Fac ce vreau eu

Dintre toate episoadele ultrabanalei mele vieți căsătoria m-a speriat cel mai tare.

Așa începe capitolul 38 din monumentalul, și mă refer la dimensiune, Solenoid semnat de Mircea Cărtărescu. O să mă joc puțin de aici.

Îmi place nespus jocul și joaca. V-am mărturisit într-un text trecut că în sfârșit sunt un copil fericit. Îmi pare rău pentru toți care au uitat cum e să fii copil. Nu merg pe urmele autorului și declar că m-a speriat căsătoria. Consider căsătoria o lecție.

Mă îndepărtez puțin de autor, dar rămân lângă subiect. Sunt foarte curioasă de acel fac ce vreau eu rostit de unul dintre parteneri când simte că pierde controlul propriei vieți. Eu l-am rostit de câteva ori și mi s-a spus de câteva ori.

Fac ce vreau eu!

Mă doboară mila în secunda următoare. O compasiune stânjenitoare mă paralizează. Strigătul fac ce vreau eu mi se pare atât de firesc. De ce oare a simțit nevoia celălalt să mi-l arunce în față dacă eu îi dau dreptate? Pentru că are dreptate. Am încercat să aduc argumente în discuțiile purtate pe acest subiect.

În copilărie plecăm de acasă de mână. În tinerețe închidem ușa după ce dăm explicații părinților. Unde mergem, cu cine mergem, când revenim, am consumat alcool, am cedat plăcerilor sexuale, am înjurat? Parcă ne naștem datori de a da explicații. Veșnic cineva are ceva de comentat. Când devine viața ta de fapt viața ta?

Eu nici nu știu dacă am avut sincer vreodată viața mea. Am plecat din casa părintească la facultate. Un an de zile, primul an de facultate, am ieșit cu diverși băieți, iar din anul doi am fost mereu într-o relație sau alta. Exact! Mereu cineva m-a ținut de mână, întotdeauna cineva m-a întrebat unde merg și cu cine. Capul meu a făcut ce a vrut el, dar a suportat consecințe.

E corect ca fiecare individ în parte să facă ce dorește el. Să-și simtă și să-și exploreze libertatea. Să iasă pe ușă și să plece pentru că așa dorește indiferent de oră.

Când ești femeie singură sau bărbat singur faci asta. Avanjatul burlacilor și al femeilor singure. Intrați într-o relație, nostalgia lui fac ce vreau eu se manifestă prin acele furii din senin. Și i le arunci în față celuilalt. Nu-l apuci de mână și îi spui pe un ton prietenos că îți simți gâtul de bărbat sugrumat, ci bați din picior ca un copil nervos. Fac ce vreau eu și o să suport consecințele!

Îndelung am cugetat. Relațiile dintre oameni m-au fascinat și continuă să o facă. Nu sunt fizician să am un laborator unde să combin diferite elemente și să notez reacțiile, dar am un blog unde consemnez cu rigurozitate o observație sau alta. Mă concentrez pe concluzii. De acolo consider că pot extrage o soluție sau alta.

O soluție la acest fac ce vreau eu , ar putea fi, pe lângă dialog, reacția contrară. Nu face ce se așteaptă de la tine. Suntem prezivibili, dar nu atât de prezivibili dacă ne place și cochetăm cu libertatea. O iluzie, de altfel, dar o iluzie reprezentată de mine ca o plimbare alături de zei.

Fac ce vreau eu!

Te înțeleg, și mie îmi place să fac ce vreau eu.

Notă: Pentru a face ce vrei tu ai nevoie de o viață. Câți dintre dumneavostră aveți una complet independentă de celălalt care nu e rațiunea de a trăi, ci doar un sprijin.

Vă rog, lăsați-mi o notă.

Mulțumesc.

Foto: Flavius Neamciuc

Ce anume înseamnă a fi cuminte

Ați făcut parte, în copilăria dumneavoastră, din categoria copiilor cuminți? Mie mi-a fost dat să aud cuminte despre mine doar prin comparație cu sora mea: de ce nu poți să fii și tu așa cuminte ca sora ta? Sora mea e mai mare, eu sunt a doua născută, asta spune ceva despre fiecare.

Azi nu facem trimiteri spre psihologie. Azi o să rămânem la analiza expresiei a fi cuminte. Ce semnificație are?

Când ești bebeluș, ești cuminte dacă îți lași mama să doarmă noaptea.
De la un an ești cuminte dacă mănânci tot și poți rămâne cuminte în felul acesta până la bătrânețe.
La școală ești cuminte dacă ai note bune.
La liceu ești cuminte dacă citești și promovezi bacalaureatul.
La facultate ești cuminte dacă din nou mănânci bine, te îmbraci bine, dacă folosești prezervativul fiind băiat și dacă practici abstinența fiind fată.
Urmează apoi o cumințenie exprimată de părinți prin a te așeza la casa ta și a face copii.

În mare, am schițat etapele expresiei a fi cuminte în viața unei persoane.

V-ați dat seama că persoana în cauză trebuie să fie cuminte. Ce se întâmplă dacă nu este? Eu nu am fost cuminte și nu am o fetiță cuminte. În primul rând nu mănâncă aproape niciodată tot din farfurie. Datorită ei, am regândit ce anume înseamnă a fi cuminte.

A fi cuminte nu exprimă nimic despre tine. A fi cuminte expune o pretenție a celorlalți despre tine. Ești cuminte dacă. Întotdeauna ești cuminte dacă. Învățăm din pruncie condiționarea bunăvoinței. Unora le iese pur și simplu. Au existat și or să existe favoriții. Mereu cu zâmbetul pe buze, mereu cu ceva potrivit de spus pentru urechile părinților, mereu cu lecțiile făcute, mereu cu mâinile pe sus la ore.

La matematică îmi strângeam pumnii, închideam ochii și mă rugam ca o bezmetică să nu fiu eu aia scoasă la tablă. Făceam promisiuni pe care nu le respectam. Că vezi doamne, o să rup cartea de matematică dacă scap de la ascultare. Am scăpat de multe ori și am învățat de puține ori. De fapt am învățat doar pentru examenul de admitere în liceu.

V-ați prins, nu am fost un copil cuminte.

Nu știu să răspund dacă am fost un bebeluș cuminte, dar pentru următoarele etape am răspunsuri. Nu, nu am fost niciodată copil cuminte.

Cu un asemenea copil părintele devine părinte. Are și el lecții, teme, teste neanunțate, eseuri, examene. Ce e de făcut? Ce rămâne de făcut?

Aș recomanda, uitându-mă în urmă, mult dialog între părinte și copil și renunțarea la atitudinea superioară a adultului care știe tot. Copilul s-a prins de prin școala elementară că puterile părinților sunt limitate. Părinții își iubesc copii. Plecăm de la premisa asta, lăsăm excepțiile deoparte.

Chiar vă doriți, părinților, să pierdeți iubirea și respectul copiilor pentru că nu sunt cuminți? Pentru că nu corespund unor cereri nerealiste care nu au nimic în comun cu persoana lor? Încetați să mai râdeți de ei, abandonați cu totul pornirile de agresivitate și ascultați. Copiii își descoperă nevoile. Nu-i împingeți, mai ales în adolescență, să se comporte după cum le vine. Le vine așa cum nu vă doriți. Să se răzvrătească, să nu învețe, să vă refuze sfaturile pe care nu vi le cer, să vă întoarcă spatele. Lor așa le vine și voi asta le cereți. Să se poarte după cum sunt, copii educați, copiii voștri pe care i-ați crescut și nu e posibil să aibă apucături de huligani.

E posibil, iar părinții le deschid uși pentru calea huliganismului. Aventura devine esențială în adolescență. Jucați-vă cu ei mai mult ca niciodată. Efectiv puneți-vă la mintea lor. Împrumutați-vă lumile! Asta e adevăratul examen al unui părinte. Cum îți determini copilul, fără violență, pedepse și constrângeri, să aleagă în viață principiile și valorile? Cum?

Constrângerile de care abuzați prin rolul de părinte nu duc acolo unde credeți. Copiii nu devin adulți responsabili pentru că la un moment dat ați fost duri și ați pus piciorul în prag. Copiii devin adulți responsabili lângă alți adulți responsabili.

Jucați-vă cu ei, plecați în aventură, citiți o carte, mergeți la un film și abandonați definitiv înălțimea adultului care știe tot și îi dorește copilului tot binele din lume. Bine e acolo, în prezent, în a fi pentru celălalt prezent.

Copiii preferă un părinte prezent.

Rămâne de văzut dacă mă credeți.

Foto: Mile Sepetan

Se făcea că eram la Godot

O să întrerup textele blogului pentru a vă povesti un vis. Nu cred că am mai făcut asta până acum. Dau o atenție deosebită viselor. De fapt îmi dau mie atenție. Dar nu o să discut despre vise, o să povestesc unul.

Înainte să-mi iasă pe gură născoceala minții, vă fac cunoscut cui datorez visul de azi noapte. Ieri am reluat Solenoidul. L-am abandonat de ceva vreme. M-a subjugat în primele 200 de pagini, apoi am simțit ușor, ușor cum mor. Nu mă înțelegeți greșit, multe cărți m-au făcut să plâng de o teribilă senzație de plictiseală, dar m-au recucerit până la final. La Solenoid am renunțat. Am crezut că au mai rămas 100 de pagini, dar au mai rămas 200. Așa că ieri am reluat și ultimul capitol citit pentru a mă pune oarecum la punct după o pauză lungă. Zeci de pagini despre un personaj, Nicolae Vaschide, un teribil visător.

Am mers la culcare cu o luciditate care nu-i privea pe Cărtărescu, Solenoidul sau Nicolae Vaschide. Departe de orice lume ficțională, am închis ochii cu frământări personale. În spatele pleopelor închise am reconsiderat claritatea gândirii.

Am visat-o pe Lia Bugnar și se făcea că eram la Godot. Mă aflam undeva la o masă în spate, cafeneua era goală și urma să înceapă un spectacol nou. Un angajat s-a apropiat de mine și l-am anunțat că o să mă mut undeva mai în față, poate chiar la prima masă lângă scenă. Ceea ce am și făcut. Dar scena s-a deplasat și ea. Arata ca o aulă. Eu mă situam sus, iar jos, scăldată în lumină, Lia Bugnar. M-a privit și m-a întrebat: tu, a mică, ai cont pe rețelele de socializare?

Mi-am rostit numele, Paula Aldescu, am adăugat imediat și Dunia, iar Lia Bugnar și cu mine am devenit prietene.

Visul a continuat, am mai întâlnit câteva persoane cunoscute și m-am trezit.

Un simplu vis fără pretenție de menționare, dar eu am știut imediat că o să scriu despre. Am suportat o regresie, devenid aia mică în propriul palat al minții, dar rămân cu bucuria unui dialog cu o persoană pe care o admir.

V-am mărturisit de atâtea ori, îmi place să-mi dăruiesc admirația. M-am iertat că nu-mi plac cărțile lui Mircea Cărtărescu, dar rămâne să-i prețuiesc inteligența.
Pe lânga asta, mi-a dăruit un vis de neprețuit.

Am visat, v-am povestit.

Masa reprezintă un fenomen demn de atenție

Încercați, aceia care vă străduiți cu mine și citiți despre ceea ce gândesc și despre ceea ce simt, să vă aduceți aminte când ați fost pentru prima dată puși în fața efectului de masă.

Ceva s-a întâmplat cu mine la revoluție. Nu pot să numesc ce anume, căci port doar o senzație inexplicabilă până în prezent. Simțeam că se întâmplă un lucru oarecare, dar cei șase ani de viață nu mi-au asigurat nici măcar o pricepere adecvată vârstei.

În 1990 am început școala, iar peretele clasei mărturisea, printr-un chenar de o culoare mai deschisă, o absență. Șflefuirea personalității și edificarea caracterului au avut ca start o lipsă a unui model negativ. În timp, am umplut golurile despre chenar. Literatura de specialitate, jurnalele, documentarele, vizita la Auschwitz au întregit imaginea unui dictator. Am așezat în mijloc un cuvânt: crimă. Am anulat orice altă faptă considerată bună.

Îmi amintesc că tata a ieșt în stradă și doar tânguielile mamei că o lasă văduvă cu două fete l-au oprit din a nu merge la Timișoara. Da, tata a ieșit în stradă. A strigat ce a putut dintr-un oraș mic de provincie.

Eu, pe de altă parte, nu am ieșit niciodată în stradă. Ba chiar mă feresc. Nu știu care mi-a picat în mâini prima dată, Canetti sau Llosa, dar ei sunt responsabili de atitudinea mea față de masă. În primul rând am descoperit că cineva a studiat masa. Că masa reprezintă un fenomen demn de atenție. La fiecare manifestare în public, românii au prins gustul protestelor, am simțit forța de atracție. Ultima dată m-a chemat o dragă femeie pe care o respect mult. I-am împărtășit scurt, la telefon, părerea mea despre masă. M-a asigurat că o să rămân în margine ca observator, dar frica mea de a deveni parte dintr-un creier comun m-a ținut și de data aceasta în casă.

M-am aplecat și eu asupra masei. Pe lângă Canetti și Llosa, am căutat și alte studii. Oricâte asigurări aș primi, psihicul uman este de prea multe ori o curvă. O portiță să zărească pentru fuga de responsabilitate și asumare, și dus este.

Masa împarte totul: creierul, acțiunea, simpatia, antipatia, vina. Cel care se ridică este liderul. El se desprinde de masă și poate fi perceput separat.

Îmi lipsește experiența masei și îmi doresc să completez studiile cu practica, dar nu mă simt pregătită. Sunt o variantă îmbunătățită a mea. Am muncit intens la mine în ultimii ani și am reușit să-mi domolesc reacția, iar strada te obligă să reacționezi. Până acum nu am reușit să împac ambivalența sentimentelor.

V-ați gândit sau nu vreodată serios la masă? Eu mă gândesc la ea de ani de zile.

Încă prefer marginea și rolul de observator.

Foto: Diana Bodea

România e în stradă, dar eu mă bucur nespus că îmi duc zilele în țara asta

Momentul este cum nu se poate mai bun. Lumea iese în stradă pentru a zice nu amnistiei și grațierii. Unii zic că ies deoarece înțeleg foarte bine democrația. America are un nou președinte care a trimis femeia unde îi este locul: la cratiță. Maria Grazia Chiuri, noul director artistic de la Dior, a uimit Parisul cu sloganul We should all be feminists.

Printre tensiuni politice, economice și culturale îmi afirm satisfacția pentru vremurile în care trăiesc. Nu mi-aș dori să trăiesc în nici o altă epocă. Dacă mă retrag geografic, pe teritoriul României, susțin sus și tare că nu aș alege perioada interbelică pentru a-mi trăi zilele. Omul actual are tendința să romantizeze trecutul, iar românul romantizează cu exagerare perioada interbelică.

Omul actual, actual în 1700, 1800, 1900 sau 2000, se plânge de prezent. În prezent nu sunt cu putință decența și respectul, doar trecutul a livrat valori.

Desigur că nu accept reprezentările despre trecut și prezent. Vin cu exemplul personal. Am crescut într-o familie tradițională, dar vremurile mi-au permis actul sexual în afara căsătoriei. Tot vremurile, m-au trimis la vot, au creat circumstanțe pentru femei să călătorească singure, să conducă o mașină, să devină oameni de afaceri, să crească un copil.

Țările arabe, unele, nu dau voie femeilor să conducă. Vedeți? În lumea largă, pe părți de pământ, femeia încă nu e om.

În România, așa cum este ea, reprezentată, percepută, în realitate sau în imaginar, femeia deține o voce.

Oricum ar fi, mă bucur nespus că trăiesc azi și că îmi duc zilele în România. Mi-am asigurat o educație. M-am fixat într-o cultură. Observ în jur și am realizat că majoritatea nu a reprezentat niciodată omul educat. Echilibrul ar merita frământările și luptele individului, nu promisiunea unei vieți după moarte sau înfățișările despre Iad sau Rai. Pe urmele lui Dawkins, credincioșii ar trebui să se bucure și să se întâmpine cu zâmbetul pe buze la patul unui muribund.

Nu văd echilibru în jur. Adulmec manipulare, conștientizez delirul de gradoare, mă lovesc de interese păguboase social, de nevoi nefolositoare. Experimentez uneori, privind seara pe fereastră la lună, copleșitoarea senzație a nimicului. Oare oamenii puternici și influenți ai lumii nu privesc luna? Nu au mers niciodată pe munte unde i-a surprins o furtună?

Planeta asta e plină de mușuroaie de furnici. Nici Eminescu nu e poet național degeaba oricât de plictisitor e predat în școli.

Întrebarea este, întrebarea de pe buzele fiecărui locuitor al planetei este: ce e de făcut?

Să ne plângem mai puțin, să acționăm mai mult. Principiul acțiunii și reacțiunii, când un corp acționează asupra altui corp cu o forță (acțiune), cel de-al doilea corp acționează și el asupra primului cu o forță (reacțiune) de aceeași mărime și de aceeași direcție, dar de sens contrar.

Să abandonăm atitudinea sunt mai bun ca tine. E detestabilă, păguboasă și statică. Ne ține într-un prizonierat al instinctelor, iar omul a reușit să construiască civilizația.

Civilizația este o construcție în totalitate a omului.

Foto: Anca Ciobănescu

Recondiționarea apartamentului. Cum să schimbăm funcțiile obiectelor?

Pentru aceia care nu cred că omul se poate schimba la orice vârstă, vă reamintesc că am splendida vârstă de 33 de ani, iar anul 2017 a venit cu ceva nemaîntâlnit până acum la mine: un plan.

Trăiește clipa nu a fost niciodată mottoul meu. Dacă se grăbește cineva să-mi lipească o etichetă. Proiectele cu anticipare nu m-au încântat. Circumstanțele din prima parte a vieții m-au determinat să consider că plănuirea aparține oamenilor favorizați. Școala elementară am făcut-o cu fetele învățătoarei în clasa și am primit lecții despre inechitate și pupincureală. Am continuat lecțiile până la liceu.

Liceul îmi pare o perioadă de desprindere pentru mine ca persoană. Am pornit în căutarea mea. Nu m-am așezat să meditez într-un colț și să mă întreb cine sunt, dar am simțit dezvoltarea intelectuală într-un mod asemănător procesului de creștere a oaselor. Ce deșirare!

Lipsa unui plan în toți anii până la terminarea studiilor a dus la o convingere: eu nu sunt omul planurilor, nu sunt genul meu. Mi-am trăit exemplar obișnuința. Un gând nu m-a tulburat vreodată.

Acum câteva săptămâni am luat agenda și am notat cu liniuță ce urmează să fac. M-am oprit, am recitit și am realizat că notițele mele semnifică pregătiri pentru tot anul. Asta e plan! M-am bucurat cum mă bucur de fiecare dată când identific schimbări la mine.

O liniuță face trimitere spre renovarea apartamentului, dar nu oricum, ci cu accent pe recondiționare. M-a atras ideea asta de mică. Să transform, să dau altă față, să-mi las amprenta. După ce am trăit ani de zile într-o casă de revistă care nu a povestit niciodată nimic despre mine, simt acum o dorință nestăvilită să-mi construiesc o casă care să mă înfățișeze în forma corectă.

Ce semnifică corect? O bibliotecă imensă, hărți, imagini cu Freud, o bucătărie practică, o baie luxoasă, un colț pentru ceai și flori, lumină multă și un miros intens de cafea.

Am început cu ușile. Ieri am muncit la una dintre ele încât nu am mai putut să scriu. Încă mă dor unghiile și buricele degetelor. Nu-mi permit serviciile lui Ștefan Lazăr, dar mi-a mărturisit că nici el nu-și permite serviciile lui. În felul acesta o să colind depozitele, o să caut cu frenezie idei de recondiționare, o să schimb funcțiile obiectelor. Nu o să merg pe urmele lui Duchamp și o să-mi fac din vasul de toaletă o fântână, dar îi caut o utilizare bicicletei Marei. Fata a crescut și nu o mai folosește.

Inclusiv acest text reprezintă un mijloc spre recondiționarea apartamentului. Poate cineva vine cu o sugestie. Sunt deschisă și plină de bunăvoință.

O idee, două idei, trei idei etc.

Foto: Diana Bodea

Femeia înainte de implantul cu silicon

Se aflau la sfârșitul lunii martie, dar abia azi aveau prima zi adevărată de primăvară. Temperatura urcase la 21 de grade, iar soarele strălucea. Toți colegii păreau fericiți, iar de dimineață chiar portăreasa grasă îi zâmbise. Urcase scările până la etajul doi urcând câte două trepte. Abia aștepta să ajungă în clasă și să povestească cu Lili despre aniversarea ei. O săptămână o mai despărțea de majorat.

Lili avea un iubit în clasa a XII-a. Erau împreună din primul lor an de liceu, imediat după ce Lili câștigase Miss Boboc. Dana era singură. În clasa a IX-a se îndrăgostise de un băiat, dar acesta avea prietenă. De câte ori se întâlneau în pauze, pe hol sau în curtea școlii, Dana roșea și punea ochii în pământ. La un bal, anul trecut, o prinsese pe coridorul îngust de la baie și s-a apropiat de ea. A invitat-o să danseze, iar ea, roșie în totalitate, i-a întins mâna. În timpul dansului, i-a șoptit la ureche că îl atrage foarte mult felul ei de a roși. Rar a întâlnit fete care să roșească. A continuat cu mărturisirile. O găsește nespus de drăguță, dar el are prietenă și o iubește. Asta nu înseamnă că ei nu ar putea să se întâlnească într-o zi după ore și să. Dana s-a oprit din dans. A privit în jur, și-a cerut scuze, i-a mulțumit și a refuzat.

Era vigină. Pe la 15 ani, mama ei și cu ea au purtat o discuție despre semnificația actului sexual. Prima dată a început cu o rugăminte. I-a cerut să aștepte măcar până la 17 ani pentru a-și începe viața sexuală. I-a povestit despre aparatele genitale feminine și masculine, despre etape de dezvoltare, despre boli, iar la final a adăugat cu o voce stranie pentru ea. Nu i-o mai auzise până atunci. Când o să ajungi prima dată în pat cu un băiat să o faci cu credința că el este iubirea vieții tale și că viața ta ar fi mult mai săracă fără el. În timp o să înveți că fericirea unei femei nu stă într-un bărbat, dar reprezintă o parte însemnată.

Ce anume e iubire într-o propunere indecentă pe un ring de dans plin de sticle și pungi goale, salivă și mucuri de țigară?
Atât a povestit cu Lili despre incident. Toată clasa a X-a au tocat subiectul până când Lili i-a atras atenția că a devenit plictisitoare și că mai sunt atâția băieți drăguți. Leo e leșinat după ea. Leo este colegul lor de clasă. Stă în spatele ei și mereu îi scrie bilețele în timpul orelor. Îi face versuri și o întreabă dacă știe că părul ei are culoarea mierii de salcâm. Dar miere de salcâm, nu polifloră. Părinții lui au stupi și toată clasa cumpără miere de la ei. Ei nu-i place Leo. E înalt și merge la sală, se îmbracă bine, dar ea de câte ori vorbește cu el se holbează la punctele lui negre de pe față. E plin de ele și e atât de scârbos. Are puncte negre și după ureche. Mari, de o culoare lipsită de precizie, să fie galbene, să fie negre, și oribile. Nu ar putea sub nici o formă să-l sărute.

Lili i-a dat dreptate și a invitat-o să meargă la film cu ea și iubitul ei. Mircea o să vină cu un prieten. S-au întâlnit direct la mall imediat după sfârșitul orelor. Băieții deja le așteptau. Chiuliseră toată ziua de la școală. Vlad, prietenul lui Mircea, i-a tras o privire. A discutat cu Lili despre privire la baie. Și-au aranjat părul în oglindă, și-au potrivit hainele și s-au complimentat reciproc.

În timpul filmului, Vlad și-a făcut curaj și a întins mâna după umerii Danei. Îi simțea prin tricou mâna caldă. Înainte de sfârșitul filmului, chiar înainte să-și retragă mâna, Vlad a pipăit-o. I-a apucat sânul mic în palmă, iar ei i-a scăpat cu geamăt scurt.

A doua zi a întrebat-o pe Lili dacă Mircea i-a povestit ceva despre ea, dacă Vlad a zis ceva. Dacă o place. Ei i-a plăcut. L-a găsit nespus de frumos și de simplu. Pantaloni negri de trening, tricou alb, cu bun simț, poftim, mulțumesc și cu plăcere se vedea că ii erau pe buze, iar ochii de un verde smarald umbriți de niște gene negre au cucerit-o de la prima stângere de mână.

– Vlad a zis că ești frumoasă, dar ai sânii prea mici.

Dana a mers acasă și a plâns până seara târziu când a venit mama ei la ea. I s-a aruncat direct în brațe și a rămas la pieptul ei câteva minute.

– Vrei să-mi povestești despre ce e vorba?
– M-am hotărât ce vreau de ziua mea de la tine și de la tati. Îmi doresc implant cu silicon.

Foto: Diana Bodea

Interesul poate fi sclavia sentimentală

Foarte rar am întâlnit cupluri pe care să le plac. Cel mai mult am admirat parteneriatul unor prieteni gay, dar și ei s-au despărțit. O asemenea despărțire aduce, pe lângă o monstruoasă durere, și admirație. Când nu mai este iubire, pleci.

Oamenii stau împreună din diferite motive. Un interes îi ține într-o relație. Sunt conștientă că interes, cuvântul, vă duce cu gândul la factorul economic. Nimic mai greșit. Fiecare persoană este purtătoare de interes la un moment dat pentru un alt individ. Interesul suportă un ansamblu de elemente.

Interesul poate fi fericirea unui copil. Interesul poate fi o casă moștenită. Interesul poate fi menajul casei. Interesul poate fi sclavia sentimentală. Interesul poate fi o promovare în carieră. Interesul poate fi descoperirea Americii într-o haină de la Chanel. Interesul poate fi nevoia de afecțiune. Interesul poate fi alinierea în fața convențiilor.

Etc.

Îmi făceam mustrări de conștiință că judec. Asta până mai ieri deoarece hotărâsem să nu mai fac asta. Să judec persoane și situații. Între timp mi-am îndulcit raționamentul. Indiferent de nobila mea decizie, observ în jurul meu, pe A și B, pe X și Y, pe Alfa și Omega. De fiecare dată am simțit balanța cum se înclină. Ca un martor mut, am stat lângă stăpâni și supuși. Un stăpân, un supus fără a arăta cu degetul bărbatul sau femeia.

Relațiile se compun dintr-un stăpân și un supus. Rar, ca prietenii mei gay, am întâlnit parteneri. Când într-o relație bărbatul e stăpânul, m-am amuzat de atitudinea lor compensatorie în fața femeii. Gândirea patriarhală e reparată prin gesturi nenaturale și bombastice de simpatie. Aș putea să jur, dacă nu m-ar împiedica mândria și cenzura, că și în relația mea am parte de compensații. De fiecare dată când s-a întâmplat să fim pe același loc mai multe femei iubite, eu în prezent, altele în trecut, am primit asigurări de afecțiune printr-o mână care se odihnea pe genunchiul meu, un sărut pe frunte sau o îmbrățișare scurtă. M-am enervat și l-am admirat în același timp. O să învăț și eu lecția asta.

Port în palatul minții multe asemenea relații. Povestind despre, nu emit o judecată. Mă întreb, cu disperare, dacă iubirea, sentimentul nobil al rasei umane, are puncte comune cu prostia. Parcă ne naștem cu toții nesătui de iubire, iar la primul semn de afecțiune ne lepădăm de orice raționament. Femeile acceptă agresivitatea, bărbații suportă umilințe în numele iubirii.

Ce detestabilă simțire, îmi zic uneori. Mă simt trădată de iubire pentru că îmi anulează gândirea. Și ce e greșit să-ți dorești un parteneriat? Să ai lângă tine pe cineva care îți respectă gândirea și nu te respinge că nu te supui unor convenții?

Ce naiba e greșit de acceptă oamenirea, în numele iubirii, umilințe, dureri și jigniri?

Or să zică unii că atunci nu e iubire. Uite fleoșc! E iubire când se schimbă întreaga dimensiune a ființei pentru că celălalt a încetat să te mai iubească. Dar nu asta mă interesează pe mine. Mă interesează cum să ne activăm gândirea când iubirea ne umilește.

Mă mai interesează, dacă îmi stă în putință, să transmit că partenerii cresc împreună. Rar intrăm într-o relație egali intelectual. Datoria partenerilor constă în a augmenta capacitățile celuilalt, iar dacă observăm că începem să ne ducem la vale, să dăm bir cu fugiții.

Acceptabil în numele iubirii poate fi stagnarea, dar deteriorarea ființei este de neîngăduit. Nu trăim în Siria să iubim pentru hrană și adăpost. Trăim într-o țară civilizată, indiferent de gradul de corupție, și avem datoria să iubim cu capul.

Iubirea cu capul creează relații bazate pe respect și bunăvoință.

Căutați-vă iubirea, dar creșteți un coechipier.

Foto: Diana Bodea

Frica de îmbătrânire, o boală

Vă puteți imagina o adresă de blog, cehov.ro, pe care să scrie chiar Anton Cehov? Piesele de teatru, poveștile scurte, nuvelele s-ar fi potrivit în mediul acesta. Dimensiunile l-ar fi recomandat oamenilor fără timp ai epocii noastre. Ce piese ar fi pus sub nasurile noastre importante în care ne-ar fi determinat să râdem de noi înșine fără să ne dăm seama!

De curând am citit Iubita locotenentului francez de John Fowles. Mi-a atras atenția frumusețea femeilor din epoca victoriană. M-am înspăimântat. Percepțiile oamenilor despre frumusețe nu slujesc umanității. Inventăm standarde pentru a justifica purtări crude. Cum era reprezentată frumusețea în epoca victoriană? În primul rând se cerea o talie foarte subțire. Ce au făcut femeile pentru talie? Au înghițit tenii, arsenic, cărbune diluat în apă. Înfățișarea pală, ochi mari, buze și obraji roșii slujeau de asemenea idealului de frumusețe.

Ce ideal de frumusețe avem în zilele noastre? Consider că ne lipsește un ideal anume. Pe umerii celor dinaintea noastră, am selectat date exterioare ale unor persoane care au înregistrat succese copleșitoare. Ca femei, ne dorim în prezent tenul brun al Cleopatrei, talia femeilor victoriene, părul în stilul hippie, buzele Angelinei Jolie. Aspectul fizic al femeii de început de secol 21 povestește despre invidie și nesiguranță. Nu ne simțim deloc bine în pielea noastră și ne-am refugiat în boală. Ne este frică să îmbătrânim. Cele dinaintea noastră își trăiau cu intensitate tinerețea. O știau trecătoare.

Noi nu ne mai trăim tinerețea și ne pregătim sub bisturiu o tinerețe fără bătrânețe. Acum vă este mai clar de ce mi-am imaginat un Cehov? Ce povești ar scrie el despre convingerile și percepțiile femeii de la începutul secolului 21?!

Dacă o să fie cu putință, o să mă transform într-un Cehov. O să încerc să scriu asemenea povestiri. Umorul a salvat și salvează vieți.

Vedem!

Foto: Diana Bodea

Ce femeie aș fi fost fără literatură

M-am tot gândit la Picasso zilele astea. Am văzut de curând un film după viața lui în interpretarea lui Anthony Hopkins. Să nu repeți în creație. A face încă o dată ceea ce a mai fost făcut înseamnă moarte.

Tare îmi e că am ajuns să repet subiecte pe blog și nu-mi convine. Sunt în situația de a nu fi de acord cu Pablo Picasso. Prefer o altă interpretare despre repetiție. O alătur unui proces de maturizare. Aveam 24 de ani când am publicat primul text pe blog. Intervalul nu justifică subiectele reluate, dar conține schimbări de percepție.

A rămâne cu aceleași păreri din familie, cu aceleași convingeri din școală nu înseamnă pentru mine moralitate. Ieri aș fi zis că oamenii care se contrazic nu pot fi de încredere. Azi spun că dreptul de a-ți schimba punctul de vedere ține de evoluție. Asta m-a atras la știință. Nimic nu este bătut în cuie ca în religie. Poți oricând să revii asupra adevărului dacă s-au făcut noi descoperiri. Adevărul e tot o percepție cu instrumentele de care dispunem până în fața altor dovezi care modifică ceea ce știam.

Așa că o să contrazic un geniu, dar o să-l admir în continuare. Picasso a reușit să nu repete în actul lui creator. Eu prin repetiție am ajuns să mă cunosc. Nu să mă cunosc mai bine, ci chiar să mă cunosc. E imposibil să ajungi la o cunoaștere de sine până nu pui totul sub semnul întrebării. Învățăturile bunicilor, părinților, educatorilor, învățătorilor și profesorilor reprezintă niște mijloace de supraviețuire până devenim capabili să gândim. Unii dintre noi nu îndrăznim să gândim, să ne îndepărtăm de aceia care ne-au arătat cum să gândim.

Să vă dau un exemplu. Datorită unor lecții de gramatică pe care le fac cu doi adolescenți, am realizat că niciodată nu m-am îndepărtat de lecțiile profesorilor. Mă refer aici la gramatică. Oricum nu poți să te joci prea mult cu o asemenea materie, chiar dacă apuci drumul cercetării, dar prezintă o anumită flexibilitate. Nu am profitat de ea. Ce a zis profesorul a fost bine zis. Asta pentru că nu mă interesa să gândesc pentru mine, ci să dau niște răspunsuri corecte pentru a promova un examen.

Culmea este că nici nu-mi amintesc să mă fi îndemnat cineva să gândesc pentru mine în școala elementară. La liceu am avut și profesori care se simțeau ofensați dacă îndrăzneai să gândești.Nici universitatea nu stă mai grozav la capitolul profesori, dar ai șansa să întâlnești profesorul cu vocație care alină și anulează mizeriile fățarnicilor.

Nu pledez pentru a gândi. Nu e pentru toată lumea. Împărtășesc discursul despre fericire al lui Andrei Bolkonsky, personajul lui Tolstoi din Război și pace. Ce fericiți sunt ei, mujicii, în ignoranța lor.

Mi-am zis și eu de atâtea ori, în special în societate, privind alte femei care discutau cu satisfacție și împăcare despre copii, mâncare, curățarea canapelei, vacanțele în familie, atitudinea profesorilor etc că aș fi fost mai fericită dacă nu aș fi descoperit literatura.

Nu o să pot niciodată să aflu cum aș fi fost fără literatură, dar știu că uneori mi-e atât de bine în pielea mea că simt fericirea ca o senzație de neastâmpăr. Mă mișc, zâmbesc, îmi sărut umărul gol sau genunchiul dacă stau așezată și mă iubesc.

Uneori sunt strașnic de mulțumită de mine. Datorez asta revenirilor asupra unui subiect sau altul. Nu am renunțat la interpretare și nu intenționez.

Urmează reveniri de subiecte. Dacă aveți preferințe sau un interes anume, îmi puteți lăsa un comentariu.

Pe data viitoare.

Foto: Flavius Neamciuc