Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "relație"

Un tată își ascultă mai repede copiii ca soția

De 8 dec., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Când se certau părinții mei, gâlceava ajungea și la bunica mea. Uneori a ajuns și la educatoarea mea. M-a tras de limbă până am povestit tot. Bunica a căutat să ne implice întotdeauna. Fără să aibă habar despre psihologie și comunicare, a știut că un tată își ascultă mai repede copiii ca soția. Ce nu a știut bunică mea a fost caracterul lui taică miu. El nu a ascultat de soție și fete. Să fie clar. Bonaparte a spus că toate femeile sunt curve, cu excepția mamei, dar să nu uităm că și ea este femeie. Asta o dată. A doua oară, tot pentru claritate. Ce anume să creadă el despre capacitățile intelectuale ale femeilor, cel mai bun bucătar din lume este bărbat.

Rămâne ceva din străduințele lui bunică mea: acțiunea de a comunica. Calitatea relațiilor ține de comunicare. Toți o știm, femei și bărbați, că o comunicare eficientă scade rata divorțurilor. Dar comunicarea nu are nici o legătură cu sporovăiala. Cine sporovăiește? Femeia. Să facă bine să nu mai sporovăiească și să stabilească exact că o comunicare presupune acceptarea gândirii celuilalt. În primul rând nu gândim la fel. Ne-am născut ușor diferiți.  Am crescut diferit. Fetele se ocupă de emoții din primii ani. Băieții se ocupă de acțiune. Femeile interiorizează. Se bosumflă. Stau triste. Bărbații exteriorizează. Acționează. Lovesc.

Să vorbești cu celălalt nu este suficient. Nu o să aduc nici un argument. Mă înțeleg femeile. Mă înțeleg bărbații. Vorbeșți, dar mesajul nu ajunge la celălalt. Scenariul cunoscut și exploatat ca divertisment prezintă o femeie care are ceva de discutat. Avem de vorbit! Bărbatul e sătul sau nu are chef de discuții. Cred că ne aflăm în acest stadiu de când strămoșii noștri încă locuiau în peșteri.

Si totuși comunicarea rămâne cheia unei relații izbutite. Ce este de făcut? M-am întrebat. Vă întrebați. Propun să modificăm întrebarea. Cum să facem? Să scoatem la lumină partea ascunsă. Imaturitatea bărbatului s-o transformăm în putința de te juca la orice vârstă. Lenea de pe canapea s-o transformăm în detașare. Cicăleala femeii s-o transformăm în grijă. Cochetăriile ei să nu fie devalorizate. Să nu ne minimalizăm reciproc trăirile și emoțiile. Subliniați. Repetați. Să nu ne minimalizăm reciproc trăirile și emoțiile.

S-ar putea, în acest fel, ca bărbatul și femeia să îmbătrânească împreună.
S-ar putea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Femeia să stea singură. Bărbatul să stea singur. Un dictator în relație nu trebuie acceptat

De 4 dec., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Când m-am îndrăgostit la 20 de ani, m-a interesat exclusiv cum mă face celălalt să mă simt. Când m-am îndrăgostit la 30 de ani, m-a interesat cum mă face celălalt să mă simt și cum se poartă. S-a ivit și. La 20 de ani iei conjuncția ca atare. La 30 de ani iei conjuncția în funcție de educație și valori. Într-un deceniu se instalează, ca o a doua piele, obișnuințele. Pielea este creierul exterior al omului. De aceea nu ne punem cu obișnuințele. Cine suportă să-și smulgă pielea?

Într-o relație suportăm smulgeri de piele pe alocuri. Acela este compromisul. Fără compromis nu putem dezvolta un parteneriat. Întâi și întâi acceptăm gândirea diferită de la feminin la masculin. Ei nu ca noi. Noi nu ca ei. Apoi ne punem să cultivăm compromisul. Eu spăl frigiderul. Tu dai cu aspiratorul. Eu gătesc lunea și joia. Tu gătești marțea și miercurea. Un weekend cu părinții tăi. Un weekend cu părinții mei. Etc!

Parteneriatul implică acțiuni pentru celălalalt. Aceste acțiuni pot fi executate cu o cantitate mai mare sau mai mică de neplăcere. N-ai ce să faci, suporți! De ce? Oh, de câți de ce m-am lovit până acum! În special la bărbați. Suporți pentru că e corect. Dacă nu vezi clar corectitudinea, atunci stai singur. Femeia să stea singură. Bărbatul să stea singur.

Un dictator în relație nu trebuie acceptat. Dar relațiile numără dictatori. Fix în acele relații avem de-a face cu o mentalitate de sclav, o parte slabă care nu se recunoaște. De obicei, dar fără a fi o regulă generală, femeile reprezintă partea slabă. Nu admit. De aici ifosele, certurile, cicăleala și bosumflarea. Femeile se bosumflă, dau din gură, cicălesc, dar nu schimbă nimic în comportamentul lor. În continuare gătesc, spală, fac cumpărături, au grijă de copil, adorm nesatisfăcute sexual sau respinse.

Sunt tânără. Am un copil, mai aștept unul. Pentru bătrânețe mi-am alcătuit un plan. După ce pleacă la facultate și Matei din tei, îmi anulez funcția de chelăreasă a casei. Îmi doresc pentru bătrânețe un partener. Îmi doresc să-mi exprim lipsa chefului de a găti, de a da cu aspiratorul, de a. O să reușesc. Ca în orice, exercițiul e cheia. În fiecare zi fac exerciții.

Cu cinism sau fără, vă urez tuturor o bătrânețe înțeleaptă și egoistă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie

De 18 sept., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Replica îi aparține unei fetițe de patru ani. Dar cu ce te-am supărat, draga mea? Te-am rugat să-mi dai gunoiul și am așteptat. Înțeleg, ai ritmul tău. Cererea mi-a ignorat-o grațios. S-a uitat cu coada ochiului la punga de gunoi, mie mi-a aruncat un zâmbet care mi-a dat să înțeleg refuzul și a trecut pe lângă punga de gunoi, pe lângă mine și s-a așezat țanțoș în partea opusă.

Într-adevăr am așteptat după ea. O așteptare care i-a făcut pe ceilalți copii să plângă. Când a cedat, și-a anunțat starea sufletească. M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Am băgat punga de gunoi în ghiozdan și mi-am ascuns zâmbetul. Iau în serios supărările copiilor. Nu râd de. Am distrat eu strașnic adulții copilăriei mele cu dilemele lipsite de importanță ale pruncilor.

Zâmbetul din acel moment a avut altă semnificație. Să dezvoltăm o gramatică a cuvântului supărare. Tot aud despre supărările adulților. M-am supărat. Bineînțeles că m-am supărat! Sunt supărat. Cine? Cine s-a supărat? Un eu oarecare în ceea ce privește numele, dar un eu distinct în ceea ce privește mecanismul de funcționare în societate. Mă refer la un eu reper.

Cei mai mulți se supără pentru că se iau pe ei reper. Eu fac așa. Eu nu fac așa. Bine, bine, dar ăsta ești tu!

Am cugetat o vreme dacă să scriu despre o asemenea banalitate. Oamenii se supără pentru că ceilalți nu le răspund ca-n oglindă. Convingerea că toți cunoaștem această predispoziție m-a ținut departe de subiect. Ce greșeală! Mara are nouă ani și încă îi amintesc seara și dimineața să se spele pe dinți. Repetarea adevărurilor simple e necesară.

Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie, doamnelor și domnilor! Într-o relație amoroasă, pretențiile astea cresc monstruos. Eu te-am sunat, tu nu ai dat măcar un telefon! Puteam să mor în timpul ăsta. Mă simt în măsură să afirm că nu a murit nimeni care a gândit vreodată acest reproș.

Felul de a acționa al unei persoane nu-l obligă pe celălalt la o reacție identică. Avem strămoși comuni cu maimuțele, dar am depășit intelectual și cele mai evoluate primate. Suntem oameni, deținem un creier, iar unii insistă să-l folosească. Alții sunt deranjați de.

Omul se supără. Omul îl evaluează pe celălalt avându-se reper. Dacă eu, de ce celălalt. Comportament nesănătos, încercați să vedeți pericolul care paște în această atitudine.

Înțeleg că m-ați putea judeca pentru subiectul acestui text, ușurel, evident, superficial. Aveți dreptate. Dintre cei care mă citesc, câți v-ați supărat pentru că cineva nu a răspuns după chip și asemănare? Nimeni? Îmi cer scuze. Dacă îmi lăsați o adresă de mail, vă trimit scuzele mele.

Notez înainte de punct. Lăsați deoparte obișnuința de a vă lua drept reper. Pierdeți, suferiți și chiar nu aveți dreptate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Ce anume vă reține în relație, persoana sau obișnuințele din jurul persoanei?

De 18 iun., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Îmi imaginez uneori că mă aflu într-o sală, în fața unui public exclusiv feminin. N-am visat niciodată. Acesta nu este un vis.

Exercițiul se desprinde dintr-o idee care crește pe zi ce trece. Să stau în fața femeilor și să le povestesc despre o viață fără sens, dar satisfăcătoare, pe alocuri fericită. Să le împărtășesc că trăiesc deja o a treia viață și abia în ultima am ajuns să mă cunosc suficient.

Prima viață s-a desfășurat lângă un iubit din facultate. După cerințele sociale și familiale, m-aș fi măritat prin 2006, chiar mai devreme. Nu s-a întâmplat. La final, cel mai greu a fost să-mi alcătuiesc alte obiceiuri. Într-o relație, dezvolți obișnuințe. La despărțire, obișnuințele se simt ca pielea opărită. Vorbesc din experință. M-am opărit în copilărie și am câteva despărțiri dureroase în palmaresul feminin demonic.

A doua viață mi-a dat-o pe Mara. Cu tatăl ei, un Făt Frumos la vremea lui, am construit alte obișnuințe. La despărțire, creierul nu ține pasul cu reorganizarea. Mi-am smuls a doua oară pielea. Prietenii fac parte din cangrenă. Putrezirea unei părți, anume relația amoroasă dintre două persoane, nu este uneori acceptată de prieteni. Nu se despart două persoane, ci o duzină. Ajungi să dai explicații prietenului iubitului, prietenei iubitei, părinților, chiar bunicilor.

O despărțire conține zeci de micro despărțiri. Intensitatea neplăcerilor cauzate de un caracter sau altul pălește. Se întâmplă să uiți de ce ai putrezit în relație. Aici le-aș reaminti femeilor, în sala aia plină fantazată la început de text, că trăiesc o falsă amăgire. Reluarea obișnuințelor și reașezarea în confort nu rezolvă dispariția sentimentelor. Le-aș cere permisiunea să fiu obraznică. Le-aș întreba: Ce anume vă reține în relație, persoana sau obișnuințele din jurul persoanei?

Încă n-am tras o concluzie de ce unii rămân îndrăgostiți, iar alții se devorează până la anularea persoanei. Cel mai mult rezonez cu H.D. Lawrence. Pentru a trece cu vederea neajunsurile persoanei de-a lungul înaintării în vârstă, e necesară o dragoste care face pământul să se miște sub tine la începuturi.

S-a zguduit pământul prima dată când ați făcut dragoste?
Da.
Nu.

Alegeți răspunsul și alungați obișnuințele care nu vă permit să faceți ceea ce este corect pentru propria persoană.

A treia viață m-a apropiat de mine. Cu greșeli enorme pe umeri și cu lecții de învățat am început să-mi pun întrebările corecte. Ce vreau eu să fac?

Ce vreau eu? Eu, femeia. Eu, mama. Eu, prietena. Eu, fiica. Eu, iubita.

Răspund la întrebări. Tai de multe ori în imaginar sau într-un caiet unde mai notez gânduri. În prezent duc o viață fără sens, dar satisfăcătoare. Tot mai mult îndrăznesc să fac ce vreau eu și să-mi asum consecințele. Refuz supunerea și sufăr adesea, desigur!

Viața mea este mai frumoasă cu fiecare zi care trece. Am pariat pe mine. Râd înainte de toate și citesc să fiu o femeie interesantă.

Sunt o femeie interesantă. Tu? Ea? Voi?

Foto: Bogdan Mosorescu

Prietena mea se întâlnește cu iubitul meu

De 9 ian., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

E săptămâna reluărilor. La mulți ani! Un sărut ușor pe obraz. La mulți ani! Nu ne-am văzut de anul trecut, gluma de actualitate. La mulți ani! Prietena mea se întâlnește cu iubitul meu. Exemplu de reluare a unei relații dintre mine și o prietenă.

Trec peste descrierea ochilor holbați. Gândiți-vă la o broască, la un copil mic care a rupt tocul mamei sau a lovit mașina tatălui, la un elev prins în timp ce copia, la un student dependent de cocaină.

Am șoptit uitându-mă în pahar: Cum o să vă salvați prietenia?

De la grija rațională la furia irațională am trecut după ce am sorbit o gură de cafea. Mi-e ciudă, recunosc, când persoanele pierd în fața instinctului sexual. Când penisul sau vaginul cântăresc mai mult ca prietenia. De câteva ori am părăsit discuția. Mă vedeam goală în Piața Unirii. În situațiile dificile, aceasta fiind una dintre, intimitatea dintre două persoane este distrusă. Planurile, speranțele, discuțiile cap la cap, replicile memorabile, privirile misterioase, atingerea, trupurile lipite și transpirate, senzațiile, vertijul dintre două persoane se prăbușesc într-un general nenorocit și nedorit. Nimeni nu mai este special. Instinctul ne indică de fiecare dată accidentul care a fost evoluția și accidentul care a fost și va rămâne iubirea.

Iubim pentru că iubim. Nu alegem, ne trezim proști într-o zi, cu gândurile departe și nepăsătoare de propria persoană. Concentrarea intensă pe celălalt ne face demni de milă sau demni de admirație. Cui îi e sete de iubire, admiră! Cine e pasionat de material, compătimește!

Știi, eu nu am nimic cu ea! Da, înțeleg!

Este vorba despre trădare, umilință și locul doi. Când au discutat despre mine, am căzut pe locul doi. Nimic nu a contat. E ca alungarea din rai!

Chiar este! O prietenie din copilărie s-a spulberat. Un bărbat care s-a dovedit un excelent amant s-a pierdut. S-a închis un cerc. Noroc că viața deține asemenea cercuri închise cu posibilitatea de a se redeschide. Niciodată nu va mai fi la fel! Trădarea și umilința sunt greu de dus.

E săptămâna reluărilor. O prietenă a început anul prost. Personal, în asemenea situații, îmi reamintesc de Boală. Boala este o suferință de care mi-e frică. O consolare parșivă, dar nici nu m-am lansat în cuvinte de alinare.

Nu există alinare. Stai și aștepți să treacă timpul, iar când timpul trece, vrem din ce în ce mai mult și din ce în ce mai puțin. Zice Noica.

Foto: Simona Nutu

Zice Dunia

De 22 aug., 2018 0 Zice Dunia , , , , 0

Am în jurul meu diferite tipologii de femei. Remarcabil este că atrag îndeosebi o trăsătură anume: militantele. Luptă femeile astea pentru niște principii desprinse parcă din teoriile lui Paul Ricoeur. Erudit spus, raționalizează conform unei valori, nu unui scop.

Le pasă prea puțin de ceea ce spune lumea. Urmăresc cu intensitate calitatea și pasiunea în relația lor. Copiii nu le definesc, certurile cu familia nu le întorc din drum, dialogurile cu mine le exasperează. Nu judec, nu le spun ce să facă. Uneori cedez și mă las provocată de semantică. Le ajut să vadă corect sensurile cuvintelor.

În urma unui episod intens cu mine și o militantă, la plecare m-a apucat de mână: Nu pleca, stai! Tu mergi la ale tale, dar eu rămân cu mine! Ce mă fac?!

Dedublarea femeilor militante le face adesea indezirabile pentru măritiș. Ele cu ele se simt extraordinar. Ele cu ele se simt execrabil. Ele se judecă. Ele se iartă.

Ele râd înainte de toate.

Foto: Diana Bodea 

În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata

De 21 feb., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am întrebat de multe ori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi studiat Psihologia. În liceu am avut două mari iubiri: literatura și psihologia/filozofia. Am ales să-mi dezamăgesc profesorul de filozofie care mi-a și comunicat. Te-ai gândit bine? Ești sigură că vrei la Litere?

Mărturisesc că nu am aprofundat subiectul. Mâzgăleam pe caiete și în foi de la prima compunere primită. Cu apucătura asta, îmi era clar că locul meu este la Litere. În secret visam să ajung un scriitor faimos. Destăinuindu-mă prietenelor, mi se părea uneori imposibil, iar alteori ușor de pus în practică.

Când mă uit acum în urmă, mi-e tot mai clar motivul pentru care scriam. Puneam pe hârtie o viață așa cum mi-aș fi dorit-o eu. În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata și o recăsătoream. Au ajuns foile și pe mâinile lor. Nu mi-e rușine să povestesc cum a reacționat fiecare. Prefer să notez că tata a apelat la umilință, iar mama la vinovăție. Să nu mai scrii, mi-ai făcut numai rău cu prostiile tale. Consider că în punctul ăsta am fost dezamăgită de mama mea. La tata renunțasem să mai am așteptări.

Da, am crescut într-o familie patriarhală. O voce, una singură conta în familia noastră. Dispoziția generală era dictată de dispoziția unui singur individ. Noi trei, mama, sora și eu, făceam o alianță slabă împotriva lui.

Defularea prin povești patetice de dragoste în stilul Sandra Brown m-a ajutat o perioadă. Cel puțin nu m-am întors împotriva bărbatului, dar am rămas cu sensibilități. Răspund unor cuvinte, aparent acceptate de convențiile sociale, cu furie și dispreț. Îmi pierd respectul pentru o persoană dacă o aud interzicându-i partenerului o activitate de unul singur. Cum adică să ieși fără mine?, Nu-ți dau voie să mergi în oraș. Etc.

Acceptarea mi-e străină în această situație. Gândesc în felul următor: Cât am fost fată, tata nu mi-a dat voie, mi-a interzis. Nu capul meu a trasat o direcție sau alta. Cât sunt femeie, bărbatul să-mi dea voie, să-mi interzică? Mut exemplul și din perspectiva masculină. Femeia să-i interzică, să nu-i dea voie.

Într-o relație de parteneriat, cu încredere acordată și câștigată, nimeni nu interzice nimic. Fiecare decide cât respect acordă persoanei cu care împarte perna, visele, complexele de inferioritate, frustrările, satisfacțiile, realizările.

Am scris în copilărie pentru a-mi imagina o viață pe care nu o aveam. În adolescență, am căutat atenție. Așa m-am remarcat. Scrisul a devenit ceva distinct al meu. În facultate m-am oprit descurajată de posibile critici. La master am căutat să impresionez. Foloseam toate cuvintele învățate în patru ani de facultate. A urmat potolirea. M-am întrebat: De ce caut așa mult să impresionez niște oameni despre care zic că nu contează pentru mine? Oare contează, iar eu sunt atât de lașă, atât de oarbă?

Stagnarea în interogație m-a ajutat să depistez o atitudine. Răspunsul lipsește. Între timp m-am direcționat să mă impresionez pe mine.

Progresez.

Foto: Simona Nutu

8 Martie: je suis amantă

De 8 mart., 2017 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

E 8 Martie. Să vorbim despre femeie, dar nu despre orice femeie, ci despre amantă. Cu siguranță cele mai multe sunt singure azi, soțul fiind în familie.

De curând mi-am exprimat părerea despre amantă în urma unui comentariu pe facebook la un text despre soție versus amantă. Mi s-a părut nedrept să fie numită WC public și scursură a societății. Și am reacționat. Am lăsat un răspuns și am reamintit evidentul.

Amanta este o persoană. Amanta nu fură bărbatul altei femei, bărbatul pleacă din căsnicie. Amanta, cu principii sau fără, cu un caracter capabil de sentimente generoase sau nu rămâne un individ al speciei umane. Faptul că unii aruncă cu pietre nu ajută triunghiul amoros.

În relație descriem parteneriatul sau ar trebui. Pentru mine e imperativ parteneriatul. Când acuzi o femeie că ți-a furat bărbatul te transformi în stăpân cu puteri dictatoriale. Pentru ca cineva să fure ceva de la tine se impune un act de proprietate. Suntem cumva proprietarul celuilalt? Nu, nu suntem, dar la nivel de limbaj asta exprimăm.

În urma comentariului mi s-a răspuns că ofensa mea vorbește despre mine. Automat am devenit amantă. Omul avea dreptate.

AMÁNT, -Ă, amanți, -te, s. m. și f. Persoană care întreține relații de dragoste cu o persoană de alt sex, fără a fi căsătorit cu aceasta; iubit.

Nu sunt căsătorită, iar convențiile sociale mă situează în această categorie. Cearta nu se desfășoară însă la nivel de limbaj. Cearta are loc la un nivel voit omenos, chiar religios. Soțul și soția s-au cununat în fața lui Dumnezeu, iar ceea ce Dumnezeu leagă, nimeni nu desface. Moise își prostitua nevasta. Căutați.

Când o soție este înșelată și nu dorește să-și asume pierderea, trece la atac. Amanta e responsabilă de suferința ei. Nu ea, nu el, nu ei, AMANTA.

Nu mă pot abține să urlu cât este de greșit. În cazul acesta nevasta greșește. În primul rând bărbatul e cel care greșește primul. Apoi ea. Ei nu și-au gospodărit relația și așa a devenit posibilă apariția unei terțe persoane.

Trei cuvinte puternice: nevoia, interesul, plăcerea. Funcționăm și ne stabilim dinamica după ele. Pentru că amanta se ivește dintr-o nevoie. Cuplurile afectate de amanți și-au discutat nevoile? Unii care și-au dorit relația, da. Alții care nu-și mai doresc relația nu văd rostul unei discuții. Dialogul ajută pentru încheiere. Efectul ar putea fi catartic.

E firesc să ne îndrăgostim. Și e la fel de firesc să moară iubirea. Se întâmplă. Încăpățânarea cu care ne ținem de celălalt ne devastează sentimentele și gândirea.

Nu vorbesc pe lângă subiect. Am experiență. Am cochetat în viață cu situații diverse. Cea mai importantă rămâne despărțirea de tatăl copilului meu. Iar actuala lui iubită, prezența ei, mă liniștește de foarte multe ori. Există o persoană care îl iubește pe bărbatul care mi-a dăruit un copil, are grijă de el și îl distrează. Nu e vorba că-i sunt recunoascătoare, dar fericirea lor îmi schimbă esențial atitudinea.

Fericire! E dreptul fiecăruia dintre noi. Fericirea nu are nimic de-a face cu un jurământ, ci cu o stare de bine. Mai reprezintă celălalt starea dumneavostră de bine? Vă mai treziți dimineața și vă uitați la fața strivită în pernă cu drag? Îi mai dați un sărut pe umăr sau pe spate în timpul nopții când vă trezesc nevoile fiziologice? Mai conduceți o noapte întreagă doar ca să-l vedeți pe celălalt și să faceți dragoste?

Nu?

Atunci poate s-ar impune o evaluare a relației, a căsniciei. Nu susțin sau sugerez despărțirea. Pentru mine o relație presupune muncă, exagerat de multă muncă. Doar că un partener muncește pe partea lui, nu poate să muncească ambele părți. Vă aflați în situația iobagului? A țăranului dependent de stăpân? Prestați munca pe ambele părți, dar fără nici o bucurie? Evaluați!

Și nu mai aruncați vina pe amantă. Responsabilitatea nu-i aparține. Ea iubește aceleși bărbat ca soția. Cum să dai cu pietre că cineva îți iubește bărbatul? O poți aprecia că are gusturi asemănătoare. El poartă o vină. Că duce o viață paralelă. Vreți un vinovat? Îl aveți în persoana soțului.

Apoi urmează detaliile. Detaliile fac diferența. Te-ai analizat? Ai încercat terapia și nu părerile imbecile ale prietenelor frustrate de propria lor viață? O călătorie? O carte?

Încercați tot ce e cu putință și poate divorțul o să devină cel mai bun lucru care vi s-a întâmplat în viață până în prezent.

De la despărțirea mea de tatăl fetiței m-am apropiat mult de mine și de felul meu de a fi. Nu mai întreb dacă știți cine sunteți. Las filozofia deoparte. Sugerez însă să probați mirarea în fața propriei persoane.

Pot eu să depășeșc divorțul?

Desigur! Dacă încetezi să te mai plângi.

Foto: Bogdan Mosorescu

Interesul poate fi sclavia sentimentală

De 12 ian., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Foarte rar am întâlnit cupluri pe care să le plac. Cel mai mult am admirat parteneriatul unor prieteni gay, dar și ei s-au despărțit. O asemenea despărțire aduce, pe lângă o monstruoasă durere, și admirație. Când nu mai este iubire, pleci.

Oamenii stau împreună din diferite motive. Un interes îi ține într-o relație. Sunt conștientă că interes, cuvântul, vă duce cu gândul la factorul economic. Nimic mai greșit. Fiecare persoană este purtătoare de interes la un moment dat pentru un alt individ. Interesul suportă un ansamblu de elemente.

Interesul poate fi fericirea unui copil. Interesul poate fi o casă moștenită. Interesul poate fi menajul casei. Interesul poate fi sclavia sentimentală. Interesul poate fi o promovare în carieră. Interesul poate fi descoperirea Americii într-o haină de la Chanel. Interesul poate fi nevoia de afecțiune. Interesul poate fi alinierea în fața convențiilor.

Etc.

Îmi făceam mustrări de conștiință că judec. Asta până mai ieri deoarece hotărâsem să nu mai fac asta. Să judec persoane și situații. Între timp mi-am îndulcit raționamentul. Indiferent de nobila mea decizie, observ în jurul meu, pe A și B, pe X și Y, pe Alfa și Omega. De fiecare dată am simțit balanța cum se înclină. Ca un martor mut, am stat lângă stăpâni și supuși. Un stăpân, un supus fără a arăta cu degetul bărbatul sau femeia.

Relațiile se compun dintr-un stăpân și un supus. Rar, ca prietenii mei gay, am întâlnit parteneri. Când într-o relație bărbatul e stăpânul, m-am amuzat de atitudinea lor compensatorie în fața femeii. Gândirea patriarhală e reparată prin gesturi nenaturale și bombastice de simpatie. Aș putea să jur, dacă nu m-ar împiedica mândria și cenzura, că și în relația mea am parte de compensații. De fiecare dată când s-a întâmplat să fim pe același loc mai multe femei iubite, eu în prezent, altele în trecut, am primit asigurări de afecțiune printr-o mână care se odihnea pe genunchiul meu, un sărut pe frunte sau o îmbrățișare scurtă. M-am enervat și l-am admirat în același timp. O să învăț și eu lecția asta.

Port în palatul minții multe asemenea relații. Povestind despre, nu emit o judecată. Mă întreb, cu disperare, dacă iubirea, sentimentul nobil al rasei umane, are puncte comune cu prostia. Parcă ne naștem cu toții nesătui de iubire, iar la primul semn de afecțiune ne lepădăm de orice raționament. Femeile acceptă agresivitatea, bărbații suportă umilințe în numele iubirii.

Ce detestabilă simțire, îmi zic uneori. Mă simt trădată de iubire pentru că îmi anulează gândirea. Și ce e greșit să-ți dorești un parteneriat? Să ai lângă tine pe cineva care îți respectă gândirea și nu te respinge că nu te supui unor convenții?

Ce naiba e greșit de acceptă oamenirea, în numele iubirii, umilințe, dureri și jigniri?

Or să zică unii că atunci nu e iubire. Uite fleoșc! E iubire când se schimbă întreaga dimensiune a ființei pentru că celălalt a încetat să te mai iubească. Dar nu asta mă interesează pe mine. Mă interesează cum să ne activăm gândirea când iubirea ne umilește.

Mă mai interesează, dacă îmi stă în putință, să transmit că partenerii cresc împreună. Rar intrăm într-o relație egali intelectual. Datoria partenerilor constă în a augmenta capacitățile celuilalt, iar dacă observăm că începem să ne ducem la vale, să dăm bir cu fugiții.

Acceptabil în numele iubirii poate fi stagnarea, dar deteriorarea ființei este de neîngăduit. Nu trăim în Siria să iubim pentru hrană și adăpost. Trăim într-o țară civilizată, indiferent de gradul de corupție, și avem datoria să iubim cu capul.

Iubirea cu capul creează relații bazate pe respect și bunăvoință.

Căutați-vă iubirea, dar creșteți un coechipier.

Foto: Diana Bodea

Dacă tu și eu, noi am fi un zeu

De 7 dec., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

img_9909-2bDupă ani de zile de întâlniri, după câteva relații care m-au ajutat să cresc, după unele greșeli monstruoase, după zeci de cărți de psihanaliză, am înțeles ce nevoi am eu într-o relație.

În primul rând am descoperit niște cuvinte esențiale pentru individ: nevoie, interes, plăcere, neplăcere. Le-am aplicat și am înțeles dinamica vieții psihice, sociale și economice.

În paradigma feminin-masculin îmi pare necesară flecăreala de la sfârșitul fiecărei zile. Ce ai făcut azi? Ce ți-a plăcut? Ce nu ți-a plăcut? Ai schimba ceva? Etc. La un pahar de vin, în timpul mesei, la televizor cu o cutie de ciocolată lângă, în pat, discuția se impune. Știu, pare că vin cu o banalitate, dar la mine nimic nu a decurs firesc.

Mă interesează contactul partenerului cu persoanele din categoria mea de gen. Mă interesează ce gândește el despre. Mă interesează să povestim. De ce? Pentru că interesul meu constă în a avea un prieten bun în bărbatul de lângă. E util să-ți mărturisești geloziile și fricile în cuplu. Rostite, nu se mai transformă în monștri cu ochi verzi. Gelozia concurențială se desprinde din pasiune nu din boală grea.

De obicei aceste discuții se poartă în haite separate, femeile cu femeile, bărbații cu bărbații. Detest tendința asta de separare, deși îmi plac grozav ieșirile cu fetele. Măștile individului pentru fiecare situație mă întristează. Am priceput cum ajungi să deții un număr impresionant de măști, dar motivele sunt de cele mai multe ori superfluu. Pentru a evita o ceartă, pentru că nu înțelege, pentru că te flatează atenția, pentru că iubirea este și ea la kilogram.

Pentru a evita o ceartă: cearta are efecte terapeutice.

Pentru că nu înțelege: nu încerca să gândești pentru celălalt. O dată te consideri mai bun ca el, a doua oară îi refuzi un prilej de a raționa.

Pentru că te flatează atenția: imaturitate.

Pentru că iubirea este și ea la kilogram: nu există vinovați, doar sentimente nepotrivite.

Prietenii sau prietenele s-ar putea să nu înțeleagă. Dar de ce să-i povestești tot? Pentru că interesul meu urmărește fericirea persoanei de lângă. Ajung la plăcere. Îmi place intimitatea dintre două persoane. Tu și eu, eu și cu tine, dacă tu și eu, noi am fi un zeu!, zice Nichita Stănescu.

Pe termen lung, dacă am înlăturat pașii de mai sus ajungem la neplăcere, nefericire, depresie, boală, răutate. Trăiesc pe lumea asta babe și moși răi, și bătrâni și bătrânele care te încălzesc sufletește. Întotdeauna știm ce avem de făcut într-o relație. Știm chiar dacă nu acționăm. Motivele fiecăruia diferă. Mulți stau pentru copii, și mai mulți stau pentru creditele la bancă, o parte pentru confort și altă parte în numele iubirii.

Nu îndemn pe nimeni să aleagă singurătatea în locul unei familii, dar familia semnifică siguranță, acceptare și joacă. Dacă nu le aveți pe astea, cum anume vă simțiți? O întrebare retorică. Oamenii s-au îmbolnăvit reciproc de sentimente. Refuză rațiunea de frica emoțiilor.

Lăsați și mintea să vă ghideze în viață, sentimentele nu sunt de neprețuit. Educați-vă pentru relația de cuplu și scopul să fie firescul.

E firesc să stai lângă cineva care îți oferă siguranță, te acceptă și se joacă cu tine.

Nu uitați de joacă.

Joc și joacă, joc și joacă!