România e în stradă, dar eu mă bucur nespus că îmi duc zilele în țara asta

Momentul este cum nu se poate mai bun. Lumea iese în stradă pentru a zice nu amnistiei și grațierii. Unii zic că ies deoarece înțeleg foarte bine democrația. America are un nou președinte care a trimis femeia unde îi este locul: la cratiță. Maria Grazia Chiuri, noul director artistic de la Dior, a uimit Parisul cu sloganul We should all be feminists.

Printre tensiuni politice, economice și culturale îmi afirm satisfacția pentru vremurile în care trăiesc. Nu mi-aș dori să trăiesc în nici o altă epocă. Dacă mă retrag geografic, pe teritoriul României, susțin sus și tare că nu aș alege perioada interbelică pentru a-mi trăi zilele. Omul actual are tendința să romantizeze trecutul, iar românul romantizează cu exagerare perioada interbelică.

Omul actual, actual în 1700, 1800, 1900 sau 2000, se plânge de prezent. În prezent nu sunt cu putință decența și respectul, doar trecutul a livrat valori.

Desigur că nu accept reprezentările despre trecut și prezent. Vin cu exemplul personal. Am crescut într-o familie tradițională, dar vremurile mi-au permis actul sexual în afara căsătoriei. Tot vremurile, m-au trimis la vot, au creat circumstanțe pentru femei să călătorească singure, să conducă o mașină, să devină oameni de afaceri, să crească un copil.

Țările arabe, unele, nu dau voie femeilor să conducă. Vedeți? În lumea largă, pe părți de pământ, femeia încă nu e om.

În România, așa cum este ea, reprezentată, percepută, în realitate sau în imaginar, femeia deține o voce.

Oricum ar fi, mă bucur nespus că trăiesc azi și că îmi duc zilele în România. Mi-am asigurat o educație. M-am fixat într-o cultură. Observ în jur și am realizat că majoritatea nu a reprezentat niciodată omul educat. Echilibrul ar merita frământările și luptele individului, nu promisiunea unei vieți după moarte sau înfățișările despre Iad sau Rai. Pe urmele lui Dawkins, credincioșii ar trebui să se bucure și să se întâmpine cu zâmbetul pe buze la patul unui muribund.

Nu văd echilibru în jur. Adulmec manipulare, conștientizez delirul de gradoare, mă lovesc de interese păguboase social, de nevoi nefolositoare. Experimentez uneori, privind seara pe fereastră la lună, copleșitoarea senzație a nimicului. Oare oamenii puternici și influenți ai lumii nu privesc luna? Nu au mers niciodată pe munte unde i-a surprins o furtună?

Planeta asta e plină de mușuroaie de furnici. Nici Eminescu nu e poet național degeaba oricât de plictisitor e predat în școli.

Întrebarea este, întrebarea de pe buzele fiecărui locuitor al planetei este: ce e de făcut?

Să ne plângem mai puțin, să acționăm mai mult. Principiul acțiunii și reacțiunii, când un corp acționează asupra altui corp cu o forță (acțiune), cel de-al doilea corp acționează și el asupra primului cu o forță (reacțiune) de aceeași mărime și de aceeași direcție, dar de sens contrar.

Să abandonăm atitudinea sunt mai bun ca tine. E detestabilă, păguboasă și statică. Ne ține într-un prizonierat al instinctelor, iar omul a reușit să construiască civilizația.

Civilizația este o construcție în totalitate a omului.

Foto: Anca Ciobănescu

Recondiționarea apartamentului. Cum să schimbăm funcțiile obiectelor?

Pentru aceia care nu cred că omul se poate schimba la orice vârstă, vă reamintesc că am splendida vârstă de 33 de ani, iar anul 2017 a venit cu ceva nemaîntâlnit până acum la mine: un plan.

Trăiește clipa nu a fost niciodată mottoul meu. Dacă se grăbește cineva să-mi lipească o etichetă. Proiectele cu anticipare nu m-au încântat. Circumstanțele din prima parte a vieții m-au determinat să consider că plănuirea aparține oamenilor favorizați. Școala elementară am făcut-o cu fetele învățătoarei în clasa și am primit lecții despre inechitate și pupincureală. Am continuat lecțiile până la liceu.

Liceul îmi pare o perioadă de desprindere pentru mine ca persoană. Am pornit în căutarea mea. Nu m-am așezat să meditez într-un colț și să mă întreb cine sunt, dar am simțit dezvoltarea intelectuală într-un mod asemănător procesului de creștere a oaselor. Ce deșirare!

Lipsa unui plan în toți anii până la terminarea studiilor a dus la o convingere: eu nu sunt omul planurilor, nu sunt genul meu. Mi-am trăit exemplar obișnuința. Un gând nu m-a tulburat vreodată.

Acum câteva săptămâni am luat agenda și am notat cu liniuță ce urmează să fac. M-am oprit, am recitit și am realizat că notițele mele semnifică pregătiri pentru tot anul. Asta e plan! M-am bucurat cum mă bucur de fiecare dată când identific schimbări la mine.

O liniuță face trimitere spre renovarea apartamentului, dar nu oricum, ci cu accent pe recondiționare. M-a atras ideea asta de mică. Să transform, să dau altă față, să-mi las amprenta. După ce am trăit ani de zile într-o casă de revistă care nu a povestit niciodată nimic despre mine, simt acum o dorință nestăvilită să-mi construiesc o casă care să mă înfățișeze în forma corectă.

Ce semnifică corect? O bibliotecă imensă, hărți, imagini cu Freud, o bucătărie practică, o baie luxoasă, un colț pentru ceai și flori, lumină multă și un miros intens de cafea.

Am început cu ușile. Ieri am muncit la una dintre ele încât nu am mai putut să scriu. Încă mă dor unghiile și buricele degetelor. Nu-mi permit serviciile lui Ștefan Lazăr, dar mi-a mărturisit că nici el nu-și permite serviciile lui. În felul acesta o să colind depozitele, o să caut cu frenezie idei de recondiționare, o să schimb funcțiile obiectelor. Nu o să merg pe urmele lui Duchamp și o să-mi fac din vasul de toaletă o fântână, dar îi caut o utilizare bicicletei Marei. Fata a crescut și nu o mai folosește.

Inclusiv acest text reprezintă un mijloc spre recondiționarea apartamentului. Poate cineva vine cu o sugestie. Sunt deschisă și plină de bunăvoință.

O idee, două idei, trei idei etc.

Foto: Diana Bodea

Femeia înainte de implantul cu silicon

Se aflau la sfârșitul lunii martie, dar abia azi aveau prima zi adevărată de primăvară. Temperatura urcase la 21 de grade, iar soarele strălucea. Toți colegii păreau fericiți, iar de dimineață chiar portăreasa grasă îi zâmbise. Urcase scările până la etajul doi urcând câte două trepte. Abia aștepta să ajungă în clasă și să povestească cu Lili despre aniversarea ei. O săptămână o mai despărțea de majorat.

Lili avea un iubit în clasa a XII-a. Erau împreună din primul lor an de liceu, imediat după ce Lili câștigase Miss Boboc. Dana era singură. În clasa a IX-a se îndrăgostise de un băiat, dar acesta avea prietenă. De câte ori se întâlneau în pauze, pe hol sau în curtea școlii, Dana roșea și punea ochii în pământ. La un bal, anul trecut, o prinsese pe coridorul îngust de la baie și s-a apropiat de ea. A invitat-o să danseze, iar ea, roșie în totalitate, i-a întins mâna. În timpul dansului, i-a șoptit la ureche că îl atrage foarte mult felul ei de a roși. Rar a întâlnit fete care să roșească. A continuat cu mărturisirile. O găsește nespus de drăguță, dar el are prietenă și o iubește. Asta nu înseamnă că ei nu ar putea să se întâlnească într-o zi după ore și să. Dana s-a oprit din dans. A privit în jur, și-a cerut scuze, i-a mulțumit și a refuzat.

Era vigină. Pe la 15 ani, mama ei și cu ea au purtat o discuție despre semnificația actului sexual. Prima dată a început cu o rugăminte. I-a cerut să aștepte măcar până la 17 ani pentru a-și începe viața sexuală. I-a povestit despre aparatele genitale feminine și masculine, despre etape de dezvoltare, despre boli, iar la final a adăugat cu o voce stranie pentru ea. Nu i-o mai auzise până atunci. Când o să ajungi prima dată în pat cu un băiat să o faci cu credința că el este iubirea vieții tale și că viața ta ar fi mult mai săracă fără el. În timp o să înveți că fericirea unei femei nu stă într-un bărbat, dar reprezintă o parte însemnată.

Ce anume e iubire într-o propunere indecentă pe un ring de dans plin de sticle și pungi goale, salivă și mucuri de țigară?
Atât a povestit cu Lili despre incident. Toată clasa a X-a au tocat subiectul până când Lili i-a atras atenția că a devenit plictisitoare și că mai sunt atâția băieți drăguți. Leo e leșinat după ea. Leo este colegul lor de clasă. Stă în spatele ei și mereu îi scrie bilețele în timpul orelor. Îi face versuri și o întreabă dacă știe că părul ei are culoarea mierii de salcâm. Dar miere de salcâm, nu polifloră. Părinții lui au stupi și toată clasa cumpără miere de la ei. Ei nu-i place Leo. E înalt și merge la sală, se îmbracă bine, dar ea de câte ori vorbește cu el se holbează la punctele lui negre de pe față. E plin de ele și e atât de scârbos. Are puncte negre și după ureche. Mari, de o culoare lipsită de precizie, să fie galbene, să fie negre, și oribile. Nu ar putea sub nici o formă să-l sărute.

Lili i-a dat dreptate și a invitat-o să meargă la film cu ea și iubitul ei. Mircea o să vină cu un prieten. S-au întâlnit direct la mall imediat după sfârșitul orelor. Băieții deja le așteptau. Chiuliseră toată ziua de la școală. Vlad, prietenul lui Mircea, i-a tras o privire. A discutat cu Lili despre privire la baie. Și-au aranjat părul în oglindă, și-au potrivit hainele și s-au complimentat reciproc.

În timpul filmului, Vlad și-a făcut curaj și a întins mâna după umerii Danei. Îi simțea prin tricou mâna caldă. Înainte de sfârșitul filmului, chiar înainte să-și retragă mâna, Vlad a pipăit-o. I-a apucat sânul mic în palmă, iar ei i-a scăpat cu geamăt scurt.

A doua zi a întrebat-o pe Lili dacă Mircea i-a povestit ceva despre ea, dacă Vlad a zis ceva. Dacă o place. Ei i-a plăcut. L-a găsit nespus de frumos și de simplu. Pantaloni negri de trening, tricou alb, cu bun simț, poftim, mulțumesc și cu plăcere se vedea că ii erau pe buze, iar ochii de un verde smarald umbriți de niște gene negre au cucerit-o de la prima stângere de mână.

– Vlad a zis că ești frumoasă, dar ai sânii prea mici.

Dana a mers acasă și a plâns până seara târziu când a venit mama ei la ea. I s-a aruncat direct în brațe și a rămas la pieptul ei câteva minute.

– Vrei să-mi povestești despre ce e vorba?
– M-am hotărât ce vreau de ziua mea de la tine și de la tati. Îmi doresc implant cu silicon.

Foto: Diana Bodea

Interesul poate fi sclavia sentimentală

Foarte rar am întâlnit cupluri pe care să le plac. Cel mai mult am admirat parteneriatul unor prieteni gay, dar și ei s-au despărțit. O asemenea despărțire aduce, pe lângă o monstruoasă durere, și admirație. Când nu mai este iubire, pleci.

Oamenii stau împreună din diferite motive. Un interes îi ține într-o relație. Sunt conștientă că interes, cuvântul, vă duce cu gândul la factorul economic. Nimic mai greșit. Fiecare persoană este purtătoare de interes la un moment dat pentru un alt individ. Interesul suportă un ansamblu de elemente.

Interesul poate fi fericirea unui copil. Interesul poate fi o casă moștenită. Interesul poate fi menajul casei. Interesul poate fi sclavia sentimentală. Interesul poate fi o promovare în carieră. Interesul poate fi descoperirea Americii într-o haină de la Chanel. Interesul poate fi nevoia de afecțiune. Interesul poate fi alinierea în fața convențiilor.

Etc.

Îmi făceam mustrări de conștiință că judec. Asta până mai ieri deoarece hotărâsem să nu mai fac asta. Să judec persoane și situații. Între timp mi-am îndulcit raționamentul. Indiferent de nobila mea decizie, observ în jurul meu, pe A și B, pe X și Y, pe Alfa și Omega. De fiecare dată am simțit balanța cum se înclină. Ca un martor mut, am stat lângă stăpâni și supuși. Un stăpân, un supus fără a arăta cu degetul bărbatul sau femeia.

Relațiile se compun dintr-un stăpân și un supus. Rar, ca prietenii mei gay, am întâlnit parteneri. Când într-o relație bărbatul e stăpânul, m-am amuzat de atitudinea lor compensatorie în fața femeii. Gândirea patriarhală e reparată prin gesturi nenaturale și bombastice de simpatie. Aș putea să jur, dacă nu m-ar împiedica mândria și cenzura, că și în relația mea am parte de compensații. De fiecare dată când s-a întâmplat să fim pe același loc mai multe femei iubite, eu în prezent, altele în trecut, am primit asigurări de afecțiune printr-o mână care se odihnea pe genunchiul meu, un sărut pe frunte sau o îmbrățișare scurtă. M-am enervat și l-am admirat în același timp. O să învăț și eu lecția asta.

Port în palatul minții multe asemenea relații. Povestind despre, nu emit o judecată. Mă întreb, cu disperare, dacă iubirea, sentimentul nobil al rasei umane, are puncte comune cu prostia. Parcă ne naștem cu toții nesătui de iubire, iar la primul semn de afecțiune ne lepădăm de orice raționament. Femeile acceptă agresivitatea, bărbații suportă umilințe în numele iubirii.

Ce detestabilă simțire, îmi zic uneori. Mă simt trădată de iubire pentru că îmi anulează gândirea. Și ce e greșit să-ți dorești un parteneriat? Să ai lângă tine pe cineva care îți respectă gândirea și nu te respinge că nu te supui unor convenții?

Ce naiba e greșit de acceptă oamenirea, în numele iubirii, umilințe, dureri și jigniri?

Or să zică unii că atunci nu e iubire. Uite fleoșc! E iubire când se schimbă întreaga dimensiune a ființei pentru că celălalt a încetat să te mai iubească. Dar nu asta mă interesează pe mine. Mă interesează cum să ne activăm gândirea când iubirea ne umilește.

Mă mai interesează, dacă îmi stă în putință, să transmit că partenerii cresc împreună. Rar intrăm într-o relație egali intelectual. Datoria partenerilor constă în a augmenta capacitățile celuilalt, iar dacă observăm că începem să ne ducem la vale, să dăm bir cu fugiții.

Acceptabil în numele iubirii poate fi stagnarea, dar deteriorarea ființei este de neîngăduit. Nu trăim în Siria să iubim pentru hrană și adăpost. Trăim într-o țară civilizată, indiferent de gradul de corupție, și avem datoria să iubim cu capul.

Iubirea cu capul creează relații bazate pe respect și bunăvoință.

Căutați-vă iubirea, dar creșteți un coechipier.

Foto: Diana Bodea

Frica de îmbătrânire, o boală

Vă puteți imagina o adresă de blog, cehov.ro, pe care să scrie chiar Anton Cehov? Piesele de teatru, poveștile scurte, nuvelele s-ar fi potrivit în mediul acesta. Dimensiunile l-ar fi recomandat oamenilor fără timp ai epocii noastre. Ce piese ar fi pus sub nasurile noastre importante în care ne-ar fi determinat să râdem de noi înșine fără să ne dăm seama!

De curând am citit Iubita locotenentului francez de John Fowles. Mi-a atras atenția frumusețea femeilor din epoca victoriană. M-am înspăimântat. Percepțiile oamenilor despre frumusețe nu slujesc umanității. Inventăm standarde pentru a justifica purtări crude. Cum era reprezentată frumusețea în epoca victoriană? În primul rând se cerea o talie foarte subțire. Ce au făcut femeile pentru talie? Au înghițit tenii, arsenic, cărbune diluat în apă. Înfățișarea pală, ochi mari, buze și obraji roșii slujeau de asemenea idealului de frumusețe.

Ce ideal de frumusețe avem în zilele noastre? Consider că ne lipsește un ideal anume. Pe umerii celor dinaintea noastră, am selectat date exterioare ale unor persoane care au înregistrat succese copleșitoare. Ca femei, ne dorim în prezent tenul brun al Cleopatrei, talia femeilor victoriene, părul în stilul hippie, buzele Angelinei Jolie. Aspectul fizic al femeii de început de secol 21 povestește despre invidie și nesiguranță. Nu ne simțim deloc bine în pielea noastră și ne-am refugiat în boală. Ne este frică să îmbătrânim. Cele dinaintea noastră își trăiau cu intensitate tinerețea. O știau trecătoare.

Noi nu ne mai trăim tinerețea și ne pregătim sub bisturiu o tinerețe fără bătrânețe. Acum vă este mai clar de ce mi-am imaginat un Cehov? Ce povești ar scrie el despre convingerile și percepțiile femeii de la începutul secolului 21?!

Dacă o să fie cu putință, o să mă transform într-un Cehov. O să încerc să scriu asemenea povestiri. Umorul a salvat și salvează vieți.

Vedem!

Foto: Diana Bodea

Ce femeie aș fi fost fără literatură

M-am tot gândit la Picasso zilele astea. Am văzut de curând un film după viața lui în interpretarea lui Anthony Hopkins. Să nu repeți în creație. A face încă o dată ceea ce a mai fost făcut înseamnă moarte.

Tare îmi e că am ajuns să repet subiecte pe blog și nu-mi convine. Sunt în situația de a nu fi de acord cu Pablo Picasso. Prefer o altă interpretare despre repetiție. O alătur unui proces de maturizare. Aveam 24 de ani când am publicat primul text pe blog. Intervalul nu justifică subiectele reluate, dar conține schimbări de percepție.

A rămâne cu aceleași păreri din familie, cu aceleași convingeri din școală nu înseamnă pentru mine moralitate. Ieri aș fi zis că oamenii care se contrazic nu pot fi de încredere. Azi spun că dreptul de a-ți schimba punctul de vedere ține de evoluție. Asta m-a atras la știință. Nimic nu este bătut în cuie ca în religie. Poți oricând să revii asupra adevărului dacă s-au făcut noi descoperiri. Adevărul e tot o percepție cu instrumentele de care dispunem până în fața altor dovezi care modifică ceea ce știam.

Așa că o să contrazic un geniu, dar o să-l admir în continuare. Picasso a reușit să nu repete în actul lui creator. Eu prin repetiție am ajuns să mă cunosc. Nu să mă cunosc mai bine, ci chiar să mă cunosc. E imposibil să ajungi la o cunoaștere de sine până nu pui totul sub semnul întrebării. Învățăturile bunicilor, părinților, educatorilor, învățătorilor și profesorilor reprezintă niște mijloace de supraviețuire până devenim capabili să gândim. Unii dintre noi nu îndrăznim să gândim, să ne îndepărtăm de aceia care ne-au arătat cum să gândim.

Să vă dau un exemplu. Datorită unor lecții de gramatică pe care le fac cu doi adolescenți, am realizat că niciodată nu m-am îndepărtat de lecțiile profesorilor. Mă refer aici la gramatică. Oricum nu poți să te joci prea mult cu o asemenea materie, chiar dacă apuci drumul cercetării, dar prezintă o anumită flexibilitate. Nu am profitat de ea. Ce a zis profesorul a fost bine zis. Asta pentru că nu mă interesa să gândesc pentru mine, ci să dau niște răspunsuri corecte pentru a promova un examen.

Culmea este că nici nu-mi amintesc să mă fi îndemnat cineva să gândesc pentru mine în școala elementară. La liceu am avut și profesori care se simțeau ofensați dacă îndrăzneai să gândești.Nici universitatea nu stă mai grozav la capitolul profesori, dar ai șansa să întâlnești profesorul cu vocație care alină și anulează mizeriile fățarnicilor.

Nu pledez pentru a gândi. Nu e pentru toată lumea. Împărtășesc discursul despre fericire al lui Andrei Bolkonsky, personajul lui Tolstoi din Război și pace. Ce fericiți sunt ei, mujicii, în ignoranța lor.

Mi-am zis și eu de atâtea ori, în special în societate, privind alte femei care discutau cu satisfacție și împăcare despre copii, mâncare, curățarea canapelei, vacanțele în familie, atitudinea profesorilor etc că aș fi fost mai fericită dacă nu aș fi descoperit literatura.

Nu o să pot niciodată să aflu cum aș fi fost fără literatură, dar știu că uneori mi-e atât de bine în pielea mea că simt fericirea ca o senzație de neastâmpăr. Mă mișc, zâmbesc, îmi sărut umărul gol sau genunchiul dacă stau așezată și mă iubesc.

Uneori sunt strașnic de mulțumită de mine. Datorez asta revenirilor asupra unui subiect sau altul. Nu am renunțat la interpretare și nu intenționez.

Urmează reveniri de subiecte. Dacă aveți preferințe sau un interes anume, îmi puteți lăsa un comentariu.

Pe data viitoare.

Foto: Flavius Neamciuc

4 grupe de cititori. Concurs #poartaocarte

S-a scris și o să se mai scrie despre cititori. Persoane calificate sau doar pasionate au încercat să ordoneze tipurile de cititori. Eu însămi am făcut trimitere spre anumite caracteristici ale cititorului.

Anul trecut am avut o experiență dintre acelea cu impact cu un cititor. Am fost nevoită să concep din nou și în alt fel tot ce credeam eu că semnifică un cititor. Întotdeauna am avut cea mai bună părere despre oamenii care citesc. Neplăcut surprinsă la o întâlnire cu cititori, am început să mă întreb și să întreb.

Dar de ce am o părere bună despre aceia care citesc? Ce anume m-a determinat să-i situez în vârful piramidei? Am descoperit că părerea bună despre cititori era luată de-a gata din familie. Asta mi s-a spus, am crezut, am acceptat, nu am verificat. O secundă nu m-am îndoit. Nici măcar în facultate când am aflat că am colege care se prezintă la examene pretinzând că au citit cărțile din bibliografia obligatorie. Adevărul este că am favorizat tagma asta de oameni, oamenii care citesc, fără să-mi iau un semn de întrebare. Se pare că până la urmă am crescut într-o religie.

M-am chestionat și mi-am dat câteva răspunsuri. Am mers mai departe. Mi-am învins frica de întrebările proaste, și am descusut un profesor. Domnule profesor, știți că așa și pe dincolo etc. Răspunsul sincer m-a eliberat.

Cititorii nu sunt neapărat oameni deștepți, civilizați sau buni.

Poate dumneavoastră știați sau ați descoperit mai devreme, dar eu abia anul trecut am acceptat.

Pot acum să alcătuiesc niște grupe de cititori. Am experiență, am trăit pe pielea mea. Ceea ce este cu adevărat important este motivul. De ce citesc oamenii care citesc?

Începem cu o fază din dezvoltarea omului.

Citim pentru că avem o datorie în timpul școlii. Da, lectura semnifică o datorie și nu o obligație.

Prima grupă: cititul cu responsabilitate.

Mai departe. Citim pentru relaxare. După o zi grea la muncă, o carte, un pat în care să te cuibărești și un pahar de vin reprezintă un vis. Fotografiile cu o carte subiect de pe facebook și instagram fac trimitere către un asemenea cititor.

A doua grupă: cititul pentru liniștirea nervilor.

Citim din snobism. Un exemplu de pe patria mumă. Orice apariție a lui Mircea Cărtărescu adună zeci, uneori sute de persoane. Lumea îi cumpără cărțile, dar nu i le citește. Sau lumea citește pentru că notorietatea reprezintă un stimul. Admirația nefirească și fără discernământ cuprinde mințile ignorante.

A treia grupă: cititul din snobism.

Ultima grupă, citim pentru devenire. Mă includ. Nu citesc pentru destindere, nu citesc pentru că alții citesc, citesc pentru dezvoltare. Am nevoie să admir, am nevoie să fiu inspirată. Am nevoie să ajung la atitudinea lui Nelson Mandela. Poate nu o să fiu niciodată capabilă să iert persoanele care m-au făcut să sufăr, dar o să ajung să le zâmbesc cu bunăvoință și căldură într-o zi.
Cititorii ca mine își doresc să studieze, să cerceteze, să aprofundeze, să se edifice, să-și ia un doctorat, să publice o carte, să facă o diferență în lumea asta prin educație.

A patra grupă: cititul profesionist.

Am găsit 4 grupe. Oricine poate adăuga. De fapt finalul acestui text o să fie concursul pentru campania #poartaocarte.

Cer:
– o fotografie cu dumneavoastră și o carte pe facebook sau instagram cu hashtag-ul #poartaocarte.

– la comentarii puteți să completați grupele de cititori, dar nu e obligatoriu.

Ofer:

– două cărți de la editura Univers. Nu divulg titlurile. Vreau să fie o surpriză.

Durata concursului:

– șase zile. Vineri, 13 ianuarie anunț câștigătorul.

Start!

Dacă Moise a fost egiptean

Am citit în vară Europa Centrală. Geografia unei iluzii de Cornel Ungureanu. Mi-a rămas în minte, ca o mică obsesie, dacă e cu putință să măsurăm obsesia, următoarea propoziție: cărțile noastre se nasc direct moarte.

Ca proaspăt culegător de fragmente prețioase de literatură, dețin și cresc Tricoul Inteligent, am oftat. Impresionată de calitatea sugestiei, cărțile noastre se nasc direct moarte, am realizat imediat că situațiile în care aș putea să folosesc fragmentul sunt zero.

Ieri am schimbat zero cu unu. Am crescut. A devenit posibil prin acest text. Scris între Crăciun și Anul Nou, se naște și el direct mort. Cine o să se așeze în perioada asta să lectureze despre Moise după un eseu semnat Freud?

Îmi doresc să notez, succint, fără plasticizare, unele informații care mi-au revenit de la Freud. Moise și religia monoteistă îmi pare că poate să trezească interes.

Ce poate să ne trezească interesul? În primul rând numele. După documentări și Lexicoane, Moise ar proveni din vocabularul egiptean și înseamnă copil, prescurtarea unor nume mai complexe, ca de exemplu Amen-mose, adică Amen-copil.
Forma de nume Mose se întâlnește pe monumentele egiptene.

După o lucrare a lui O. Rank, luăm aminte de obiceiurile popoarelor civilizate de a-și slăvi conducătorii înzestrând istoria nașterii.

– Eroul este copilul unor părinți foarte distinși, de cele mai multe ori un fiu de rege.
– Conceperea lui este precedată de greutăți, cum ar fi abstinența sau o infertilitate îndelungată. În timpul sarcinii sau chiar mai devreme se face o profeție în legătură cu nașterea lui.
– Ca urmare, copilul nou-născut este destinat de obicei morții sau expunerii unui pericol. Pruncul este lăsat în seama apelor.
– Ulterior este salvat de animale sau oameni de condiție joasă.
– Când devine adult, își regăsește pe un drum foarte aventuros și bogat în experiențe părinții nobili. Ajunge la măreție și faimă.
– Cel mai vechi personaj istoric de care s-a legat acest mit al nașterii este Sargon din Agade, întemeietorul Babilonului.

Cazul lui Moise este diferit. Prima familie este modestă, iar a doua este înlocuită cu casa regală a Egiptului. Prințesa îl crește ca pe copilul ei. Mulți au fost surprinși de abatere.

Cum poate fi cineva erou dacă nu este vlăstar regesc? Legenda pare creată de poporul evreu, căci egiptenii nu aveau nici un motiv să-l preaslăvească pe Moise.
Moise este fiul prințesei, iar faraonul, în urma unei profeții, expune copilul pe Nil, iar acesta e salvat de o familie de evrei.

Mitul prezintă două familii, cea umilă și cea nobilă. O interpretare pe un nivel al realității aduce în discuție familia reală și familia fictivă. În general, familia reală concide cu cea umilă, iar familia inventată cu cea nobilă.

Dacă Moise a fost egiptean, ce povestim în continuare?

Notăm despre disprețul cunoscut al egipteanului față de un popor străin.

Notăm că Moise nu a fost numai conducătorul politic al evreilor, ci și legiuitorul lor, cel care i-a educat și i-a constrâns să slujească o nouă religie care și azi se numește după el, cea mozaică.

Notăm că în istoria religiei egiptene a existat un faraon tânăr, numit la început Amenhotep și ulterior Ikhnaton, care a impus egiptenilor săi o nouă religie. Aceasta se împotrivea tuturor obiceiurilor și tradițiilor milenare. Era un monoteism stric, prima de acest gen din istoria mondială și religia pe care a impus-o mai târziu Moise evreilor.

Moise a transmis evreilor religia lui Ikhnaton. Asemănările și deosebirile dintre cele două religii sunt ușor de remarcat. Ambele sunt forme ale unui monoteism strict.

Moise nu le-a dat evreilor numai o religie nouă, ci a introdus în rândul poporului evreu circumcizia.

Moise a fost un bărbat distins, conștient de marile lui capacități, ambițios și energic. Planul de a întemeia un imperiu nou era în concordanță cu natura energică a lui Moise.

Urmează ipoteze, și alte ipoteze.

Mai notez despre contradicțiile ce se găsesc în descrierea biblică a caracterului lui Moise. Separăm: avem un Moise egiptean cu planuri mărețe pentru poporul său și un Moise păstor pe care tradiția i-a sudat aducându-l pe Moise egipteanul la Madian.

Nu am sfârșit, eseul lui Freud sunt de fapt trei eseuri. Se întind pe pagini. Sper doar că v-am făcut suficient de curioși.

Vă mai las ceva scris și pun punct:

…lupta dintre opinii ia ceva timp, de la bun început există partizani și opozanți.

Un articol după Moise și religia monoteistă, Trei eseuri, Freud, Studii despre societate și religie

Sunt mai bună ca fosta

Sunt mai bună ca fosta! Sunt mai bună ca o catolică! Sunt mai bună ca prietena mea! Sunt mai bună ca sora mea! Etc!

Am detestat de când mă știu atitudinea celor care se cred mai buni. Puțini sunt cei care îndrăznesc să spună cu voce tare. Cu voce tare neagă. Nu este adevărat, nu mă cred mai bun, dar simți acel DAR nerostit.

Cu patos am purtat discuții despre. Mi s-a reproșat și înca mai primesc reproșuri că îmi susțin convingerile cu patos. Am depus eforturi să mă potolesc până mai ieri. Atât de recentă e descoperirea. Chiar nu e nevoie să-mi schimb modul de prezentare. Așa m-am născut, așa am crescut, așa am hotărât să rămân, o persoană cu forță dramatică.

Îmi vine mai ușor în prezentare deoarece interiorul descrie liniștea. Am tras niște linii la nivel rațional. Nu suport glumele cu naziști, persoanele gay, evrei, statutul femeii sau avort. Nimeni nu o să găsească înțelegere la mine. Toată lumea poate să aibă o părere nu mă convinge să ascult. În unele situații ținem seama de o singură direcție.

Naziștii au omorât oameni. Irelevant că Hitler a construit autostrăzi.

Preferințele din dormitor nu privesc pe nimeni. Doi bărbați care se sărută nu strică educația copilului meu.

Evreii sunt oameni ca noi toți. Puțin îmi pasă că sunt considerați responsabili de moartea lui Isus. Dacă nu exista Iuda, cum mai putea Isus să sufere pentru întreaga umanitate? Credincioșii să-i mulțumească lui Iuda, să-i aprindă lumânări, reprezintă un argument, un motiv să-și justifice răutatea și mintea îngustă.

Femeia este și ea de asemenea om. A luat mult minților luminate să se pună de acord. Libidoul nu pare să facă diferența după categoria de gen. Viața mea sexuală nu m-a învățat că poftesc în funcție de convingerile unor societăți patriarhale.

Avortul nu-l privește pe preot, pe fariseu, pe bigot. Avortul nu-i privește pe cei de la conducerea unei țări. Avortul este decizia femeii. Din câte știu, corpul meu e în exclusivitate corpul meu.

În cazurile descrise mai sus nu accept părerea fiecăruia că așa e în democrație. Rar mai accept discuții despre sau compania unor persoane cu păreri personale despre gay, evrei sau avort. Nu mă interesează, contrar impresiei, să intru în conflict. Mă interesează să construiesc în jurul meu o comunitate cu o gândire asemănătoare cu putința de a duce discuții în contradictoriu fără a o lua personal. Se poate, mă antrenez de ani de zile și observ rezultate.

Cam asta am avut de notat pentru azi. Rămân o femeie pasională prin naștere și prin decizie. Mulțumesc!

Crezi că ești însărcinată?

Era primul an când au hotărât să facă Crăciunul acasă. Au trebuit să suporte apeluri telefonice lungi de la părinți, dar au rezistat. Cel mai dificil de anulat a fost șantajul mamei. Am făcut prăjituri, preferata ta, preferata lui, salate de toate felurile, pâine de casă.

Fiecare dintre ei, atât ea, cât și Alex, au refuzat cu blândețe. Începuseră din noiembrie să facă planuri și repetiții. Au concluzionat că tonul domol și pauzele lungi le vor fi de folos în conversațiile cu ai lor.

Sarmalele, primele ei sarmale se aflau la cuptor. Știa de la mama ei că sarmalele se fac în ajun, dar ea avea alte planuri pentru 24. Ziua de 24 era programată pe ore. După cafeaua de dimineață, Vesna urma să părăsească casa și să se pregătească pentru Crăciun: manichiură, pedichiură, tratamente, masaj, coafor.

Peste tot în casă mirosea a sarmale. Ea se străduise să rețină mirosul în bucătărie, dar Alex, după ce o îmbrățișase scurt și o sărutase pe gât deschisese larg ușa. Să miroase în toată casa, ăsta e Crăciunul. Își luă paharul de vin, își trase scaunul și se așeză la masă să răsfoiască reclamele de la Kaufland. Atunci sună interfonul. Sări să deschidă, era verișoara ei care locuia lângă. Ea și Alex, Iulia și Andrei cumpăraseră acum trei ani un duplex. Iulia era însărcinată în primul trimestru. Revenea acum de la control.

Îi deschise ușa cu paharul în mână și cel mai larg zâmbet. Primul intră Andrei care nu salută, dar o privi sugestiv pe Vesna. Îi cerea ajutorul. Fără să înțeleagă prea multe se repezi la Iulia. Fața îi era scăldată de lacrimi, iar buzele îi tremurau. Părul blond, prins într-un moț în vârful capului, părea o minge de foc. Razele soarelui picau direct pe Iulia și îi transformau firele epidermice în fire de aur.

O ajută să se dezbrace, o descălță, iar pe Andrei îl trimise să-și toarne un pahar de vin și să-l cheme pe Alex. Ea își așeză verișoara pe un scaun și o mângâie pe obrazul translucid. Începuse să transpire abundent și își lipise brațele de corp. Iulia urma să facă mâine un avort. Inima bebelușului a încetat să mai bată. Pur și simplu s-a oprit.

Au rămas amândoi peste noapte. Ce mai noapte! Iulia se prefăcea că doarme și își afunda capul în pernă ca să nu o audă ea că plânge. Dimineața la șapte s-au ridicat, s-au îmbrăcat într-o liniște sinistră și au pornit amândouă spre spital. Imediat le-a preluat doctorița, Iulia a plecat cu doamna doctor Cojocaru, iar ea a rămas să aștepte pe hol. S-a trântit pe canapea și a început să citească pe afișe. Crezi că ești însărcinată? Copilul tău consumă prea multă apă?

I s-a făcut foarte cald. A renunțat la geaca groasă. A încercat să butoneze telefonul, dar reținuse apă peste noapte, iar mâinile îi erau umflate și mișca degetele cu greutate. Și-a privit mâinile. Degete lungi, unghii dreptunghiulare.

O doamnă grasă s-a așezat lângă ea. S-a retras puțin în stânga pentru a-i face loc doamnei și a salutat-o scurt. Dorea să revină la unghiile ei.

– De ce ești, mamă, aici?
– Însoțesc pe cineva. Aștept să iasă.

Și-a mutat din nou ochii la mâinile ei. Doamna respira greu. A privit-o pe furis. Avea un piept imens, niște sâni ascuțiți care împungeau puloverul. Fusta de tafta foșnea la contactul cu vinilinul canapelei.

– În loc să fiu acasă să gătesc, eu sunt pe la spital. Nici nu știu ce am, dar săptămâna trecută, Gelu a lu vecinul de la vale a murit de cancer. A fost sănătos sau așa am știut toți. Nu lua medicamente, nu-l durea nimic și a murit. Sunt de la Sânnicolau de loc. M-am gândit că am și eu cancer. Parcă poți să știi? Nici de Gelu nu am știut. Femeie la 50 de ani ca mine să umble prin spitale în ziua de ajun.

– Nu vă înțeleg, îmi pare rău. De ce sunteți la spital? Vă doare ceva?
– Mă fata mea, sângerez de ieri. Știi tu! Am intrat la menopauză din 2011. De ce sângerez, spune tu?!
– Atunci sunteți la locul potrivit, o să vă facă bine domnii doctori.
– Parcă poți să știi, Gelu a murit într-o săptămână. Dar fata cu care ești, ce are?
– E programată pentru chiuretaj, nu i-a mai bătut inima copilului.
– Mă uit la tine, câți ani ai? 20?
– 30.
– Și prietena ta?
– Verișoară. Tot 30.
– Ei, lasă că voi sunteți tinere, dar eu, femeie de 50 de ani, cu nenorocirea asta pe capul meu! Uite că mă cheamă.

Vesna a privit lung în urma femeii. Puloverul gri, fusta neagră, mersul greoi și pulpele groase. Femeia trupeșă de la sat. Ar fi râs, dar își puse frâu. Oricând putea să iasă Iulia pe ușă și nu dorea să o jignească. Cine știe ce gânduri avea în momentele astea.

Mai așteptă vreo 20 de minute după Iulia. Ieși palidă. Dadu mâna cu doctorița și părăsiră spitalul cu o foaie albă și lungă în mână. Merseră în tăcere până la parcare. O mânca limba să-i povestească despre femeia de la Sânnicolau. În mașină, după ce o urmări puțin, îi ceru permisiunea să-i povestească ceva. Umorul negru din întâmplare nu o necăji pe Iulia. Ridică ochii la Vesna, ochii ei mari, ca ai unei vaci tinere cum se amuzau ele, și începu să râdă în hohote.

– Cancer pe naiba, baba era însărcinată!