Pentru mamele din România. Un sărut pe mânuță e același lucru cu un scuipat în gură

Pentru mamele din România care s-au confruntat cu o hemoglobină scăzută la bebeluși, am de făcut un anunț. Poate într-o zi, când o să-mi ordonez gândurile, o să povestesc în detaliu despre șocul provocat de Matei din tei. Nu mă aflu în acea zi. Habar n-am când o să vină sau dacă o să vină. Nu trag de mine.

Suntem bine și mi-e frică să mă bucur. Groaza teribilă provocată de câteva cadre medicale m-a marcat profund. În toate mințile n-am fost niciodată. Acum mi-am pierdut mai mult de jumătate. Vă las aici o speranță și o mângâiere. Înainte de leucemii și boli genetice, să știți că vă puteți confrunta cu o anemie fiziologică, cu o hemoglobină mică la ambii părinți, cu o răceală contactată pe sarcină sau după sarcină.

Disperarea ne năucește, știu, am experiență, dar. Situația presupune un dar care leagă și dezleagă. Trageți aer în piept. Uitați-vă la copil. Copilul vă indică, prin starea lui, dacă să îmbrățișați cu pasiune disperarea sau să vă agățați, prin zâmbetul copilului, de speranță. Vorbiți cu copilul. Râdeți cu el. Dormiți cu el. Nu-l mai lăsați din brațe.

Dacă sunteți gravide, atunci nu vă petreceți timpul cu persoane răcite. Dacă aveți un nou născut, un bebeluș, un copil mic, nu permiteți nimănui să-l sărute pentru că un sărut pe mânuță e același lucru cu un scuipat în gură. E dur, e scârbos, e adevărat!

Pentru mamele din România o spun cu tristețe și cu o stare sufletească apăsătoare. Nu vă internați dacă viața copilului nu depinde de asta și categoric nu stați în interpretarea unui singur medic. Un medic demn nu vă constrânge să rămâneți în opinia lui. Un medic demn vă îndrumă spre alți specialiști.

România numără doctori capabili, dar lipsiți de demnitate și empatie. Diferența dintre doctorii din țară și doctorii din Germania o face atitudinea. Nici un doctor de aici, după ce i-ar fi umflat mâna copilului nu ar fi ridicat tonul la mamă că nu a observat și că degeaba e supărată pentru că se întâmplă des asemenea accidente. În România defilăm cu doctori de carton și îi căutăm pe cei excepționali ca vechii cavaleri Sfântul Graal.

Vă las acum. Răspund la întrebări.

De ce nu mai ridică părintele mâna la copilul devenit adult?

De când a venit pe lume Mateiu, simt că mereu am de ales. Aleg să scriu sau aleg să dorm. Ieri seară am ales să vizionez Sailor Moon pe Netflix. Asta seară am ales să fac niște exerciții și să scriu despre. Am descoperit că am ditamai gaura între mușchii abdominali. Cum am făcut marea descoperire? M-am așezat pe spate, m-am pipăit respectuos deasupra buricului și mi-au intrat două degete. Sufăr de displazie. M-am diagnosticat singură cu ajutor de pe Google. De două zile execut niște mișcări speciale. Mă uit în oglindă. Plâng. Mă uit în oglindă. Pielea a reînceput să-și reia strălucirea.

Dacă vă verificați abdomenul și picați în abisul mușchilor rupți, atunci nu vă repeziți să vă reparați cu niște abdomene. Nu. Stop! Abdomenele înrăutățesc situația. Înainte să întăriți mușchii, este necesar să-i uniți. Firește, mă adresez mamelor pentru care esteticul nu s-a pierdut în magnitudinea sentimentului matern.

Uf! M-a copleșit superficialitatea! Eu vreau să fiu frumoasă! Eu vreau să fiu frumoasă! Încep să mă îngrijorez pentru sufletul meu. Uneori mă surprind autosuficientă. Autosuficiența și boemia te pierd. Citesc de câteva zile Nietzsche și-l savurez. Sunt mută de admirație și recunoscătoare pentru că omul a dobândit și și-a dovedit capacitatea de a schimba perspectiva. Apa și mâncarea sunt necesare pentru supraviețuire. La fel și perspectiva. O perspectivă sucită schimbă și salvează vieți.

Nietzsche nu-l întruchipează mai presus de toate pe ateu. Nietzsche nu este ateu. Nietzsche a sucit perspectiva. De ce credința înseamnă iubire și nu lașitate? De ce ești puternic pentru că întorci și celălalt obraz? De ce neputința ar fi demnă și nu slăbiciune?

M-am gândit la raportul dintre părinți și copii. De ce nu mai ridică părintele mâna la copilul devenit adult? Pentru că nu mai are forță să-l răzbească. În absența forței, se ivește rațiunea. Asta indică și Nietzsche. Când omul a încetat să fie crud, atunci s-a arătat rațiunea.

Aș mai scrie despre Nietzsche. În totalitate m-am lăsat pradă încântării. Mi-e somn însă. Noapte bună!

Foto: Bogdan Mosorescu

Răul meu nu e răul altuia, atunci cum poate fi răul cu adevărat rău?!

Dacă m-ar duce capul, în situația actuală, cu un bebe de aproape patru luni, m-aș apuca de aforisme. Nu zic că nu mă duce capul, atenție! Zic că mi-e somn, iar cugetările concise m-ar salva de la scrierea unor articole pe care oricum le cam las neisprăvite.

Oboseala mă lovește crunt. Ochii mă ustură, pleoapele pică la fel ca-n vremea copilăriei când încercam să stau trează în noaptea de Revelion. În fiecare seară mă conving să iau laptorul în brațe, să deschis blogul. A doua zi dispoziția mea diferă. Un articol publicat mă face să mă simt utilă, îmi menține un anumit număr de cititori și-mi asigură o oarecare vizibilitate. Că sunt, că nu sunt utilă, ține de psihologie. Cititorii și vizibilitatea țin strădania mea de a realiza ceva. Ceva buget, ceva stimă de sine, ceva.

Am început să citesc Nietzsche, Genealogia moralei. Dimineața merg cu Matei din tei în parc. Caut cea mai retrasă bancă. Scot cartea și o așez lângă mine. Cu Mateiu în brațe observ lumile alternative. Între opt și zece, parcul aparține stăpânilor de câini. Pe aici și pe acolo mai zărești mame cu prunci. După zece, parcul aparține mamelor și pensionarilor. Pe aici și pe acolo mai zărești stăpâni de câini. De la 12 parcul se acoperă de strigătele copiilor. E lumea lor!

În timp ce grupurile din parc își schimbă sensul și intensitatea, Mateiu începe să gângurească. Atunci mă apuc să-i citesc. În loc să vorbesc direct cu el, îi citesc pentru a-mi auzi vocea. Ascultă și râde în timp ce-i deslușesc diferența dintre rău și nociv. Răul meu nu e răul altuia, atunci cum poate fi răul cu adevărat rău?! V-ați gândit vreodată la asta? Nietzsche a făcut-o. Nietzsche e glorios și-mi pică nemaipomenit într-o perioadă în care mă curtează disperarea și nebunia. Mâine e miercuri. După miercuri urmează joi. Eu trăiesc de joi pe joi de la Paște. Simt cumva ca se apropie de sfârșit această poveste, dar mi-e frică să mă bucur.

De aceea caut compania oamenilor și alcătuiesc planuri pentru blog și Tricoul Inteligent. Mi-am deschis chiar și manuscrisul, Jurnalul femeii cu defecte. Mi-e somn însă. Mi-e somn poate fi indroducerea. Mi-e somn poate fi încheierea. Astă seară închei. Mi-e somn.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mamele nu mor, mamele se fac dor

O să pară că-mi plâng de milă în rândurile care urmează. Nu-mi plâng de milă. Vă asigur. Dacă m-aș fi plâns, așa aș fi făcut introducerea. Îmi plâng de milă. E firesc să-ți plângi de milă. O să vă povestesc doar ce simt și ce gândesc în urma zilelor trecute.

Ies rar din casă. Merg s-o duc și s-o iau pe Mara de la școală. Uneori mă scot cumpărăturile pe ușă. Alteori o întâlnire care nu poate fi amânată. De o săptămână ies zilnic deoarece am operat motanul. Așa se face că m-am intersectat cu vecinii. Așa se face că m-am întâlnit cu un cunoscut sau altul. Toți s-au mirat de burta mea mare și toți m-au întrebat dacă nasc. Degringolada de întrebări s-a alăturat contracțiilor false, iar ieri am suportat un fel de atac de panică. Dacă nasc mai devreme? Dacă pățesc ceva? Dacă pățește copilul ceva?

Cu Mara citesc în fiecare seară o poveste dacă nu-i cânt. Împlinește imediat 11 ani și eu tot îngân Mama coace pâine, Gărgăriță riță și altele. La povești, citim din Nesupusele, volumul II. Dimineața, în drum spre școală, încerc să scot de la ea câteva cuvinte despre ce anume i-a rămas în cap. Cel mai mult a impresionat-o povestea Laurei Văleanu, prima sportivă româncă participantă la Jocurile Paralimpice. E firesc, Mara aproape zboară pe pârtie. Pe mine cel mai mult m-a impresionat povestea Ralucăi Moiseanu, antreprenoare, femeia anului în IT în 2018. Povestea începe așa: În memoria Ralucăi: mamele nu dispar, nu mor, mamele se fac dor. Am repetat cu Mara în mașină. M-a privit lung. Mi-a simțit emoția din glasul tremurat, dar nu cred că a putut să-și deslușească frica mea.

Într-adevăr, întrebările numeroase, mirările repetate și falsele contracții mi-au reamintit. Mamele nu mor, mamele se fac dor. Dacă mor? Ce explicații o să primească Mara mea? Cine o să-mi respecte memoria și o să mă păstreze dor și nu o să mă trimită alături de Dumnezeu și într-un loc mai bun? Cine o să-i amintească de mine și de pretențiile mele de mamă? Cine o să-i permită doliul și nu o să încerce s-o consoleze refuzând s-o lase să-și plângă de milă? Și Mateiu? Ce povești o să audă el despre o mamă fără chip, fără miros și prefăcută în dor?

Făt Frumos m-a asigurat că e imposibil să-l las pe el singur cu copilul. Am râs. Cred că o să mă izolez în casă din cauza burții. Virusul a trecut deja pe locul doi. Mai am totuși de cumpărat căciulițe și alte cele pentru naștere.

Mi-a trecut prin cap să-i fac aici o scrisoare Marei. I-aș scrie și lui Mateiu, dar el deja mă simte.

Am terminat aseară Nesupusele. Mara a ales să continuăm cu cartea Școala banilor-bine crescuți, volumul I. Voi ce mai citiți cu copiii?

Educația cu blândețe sau excursia all inclusive de la turci

Anul acesta împlinesc 15 ani de blog. În primii doi ani doar prietenii au știut că Dunia s-a născut Paula. Paula a creat-o pe Dunia de frică și de rușine. Mi-a fost frică să mă expun. Dacă mi se confirmă că scriu prost? Mi-a fost rușine că îndrăznesc să scriu. Dacă cineva respectat de mine, un profesor de exemplu, îmi va citi prostiile? N-am pornit la drum cu încredere în mine sau cu o viziune pentru blog. Am pornit la drum din nevoia de a scrie. Nevoia și lașitatea m-au așezat în această lume necunoscută.

În toți acești ani am dus lupte cu mine și am dus lupte cu ceilalți. Consider luptele cu mine firești, au ținut și țin de o dezvoltare personală. Consider luptele cu ceilalți injuste. A trebuit să dau explicații de ce refuz să fac și altceva. A scrie pe un blog nu înseamnă muncă, nu o să-mi aducă un salariu sau o pensie, nu o să mi se confirme vreun talent. Adevărat pe alocuri. Fals pe alocuri. Cel mai mult m-a înfuriat devalorizarea. Mă înfurie și în prezent. M-am opus mentalității și am așteptat ca necunoscutul, temutul monstru, să devină ceva obișnuit. În 15 ani unii s-au familiarizat cu un nivel nou de realitate. Atitudinea s-a schimbat, dar tot fără pensie rămân. Asta e o glumă. Ha! Ha!

Scriu pe blog de ani de zile. Citesc puține bloguri. Nu le consider o sursă de încredere. Blogurile aparțin imaginarului. Oricine are posibilitatea de a defula în acest spațiu, iar experiența personală nu ține loc de o opinie specializată. Pentru informații legate de sănătate, educație, economie etc, apelez la publicațiile academiilor, la instituțiile consacrate și la studiile cercetătorilor. De aceea am stat departe și de blogurile de parenting.

O să împărtășesc cu cititorii acestui blog părerea mea despre educația cu blândețe. Firește, am o părere. La Bertrand Russell am întâlnit pentru prima dată această formulare. M-a atras fără să clipesc. I-am citit cartea Despre educație pe nerăsuflate. La final am tras aer în piept îngândurată. Ceva m-a deranjat. Să fie faptul că eu uneori țip la Mara? M-am chestionat. E sentimentul oribil de vinovăție? E conștiința care mă chinuie? Nu și nu. Nu mă simt vinovată. Știu că greșesc. Nu mă chinuie conștiința. Mă dezaprob prin rațiune.
Bertrand Russell are dreptate. Educația prin blândețe schimbă lumea, schimbă cetățenii societății. Bertrand Russell și-a crescut copiii cu ajutorul guvernantelor. Le-a dăruit ore întregi, calitative cu blândețe. S-a plâns de influența guvernantelor, de prejudecățile lor care influențau comportamentul pruncilor. Asta m-a deranjat. Când ești mamă zi și noapte, când fericirea ta într-o anumită perioadă stă în excrementele zilnice ale copilului, când speli, gătești, te joci, alăptezi, te informezi, bei un pahar de vin cu prietenii și noaptea iei în brațe un trup de bărbat, cum rămâi blândă cu pruncul, cu bărbatul, cu tine însuți?

Educația cu blândețe a adus o nouă presiune în viața mamelor. Să constituie un ideal blândețea. Să ne-o dorim. Să o căutăm, dar să nu ne reducem valoarea pentru emoțiile negative puternice. Furia este o emoție puternică care pretinde recunoaștere. Ignorarea ei face loc bolii și unui fel de a fi nesuferit.

Blândețea în educație, dacă îmi permiteți o comparație grețos de simplistă, aduce cu oferta all inclusive de la turci. Ai nevoie de un pachet întreg cu beneficii: mese asigurate, cameriste, activități pentru copii, masaj. Așa devine posibil să manifestăm blândețe, nu doar s-o cultivăm cu rațiune și frustrare pentru că alții pot. Că Bertrand Russell a putut.

Ceea ce susțin ca mamă și ca ființă rațională și educată este că blândețea depinde de anumite situații și circumstante. Mamele nu au de ce să se învinovățească pentru că se pierd cu firea. Mamele să-și crească pruncii. Să trăiască pentru ele, nu prin copii. Să-și ceară scuze atunci când greșesc. Mamele greșesc, dar iubesc. Nu există mame perfecte sau eroine, dar există mame care din iubire au prilejuit fapte ieșite din comun numite de noi miracole.

Există ceva ce putem face pentru blândețe. Să ne educăm. Educația vine cu chei. Ce fac cheile?

Foto: Simona Nutu

Candidez. Nu adaug ”Să mă ajute Dumnezeu”

Uneori, rar, m-am gândit la sinucidere. Mulți o facem, toți o facem?! Alteori, rar, m-am gândit la a face politică. Mulți o facem, toți o facem?! Ambele subiecte mi-au captat prea puțin atenția ca le dedic articole pe blog. Dar. Citesc Diplomația lui Kissinger, Mari gânditori politici și mă uit la un serial, Politicianul. S-au împletit nemaipomenit. Mi-am reluat gândurile de scurtă durată despre politică.

Să ne imaginăm un scenariu. Prima dată să presupunem că am făcut ceva remarcabil cu viața mea în afară de o a avea pe Mara, a-i citi Micul prinț lui Feli, băiatul abandonat, operat și decedat, a salva viața unei scoafe ajutând-o să fete, a sorbi un pahar de vin la apus în Zanzibar, a mă instrui fără oprire, a ține o biblioteca în casă și a publica două cărți care mă stingheresc. V-ați închipuit?

Pe urmele închipuirii. Numele meu este Paula Dunia Aldescu și candidez la președenția României. Punct. Nu adaug Să mă ajute Dumnezeu. În campanie, în aparițiile televizate, în discursuri nu fac niciodată apel la divinitate. Candidez și sunt atee. Candidez și susțin dreptul femeilor de a întrerupe o sarcină dacă nu-și doresc copilul. Sănătatea și educația vor fi prioritare în agenda mea, dar cu apel la interesul personal al fiecărui cetățean. Un interes personal satisfacut duce la un interes comun benefic. Sau interesul comun mulțumit întreține binele comun.

Nu m-ar vota nimeni. Mint. Am câteva prietene care mi-ar da o șansă. Presupun că nici un prieten bărbat nu m-ar vota. În continuare ne închipuim. Lăsați deoparte realitatea. În realitate, politica mă interesează doar cât să înțeleg cum a funcționat lumea. În plăsmuirea asta copilărească alcătuiesc deja o agendă de conducere inspirată din Discursurile lui Machiavelli. Aș exila toți românii care se plâng de România. Politicienii ne reprezintă. Politicienii suntem noi. Cei câțiva politicieni demni, curajoși, cu un caracter ferm îi reprezintă pe cei câțiva români demni, curajoși și cu un caracter ferm. Nu aș ezita să apelez la forță pentru a elibera cetățenii cinstiți de găinarii, cuțitarii și peștii care nu permit dezvoltarea muncii cinstite. Cum alții s-au simțit amenințați de afacerile evreilor, eu consider o primejdie activitățile persoanelor lipsite de o educație elementară. Primitivii actuali onorează instinctul ca oamenii peșterilor. Pasivitatea celor care se plâng, dar nu acționează, ar fi sancționată cu o amendă cât salariul pe o lună.

Mai departe. Aș cere școlilor să scoată zilnic copiii afară indiferent de vreme. Sportul, muzica și desenul nu se vor anula pentru a studia matematica. Gramatica limbii române ar fi o materie obligatorie până la finalul clasei a XII-a. La fel și educația sexuală.

În fiecare spital aș angaja un om de afaceri care să conducă. Pentru conducere, abilitățile oamenilor de afaceri sunt necesare. Aici nu o să mă întind. Nu am studiat.

Aș mai legaliza marijuana și prostituția.

În serialul Politicianul este vorba despre un adolescent care știe că o să devină președintele Americii. În primul sezon ne arată ce presupune o campanie într-un liceu american. În școlile noastre nici măcar formal nu avem un număr de elevi care să susțină drepturile și dorințele elevilor în fața conducerii școlii. Mentalitatea, elevii sunt mucoși, persistă. Cine îndrăznește să-l combată pe director? Râd.

Las deoparte născocirea. Abandonați scenariul.

În realitate citesc Diplomația și aș recomand-o tuturor, dar mai ales mamelor. Creșteți prunci, educați-vă ca să educați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Studierea politicii de către femei, de către mame ne-ar pune pe urmele virtuților politice

Mi se schimbă scrisul de la preocupările zilnice. Citesc Diplomația, Mari gânditori politici și Berlin Alexanderplatz, dar mi-e gândul la un sufleu de fasole. Să încerc să adaug niște ardei copt în compoziție? Sau în salata orientală să strecor câteva bucăți de țelină apio?

Prea mult gătit în casă din cauza virusului. Cafeaua o beau cu mai puțin zahăr. Lucru sănătos, dar mă strâmb toată. Într-adevăr mi-am îndreptat atenția spre cărțile de politică. Îmi place să știu de ce este lumea cum este. Să înțeleg. Să nu mă mir când descopăr insule pierdute prin Atlantic și Pacific sub conducerea Franței sau a Angliei. Istoria și politica ne scapă de naționalismul vătămător. Prin studiul politicii și istoriei încetăm să delirăm.

Țara în care ne-am născut să rămână ca o mamă pentru noi. Doar gândul la și să zâmbim jovial. Aprecierea exagerată și exclusivă a țării în care ne-am născut distruge rațiunea. Duce la război. Mamele ar trebui să-și învețe pruncii să disprețuiască de mici războiul. Nu prea se întâmplă asta. Copiii care se joacă cu arme și săbii, în special băieții, dar nu numai, pun pe chipurile părinților un zâmbet satisfăcător. Dacă aș intra mai mult în subiect, de ce își înarmează părinții copiii, aș ajunge până la frica unora că băieții lor să nu devină homosexuali. Ce maimuțe suntem pentru aceste persoane! Nimeni nu devine gay, dar poate experimenta. Jocurile cu arme nu schimbă orientarea sexuală.

Studierea politicii de către femei, de către mame ne-ar pune pe urmele virtuților politice. L-aș cita pe Toma de Aquino până la un anumit punct. Prudența, dreptatea, tăria de caracter și cumpătarea, iată spre ce să îndreptăm atenția copiilor! Războiul se justifică când îi aperi pe cei lipsiți de apărare, pe aceia care nu se pot apăra singuri. Pentru orice altceva, războiul înseamnă crimă și aduce bani cuiva.

Studierea istoriei reduce complexul de inferioritate. De ce m-am născut în România? Sau de ce România nu acționează ca Germania? În primul rând ai conștientiza poziția geografică. Franța și Anglia stăpânesc teritorii departe de casă în primul rând datorită poziției geografice. Poziția geografică îi permite Angliei izolarea de orice conflict din Europa și îi asigură un rol de arbitru între puteri. Pentru că asta fac oamenii, luptă pentru putere de când se știu. Unii luptă cu flote și cuceresc popoare. O altă legendă care circulă despre Alexandru cel Mare. Marele l-a întrebat pe un pirat motivul pentru care jefuiește corăbii. Piratul a răspuns senin: Același ca și al tău, atunci când jefuiești pământul! Dar pentru că eu fac asta cu un vas micuț, oamenii spun că sunt pirat, pentru că tu ai o flotă puternică, se spune că ești împărat.

Politica și istoria ne ajută să trecem de la sufleul de fasole la un anumit calm sufletesc. Viața nu înseamnă numai o casă și un copil crescut mai bine ca noi. Viața presupune joc. Pământul a creat prima regulă. Celor mai puțin puternici le stau la dispoziție alianțele. Și să nu uităm pionii. Pionii în Europa s-au împărțit între Rusia și Imperiul Austro-Ungar. Citiți istorie. Citiți politică. Reduc simțitor simțul penibilului, iar plânsetele se transformă. Se consumă cu un pahar de vin și cu organizarea de strategii. Toate astea s-au întâmplat în lume, dar fiecare individ poate să-și construiască în paralel o lume inspirată de marii oameni cu viziune.

Încercați!

Foto: Bogdan Mosorescu

Învățăm să fim neajutorați

Mi-am dorit să am o hartă mare pe perete. Mi-am pus harta lumii pe perete. Am așteptat după comandă. E un tapet. Acum câțiva ani oferta cu hărțile lumii era mai redusă. Am așteptat după un meșter specialist să o pună pe perete. A meritat așteptarea. Mi-am zis atunci privind lung și cu satisfacție harta de pe perete.

A venit pandemia. Am anulat o călătorie. Seara îmi pun de multe ori un episod din Friends sau Mentalistul. Pentru doamne, pentru Simon Baker, un australian superb cu riduri și păr bogat, încercați un episod din. Deseori pun pauză în timpul unui film. Mă întorc către hartă și încep să visez. Îmi fixez ochii pe o insulă, apuc telefonul și caut. Într-o noapte, mintea m-a situat în Iran. N-am reușit, cu tot Freud-ul meu, să găsesc o explicație a poziționării mele în Iran. Mă holbez mult la hartă în ultima vreme. Așa mi-au picat ochii pe Croația. Ce bucățică mică din hartă desparte România de Croația. Am băgat pe Waze și am rămas cu gura deschisă. Ne despart 600 de kilometri de Dubrovnik.

Mi-am închipuit într-o secundă cum fac plinul la mașină și dusă sunt. Să mă trezesc dimineața la mare. Să beau ceaiul ascultând valurile. Să mă pierd pe străduțe. Să uit de mine în buticuri. Să beau. Să mănânc. Să râd. Să mă bucur. Să-mi verific capacitatea de a mă bucura. Suspectez că nu funcționează optim.

Mi-am propus până în decembrie să termin de citit De ce fac zebrele ulcer?, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Azi dimineață mi-am prins urechile cu capitolul despre Stres și depresie. Mi-a atras atenția expresia a învăța să fie neajutorat. M-am gândit la mine copil. De câte ori nu mi s-a spus, într-o perioadă vulnerabilă, că sunt proastă, că nu mă duce capul?! De prea multe ori pentru a nu învăța să fiu neajutorată. Pentru că acum nu pot să nu mă întreb: Chiar nu am fost capabilă să asimilez științele exacte sau mi s-a indus un disconfort incontrolabil încât am renunțat?

Dacă o profesoară, într-un moment critic al dezvoltării noastre, sau o persoană dragă, într-un moment critic al dezvoltării noastre emoționale, ne expun frecvent unor stresori incontrolabili, specifici fiecăruia dintre ei, putem căpăta pe viață convingerea greșită că nu putem învăța anumite lucruri sau că, în anumite privințe, este improbabil să fim iubiți. De ce fac zebrele ulcer, Stresul și depresia, p. 390.

Am revăzut și toți părinții cu care am interacționat și m-au impresionat cu atitudinea lor în creșterea copiilor. Mamele cloște care deschid gura exclusiv pentru intrucțiuni. Nu face! Nu pune mâna! Nu sta dezbrăcat! Nu alerga! Nu te urca! Oare aceste mame nu-și învață copiii să fie neajutorați? Eu cred că da. Lumea e mare și adeseori nemiloasă. Dar o suportăm. Ne bucurăm de. Și capacitatea mea de a mă bucura e ușor în dezechilibru. De aceea visez de multe ori cu ochii deschiși în fața hărții. E dorul de ducă. E inspirația mea sărăcită. E sufletul meu nomad prins în capcană de un virus.

Harta lumii pe perete mă necăjește și mă bucură. Duc la interior o luptă aprigă. Aș smulge-o de pe perete. De cele mai multe ori îmi sprijin capul de și o mângâi. Piciorul nu o să-mi atingă fiecare bucățică de pământ, dar buricul degetului face înconjorul lumii. Refuz un fel de a fi neajutorat. Convingerea mea este că într-o zi o să fac înconjurul lumii.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mai puțin și o să ies în rochie neagră să cumpăr de-ale gurii

Când au anunțat că se închid școlile, atunci am scos din bibliotecă Ființă și timp de Heidegger. Cartea asta groasă aștepta o lentoare în activitățile mele. Am răsfoit-o. Am mirosit-o. Am citit câteva rânduri. Am așezat-o lângă pat. N-am atins-o de când am înălțat grămada de cărți de la cap.

Mă mănâncă mai des nasul. Ochii cer și ei atenție. O să-mi smulg chipul. M-aș scărpina încontinuu. Nasul. După ureche. Obrazul. Când ies din casă, ochii, nasul și gura mă înnebunesc. Mă dezinfectez de fiecare dată când revin de la supermarket. Supermarketul a devenit piața, teatrul, cafeneaua, restaurantul. Mai puțin și o să ies în rochie neagră să cumpăr de-ale gurii.

Mă trezesc. Beau ceai. Hrănesc copilul. Spăl vase. Gătesc. Activități cu copilul. Pilates. Prânzul. Spăl vase. Vizionez un film cu copilul. Cina. Spăl vase. Mă consum în treburi casnice. Îmi doresc mai mult ca oricând o cameră doar a mea. Uneori ciulesc urechea. Aud tații. Aud mamele. O cameră doar a mea! O cameră doar a mea! Aud copiii. E greu cu adulții!

Nu m-am atins de Ființă și timp. Nu am deschis blogul. Mă consum în legume tăiate, carne fezandată, curățat litiera, băgat la spălat, băgat aspiratorul. Niciodată n-am agreat viața de casnică. Mereu mi-am dorit pasiune în viața mea. Pasiune cu pasiune dacă se poate, vă rog frumos! Mama n-a fost casnică. Bunica a fost casnică. Mama a trăit în patriarhat. Bunica a trăit în parteneriat. Cunosc disprețul afișat de unii bărbați și de unele femei pentru treburile casnice. Bărbatul se întoarce de la muncă la soția casnică. El presupune că ea e odihnită, doar stă acasă.

Mă trezesc. Beau ceai. Hrănesc copilul. Spăl vase. Gătesc. Activități cu copilul. Pilates. Prânzul. Spăl vase. Vizionez un film cu copilul. Cina. Spăl vase. Într-o zi am băgat perdelele și draperiile la spălat. În alta am curățat cu Triumf blenderul. Cum poate cineva să numească odihnitoare viața gospodinei?! Seara adorm înaintea copilului. La pilates tremur. Pantalonii flutură ca vița de vie în vânt. Mereu aud vița de vie în geam atunci când bate vântul. Acasă la mine, la Severin, vântul bate altfel. Nu știu cum să descriu. Altfel! Spune povești. Șoptește. Urlă. Pătrunde în oase.

Zilele acestea ne reîntoarcem la povești. Mereu și mereu, ne reîntoarcem la povești. A fost odata ca niciodată COVID 19. Ceva o să le povestesc nepoților. Dacă o să am, când o să am.

Poate mâine o să mă apuc de Ființă și timp. Poate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Apa rece a râului să fie ultima grijă a părintelui

Dacă decideți să călătoriți în grup la munte, am de făcut niște sugestii. Mamele să se adune cap la cap, fix ca oile, și să se chestioneze. Tu îi permiți copilului să se descalțe pe munte? Să intre în apa râului? Să stea pe telefon?

De la ultima excursie în Apuseni, am tras câteva învățăminte. Nepotrivirea în acțiuni a mamelor declanșează tărăboi. Potrivirea în acțiuni a mamelor menține o dezordine controlată.

Luni am ajuns la munte. Marți am urcat pe munte. Traseul l-am început din Stâna de Vale. Voiam să ajungem la cascada Moara Dracului. În primele cinci minute am dat de Izvorul Minunilor. Copiii au năvălit în apă. Apa e o sursă de fericire pentru copii. Aici găsesc înțelegere la hipopotami.

Mara s-a băgat cu picioarele în apă. Dunia tu o lași?! O las. I-am dat explicații Marei. Dacă te uzi, nu am bocanci la schimb. Mai bine te descalți și stai cu piciorul gol. Nu am comentat la copiii prietenei mele.

Îmi cunosc reputația și nu mă abat de la. Am gura mare, dar. Într-o excursie, în primele zile observ. În primele zile mi-am observat prietena în relația cu pruncii. Mi-am impus o unică regulă. Mașina nu pornea de pe loc dacă nu avea toată lumea centura. În rest ea discuta cu pruncii ei, eu cu Mara.

Mara pare să fie și ea un observator. Evaluează. Compară. Încearcă. Într-o dimineață mi-a cerut un pahar de suc. Sticla și paharul se aflau lângă ea. Care îți este neputința, Mara? Nici una, doar copierea comportamentului. Cel mai mic copil din grup, ieri a împlinit cinci ani. La mulți ani! Mamele fac multe pentru copiii lor. Prea multe dacă mă întrebați pe mine, dar să nu mă.

Dacă un copil vine la tine și îți pune piciorul în față pentru a-i strânge șnurul lărgit de la espadrilă, iar tu execuți, greșești. Îndeplinești sarcini pe care un copil le poate face singur pentru el. Am fost martor la această scenă pe o plajă acum câțiva ani. Nu am zis nimic.

Nici la munte nu am zis nimic primele zile. Altfel au stat lucrurile după. Copiii, oricât de nesuferiți sunt în comportament, pot fi controlați și îndrumați. Nu e valabil și pentru părinți. Cu prietena mea s-a întâmplat să formăm o echipă excepțională. Am glumit despre organizarea noastră la peștera Urșilor. Am cerut bilete pentru familie de lesbiene. Familia avea parte de reducere. Am primit.

Nu ne-am contrazis în fața copiilor și nu le-am dat comenzi diferite pentru aceeași acțiune. Am funcționat ca un grup, iar uneori ca două grupuri: adulți și copii. În confruntarea celor două grupuri, cu puterea de decizie la adulți, am decis ca cei mici să-și asume consecințele comportamentului prin extindere la ceilalți. Dacă unul dintre ei nu asculta, am avut un episod în peșteră în care ne-am trezit cu propriul copil ghid, toți suportau consecințele. La a doua peșteră, am vizitat două, Meziad și Urșilor, au funcționat ca un grup care avea un buget de cheltuit afară, condiționat pe buna purtare a tuturor.

Ca mamă, la o evaluare, nu aș ieși bine. Mă bazez pe reprezentări despre mamiceală. Mi-am vaccinat copilul. Teroare printre mamele doctor fără școală. Ca bebeluș, am lăsat-o pe Mara să plângă. M-am certat cu bunicii pentru ciocolată și hrănirea fricilor. Nu face aia, nu te apropia, păcălitul fără rost. Deși dorm cu Mara în același pat uneori, nu susțin somnul pruncului cu părinții. Etc!

Undeva primesc scor maxim. Mereu am fost corectă. Nu favorizez, ascult dramele copilului, caut motivele din spatele acțiunilor, îmi respect promisiunile și cuvântul.

Pentru mine e clar că Mara este o persoană separată de mine. Nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decât un copil independent. Independența stă și în umblatul prin bălți. Dragi părinți, jucați-vă cu copilul în copilărie, nu cu acest moment al vieții.

Lăsați copiii să încerce. Apa rece să fie ultima dumneavoastră grijă.