam că acest lucru mai este posibil. E destul de greu. Refuz să comunic cu mămicile. Adevărul este că nu sunt fana acestei categorii de femei. Și la fel de adevărat este că mă plictisesc discuțiile. Mă plictisesc și discuțiile despre literatură dacă cineva se grăbește să se ofenseze. Nu mă consider mai bună, dar cu siguranță mă cred mai interesată și de altceva în viața mea în afară de mamiceală. Mă încăpățânez să am o viață personală și să susțin că asta e calea corectă. E corect să fii odihnit, să ieși la un film, să-ți placi copiii. Cum anume să-i placi când ei dictează, iar tu nu ai habar să fii adult și să impui limite, nu știu! Eu știu una și bună, pedeapsa și răsplata.

Teoria nou buchisită că pedeapsa îl afectează negativ pe copil nu o accept. Am citit și eu. Am participat la cursuri. Mi-am observat cei doi copii. Am parcurs cartea lui Foucault, A supraveghea și a pedepsi. Probabil acel gen de pedeapsă traumatizează, nu privarea de internet sau de plăceri personale.

Cu mămica menționată m-am trezit vorbind de un capitol din Jordan B. Peterson. În vremurile noastre în care creștem mici dictatori, Peterson vorbește despre palma la fund. M-am mirat. Oare a explodat internetul și eu n-am prins de veste? Oare ce părere au (ne)expertele de pe MMTCG?! Sarcasm? Sarcasm. Oare ce o crede mămica respectivă că am turuit despre un autor, despre cărți, despre educația poleită și despre dezamăgire. Sunt dezamăgită de felul cum generația mea își crește copiii.

Las deoparte educare și disciplinarea copiilor. V-aș întreba cum vă simțiți în pielea voastră.
Întrebare:
Cum vă simțiți în pielea voastră?

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mi-a aruncat cineva într-o doară. De ce nu scrii tu un manual pentru femeile despărțite? Pe moment nu mi-a fost clar dacă m-a persiflat. Se întâmplă tot mai rar să fiu devalorizată de celălalt, oricum se cheamă celălalt. Motive sunt multe. Primul motiv este că ies rar din casă. Stau cu nasul în cărți și în laptop. Al doilea motiv are legătură cu ridurile. Vârsta nu a oprit lătratul, dar l-a redus. Al treilea motiv ține de experiență. Am trecut prin despărțire. Am povestit despre. Și am povestit la furie, cu resentimente, cu acceptare. Până am ajuns să povestesc cu zâmbetul pe buze.

Ideea de a scrie un manual nu este proastă, dar lipsește câștigul. Eu nu aș câștiga nimic. Femeile care trec prin despărțire nu ar câștiga nimic. O să vă redau pe scurt cum anume se desfășoară dialogul dintre mine și cealaltă femeie.

Ajutor! Firește, nimeni nu mi s-a adresat așa. Comprim și exagerez pentru înțelegere. Renunț la lălăială. Mateiu se poate trezi oricând. Reiau, am clarificat.
Ajutor!
Dacă pot ajut cu drag!

Cum ai trecut peste despărțire? Cum ai reușit să devii prietenă cu tatăl Marei?

Mai sus am notat cele două întrebări care leagă dialogul. E ceva care-l rupe. Jignirile și resentimentele pentru bărbat mă opresc. Nu le condamn, dar nu mă privesc. Jignirile se schimbă între cei doi, fără spectatori. Continuăm dialogul despre durere, timp, inutilitate. Durerea este a femeii care tocmai trece printr-o despărțire, timpul reprezintă unica armă de apărare, iar inutilitatea îmi aparține. Stau inutilă și ascult, dar ascult.

Un manual cuprinde noțiunile de bază ale unei științe. Despărțirea n-are nimic de-a face cu știința oricât de rațional te-ai dovedit înainte de acest moment. Despărțirea e viscerală când iubești. Iată o întrebare, prima întrebare pe care să ți-o adresezi.
Întrebare:
Iubesc sau mă complac?

Dacă iubești, dar nu mai ești iubit, jelește. Aici vorbim de doliu. Ai pierdut persoana iubită nu în fața morții, ci probabil în fața altei femei, de obicei mai tânără. Femeia, mai tânără sau nu, nu poartă răspunderea pentru eșecul personal. Nu arunca vina la ea, vina este a lui. În acest moment se deschide un canal de pe frecvența creierului primitiv. Jigniți! Urlați! Loviți! Scoateți tot. Pentru că aici e germenele prieteniei cu tatăl copilului. Dacă scoți tot, atunci poți să începi să construiești. Dacă nu scoți, atunci o să vă transformați copilul într-un câmp de luptă unde o să vă devalorizați reciproc. Copilul nu a greșit și nu are de ce să suporte apucăturile părinților.

După acest episod îngrozitor, urmează furia. Lăsați-o să vă cuprindă și să vă acapareze fără rușine. E un sentiment natural. Vine. Trece. După furtună o să vă târâți ca insecta din Metamorfoza lui Kafka. Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat, fără absurdul de a te trezi o muscă, să te trezești că nu mai știi cine ești. Pentru mine acest moment reprezintă o șansă. Persoane din întreaga lume nu au habar despre ceea ce sunt, ceea ce ar putea fi sau deveni. Descoperiți-vă! Cum? Nu știu.

Știu că este necesar să vorbiți, să vorbiți, să vorbiți. Să vă ascultați și să vă acceptați durerea și eșecul. Să vă respectați în fața copilului. Să vă iubiți și să vedeți eternitatea pe chipul copilului. Acolo o să rămâneți împreună și acolo contează. Unde sunt copii, se impune disciplina sentimentală. E greu. E ca o comă alcoolică. Spălăturile te ajută să supraviețuiești. Disciplina te ajută să educi un copil. E o datorie.

Trece un an. Marcați-l. Trec doi ani. O să fie tot mai ușor. Nu vă grăbiți. Graba chiar strică treaba. Vorba, lipsită ea de subtilitate, nu-i anulează precizia. Astea fiind spuse, chiar sunt a hell of a woman care-și expune părți din viața personală pentru că pur și simplu poate.

Foto: Simona Nutu

Am fost la Webstock. Am ajuns. Prezența mea la conferință a stat sub semnul întrebării până în dimineața zilei de 7 octombrie. Dacă pică drobul de sare? Dacă face Mateiu febră? Drobul n-a picat. Febra nu ne-a lovit.

Webstock este cea mai mare conferință de social media de pe piața locală. La fiecare ediție am mers cu același scop, actualizare. Țin pasul, încerc cel puțin, cu ce se întâmplă în online. În online se întâmplă Tik Tok. Cu asta am plecat de la conferință. Tik Tok e canalul de comunicare numărul unu.

Dimineață am zburat lin. La aeroport totul a mers ca uns. Domnul șofer de la taxi a vorbit întruna. Nu mi-a permis să-mi alin dorul de București în liniște. Am privit totuși casele cu afecțiune. La Marriott am început cu o pauză. Ora sosirii a însemnat sfârșitul primei sesiuni. Nu m-am bosumflat. Mi-am făcut o cafea și am purtat o discuție tete-a-tete cu Mosorescu. Înainte să plece m-a așezat într-un colț luminat și mi-a fotografiat ridurile purtate cu demnitate și la București.

În a doua sesiune i-am ascultat pe actorii Cuzin Toma și Dan Badea. Când a vorbit Cuzin Toma, Firicel se tot ivea de pe buzele lor. Cristina Bazavan a moderat. Am dedus că e vorba despre un personaj, fiind actor. Nici măcar nu mă mândresc cu puterea mea de deducție. Mai era ceva de care nu reușeam să-mi dau seama. Am întrebat în stânga mea. M-am luminat. Cuzin Toma joacă în Las Fierbinți. Nu mă uit la Las Fierbinți. Așa-i, sunt o snoabă, mă cred prea rafinată pentru Las Fierbinți! De Cuzin Toma mi-a plăcut. I-am apreciat atitudinea în fața gloatei care nu-l scoate din Firicel. Oamenii mereu îl abordează. Ce faci, Firicel? Aceiași oameni își iau la revedere cu domnul Firicel. Comportamentul face diferența.

La următoarea sesiune am stat cu urechile ciulite. Am pozat statisticile, Tik Tok, Snapchat, Google, Amazon, Facebook, Instagram, Twitter, Youtube. Blogurile sunt old. Am citat. Ultima sesiune pe care mi-am permis-o, am plecat în grabă la aeroport, a scos cei 39 de ani din mine. Le-am ascultat pe Patricia Cincora și pe Alexandra Mircea. Despre Patricia Cincora, părere personală, am văzut-o pe Tik Tok destul de naturală, dar pe scenă destul de pițipoancă. Vă scriu ce am gândit de moment. Acum nu mai contează ce gândesc, e vorba că nu-mi pasă. Apreciez orice persoană care muncește, acționează, își depășește condiția și limitele. Femeia asta le-a bifat pe toate. Înainte să ies și să aștept disperată un taxi, am tras o concluzie. I-am împărtășit-o Zenobiei Lazarovici, magnifica și creativa Zena. Urmăriți-o pe Instagram. Nici ea nu s-a apucat încă de Tik Tok.
Omenirea nu mai are nevoie de bombă atomică, ne anihilăm prin prostie. Așa consider eu că au ieșit cei 39 de ani din mine. Nu doar resping Tik Tokul emoțional, pur și simplu refuz să-l iau în calcul rațional, iar asta este o greșeală. Cine nu se actualizează, moare. Nu vreau să mor. Mă refer la blog. Blogul e old, eu mă strâmb la Tik Tok. Mă sinucid.

Concluzie după Webstock. Mă apuc de Tik Tok.

Foto: Bogdan Mosorescu

Se face săptămâna. Nu m-am mai atins de Artiom Vesiolîi, Rusia scăldată în sânge. Am început 12 reguli de viață de Peterson și am recitit câteva capitole din Diplomația lui Kissinger.

M-a sunat un prieten. Divorțează. Nu m-am mirat. În zilele noastre ne mirăm de cuplurile care nu divorțează. Ce naiba este în neregulă cu ele?!

Am gătit supă de vită. Am făcut mormane de clătite. Într-o zi mi-am umplut un bol de verzituri, castraveți, apio, broccoli, ceapă verde, salată. Deasupra am turnat un pumn de semințe. Ce răsfăț! M-am urcat pe cântar. Tot grasă, doamnă, tot grasă!

Făt Frumos a afirmat într-una din zilele trecute că am un comportament diferit cu Mateiu. Lui Mateiu îi zâmbesc aproape tot timpul, am grijă de el și nu mă enervează că uneori nu-și duce pampi la coș. Daaa! Sunt mama lui Mateiu, dar nu sunt mama ta! Atunci mi s-a aprins un beculeț. Mi s-au aprins toate beculețele. Prea multe femei adoptă o atitudine maternă cu partenerul.

Femeia îi gătește. Îi spală. Îi pune masa. Îi ridică masa. Îi servește un pahar de vin când stă la televizor. Dispare când se enervează. Face copilul să dispară când se enervează. Coace o prăjitură când partenerul e plecat la pescuit, la alergat sau oriunde bărbatul e bărbat și scapă de cicăleala femeii. Grija de celălalt înseamnă iubire doar dacă e reciprocă. Dacă doar femeia gătește, spală, pune și ridică masa, servește, coace, atunci grija semnifică exploatare prin munca neplătită. Unele femei acceptă acest tip de conviețuire. Li se potrivește. Alte femei nu acceptă acest tip de conviețuire. Nu li se potrivește. Eu nu vreau să fiu o gospodină. Vreau și pot să fiu mai mult. Vreau și pot să gândesc. Vreau și pot să pretind de la partener și de la copii.

Femeile greșesc, toate, fără excepție. În prezența bărbatului ești femeie, nu mamă. Mama e una în lume. Femeia e specială. Îngrijirea și îndoparea nu vă asigură iubirea. În caz de despărțire, îngrijirea și îndoparea vă umplu de resentimente. Dați o șansă iubirii și respectați-vă ca ființe. Procedați în cuplu ca Richelieu la vremea lui, practicați echilibrul puterii. Citiți istorie, istoria are răspunsuri și pentru conviețuirea în cuplu.

Foto: Simona Nutu

Am deschis laptopul. S-au afișat tab-urile. Pe blog a fost necesară o actualizare. Până să scriu o propoziție de început, Mateiu m-a solicitat. În continuare reprezint pentru el o țâță imensă. Vă jur, copilul ăsta numai asta vede la mine! Mai nou își aduce și prietenii de pluș să le dea sân. Mă gândesc la batjocura primită în trecut de la mai puțin prietene, dar și de la prietene legată de sânii mei mici. Nici n-au idee cât lapte produc, mai ceva ca o vacă tânără!

L-am așezat pe Mateiu la sân și mi-am deschis telefonul pe Netflix. Urmăresc un nou serial polițist. Nu m-am putut concentra la film. Prinsă de acest articol, l-am derulat și l-am corectat în gând. Doar să adoarmă Mateiu! A adormit. M-am apucat de scris. Am uitat tot. Am pierdut notițele imaginare.

De ieri m-am apucat de Jordan B. Peterson, 12 reguli de viață. Nu l-a recomandat Mircea Dragu, un psihoterapeut de la Timișoara. Mi-am amintit de prezentarea nefavorabilă a lui Peterson la Carrefour când i-am zărit numele pe raft la Cărturești. Cărturești a amenajat un raft la supermarket. Supermarketul nu a fost niciodată mai frumos! Am luat cartea fără să stau pe gânduri. Când un scriitor e recomandat, citesc pentru a-mi forma o părere personală. La fel procedez și când un scriitor nu este recomandat. Citesc ca să am habar. La casă, doamna mi-a scanat cartea și a rămas cu ea în mână câteva secunde. Este 48 de lei. Părea că-și cere scuze pentru preț. I-am zâmbit consolator.
După 150 de pagini din 12 reguli de viață am luat o hotărâre. O să recomand cartea. Am și recomandat-o. Într-adevăr, m-am trezit că am tăiat fragmente din carte. Derapajele religioase m-au stânjenit. Nu m-am oprit din lectură. Nu o s-o fac. O găsesc plină de adevăruri simple despre oameni.

Cu toții sau aproape toți am descurcat măcar o dată în viața noastră un lănțișor încâlcit. Ce carusel de emoții cu firul subțire care nu se lasă prins de degetul nostru opozabil de mamifere evoluate. Peterson, cu cele 12 reguli, te ajută, comparați complexitatea vieții cu lanțul încâlcit, să alcătuiești o cale prin disciplinare. E mișcarea aceea de la lanț înainte de a-l pune la gât. Gata, ai reușit! Cum?! În primul rând nu ai renunțat. Ne ridicăm din pat în fiecare dimineață. Ne spălăm. Ne punem blugii. Pași mărunți, dar acționăm. Și continuăm. Și ne îmbunătățim viața în primul rând prin mișcare, atenție, ascultare, ordine.

Ce sacrifici? Ce câștigi?
Am sacrificat ora de culcare. Am câștigat acest articol. Votați. Este articolul un câștig?

Foto: Simona Nutu

Simt recunoștință, furie și scârbă pentru același lucru. O să numesc lucrul. Lucrul se cheamă diversitate.

Mor oameni în lume. Se omoară unii pe alții. Bărbații se ucid între ei. Bărbații ucid femei. Rusia luptă cu Ucraina. Iranul permite să fie ucise femeile pentru că femeile nu sunt oameni. Acum nu o să mă amuze afirmația ca-n poezia lui Marin Sorescu.

Mi-am achiziționat bilet de avion. O să particip la Webstock. Dimineața am făcut ceai. Mi-am turnat un pahar de apă cu lămâie. Am împachetat șosete și chiloți. Le-am așezat la locul lor. I-am citit o poveste lui Mateiu. Am povestit cu Mara pe Facetime. În apartamentul vecinilor se lucrează și trag cu urechea să nu-l trezească pe Mateiu. Garoafele s-au uscat și m-am strâmbat. La cât a costat biletul de avion, săptămâna asta o să admir o vază goală.

O tragedie, a mea personală sau a umanității, nu oprește mersul lucrurilor în viață. Te desparți de partener. Ai suportat o trădare. Măruntaiele dor. Mergi să te speli pe cap. Ai fost concediat. Umilința te-a zăpăcit. Ți se face foame. Ți-a murit cineva drag. Tristețea te-a acaparat. Râzi la o glumă până îți dau lacrimile.

Viața merge înainte, galopează, iar diversitatea se perindă ba cu gratitudine, ba cu scârbă, ba cu furie. După ce am vizionat filmulețul cu femeia iraniană luată de pe stradă de polițiști, am înjurat și m-am înecat de plâns. Am aruncat telefonul. M-am îngrozit de gândurile mele violente. Urăsc războiul, dar polițiștilor ălora le-aș fi pus cizma în gât. Aș aproba violența. Absorbită și dezgustată de gândurile violente, m-am apucat de clătite și le-am savurat cu lejeritate.

Societățile întotdeauna au fost roase de boală. Nu există societăți sănătoase. Citiți istorie, e o obligație morală. Moral înseamnă condiții de viață decente. Umanitatea prezintă fragmente de societăți cu viață decentă cu o creștere spectaculoasă în ultimele decenii. Și totuși aceste creșteri rămân izolate. Nu pot să nu mă întreb dacă e posibilă pacea fără război și dacă putem rupe bucla război-pace?!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mateiu s-a luat la trântă cu emoția. Pierde în fiecare zi, la orice încercare. Piesele care nu se potrivesc îi umplu ochii cu lacrimi. Lucrurile refuzate îl enervează. Se aruncă pe jos. Trântește ușile. Țipă.

Mara s-a luat la trântă cu hormonii. Pierde și ea în fiecare zi. Nasul e plin de coșuri. Emoțiile o sufocă. Nu trântește ușile. Ridică tonul uneori pentru că eu o fac.

Oricât mă exasperează crizele lui Mateiu, nici nu se compară cu neliniștea provocată de vârsta Marei. O privesc minute în șir când doarme pentru a o regăsi pe bebelușa Mara. Mi-e frică de ceea ce urmează. Am reușit să cresc o fată responsabilă și cu bun simț. Cum să reușesc să cresc o tânără cu un sens? Cum să o învăț să se ajute singură? I-am cerut ieri să alcătuiască un plan pentru următorii trei ani. A avut nevoie de explicații și sunt sigură că vor urma alte explicații. Doresc să iau câte un zece la toate materiile. Am zâmbit. Bravo! Am felicitat-o. Nu despre școală e vorba aici. Dar despre ce, nu pricep?! Cred, Mara, nici eu nu am imaginea de ansamblu, că mă străduiesc să te provoc să tinzi către ceva. Un plan ajută. Un plan e întotdeauna mai bun ca nici un plan.

Îmi place viața mea. S-a așezat binișor. Mă întreb cum s-ar fi așezat cu îndrumare. Profesorul de psihologie din liceu a încercat să mă îndrepte spre o direcție. Mergi la facultatea de Psihologie, Dunia! A văzut potențial. Eu n-am văzut, dar s-a concretizat în zecile de cărți de psihologie citite și în căutări. Nu regret facultatea de Litere. Să scriu și să citesc înseamnă viață pentru mine. Puteam să împac iubirile astea. Le-am separat. Pentru că n-am avut îndrumare. Îndrumarea nu schimbă viața, ci îi dă direcție, sens și împlinire.

Dacă reușesc cu Mara, atunci poate o să povestim despre planul ei pe următorii trei ani.

Foto: Simona Nutu