Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "relații"

Unele femei confundă amantul cu administratorul

De 2 sept., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dețin două perechi de mănuși de latex. Sunt galbene. O pereche se află la apartament, alta la Făt Frumos. Funcția lor este să-mi protejeze mâinile, dar mai ales manichiura. În timp, gestul de a-mi pune mănușile a ajuns să semnifice un stimul. Mintea pornește. Dacă spăl vase înainte de a mă așeza la laptop să scriu, atunci reproduc. Articolul are cap și coadă.

Afară e tot cald și dimineața mă trezesc cu mâinile umflate. Frecvent trăiesc senzația că ceva încearcă să-mi iasă prin piele. O să măresc consumul de apă. O să-mi storc lămâie în paharul de apă. Povesteam cu un prieten despre senzația asta a mea și am început să râd. Nu mai râde cu atâta poftă, nu am zis nimic amuzant. Jesus!

Relațiile presupun asta, așteptări. Ea să știe pentru că este femeie. El să facă pentru că e bărbat. Pfui! Am alungat acțiunea și pasivitatea din teoria femininului și masculinului. Paharul de apă l-am golit fără să-mi dau seama, iar jumătatea de felie de lămâie mi-a provocat o grimasă. Dacă nu au verificat ambalajul pentru coajă? Pe unele scrie că nu e permis să consumi coaja.

Ce spuneam? Tu spuneai. Habar n-am, oricum nu contează. Uneori și eu m-am surprins cu asemenea așteptări. Să-mi repare laptopul, de exemplu. De ce? Pentru că e bărbat. În jur am luat seama de convingerile pe gen. El să facă pentru că e bărbat. Ea să facă din același motiv.

Relațiile sunt complicate. Ultima gură de cafea mi-a desfătat papilele gustative. M-am fâstâcit în scaun de la înghițitura plăcută. Am simțit cum alunecă pe gât și cum se împrăștie în cele mai mici vase de sânge. Unele femei confundă amantul cu administratorul.

Lipsa apei pe o zi de vară duce la deshidratare și discuții intenționat banale. Tocmai acest banal ne umple viața de drame. O dramă este motivația greșită. De câte ori nu am auzit din gura femeilor, de câte ori?! M-am săturat să fac totul singură! Las deoparte masturbarea. Prea puține vorbesc despre sau îi acceptă necesitatea. Mă refer la dus gunoiul, reparat mașina, schimbat becuri etc.

Câtorva am avut ocazia să le răspund. Confunzi bărbatul cu administratorul. Te culci cu instalatorul sau cu electricianul? Atunci de ce plătești cu sex bărbatul gospodar? Unele femei își iau asemenea angajamente. De aceea lumea o să aiba parte până la sfârșit de infidelități.

A fi în lume presupune multă bătaie de cap. Filozofii încă dezbat. Dacă e să aleg o singură bătaie de cap, aș merge pe loialitatea de sine. Ce vrei tu? Ce trebuie să faci instinctual. Ce ar fi bine să faci religios. Omul modern rațional nu mai are nimic din cele două atitudini.

Omul modern rațional nu se mai lăsă pătruns de propria importanță și nu se mai lasă călcat în picioare. Omul modern rațional să ridică în picioare și urmează să facă primul pas.

Așteptările nu ne ajută să râdem, iar eu mi-am propus să râd înainte de toate. Eu renunț la.

Foto: Zenobia Lazarovici

Prietenele, femei cărora îmi permit să le cer tăcerea

De 12 aug., 2019 0 Călătorii , , , , 0

După cinci zile petrecute la munte, drumeții prin Apuseni, am avut nevoie de două zile de repaus. Am întrerupt orice activitate și am socializat prea puțin. O să vă povestesc despre. Sunt pusă la curent cu situația actuală a stațiunii Stâna de Vale, un loc care produce o impresie penibilă călătorului.

Las deoparte actualizarea curioșilor pentru moment. Prefer să descriu senzații și sentimente legate de copii și relații. În fiecare dimineață beam ceaiul, urmat de cafea, pe terasa cabanei. După câteva zile petrecute cu copiii, Mara mea împreună cu doi prieteni, o fetiță și un băiat, într-un moment anume i-am privit cu afecțiune și admirație, dar gura mea a articulat: Ce copii nesuferiți avem! Prietena mea, un caracter flegmatic, cu tact în acțiuni și vorbire, a răspuns: Crezi? Tu nu i-ai văzut pe alții cum se poartă!

Are dreptate! Mara a intrat în colectivitate de șapte ani. În toți anii nu m-am apropiat de nimeni cu copii. Mi-am preferat prietenele cu copii, femei cărora îmi permit să le cer tăcerea. Pur și simplu să tăcem împreună. E cel mai mare câștig într-o relație de prietenie.

Pe munte, pe poteci sau drum forestier, pe trasee de trei ore sau pe distanțe scurte, ne-am permis să discutăm vrute și nevrute. Să începem un subiect, să pierdem șirul, să râdem zgomotos, să tăcem fără explicații, să ne încrâncenăm, să plângem.

Întotdeauna împărtășesc opinii. Mi-am făcut o părere auzită în munți, o concluzie. Într-o relație, indiferent de gen, indivizii caută să se impună. Unii acționează că trebuie. Au preluat modele și tipare. Alții urmăresc interesul propriu. Și unii, și alții reproșează în loc să rostească ce anume le place sau displace, ce îi doare sau ce îi face fericiți. Rar descoperi persoane sincere cu ele și cu ceilalți.

Bărbații au gesturi și expresii anumite în relațiile cu femeile.

Femeile așteaptă gesturile și expresiile anumite.

Cum să ne înțelegem dacă nu cultivăm franchețea?! Dacă nu scăpăm de odiosul sentiment că partenerul ne va părăsi dacă nu-i facem pe plac?! Blocajul acesta ține cupluri și cimentează mariaje, dar nu provoacă momente de mulțumire sufletească intensă.

Am purtat discuții pe munte și la poale. Ne-am privit copiii cu admirație și cu iritare maximă.

Femei curajoase, a concluzionat prietena mea când a privit muntele de pe care coborâsem. Curaj să fie?! Personal susțin lipsa de supunere în tipare.

Am mers pe munte din admirație pentru peisajul carpatin. Un copac pe un deal, un râu care trece pe lângă o pădure de brazi, gardurile de lemn, fragii de pe marginea drumului, lumina soarelui printre trunchiurile copacilor, păsările și greierii, stânele și câinii lor. Mă fac fericită.

Caut să mă fac fericită, nu aștept să mă facă alții.

Munții Apuseni au această putere. Mergeți, încercați, urcați, priviți cât mai puțin poalele, dar despre asta, într-un text viitor.

Despre anularea educației într-o criză de nervi

De 18 sept., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cititorii au ales. O să urmeze un articol despre anularea educației într-o criză de nervi. Prima dată o să mă ajut de Marele Atlas ilustrat al Corpului Uman. O să notez despre emoții. NU SĂRIȚI PESTE!

Funcțiile emoțiilor depind de sistemul limbic, alcătuit din mici structuri dispuse sub forma unui inel. Elementele componente ale sistemului includ nucleul amigdalian cu aspect de migdală, hipocampul, un pliu curbat de țesut denumit girus cingular, hipotalamusul și talamusul. Așezate în bucle în jurul trunchiului cerebral superior, aceste componente guvernează întreaga gamă a emoțiilor umane – bucurie, mânie, teamă, iubire, dorință. Influențează capacitatea unei persoane de a percepe. Comunicarea dintre sistemul limbic și cortexul prefrontal contribuie la reglarea emoțiilor.

Mi-am făcut lecțiile. Modelul meu este Freud. Freud a studiat Sistemul Nervos Central. Fascinat de creier, a terminat facultatea cu o întârziere de 3 ani. Pentru detractori:  a neglijat alte discipline, aborbit de activitatea creierului.

Motivul pentru care v-am testat răbdarea cu aceste informații o să vi-l dezvălui imediat. E necesar să vă reprezentați emoțiile ca reacții fiziologice înainte să le ascundeți sub însușirile fizice, morale și intelectuale.

Când suntem copii, resimțim emoțiile, dar nu le controlăm. Crizele copilăriei au faima lor!

Când devenim adulți, resimțim emoțiile și le gestionăm. O emoție nu poate fi controlată. O emoție provoacă accelerarea bătăilor inimii, lacrimi, greață. Educația intervine în funcție de caracter. Unii aleg să-și ascundă reacțiile și să braveze cu forța lor. Mulți adoptă ipocrizia. Se cred prea buni pentru primitivele emoții. Câțiva le trăiesc ca atare.

A trăi o emoție ca atare nu înseamnă nici să te arunci pe jos ca un copil, nici să ții în tine ca un om mare. Lăsați-o să existe: inima bate repede, ochii se umezesc, greața sau oricare altă manifestare. Gândurile neplăcute, astea ne îngrijorează, nu emoția din fața unui cățeluș, verbalizați-le cu claritate. Nu mai urmăriți demnitatea!

La mine bătăile inimii sunt atât de puternice că uneori verific în jur dacă mai sesizează și altcineva. Mi se întâmplă în special când urmează să vorbesc în public sau când stau lângă persoane antipatice mie. Zboară pe fereastră toate informațiile de mai sus. Ce dacă se activează girusul cingular pentru că sunt eu frustrată? Ce contează că eu doresc o atitudine calmă și indiferentă? Lectura de specialitate m-a ajutat să înțeleg, dar nu m-a transformat în eroină.

Gestionez greu spre deloc relația mea cu familia tatălui Marei. Există acolo câteva persoane care fac abstracție de mine ca mamă. Deja reacționez: un ghem la stomac și imediat greață. A început și inima să bată în timp ce scriu. Mă enervez instant. E dificil să nu mă afecteze comportamentul lor când refuză să accepte că Mara este copilul meu și al unui membru din familia lor, nu copilul meu și al lor. Faptul că au greșit colosal față de mine, nu i-a făcut să se retragă, ci să mă disprețuiască mai mult. Ce am făcut eu când am auzit că au fost la urgențe cu copilul meu fără să mă anunțe? I-am înjurat la tatăl Marei. Pe ei îi privesc doar cu dispreț. Toată educația mea a ajuns sub preș. Vă mărturisesc că nici nu prefer altfel. Unele persoane nu merită nici un efort, mai ales când provoacă suferință cu intenție.

Nu ascund niciodată ceea ce simt. Arăt clar. Îmi controlez limbajul în unele situații, dar în fața prietenilor mei înjur. În confortul relațiilor mele revin la primitivism și e sănătos. Fără defulare, scade imunitatea. Cortizolul este un inhibator puternic al sistemului imunitar. ”Hormonul de stres” crește tensiunea, iar uneori se asociază diferitelor boli fizice.

Le sugerez tuturor apropiaților mei și în special copilului meu să spună ceea ce simt oricât de neplăcut ar fi pentru celălalt. O singură condiție să îndeplinească: să rostească într-o manieră neutră, fără să folosească cuvinte urâte. Asta nu înseamnă că celălalt nu va fi jignit. Majoritatea luăm lucrurile personal, iar apoi desfășurăm o întreagă dramă despre răutatea și insensibilitatea celuilalt. Dar copilului meu îi este permis în confortul casei să folosească cuvinte urâte pentru a se elibera. Nu a fost cazul, are abia 8 ani. Dar acesta e spiritul casei. Detest ipocrizia și măștile inutile! Prefer sinceritatea și mănușile de catifea pentru cine merită. Da, puteți și să vă chestionați dacă meritați efortul altor persoane.

Eu îmi măsor pretențiile după fapte. Cât am dat, cât am investit. Iar acolo unde am dat și am investit nu va exista ipocrizie. O să-ți reamintesc tot și o să aștept la fel. Iar dacă nu primesc, ușile se închid. Am închis multe uși. Dar s-au deschis tot atâtea. Relațiile sunt o sursă de suferință. Top 3 după Freud, imediat după dezastrele naturale și boli.

Nu faceți din relațiile dintre oameni calamități naturale. Animalul din noi doar doarme. Nu-l treziți prin ignoranță. Treziți-l de nevoie! Când sunteți loviți, loviți înapoi!

Din nou, ăsta e spiritul casei imediat după ce râdem înainte de toate!

Notă: Sper că nu am dezamăgit cititoarele care au solicitat acest subiect.

Foto: Bogdan Mosorescu 

Un blog creat pentru un câștig facil aduce mult cu o găinărie

De 13 iun., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Recent am participat la o nuntă. Pe mire l-am cunoscut la Schimb de cărți, un proiect inițiat de Andrei Roșca. Mulți n-ați auzit de Schimb de cărți și nu știți de unde să-l luați pe domnul menționat. Bloggerii vechi au habar despre ce vorbesc, iar novicii s-ar putea să nu găsească nici o utilitate informației.

Aduc în discuție Schimb de cărți pentru ce a ajuns să reprezinte pentru unii dintre noi. Fără desfășurarea acestei activități, viața mea ar fi avut o altă direcție. Richie, mirele numit, a vorbit la lansarea cărții mele Un vis de-o zi. Concluzie:

Schimb de cărți a prilejuit întâlniri edificatoare între persoane. Ce am ajuns unii pentru alții și ce am făcut unii pentru alții. Participarea la celebrarea dragostei dintre Richie și Elena a ținut de o înțelegere clară a relațiilor interumane. Relațiile dintre oameni se construiesc în timp cu momente de liniște și momente fulger după aprecierile lui John Stuart Mill.

La petrecere, după sărutările date și luate, am întrebat unde îmi este locul. La masa bloggerilor, Dunia. Fix acolo, într-o jumătate de oră, s-au adunat persoanele acelor ani când nu eram mamă. Schimb de cărți de pe vremuri, anii de pionierat ai bloggerilor români, vechii partizani ai defulării pe platforme sociale. Dintre toți, doar tu ai mai rămas, Dunia! Nimeni nu mai scrie.

Aș dori să răspund la această observație. Într-adevăr am rămas oarecum singură. Nu reprezint o veche gardă, o anumită mentalitate sau o societate aparte. Scopul a rămas același: exercițiu de scris. Să scriu și să citesc am vrut în 2006. Să scriu și să citesc vreau în continuare. Am adăugat o firmă, un SRL. Scriu să mă întrețin. Să schimb calorifere, să recondiționez parchetul, să-mi cumpăr adidași de la Glăvan și rochii de la designerii preferați, Bobar, Oianu, Bardash, Schrotter, să văd lumea, să vizitez cu Mara marile muzee ale lumii și sălile de filarmonică.

Schimbarea petrecută în timp ține de supraviețuire. Citesc ca să visez. Scriu să mă dezvolt. Citesc să adun informații pentru clienți. Scriu să prestez servicii.

Prioritar a fost mereu scrisul. Motivul pentru care am rămas oarecum singura care scrie. Motivul să vă pună pe gânduri dacă sunteți la început. Un blog creat pentru defulare s-ar putea să nu reziste în timp. Un blog creat pentru un câștig facil aduce mult cu o găinărie (= afacere ilicită măruntă). Ce clienți preferă găinarii? Un blog creat în adolescență are forța mărturiei. Ajută la dezvoltarea sinelui.

Subliniez că motivul este esențial și reprezentativ pentru meserie. Dacă peste 10 ani ne așezăm la o masă, câți dintre noi or să mai scrie?

Scrisul ține de exercițiu. Răspund unor revoltați imaginari.
Scrisul mai ține și de felul de a fi. Câți sunteți scris, câți sunteți negustori de scris?!

Discutăm peste 10 ani.

Foto: Simona Nutu

Femeile preferă critica în locul discuțiilor rodnice

De 13 nov., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ajung rar în cluburi de noapte. Motive sunt multe. Primul ține de mamiceală. Am născut, iar sâmbetele și duminicile și-au pierdut vechile semnificații. A devenit legendă dormitul până târziu. Al doilea motiv are legătură cu muzica. Adevărat, nu m-am străduit prea mult să-mi placă muzica cu fragmente repetitive și sunete sintetizate, house pe numele ei, dar recunosc că nu o suport și mă irită peste măsură.

Când ajung, am următoarele pretexte: partenerul, prietenele și uneori munca. Ultima dată s-a datorat partenerului. Bărbat fără copil, el trăiește vremurile unor duminici petrecute până târziu printre cearșafuri. Am acceptat invitația fără murmure de protest. Fac parte din categoria femeilor care consideră că o relație are succes dacă muncești la ea. Îmi permiteți o metaforă. Trudești pe câmp, ai toamna roade. Pe lângă asta, o bătrânică în parc, în timp ce-mi privea admirativ picioarele, mi-a mărturisit: Dacă m-ar mai ține picioarele, dacă aș mai fi femeie tânără, aș mai dansa o oră în plus după ce aș simți că nu mai pot!

Sâmbătă seară nu m-am plâns o secundă de durerea de picioare. Am suportat tocurile gândindu-mă la bătrânica din parc. Am privit cu atenție în jurul meu. Femei frumoase. Bărbați frumosi. Fete tinere: exagerat de aranjate, doar aranjate, comune. Fete bete mergând pe pereți. Femei cu botox. Femei cu colagen în buze. Femei cu botox și colagen. Băieți cu pantaloni skinny și gleznele pe afară. Băieți grași. Băieți cu barbă. Bărbați cu ceafa lată. Femei și bărbați trecuți de 40 de ani și negându-și vârsta.

Clubul adună reprezentările despre frumusețe, iar eu am dorit să indic în mod special fiecare înfățișare. Ce ne displace și criticăm, dar și ce ne place și admirăm.

Mulțimea formată din eternul feminin, sexul tare și bisexuali m-a făcut să mă întreb: Unde mai pot femeile trecute de 30 de ani să întâlnească bărbați, viitori parteneri, viitori tați în afară de club? Cunosc multe femei de 30 de ani singure. Femeile intelectuale, cu caracter protestatar, zice Jung, discută adesea acest aspect: Unde să cunoască bărbați?

După 30 de ani, mai mult ca niciodată la femei, totul devine personal, dar țin mortiș să fie obiective. Le arată bărbaților ce, cum, unde și când greșesc. Lovesc puncte nevralgice. Tot Jung zice că asta preferă femeile, critică în loc să poarte discuții rodnice.

Vizualizez deja câteva persoane de sex masculin împăunâdu-se. Puțină răbdare. V-ați întrebat vreodată de ce procedează așa femeile? Eu o să vă spun, dar nu-mi aparține observația, tot Jung se face vinovat. Femeile doresc să forțeze superioritatea bărbatului, să-l facă vrednic de admirat.

Femeile sunt fetițe deghizate, dar fără o figură autoritară de stimat. Astfel ne stricăm cheful și râdem unii pe seama altora. Femeile disprețuiesc blugii skinny ai bărbaților, bărbații ocolesc întâlnirile cu doamnele cicălitoare și exagerat de umflate cu botox. Cedează. Ei cedează, ele rămân fără un obiect vrednic de admirat.

M-am gândit la toate astea sâmbătă seară la Fratelli. Mi-am propus să scriu un text despre. Să alcătuiesc o listă cu sugestii pentru întâlniri. M-am întins la vorbă și o să închei, dar sunt șanse mari să revin asupra subiectului. Clubul rămâne pe primul loc. Poate o să facem împreună lista. Vedem!

Foto: Simona Nuțu

Ăștia oameni am fost

De 25 iul., 2017 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am întâlnit cu splendoarea de Zenobia săptămâna trecută la o limonadă care s-a transformat în câteva pahare de Aperol și Hugo. Printre sorbituri și fumuri de țigară, culoarea a ajuns un subiect. Sugestia Zenei pentru cei cu personalitate, roșu cu fucsia, a declanșat o amintire: o ceartă între mine și o prietenă datorită alăturării acestor culori.

Dar ce prietene ai și tu ca să vă certați pentru așa ceva? Aproximativ cuvintele ei. O ușoară panică la interior m-a făcut să rostesc grăbită: Noi ne certam pe orice subiect.

Am rămas pe gânduri, iar acum nu fac decât să defulez. Nu a fost prima dată când mi s-a pus o asemenea întrebare desprinsă dintr-o istorioară personală cu persoane din copilărie. În trecut respingeam observația și îmi aranjam sentimentele pornind de la presupunerea că ceilalți nu au cunoscut niciodată adevărată prietenie. Se înțelege că eu da.

Dar zilele astea nu am putut să mai ignor numitorii comuni, mirarea și formularea identică legată de relațiile mele de prietenie.

Cu cea mai nouă atitudine a mea, m-am aventurat la o analiză. De câteva luni persistă senzația că mă aflu după un perete de sticlă în orice dialog purtat. Rar spre deloc persoana mea suportă supărări sufletești sau disconfort psihic. Discuția, oricât de neplăcută, nu-mi deranjează personalitatea. Bag de seamă cum interlocutorul înlocuiește stări, neasumare, nervi, căutare de vinovați, chiar insulta voalată. Zâmbesc și mă întreb cum să gestionez toate astea. Cum? Am ajuns, datorită lecturii de specialitate, să mă cunosc foarte bine și nevoile să-mi fie prioritare, dar nu pot să stabilesc o comunicare. Mă plictisesc și refuz să-mi consum energia. Nu sunt deșteaptă, dar nu sunt nici proastă.

Am citit intens în ultimii 5 ani psihanaliză, iar acum culeg roadele. Consecințele se traduc într-un comportament nepărtinitor.

La observația mai multor persoane străine privind relațiile mele de prietenie, ce prieteni am avut, răspund: ăștia oameni am fost!

Când am venit la facultate, nu puteam să aștept în fața unui bar, refuzam să intru singură oriunde, nu puneam întrebări, duceam certuri pe orice alegeri personale dacă acestea încălcau niște convenții: pantofi roșii și geantă fucsia sau un păr aranjat cu placa după modelul Tinei Turner. Rușinea și lipsa stimei de sine ne-au pus la grele încercări. Până ieri aproape, vorba vine, m-a interesat un vinovat. Azi prea puțin îmi pasă de culpabilitate. Vârsta, educația, relațiile, cărțile m-au învățat importanța deosebită a măsurilor.

Descoperim punctele slabe, stârpim sentimentul de vinovăție și renunțăm la firescul cu care aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalți. Începem să ne asumăm și să muncim cu ce avem.

Și toți avem frustrări. Asta nu e o jignire. Frustrările semnifică neplăceri. Crește cineva fără? Trece o zi fără? Avem vreo relație fără? Nu.

Imposibilitatea anulării frustrărilor, asta dacă nu faceți parte din categoria persoanelor cu convingeri de elefanți roz, nu exclude luarea măsurilor.

Vă mai spun ceva la fel de eliberator, trăirea în trecut e ceva comun, nu o excepție. Asta dacă cineva vrea să vă atingă cu replica usturătoare: nu te mai lăsa afectat de trecut! Puteți face față trecutului mult mai bine dacă-l lăsați să iasă ori de câte ori se ivește și nu-l ignorați.

Lipsa unei rețete universale nu ne împiedică de la luarea lucrurilor ca atare, fără intensitatea reprezentărilor. Mulți vă ghidați după reprezentări culturale, iar ele reprezintă un fel de boală. Stați lângă o persoană pentru ceea ce este, curățată de orice adăugări ale imaginației. Da, multe persoane or să vi se pară plictisitoare fără pretențiile sociale, dar există posibilitatea să deveniți voi mai interesanți prin verificarea unor sentimente autentice.

Înțeleg, nu e pentru oricine, dar măști cad în fiecare zi. De ce să nu fie și una dintre cele purtate de tine, de ea, de el, de voi toți care mă citiți?!

Încercați!

S-a întâmplat să nasc pe 14 februarie

De 14 feb., 2017 5 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-aș dori să dau ceva mai departe azi.

Sărbătorim sau nu Sfântul Valentin, în jurul nostru se ivesc inimioare, flori sau cereri în căsătorie. Personal descriu niște etape cu această sărbătoare. Am disprețuit-o la început. Am crescut cu Dragobetele. Încă îmi amintesc o pereche de cizmulițe negre pline cu urme de pantofi de la joaca de-a cine calcă primul. De la dispreț am trecut la respingere. De ce să celebrez eu, o româncă, o sărbătoare americană? Respingerea am transformat-o în indiferență. Iar în 14 februarie 2010 am născut. Până la urmă o să fiu veșnic îndrăgostită la această dată.

Sărbătoarea americană a devenit parte din viața mea. Eu o numesc însă Mara. 14 februarie semnifică doi ochi mari, căprui care știu să zâmbească.

Mă consider norocoasă. Un copil m-a scutit de toate pretențiile unei zile încărcate de datorii de dragoste. Așa se poartă unii, de parcă au datorii în relații, iar 14 februarie ajunge dată scadentă.

Aș vrea să vă spun că e firesc și uman să aveți, chiar și în această zi, sentimente puternice de ostilitate sau o atitudine dușmănoasă față de partener. Religia impune altă conduită, fanaticii optimiști de asemenea, dar vă jur că e normal. Nu păcătuiți, nu atrageți nici o karma. Oamenii descriu ambivalența. Poți să-ți urăști părinții, frații, soțul sau soția. Iubirea e tot acolo. Mi-ar fi plăcut să existe cineva în copilăria mea care să-mi fi spus și mie. Sentimentul de vinovăție nu ajută, iar o stimă de sine călcată în picioare greu mai poate fi recuperată.

Recuperez de ani de zile, iar uneori defilez cu un complex de superioritate pe care puțini îl percep așa cum este în realitate: o apărare. Mă apăr de foarte mult timp. O să las puțin garda jos. Mara mea împlinește 7 ani și sunt puternic emoționată și îngrijorată. Oare mi-am făcut datoria în acest timp?

Asta e întrebarea mea de 14 februarie.

Orice simțiți azi, iubire, ură sau dispreț pentru cel iubit, e normal. Suntem oameni. Nu suntem monștri, manifestăm neplăceri, nu suntem nobili, manifestăm bunăvoință. Toate se găsesc în noi.

Vreți inimioare de 14 februarie? Acoperiți-vă de inimioare. Nu contează ce comentează cutra din stânga sau dreapta. Vreți să vă trageți pătura peste cap și să închideți telefonul de 14 februarie? Nu așteptați aprobarea nimănui.

Cum celebrăm fiecare ține de nevoi. Și cu siguranță nu avem cu toții aceleași nevoi.

Cu drag, o îndrăgostită!

Foto: Adrian Oncu

Fac ce vreau eu

De 28 ian., 2017 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dintre toate episoadele ultrabanalei mele vieți căsătoria m-a speriat cel mai tare.

Așa începe capitolul 38 din monumentalul, și mă refer la dimensiune, Solenoid semnat de Mircea Cărtărescu. O să mă joc puțin de aici.

Îmi place nespus jocul și joaca. V-am mărturisit într-un text trecut că în sfârșit sunt un copil fericit. Îmi pare rău pentru toți care au uitat cum e să fii copil. Nu merg pe urmele autorului și declar că m-a speriat căsătoria. Consider căsătoria o lecție.

Mă îndepărtez puțin de autor, dar rămân lângă subiect. Sunt foarte curioasă de acel fac ce vreau eu rostit de unul dintre parteneri când simte că pierde controlul propriei vieți. Eu l-am rostit de câteva ori și mi s-a spus de câteva ori.

Fac ce vreau eu!

Mă doboară mila în secunda următoare. O compasiune stânjenitoare mă paralizează. Strigătul fac ce vreau eu mi se pare atât de firesc. De ce oare a simțit nevoia celălalt să mi-l arunce în față dacă eu îi dau dreptate? Pentru că are dreptate. Am încercat să aduc argumente în discuțiile purtate pe acest subiect.

În copilărie plecăm de acasă de mână. În tinerețe închidem ușa după ce dăm explicații părinților. Unde mergem, cu cine mergem, când revenim, am consumat alcool, am cedat plăcerilor sexuale, am înjurat? Parcă ne naștem datori de a da explicații. Veșnic cineva are ceva de comentat. Când devine viața ta de fapt viața ta?

Eu nici nu știu dacă am avut sincer vreodată viața mea. Am plecat din casa părintească la facultate. Un an de zile, primul an de facultate, am ieșit cu diverși băieți, iar din anul doi am fost mereu într-o relație sau alta. Exact! Mereu cineva m-a ținut de mână, întotdeauna cineva m-a întrebat unde merg și cu cine. Capul meu a făcut ce a vrut el, dar a suportat consecințe.

E corect ca fiecare individ în parte să facă ce dorește el. Să-și simtă și să-și exploreze libertatea. Să iasă pe ușă și să plece pentru că așa dorește indiferent de oră.

Când ești femeie singură sau bărbat singur faci asta. Avanjatul burlacilor și al femeilor singure. Intrați într-o relație, nostalgia lui fac ce vreau eu se manifestă prin acele furii din senin. Și i le arunci în față celuilalt. Nu-l apuci de mână și îi spui pe un ton prietenos că îți simți gâtul de bărbat sugrumat, ci bați din picior ca un copil nervos. Fac ce vreau eu și o să suport consecințele!

Îndelung am cugetat. Relațiile dintre oameni m-au fascinat și continuă să o facă. Nu sunt fizician să am un laborator unde să combin diferite elemente și să notez reacțiile, dar am un blog unde consemnez cu rigurozitate o observație sau alta. Mă concentrez pe concluzii. De acolo consider că pot extrage o soluție sau alta.

O soluție la acest fac ce vreau eu , ar putea fi, pe lângă dialog, reacția contrară. Nu face ce se așteaptă de la tine. Suntem prezivibili, dar nu atât de prezivibili dacă ne place și cochetăm cu libertatea. O iluzie, de altfel, dar o iluzie reprezentată de mine ca o plimbare alături de zei.

Fac ce vreau eu!

Te înțeleg, și mie îmi place să fac ce vreau eu.

Notă: Pentru a face ce vrei tu ai nevoie de o viață. Câți dintre dumneavostră aveți una complet independentă de celălalt care nu e rațiunea de a trăi, ci doar un sprijin.

Vă rog, lăsați-mi o notă.

Mulțumesc.

Foto: Flavius Neamciuc

Cutume, nu iubire

De 8 iul., 2015 2 Trăiri afective ale mele , , , , 3

10981951_957950014215153_1754130380867717169_nDin martie, de la lansarea cărții Un vis de o zi la București, am primit multe mesaje în privat. Petra, personajul feminin, a cucerit multe persoane, bărbați și femei deopotrivă. Mulți, deși nu mi-au mărturisit, au căutat elementele autobiografice.
Cât din mine este Petra?
Nu o să răspund acum la întrebare. O s-o păstrez pentru final.
Sau nu.
O să scriu în continuare despre niște consecințe. În urma acestei cărți, am devenit un fel de femeie care deține niște tehnici de păstrare a bărbatului în relație. Am auzit de foarte multe ori: cum faci tu, dar cum faci tu?!
Pornesc cu un postulat.
Nimeni nu stă într-o relație dacă nu vrea. Celălalt nu dispune de nici o forță asupra celuilat.
Acest postulat rămâne valabil dacă vorbim despre iubire, despre sentimentul trăit de fiecare îndrăgostit, slăvit de poeți, plasticizat de romancieri, visat în egală măsură de bărbați și femei.
Dacă ne deplasăm în afara acestui sentiment, dăm iubirea la o parte, postulatul nu mai este valabil. Există forțe de care dispune celălalt asupra celui care vrea să plece din relație.
Femeile, de exemplu, nasc un copil sau se folosesc de cel pe care-l au pentru a ține bărbatul. Unele, nu generalizăm.
Ma limitez la acest exemplu. Îmi place să vorbesc din categoria mea de gen. Mă irită că Balzac s-a remarcat cu Femeia la 30 de ani. Din experiența mea, din cultura mea, Balzac nu a avut habar ce scrie și un ochi subtil observă și misoginismul în rândurile lui.

Așadar, pot transmite și lăsa scris aici, din experiența mea de viață: există forțe prin care poți să te impui celuilalt. Toate au funcții coercitive. Rămâi în relație, dar rămâi constrâns. Aceasta este iubire? În situația în care un cuplu ajunge la despărțire sau discută despre, unul dorește de obicei să plece, nu ambii în același timp, mai este oare vorba despre iubire?

Nu.

Putem să vorbim despre obișnuințe, confort, rutină, situație financiară, orgoliu, simțul proprietății. Cutume, nu iubire.

De fapt, oamenii se rușinează de acest sentiment, de iubire. Îl caută, declară că îl caută, apoi se poartă ca fiind atinși de o boală. Oamenii serioși și decenți nu-și permit sentimente de afecțiune. Aici avem de-a face tot cu o forță, dar cu altă funcție.

A-ți arăta afecțiunea semnifică, din nou, pentru unii, nu generalizăm, o cedare a puterii. Ce putere, care putere? Puterea asupra celuilalt, preponderența. O să mă folosesc de cel mai banal exemplu, comportamentul bărbatului înainte și după așternut cu o femeie. Bunăvoința, disponibilitate, gesturile afectuoase, șarmul dinaintea sexului.

Sexul înca scade valoarea femeii. Programați istoric în războiul nevoilor fiziologice, femeile întâlnesc mulți primitivi. Putința de sublimare, formulă preluată de la Freud pe care-l admir și îi sunt recunoscătoare, ajunge să fie rar întâlnită sau descoperită.

Educația pe roz și bleu strică conviețuirea în doi.

Cât din mine este Petra?

Nu o să răspund. Dacă cineva mai dorește sau îndrăznește, ascult păreri personale.

Despre celălalt

De 20 feb., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Rar. Nu. Foarte rar am scris pe blog despre filme. Dacă stau să mă gândesc, știu că am intenționat să scriu despre filmul Domnișoara Cristina după Mircea Eliade, dar intenția nu a devenit faptă.
Acum însă o să amintesc două filme, Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona.
Jack goes boating mi-a revenit sub formă de recomandare de la Vladimir. Vicky Cristina Barcelona stă într-o plăcere a mea pe care mi-am satisfăcut-o aseară.
În următoarele rânduri nu va urma o cronică de film. Din primul film amintit o să povestesc o fază. Jack, personajul principal, interpretat de Philip Seymour Hoffman și Connie, nu cunosc numele actriței, se află în pat. Fiecare îl întreabă pe celălalt ce-și dorește de la un bărbat sau de la o femeie.
Ah!
Aș șterge, nu-mi place formularea, dar e necesară informația. Probabil e necesară. O să încerc altceva. O să pândesc crearea unei imagini.
Un bărbat și o femeie în pat pentru prima dată. Celălalt, reprezentat pe rând de bărbat și de femeie, întreabă: ce-ți dorești de la mine?
Ea răspunde: mi-aș dori să simtă că poate să-mi spună adevărul.
Impact.
Pentru mine, tot filmul s-a concentrat în această frază. Connie a exprimat atât de bine ceea ce eu însămi aștept de la un bărbat. Să simtă că poate să-mi spună, să simt că pot să-i spun. Orice, orice sentiment mârșav, rușinos, departe de cerințele sociale și feminine.
La Vicky Cristina Barcelona m-am zgâit. În cele câteva minute în care s-a construit încercarea de a prezenta lumii și în lume un cuplu format din 3 persoane m-am studiat, m-am întrebat, am râs singură.
Da, pe alocuri, printre altele, printre alții, pot accepta că un cuplu descrie egoismul. Oamenii tind să se facă stăpâni peste celălalt, instinctul de a stăpâni e la fel de puternic ca acela de supraviețuire. Mintea mea i-ar comanda trupului și l-ar controla până la un punct într-o relație cu ușile și ferestrele deschise. Apoi m-aș întoarce primitivă la doleanța lui Connie, spune-mi adevărul, povestește-mi când te devorează dorința, când te chinuie imaginea altei persoane, când ai depășit limita socială. Sentimentele nu au limită.
Dacă persoanele geloase ar accepta asta, sentimentele nu au limită, iar îngrădirea aduce doar frustrări, ranchiună, răutate.
Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona, două filme, doi stimuli, doi factori care mi-au răsucit și stors sensul firescului în cuplu.
Până acum, am observat că prin firesc se traduce abandonarea unui anumit fel propriu de a fi.
Oare ce-i încurcă pe oameni cel mai mult să fie oameni, sufletul sau gândirea?
Nici sufletul, nici gândirea, trupul.