Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "mamă"

Mama, o persoană

De 25 mart., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , 0

12715871_1142702695739883_5674507820523315822_oMă străduiesc, de când m-am despărțit de tatăl Marei, să diminuez cât pot efectele separării asupra ei.

La început am reacționat. Mi-am pierdut orice capacitate de a raționa. După o perioadă scurtă m-am îmbărbătat. O să fie dureros, dar deloc greu. O să rămânem părinți în fața ei.

Am apelat la o carte, Jacques Biolley, Copilul și divorțul. După jumătate de carte parcursă m-am simțit ca la finalul unui examen cu posibilitatea de a-ți corecta singur lucrarea cu un barem în față.

Greșit, greșit, corect, greșit, greșit, greșit, greșit, corect.

Am greșit monstruos și am depus eforturi colosale.

Mereu mi-am zis că tot ce contează este binele ei, indiferent de putințele noastre umane de a comunica. După un an de zile am luat aminte că armonia ei ar putea fi posibilă doar prin colaborare și sprijin.

Nu reușesc să colaborez cu tatăl ei. Pe lângă el, există o mamă care se bagă cu îndemânare în relația noastră de părinți și o parteneră care acceptă copilul, dar nu mă acceptă pe mine.

Am hotărât să lucrez cu ce am. Partenera actuală nu vrea să mă cunoască, deși amândurora ne revine această responsabilitate.

Tatăl Marei nu vrea să mă privească doar ca pe o mamă, implică în toate acțiunile femeia care i-a greșit.

Orice încercare de apropiere ca părinte mă face suspectă. Orice acțiune personală e încărcată de intenții negative.

Am devenit o simplă persoană într-o fostă familie, a mea, care nu beneficiază de sprijin, ci e tolerată.

Din cartea Copilul și divorțul m-am întărit. Copilul e tot ce contează. Și ca să fie bine pentru ea, tot ce pot face este să accept suferința. Nu pot crea un regim deschis de creștere a copilului de una singură. În partea cealaltă își dă cu părerea o bunică și o parteneră care are nepoți și se pricepe la copii.

Sunt plină de mâhnire și o să port ani de-a lungul tristețea asta în mine.

Are textul o morală în afară de aroma particulară a mamei? Am notat pentru defulare, pentru a îndepărta puțin depresia. Cel mai mult am scris cu nădejdea că părinții care vor citi și trec prin ceva asemănător să renunțe la lupta pentru copil. Nu o luptă trebuie dusă, ci un proces dur de acceptare a durerii morale și uneori fizice. Copilul nu ne-a greșit cu nimic, noi ne-am greșit ca indivizi.

Pentru părinți despărțiți cu copii, iubiți-vă copiii, e tot ce puteți face pentru echilibrul lor sufletesc.

Și dacă e posibil, iertați-vă.

Fiecare cu greșelile lui, eu am ales să fac copil. Cum devin mamă?!

De 9 dec., 2015 1 Trăiri afective ale mele , , , 0

12358354_1100342909975862_296133478_nO să încep cu o glumă. O anunț cu un motiv. Vorba de duh aparține unui prieten gay. S-ar putea să ofenseze sau să producă o ușoară congestie acelora care nu au descoperit că omul normal e o ficțiune. Zice Jung. El a zis multe, dar a publicat. Asta mă face pe mine să vorbesc din cărți. După unii, a vorbi din cărți nu e demn de luat în seamă.

Gluma.

Paranteză. Gluma o privește pe fetița mea, Mara.

Draga mea, fiecare cu greșelile lui, tu ai ales să faci copil.

Chiar acum râd, dar am avut și am simțul umorului.

Am greșit, am făcut copil. De acord, îmi asum slăbiciunea, dar ce fac de aici? Sunt mamă, am născut. Dar cum devin mamă?

Oare mai este nevoie să notez? Nu e suficientă întrebarea – cum devin mamă? – pentru a transmite că nașterea e o situație de fapt trecută și terminată? Rămâi apoi cu un prunc care nici măcar nu are habar că există de unul singur și e incapabil să se separe de mamă ca ființă. Mama e o prelungire a lui. Tot din cărți vorbesc.

Primii doi ani sunt ușori. Nu dormi, schimbi scutece, vomită pe tine, dar rămâne ușor. Înainte de 3 ani încep crizele de nervi. Reamintesc și aici, sunt nervoși din neputință. Nu sunt răsfățați, nu manipulează. Nervozitatea lor constă în luciditatea și claritatea pe care nu o pot exprima prin limbaj. Biologic nu sunt dezvoltați.

După 4 ani, mamele încep să-și simtă respirația. Pentru că încep să respire din nou. În ritmul ăsta se ivește cel mai înfiorător gând. Sunt capabilă să-mi educ copilul? Să fie om? Să fie?

O să trec la destăinuiri. Eu am descoperit cărțile de psihanaliză, meditația, seminariile de comunicare non-violentă de la Centrul Babel.

Mi-e greu, mă simt neputincioasă și așijderea lui Don Quijote. Lupt cu obișnuința oamenilor mari, iar oameni mari puteți citi cu sensul de adulți, dar și cu sensul de personalitate, de a considera acțiunea a avea superioară acțiunii a fi.

Între a avea și a fi se află devenirea femeii în mamă. E cu putință să nu ne fixăm exclusiv pe hrană, îmbrăcăminte, jucării și limbi străine?

Hrana: nici un copil nu moare de foame.

Îmbrăcăminte: obiecte, simple obiecte. Pătate sau curate arată la fel. Personalitatea copilului suportă influențe.

Jucării: stimulează imaginația, dar nu prin cantitate.

Limbile străine: în 10 ani poate o să se studieze intens chimia și biologia. Care va fi percepția adulților atunci? Că fără chimie și biologie nu se vor descurca în viață?

Adevărul este, să mă scuzați că îndrăznesc să-mi exprim părerea, că a te descurca în viață nu e obligatoriu. Nu cred în destin, iar genetica m-a convins că binele și răul depind de ea, fără a se omite factorul educație.

Educație!

Cel mai greu cuvânt de pus în practică.

I-am zis Marei pe la 4 ani. Știi de ce citesc atât? Să fiu capabilă să înțeleg nevoile Tale, să nu-ți impun nevoile Mele.

La 5 ani, după seminarul de comunicare non-violentă de la Centru Babel susținut de Monica Reu, Mara m-a întrebat: nu te-au învățat acolo să-ți asculți copilul când îți cere un pahar de apă?

Am respirat. Iar acum mi se taie tot mai des respirația. Vin copiii acasă cu un cuvânt sau două cuvinte urâte. Ultimul auzit de la Mara mea: marș. Și tot ce urmează să se desfășoare constă în reacția mea. Iar Mara își dorește ca mama să nu mai ridice vocea. Ne jucăm uneori: mama e fata și fata e mama. Cum ai proceda la?

Fără bătaie, fără insulte, fără apel la rușine, fără minimalizarea suferințelor. Mi-au rămas genunchii. Abuzez de ei. Mă pun în genunchi și o privesc în ochi.

Astea sunt cuvinte urâte folosite de oamenii needucați. Ești Tu prost crescută? Te-am crescut eu așa?

Îmi pare rău, mama, că sunt rea.

Nu ești rea, Mara. Nici un copil nu e rău. Sunteți iritați, obosiți, neînțeleși, dar nu răi.

Cine? Dar cine îi poate spune copilului că e rău?!

Un om mare, citiți adult, citiți personalitate. Un om care mie mi-ar zice că vorbesc din cărți și că citesc degeaba. Că un seminar e un moft, că pretențiile mele sunt aberante, că dintotdeauna copiii s-au educat așa.

Dar cine zice că eu educ un copil?! Am un copil, dar educ un om. Un om mic căruia îi respect gândirea, i-o provoc și îl ascult.

Am copil.

Educ un om.

Greșeala mea.

Creierul, autorul erorilor mele

De 13 oct., 2015 8 Trăiri afective ale mele , , , , 0

534411_440580829285410_938716303_nAm avut zilele trecute o întâlnire spectaculoasă pe scările rulante, o scenă dramatică prin intensitatea și severitatea contactului vizual. O serie de judecăți nerostite și am simțit lumina prin roșul chinuitor al obrazului.
O persoană de sex feminin, însărcinată, mi-a oferit salutul ei. L-am primit derutată și în mișcare. Scările urcau.
Am auzit: salut!
Am simțit: eșecul, lipsurile și greșelile mele de mamă.

Persoana de sex feminin amintită devine mamă pentru a doua oară. Eu și tatăl Marei ne-am despărțit. Sentimentul de vinovăție, pe care mă străduiesc să-l controlez, se declanșează și la un factor slab cum ar fi o privire plină de blam.

În asemenea momente, apelez la cârje. Una dintre cele mai redutabile măciuci intelectuale constă într-o învățătură de la Gellu Naum. Parafrază: am și eu un creier, autorul erorilor mele.

În spiritul acesta îmi educ fata: se întâmplă să greșim și e firesc să ne asumăm fiecare faptă neplăcută. I-am subliniat cu voce blândă că părinții greșesc, dar că o mamă, un tată și un copil formează un cerc.

Cercul, linia curbă închisă ale cărei puncte sunt egal depărtate de un punct fix, numit centru, conține iubirea noastră. Cu Mara centru și în centru, punctele, mama și tata, vor fi mereu egal depărtate de punctul fix.

O despărțire nu ne-a transformat în mamă singură sau tată singur. Ne-am schimbat organizarea. S-au anulat niște reguli și construim altele. Greu, dar renunț la văicăreală. Interesul meu deosebit ca mamă constă în a transmite iubire și compasiune, în a asigura un mediu stabil și plăcut, în a găsi timp pentru joc și joacă.

Las mama în subsidiar.

La bătrânețe, vreau să răspund chestionărilor Marei în urma și la umbra propriilor erori. Pe baza răspunsurilor, omul pe care o să-l cresc o să obțină informații, iar informațiile mă interesează să cuprindă experiența mea. Pardon că am un creier.

Nu pardon.

Femeia constituie altă poveste. Sunt o femeie actuală, din nici un unghi și din nici o perspectivă de altădată. Contemporană și cu nevoi moderne de deconstrucție, scot în evidență inconsistența și contradicțiile societății mele, după putințe, intelectuale, firește!

Accept să fiu al cincilea anotimp, mi se pare romantic. Îmi place să fiu romantică din când în când. Și mă bucură fericirea, a mea și a altora.

La final, mai pun o cârjă. Îi aparține lui Pessoa.

Parafrază: la sfarsitul vietii sa nu se spuna despre tine ca despre malul unei ape, ca ai existat doar pentru a limita!

Om în continuare

De 29 sept., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

473094_399660513377442_1384681291_oAbdomenul moale, pufos al femeii născute, strivea obrazul Ilenei. Cu degetele îi răsfira părul. Cu mișcări repetate, îi desfăcea firele de păr. Întinsă pe spate, pe canapea, Ileana se alinta în poalele iubitei ei. Îi plăcea grija și răsfățul, se bucura de toată atenția oferită.
– De ce mă răsfeți?
– Cum fac asta?!
Cea care arăta bunăvoința, mămica cu abdomenul pufos, privea în timpul acesta irisul Ilenei. Știa că radiază spre exterior într-un model specific fiecărei persoane. Un verde al frunzelor proaspete de vară, așa arătau. Fascinată de viul ochilor verzi, s-a concentrat totuși pe coroidă. Oare coroidă se numește? Trebuie să verifice. Dunga aceea albă ca o tunică care acoperă ochiul, cum i se spune?
Nesigură de cunoștințele ei, neputincioasă și iritată, Dana s-a ridicat de pe canapea. Un prunc de 9 luni ajunsese de-a bușilea până la uscătorul de haine și încerca să se ridice. L-a luat în brațe cu blândețe și i-a sărutat fruntea.
– Am vorbit aseară cu tatăl lui Andrei.
Ileana s-a așezat mai bine pe canapea. S-a împins cu umerii în stofa canapelei. Mâinile le-am împreunat pe piept, ochii i-a închis.
Tatăl lui Andrei! Tatăl lui Andrei!
– Spune, te ascult. Nu te lăsa păcălită de ochii închiși. Mă supără lumina, știi că am ochii sensibili.
– Mi-a repetat că nu e pregătit să fie tată. A crezut că o să fie, a sperat să fie, nu este.
– Nu este. Înțeleg. Căutați soluții împreună. Explică-i că Andrei are nevoie de amândoi, de mamă, de tată. Că tu nu poți fi și tată, iar copilul cere imperios iubirea ambilor părinți pentru o dezvoltare emoțională armonioasă.
– Ah! Mai lasă-mă! Nu suntem la tine la cabinet și mă enervează să-mi vorbești din cărți!
– Tratate.
– Poftim?
– Tratate, nu cărți.
Dana s-a întors cu spatele ignorând. Plângea. Ileana a venit și a cuprins-o în brațe pe la spate. I-a căutat căldura gâtului cu gura, apoi și-a lipit nasul inspirând lacom. Miros de lapte, de bebe, de femeie, de lămâiță. Dana mirosea a lămâiță. Parfum nu mai folosise de când născuse.
– Relația noastră a acceptat-o?
Dana și-a sprijinit capul de obrazul strivit pe canapea. L-a sărutat. A închis ochii și au început toți trei să se legene. Andrei ațipise la pieptul ei. Sânii o dureau.
– Mult timp de aici încolo nu o va accepta. Nu înțelege cum am devenit lesbiană în ultima jumătate de an. Mi-a zis că nu mai am personalitate, iar tu gândești în locul meu.
Continuau să se miște ondulatoriu. Dana plângea și săruta creștetul copilului și obrazul Ilenei.
– Dacă i-ai fi auzit tonul?! În pula mea, am fost bun cât ai profitat de mine, cât ați profitat toți de mine. Excursii, angajări, acum te fuți cu o femeie și eu sunt ăla rău.
– Cum te simți, Dana?
– Eu chiar aveam o părere bună despre el. Îl numeam om.
– Este în continuare.
– Este.

Un personaj: mama

De 3 sept., 2015 3 Trăiri afective ale mele , , 0

10494421_1455503474718362_175177638736088075_oZilele trecute am postat despre evenimentul Cititori pe biciclete. La enumerarea activităților, pe la mijlocul lor, a apărut numele meu.

Duminică, după pedalare, o să citesc din manuscris. Un vis de o zi stă între un răsărit și un apus al soarelui. Ziua mea a trecut. Visul meu s-a încheiat. Am rămas să merg mai departe.

Am ajuns mai departe cu câteva pagini. Am o idee. Nu am un plan. Am un caracter pe care vreau să-l construiesc cu acuratețe: mama. Îi port o deosebită grijă acestui personaj. Îmi doresc enorm să fiu capabilă de o asemenea muncă. O să am răbdare, o însușire nefirească la mine.

Duminică o să apar și în memoria celor prezenți cu un fragment din viitoarea carte. O carte fără titlu. O carte cu o idee și un personaj puternic, impresionant, apreciabil, cu o sensibilitate deosebită.

Îmi rămâne să-l construiesc.

Mama.

Duminică după pedalare.

Performanță și puțin din toate

De 13 oct., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am născut acum 31 de ani. Sexul: feminin. Devenirea: femeie.
Dacă m-ar întreba cineva, cineva dispus să asculte, aș răspunde că îmi place să fiu om, nu femeie, om.
Cine e?
Femeia: omul meu.
Bărbatul: femeia mea.
De când pot eu să-mi amintesc, duc acestă luptă istovitoare. Organizarea femininului și masculinului. La început am fost roz prin alegerea mamei și a reprezentărilor lumii. În adolescență am practicat un fel de a fi refractar, m-am împotrivit rânduielilor lumii la rolul femeii. În prezent descriu confuzia, dar nu orice confuzie.
Am reușit să creez un tablou al feminității. Orice întâmplare, situație, influență și cuvânt s-au așezat în acest tablou. M-am întrebat de multe ori când o să fie gata, cine sau ce o să-l întregească. Nici cine, nici ce, eu. Eu sunt ultima piesă. Eu închid cercul prin acceptare.
Accept că specia supune femeia. De aici încep să lucrez altfel. Până acum am observat, am criticat, m-am iritat. Uneori am crezut că o femeie poate să le facă pe toate: familie, carieră, gospodărie, evenimente mondene. Televiziunea chiar încearcă să promoveze această imagine despre femeie, dar iluziile hrănesc și susțin orice caracter care nu devine personalitate.
O să încerc să răspund de ce nu le putem face pe toate, de ce nimeni pe acestă lume nu le poate face pe toate.
Mintea.
Mintea este răspunsul scurt.
Pe lung, răspund așa: orice întreprindem ne acaparează. A găti, a spăla, a te juca cu copiii, a face piața, a scrie un mail, a face revizia la mașină, curățenie, ordine în dulap, să ștergi praful etc. Creierul nostru prelucrează și integrează aceste activități mărunte. O mare parte din oameni, o majoritate a femeilor se consumă cu aceste activități mărunte.
Când îndeplinim o anumită activitate mintală, nu putem deschide ferestre pentru alte activități. Din câte știu eu, prin prisma unui Atlas ilustrat al corpului uman, creierul așa funcționează.
Așa că puteți să vă puneți o întrebare: cât anume vă consumați în activități mărunte? Cât se consumă o femeie în activități mărunte? Cât se consumă o mamă în activități mărunte? Oare când schimbi scutece, alăptezi, desenezi, alergi cu copiii mintea lucrează la proiecte care trebuie implementate, la ideile platoniciene, sisteme filozofice sau datorie civică?
De aceea sunt confuză azi.
Știu că totul ține de priorități și alegeri, dar nu înțeleg apucăturile unora de a insista că le putem face pe toate.
O femeie cu familie, renunță la carieră.
O femeie de carieră, renunță la familie.
Cele care susțin altceva practică cu nerușinare mistificarea. Orele sunt cele care te ajută să demonstrezi. Orele petrecute la muncă, orele petrecute cu familia. Aici nu există măsură, nu când dorești performanța. Mediocritatea aparține tuturor. Înainte vreme mediocritatea mă dezgusta, azi mi-o reprezint ca o formă de fericire.
De aceea tabloul e închis azi. Eu l-am închis. Am acceptat că specia mă supune, iar de acum lucrez doar cu alegeri.
Dilema și drama alegerilor reprezintă un nou material de studiu. Femei de 40 de ani cu performanțe în filogenie și ontogenie, dar depresive că nu au copil.
Femei de 40 de ani cu niște copii minunați, dar depresive din lipsa unei recunoașteri a creierului matematic. Cum să procedem? Cum să ne împăcam sentimentele cu rațiunea? Specia cu evoluția? Femininul cu masculinul? Mama cu femeia de carieră?
Simplu și impertinent: să stăm unde ne place cel mai mult pentru performanță. Mediocritatea o cunoaștem cu toții: puțin din toate.
Performanță și puțin din toate.
Răspuns: unde ne place cel mai mult, aici gradul de comparație descrie stringența.

Copii pentru alte timpuri

De 30 sept., 2014 10 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am devenit femeie în toată firea. Mărturisesc acest fapt după ce m-am observat ușor împlinită la trup. Toate liniile corpului curg realizând belșugul anatomiei. O femeie, o mamă, un adult care deja poartă lungi conversații cu fetița ei.
Mama, scuze că te întrerup, vreau să spun și eu ceva.
Și Mara vorbește, vorbește, vorbește. Eu o privesc și mă încearcă, depinde de situație, o foarte puternică senzație: panica.
Am lăsat în urmă scutecele, alăptarea, laptele praf și diversificarea. În prezent mă obsedează educația.
Ieri răsfoiam o nouă carte când Mara s-a oprit lângă mine.
Ce citești?
Freud, Mara. Știi, el mă ajută să înțeleg și să te înțeleg.
Cu el pot cuprinde cu mintea, fără grija sentimentului de vinovăție, de ce vrei să te căsătorești cu tata, de ce-ți place să te joci cu dușul, de ce mă iubești atât de intens, dar te desparți de mine atât de ușor.
Mara, știi că eu trebuie să te educ pe tine?!
Ah! Privirea ei, o privire atât de liniștită și veselă care transmitea: doar atât, mama? O nimica toată.
Nimicul ăsta mă obsedează însă. Datoria mea de mamă constă în a o învăța ce trebuie, dar mai ales ce nu trebuie. Câștigul civilizației, dar și reversul, drama desprinsă din civilizație. Să controlăm animalul din noi, instinctele și să sublimăm prin frustrări.
Pe lângă această panică care oscilează, mai port în mine și furia, furia femeii. Merg mână în mână panica mamei și furia femeii.
Mă confrunt destul de des cu diferite mame care știu totul despre copilul lor, dar par să fi uitat cine sunt ele.
Femeile au crescut copiii de când lumea, o lume primitivă sau civilizată. La început doar asta făceam, creșteam copii, atât ne permiteau însușirile. În timp s-a descoperit că avem și capacitatea de a gândi, de a decide, de a crea.
Am observat încercând o mare tristețe, că unele mame resping altă organizare, manifestare și desfășurare în afară de meseria de mamă.
Cât de brutală o să fiu dacă le reamintesc că în douăzeci de ani o să purtăm în noi aceeași iubire intensă pentru pruncii noștri, dar ei, prin detașare, se lipsesc de toată iubirea pe care au pretins-o în copilărie?
Ce fac mamele atunci când ele știu să fie doar mame, nimic altceva? Douăzeci de ani par o veșnicie? Da, par, doar că veșnicia e după colț.
Cum ne educăm copiii să fie dacă noi, mamele, alegem să fim doar o prelungire a lor și nu o individualitate?
Și câtă ostilitate în jur! Mame care se resping, se judecă, se critică, se înjură. Fiecare duce o luptă cu victorii inutile. Victoria nu stă în a fi vegan sau consumator de carne, în a prefera medicina homeopată sau alopată, în a alăpta sau a hrăni copilul cu lapte praf, ci în alegeri și în forța noastră de a ne adapta epocii, prin a fi oamenii timpului nostru.
Mamele cresc copii pentru alte timpuri, iar ruptura dintre părinte și copil va fi și mai mare dacă nu ne actualizăm pentru epoca noastră.
Împăcându-ne cu epoca, surmontând greutățile ei vom fi cu un pas mai aproape de timpurile copilului nostru.

Începutul: renunțarea la ostilitate.

Prima mea întâlnire cu femeia

De 17 iun., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Prima mea întâlnire cu femeia a fost între paginile Simonei de Beauvoir. Am cunoscut femeia la sânul mamei. Am stat pe lângă femeie printre pliurile bunicii. Am devenit femeie prin influența unor profesoare.
Femeia însă am întâlnit-o prima dată ca personaj. Mama, bunica, profesoarele mi-au spus povești despre femeie. Știu bine că femeia are un rol. Am crescut și am devenit în timp ce femeile din jurul meu interpretau, nu-mi amintesc nici o femeie care să manifeste în copilăria mea.
Întâlnirea cu femeia personaj, acel personaj care exprimă și adoptă libertatea ca stil de viață, m-a impresionat profund.
La Paris, săptămâna trecută, am întâlnit femeia ființă socială. În nici un oraș, din cele vizitate de mine, nu am avut o asemenea senzație de firesc al femeii, de putere, de așezare în lume, de raportare la societate și cerințele ei.
Știu perfect că am țintit cu privirea la o terasă clavicula unei femei. Puntea aceea a umărului îmi revenea cu o percepție a întregului feminin. Acolo, în oasele acelea am simțit puterea eternului feminin.
Mi-a trecut prin minte, iar acum postulez, că adevărata libertate a individului o poți dobândi doar la Paris.
Oricare altă societate, oricare altă comunitate nu-ți permite exprimarea, iar dacă o personalitate puternică îndrăznește, manifestarea devine posibilă doar prin izolare. Izolare și marijuana, libertatea și expresia ei, libertatea și porțile larg deschise ale percepției.
Libertatea și societatea, oximoron? Chiar văd aici o relație paradoxală, una presupune, alta pretinde societatea de la trecătoarea ființă pe pământ.

Promisiune într-o zi fără sfânt

De 23 mai, 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am o apucătura, și e puțin urâtă. Este vorba despre micii cerșetori, copiii. În timp le-am dat bani sau i-am ignorat. Tot în timp, am început să conversez cu ei: cum te cheamă, câți ani ai, mergi la școală?
Ieri, abordată din nou de o mică cerșetoare, am repetat întrebările. Maria, 9 ani, nu merg la școală.
De obicei răspunsul era afirmativ. Fiind negativ ieri, a urmat agresiva întrebare: de ce?
Răspuns: nu am certificat de naștere.
De aici am continuat cu o conversație. Am rugat-o să nu mai scuipe semințe când vorbim, mi-a povestit despre mama ei, bunica ei, frații ei. Bunica e credincioasă, nu-i trimite niciodată la cerșit în noaptea de Înviere. Mama stă acasă, tata e în Franța. Ea ar vrea să învețe.
Cred că am afișat cel mai tâmpit zâmbet.
În capul meu, sentimente, emoții, rațiune, experiență.
Am respins cât am putut experiența realității, mi-am permis să văd în felul meu, să proiectez ce anume vreau eu în fata aceea.
Am ales s-o cred că dorește să învețe și am întrebat-o dacă vrea un abecedar. Am mers împreună la o librărie, cu Mara în brațe și Maria în stânga. Până la librărie Maria a experimentat puterea obișnuinței din realitatea ei.
Dar ce frumoasă sunteți!
Cât de tânără pentru o mamă, nu arat ca o mama.
I-am spus ca am cu un an mai puțin ca mama ei, dar ea mi-a răspuns: totuși!
La librărie am achiziționat un abecedar, i l-am dat, dar am făcut pauză. Nu i-am dat drumul cărții.
Îmi promiți că vii mâine să-mi arăți ce ai făcut în abecedar?
Promit.
Dar azi nu e nici un sfânt. E valabilă promisiunea?
Da.
Și a plecat.

Așadar, într-o oră am întâlnire cu Maria la o terasă în centru, acolo m-a descoperit aseară. O să vină sau nu Maria?
O să vină singură Maria sau cu mama ei, bunica ei și cei șase frați?
Sunt plină de întrebări, îndoieli, teamă.

Mi-e teamă de acțiunea mea în viața unei țigăncușe de 9 ani.

 

NOTĂ: Maria nu a venit.

Copiii așteaptă să fie iubiți

De 30 ian., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , 0

Se apropie ziua îndrăgostiților. La mine, printr-o naștere, se apropie ziua Marei. Am născut-o în 14 februarie. La început mi-a fost ciudă. Nu am suportat niciodată ziua îndrăgostiților. Apoi mi-am schimbat părerea. Mara a schimbat toate gândurile pentru acea zi. Eu în 14 mă gândesc la ea și așa o să rămână până la sfârșitul vieții.
Uneori, într-adevăr, totul se termină cu bine.
Așadar, în 14 februarie anul acesta Mara face 4 ani. Vârsta asta a ei provoacă mulți oameni să mă întrebe când vine al doilea.
Da, întotdeauna mi-am dorit doi copii, încă mai doresc. S-a schimbat însă ceva.
Nu fac alt copil momentan din mai multe motive, iar motivele țin de factori, împrejurări, situații.
Și cel mai important, al doilea copil nu vreau să-l mai port în pântec. Vreau să adopt. Eu vreau doi copii. Am trecut cu Mara prin toate minunile maternității. Am avut grețuri, am avut griji pentru fetus, am ascultat inima la ultrasunete. Am plâns când doctorul mi-a zis că uneori natura recompensează tatăl, dacă e fetiță, cu o asemănare izbitoare cu el. Iar nasul Marei, la ecografie, era al lui. Am plâns vreo două ore până am supărat tatăl. I-am citit Marei când eram una singură în engleză și franceză. Am dus-o la concerte. I-am permis să vină pe lume când a fost pregătită și am fost foarte curajoasă în fața nașterii.
Știu și cunosc maternitatea.
Al doilea copil poate să vină fără primele nouă luni. Eu am de dăruit iubire, iar în lume există mulți copii care așteaptă să fie iubiți. Ei așteaptă firescul uman cum așteptăm noi la poștă. Și toți ne văităm de poșta română.
Vreau să iubesc, pot să iubesc, copiii așteaptă să fie iubiți.
Nu mi-e ușor. Tatăl Marei nu e de acord cu adopția. Am un singur prieten care e deschis acestei idei. I-am propus să adoptăm, iar el mi-a răspuns să mai așteptăm câțiva ani. Acum mă amuz. Fac deseori asta. Râd. Râd când nu e cazul.
Dar nu vă pierdeți într-un asemenea zgomot colorat, rămân fermă în această decizie: vreau să adopt. Nu contează când, peste un an, peste 5, există un copil în lumea asta care-și va găsi în brațele mele tot ce i-a refuzat mama lui.
Susțin adopția, nu îndemn la adopție, ci vreau să fiu de-a dreptul un exemplu. Dacă ar fi după mine, aș îndemna nu numai cuplurile năpăstuite care nu pot avea copii să adopte, ci fiecare cuplu care-și mai dorește un al doilea, al treilea copil, să adopte.
Susțin adopția.