by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

E doamna Chauchat. E Dunia. De ce Montessori?

De 17 feb., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Se apropie marea dezumflare, nașterea. Cu toată ceața mea intelectuală, mintea a început să reia povestea lui Hans Castorp. Hans Castorp este personajul lui Thomas Mann din Muntele vrăjit. Citeam Muntele vrăjit când am născut-o pe Mara. Am avut cartea cu mine la spital.

În contextul actual, mi se pare potrivit să reiau lectura. Suntem înconjurați de o lume bolnavă. În urmă cu 11 ani m-a sedus însă și povestea de dragoste a lui Hans. Scriam atunci că am și eu un Hans al meu. Făceam trimitere la un prieten din copilărie. Apoi prietenul din copilărie și cea mai bună prietenă din copilărie m-au trădat șablonard. Până și lipsa de originalitate m-a smintit puțin. Visam că-i mușc de nas.

Am rămas fără Hans. Hans care. M-am oprit pentru a efectua o căutare în carte a unui fragment anume. Am răsturnat cărțile. Le am scoase pe balcon. Am tras cartea. S-a prăbuși stiva. Cărțile au lovit manechinul. Manechinul a lovit geamul. N-am spart geamul. Acum răsfoiesc romanul.
…
15 minute mai târziu.

– E doamna Chauchat…
– Ar trebui să închidă ușa cum se cuvine, zise Hans Castorp. O trântește mereu. Este o lipsă de politețe.
…
Așadar, după ce doamna Chauchat se întorsese  către această masă de două sau de trei ori, ca din întâmplare sau ca atrasă de o influență magnetică și după ce de fiecare dată întâlnise ochii lui Hans Castorp, se uită și a patra oară – de data aceasta cu premeditare – și iarăși îi întîlni privirea. A cincea oară nu-l mai surprinse imediat; nu mai stătea de strajă. Dar simți îndată că se uită la el, iar privirea lui răspunse cu atâta grabă, încât ea se întoarse surâzând. În fața acestui surâs, neîncrederea și bucuria se ciocniră în sufletul lui. Exigențele rafinamentului său erau considerabile. Când se ivi al șaselea prilej, iar el ghici, simți, adică realiză precis că îl privea, Hans Castorp se prefăcu că se uită foarte atent, cu o stăruitoare neplăcere la o doamnă cu fața plină de coșuri care se apropiase de masa lui.
…
Între două feluri de mâncare, doamna Chauchat se întoarse alene și-și roti privirea prin sufragerie. Hans Castorp stătea la pândă; privirile lor se întâlniră. Și pe când se uitau unul la altul (…) – șervetul doamnei alunecă de pe genunchi, gata-gata să cadă la pământ. Tresărind enervată, întinse mâna, dar și el, ridicându-se pe jumătate de pe scaun, schiță brusc gestul de a voi să se repeadă orbește în ajutorul ei – uitând că erau la o depărtare de vreo opt metri și că pe deasupra îi mai despărțea și o masă – de parcă s-ar fi întâmplat o catastrofă dacă șervetul atingea pământul.
Thomas Mann, Muntele vrăjit.

Îmi vine să vă las aici lungi fragmente despre cei doi, dar mă opresc. Mă ține în loc calitatea de a fi inteligentă. Cine să mai citească articolele mele de pe blog dacă vă asaltez cu unul dintre cei mai înzestrați sciitori?! Să-l lăsăm pe Thomas Mann. Eu cu Hans am avut o treabă. Nu o mai am. Dacă nu înțelegeți subtilitatea, detalii nu dau.

Fața, mâinile și piciorele mă chinuie. Abia tastez. Degetele mă dor. Nu-mi mai ajunge pielea. Beau apă. Merg des la baie. Câte tricouri am de vândut ca să-mi trimit copilul la Montessori? De ce Montessori? Nu e obligatoriu, dar îmi doresc pedagogia Montessori în educația copiilor mei. Le doresc tuturor copiilor să aibă parte de. Cum am ajuns să scriu despre? Așa îmi fug gândurile.

M-am oprit a doua oară. De data aceasta execut niște exerciții pentru mâini. Adun și desfac degetele. Mă dor. Vă las. Închei pasiv. Nu vă provoc la acțiune.

Purtați o carte. Citiți Thomas Mann, Muntele vrăjit.

Foto: Zenobia Lazarovici

O ușă închisă la Paula`s Choice și o bosumflare care nu mai trece

De 15 feb., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

Citesc în continuare cărți mari. Diplomația lui Kissinger are peste 700 de pagini. Din cartea asta s-a desprins dorința de a ști mai mult despre Franklin Roosevelt. Mi-am comandat Roosevelt de Emil Ludwig. Citesc cu interes, dar fără nici o suplețe intelectuală. Cu alte cuvinte, mintea îmi băltește. Trăiesc londonez la mine în cap. E totul în ceață.

Așa că o să vă povestesc ceva mai lumesc. O să aduc în discuție cremele folosite de mine pentru îngrijire, dar subiectul nu-l constituie ceremonialul cu care îmi încep sau îmi sfârșesc ziua. De vreo doi ani am început să folosesc cremele de față de la Derma Oxy, produse daneze. Nu se găsesc în magazine, iar uneori, dacă te prezinți în lume cu o atitudine boemă ca mine, rămâi fără cremă pentru că nu ai comandat la timp. Am în cap vorbele lui Radu Beligan: Boemia te pierde! Am în practică o doză de insolență. Și doza asta mă costă. Rămân uneori fără cremă, dar absența nu o tratez cu privarea pielii de hidratare. Așa am ajuns să mai testez o cremă sau alta. Așa am testat produsele de la Eisenberg, Terry sau Paula`s Choice.

Ultima dată când am rămas fără cremă am intrat pe site-ul celor de la Paula`s Choice. La finalizarea comenzii, transportul m-a făcut să mă răzgândesc. Locuiesc la două străzi de magazinul Paula`s Choice de la Timișoara. O să merg dimineață după ce o las pe Mara la școală. Exact așa am procedat! Am parcat, am intrat pe poartă. O domnișoară m-a întâmpinat la ușă. Ați venit să ridicați comada? Nu. Am venit să cumpăr. Ne pare rău, la noi doar se ridică, nu puteți achiziționa din magazin. Ușa s-a închis.

M-am întors la mașină cu coada între picioare. Am apucat telefonul și mi-am comandat crema de la Derma Oxy. M-am bosumflat, firește! Situația am suprapus-o peste afacerea mea. Prezența mea, prin atitudine, poate să-i determine pe posibilii clienți ai Tricoului Inteligent să se răzgândească. Oare câți cumpărători am pierdut din cauza mea?! Oare câte uși am închis asemenea domnișoarei de la Paula`s Choice?! Raționamentul nu mi-a atenuat bosumflarea. Atât de tare m-a deranjat atitudinea domnișoarei, că nici măcar pe instagram nu le mai apreciez fotografiile. Aștept să-mi treacă. O să-mi treacă.

La încheiere menționez că bosumflarea mea nu are nimic de-a face cu brandul Paula`s Choice. Bosumflarea mea se datorează comportamentului uman. Purtarea mea o considerați exagerată sau aveți experiențe similare?

Foto: Zenobia Lazarovici

Zice Dunia: mediocrii deghizați în prețioși. Amice, ești idiot!

De 12 feb., 2021 0 Zice Dunia , , , , 0

Am 37 de ani. Conduc o prea mică afacere comercială. Locuiesc într-un bloc comunist, într-un apartament cochet. Am devenit mamă acum 11 ani. Duminică o să sărbătoresc ziua îndrăgostiților sorbind-o din priviri pe Mara, este ziua ei. Mica bestie s-a transformat. E o mică domnișoară. Corpul mi se pregătește pentru o a doua naștere. Și totuși. După atâția ani încă detectez în conversațiile cu ceilalți ironia legată de perfectul simplu. În continuare vorbesc oltenește. Impresia că mi se face o concesie când fac o referire la un trecut neterminat mă umple ușor de greață. Mă scutur ușor și rapid de senzație, dar o trăiesc.

Gândirea limitată a oamenilor, în special a mediocrilor deghizați în prețioși, mi-o reprezint ca un drept natural. Pentru unii chiar asta e. E un drept natural să nu poți mai mult. La fel de naturală e și franchețea. Amice, ești idiot!

Foto: Zenobia Lazarovici

Cei care descurajează maternitatea

De 10 feb., 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De vreo câțiva ani, femeile au început să ia atitudine când vine vorba despre maternitate. Mă refer la rolul nostru de născătoare. Unele dintre noi nu doresc să aibă copii. Unele dintre noi au îndrăznit să o spună cu voce tare și să le spună rudelor sau străinilor băgăcioși să-și vadă de treaba lor.

Am două prietene care mi-au împărtășit categoric că nu vor copii. Nu le-am contrazis o secundă. Le-am întrebat cât sunt de sigure. Un mic procent de nesiguranță produce ravagii în viața femeii. De aceea tuturor le-am recomandat să-și pună la păstrare niște ouă dacă există cea mai mică șansă să le lovească maternitatea.

Ca mamă ieșită din tipare, nu trăiesc prin copil, nu-i dedic viața mea și îl învăț să exprime ceea ce simte și ceea ce gândește chiar dacă nu-mi convine, îmi vine greu să pricep cum poate o femeie să fie atât de sigură că nu dorește copil. Ce anume o asigură că nu se va răzgândi în viitor? Ne împăcăm fiecare cu deciziile luate după putințe, dar maternitatea mi se pare o sabie cu două tăișuri care nu iartă. A concepe copii după o vârstă devine dificil, iar uneori imposibil.

O ador pe Mara mea. Îmi iubesc nepoții și mă bucură prezența unui număr neînsemnat de copii. M-am îndrăgostit de ecografia lui Mateiu. În cea mai mare parte, copiii mă exasperează. Iar aici o să aduc în discuție ceea ce am intenționat. Cum un număr copleșitor de persoane insistă la femei cu maternitatea, mai există o categorie aparte, cei care descurajează maternitatea. Eu am fost descurajată. Nu te mai văd să o iei de la capăt cu un copil. Ai un copil deja. Un copil presupune eforturi financiare. Nu mai ai răbdare. Cum nu mi-am contrazis prietenele, nici în această situație nu m-am obosit să contrazic pe cineva. Unii au făcut trimitere la duritatea mea. Altele m-au descurajat, consider eu, din cauza ideii de mamă. O mamă e blândă și susține blândețea. O mamă favorizează și amplifică realizarea femeii prin maternitate. O mamă renunță la cochetării, se împăunează cu neglijența și persiflează mersul la coafor. O mamă susține dormitul în pat cu pruncul. Nu mă încadrez, ba chiar îmi folosesc vocea pentru ca femeia să nu revină cumva la viața de acum o sută de ani. Femeile cresc copii, dar femeile pot mai mult.

Poate de aceea unele sunt categorice. Știu că pot mai mult, iar un copil le-ar distrage de la drumul lor. Un copil distrage. Atenția mamei fuge de la orice gând, orice activitate, orice acțiune la copil. Imediat ce ai rămas însărcinată și ai decis că păstrezi copilul, intri în Prostia omenească. Copilul meu o să moară. Cum? Se suie mâța și doboară drobul de sare. Astea sunt mamele.

Ca femei, în orice categorie ne poziționăm, dorim sau nu copil, nu trebuie să permitem influența străină. Faci copil pentru că vor mama, bunica sau mătușa. Faci copil pentru tine și onorează această dorință prin celebrarea copilului ca persoană separată. Nu ți-a cerut să-l aduci pe lume. Nu te purta ca și când ți-ar datora ceva. Tu o să-i datorezi însă viața ta. Nu faci copil pentru că unii nu te consideră capabilă. Un copil te maturizează, activează ambiții, te iubește și îți dă un sens vieții pentru următorii 20 de ani. După 20 de ani revenim la noi. Nu uitați acest aspect. Facem sau nu facem copii, realizarea vieții ține în primul rând de noi înșine. După ce ne potrivim gândurile și sentimentele personale, suntem și părinți.

O școală a părinților e la fel de necesară în România ca educația sexuală în școli. Între timp accesați cursuri, citiți cărți, educați-vă pruncii acasă înainte să-i trimiteți la școală. Eșecul din învățământul românesc își are rădăcini în lipsa de educație de acasă.

În acest scenariu sinistru pun punct. Nu știu ce m-a apucat. Mă necăjește o contracție. O fi de la. Nu cred! Așa sunt eu.

Foto: Zenobia Lazarovici

Nașterea cu ajutorul hipnozei. Am vizualizat cum se aliniază planetele ca să-mi deschidă mie cervixul fără dureri

De 8 feb., 2021 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Pentru mine a fost clar. Am plecat de acasă la facultate. Pentru un sentiment de acasă, lângă pat mi-am ridicat un rând de cărți. In casa tatălui Marei, am umplut o bibliotecă. Când ne-am despărțit, prima dată mi-am cărat cărțile. La apartament am comandat special un raft pentru cărți. A mai apărut un raft pentru cărțile de la edituta Trei. Am realizat că am cărți de psihologie în număr mare. Am creat un colț special pentru psihologie, cu Freud, Opere Esențiale în prim plan.

Zilele trecute am scos de pe raftul special cartea Hipnoza în psihoterapie. Alerg ultima sută de metri. Din 25 februarie pot oricând să mă dezumflu. Contracțiile Braxton Hicks deja îmi pregătesc corpul. Ca mamă, am optat pentru nașterea naturală. Pentru că îmi amintesc prea bine ziua de 14 februarie 2010, uneori mă pun pe smiorcăit. În special noaptea când somnul fuge, iar Motan mă privește insistent.

Din cartea Hipnoza în psihoterapie am citit primele 100 de pagini și capitolul Nașterea cu ajutorul hipnozei. Cele câteva pagini m-au pus pe gânduri. Mi-am dat seama că eu nu am un loc plăcut unde să mă simt relaxată și în siguranță. Cel mai apropiat loc ar fi biblioteca.

De ce vă vorbesc despre acest loc plăcut? Vă vorbesc deoarece travaliul reprezintă pentru femei niște ore importante. Timpul, de la contracții, se mărește considerabil. Se produce o dublă dilatare, a zonei cervicale și a timpului. Iar cartea prezintă tehnici de relaxare cu trimitere spre locul plăcut al fiecărei femei. Poate preferi muntele. Poate preferi marea. Poate preferi. La munte îmi place. Schiez, experimentez acel sentiment de libertate, dar mi-e frică de căzături. La mare îmi place. Înot, stau pe șezlong și citesc, dar negrul apei mă înspăimântă, iar nisipul pe piele mă enervează. Așa că unde să mă refugiez când vine durerea pentru a lăsa inconștientul să mă ghideze cum te instruiește cartea?!

Am mai găsit în carte îndemnul de a aduce un omagiu corpului meu. Ah! Când am citit asta m-am pleoștit. M-a lovit filozofia roz, de mame care răspândesc în jurul lor beneficiile gândurilor pozitive. Am vizualizat cum se aliniază planetele ca să-mi deschidă mie cervixul fără dureri. Inutil sarcasmul și scenariul imaginat când nașterea se apropie. Am citit mai departe. Rapid am trecut peste sugestiile de întărire a eului și peste afirmația că mama și copilul vor lua legătura unul cu celălalt. M-am oprit asupra explicațiilor despre intervenție. Așa este, nu mă interesează să ascult relatările altor femei de la naștere. O să mă concentrez pe respirație și poate chiar o să scot pe gură sunetul aum. O să-mi repet că fiecare contracție îmi pune corpul la muncă pentru a aduce copilul pe lume, pentru a mă întâlni cu Matei. La dracu cu omagiu! E o mașinărie perfectă. Inspir, expir, încerc să mă relaxez, plâng, dar eu cu barca în imaginar nu mă plimb. Nici pe plajă nu ajung, nici într-un lac la munte. O să fiu la spital, într-o lumină orbitoare și rece, singură și speriată. Pandemia o să-mi țină tatăl copilului și pe soră mea, cârja mea, în afara spitalului. Ei o să privească o clădire. Eu o să mă zgâiesc la niște persoane necunoscute care nu or să plângă cu mine. Sora mea o face. Și nici nu mă bate la cap.

La final, fix ca în carte, o să fiu convinsă că am trăit un moment extraordinar. Matei o să ajungă în brațele mele și o să uit. Între timp o să-mi exersez respirația și o să mă străduiesc cu exercițiile Kegel.

A născut vreo cititoare ajutându-se de acel loc special în care te relaxezi și te simți în siguranță?

Foto: Bogdan Mosorescu

Mamele nu mor, mamele se fac dor

De 4 feb., 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

O să pară că-mi plâng de milă în rândurile care urmează. Nu-mi plâng de milă. Vă asigur. Dacă m-aș fi plâns, așa aș fi făcut introducerea. Îmi plâng de milă. E firesc să-ți plângi de milă. O să vă povestesc doar ce simt și ce gândesc în urma zilelor trecute.

Ies rar din casă. Merg s-o duc și s-o iau pe Mara de la școală. Uneori mă scot cumpărăturile pe ușă. Alteori o întâlnire care nu poate fi amânată. De o săptămână ies zilnic deoarece am operat motanul. Așa se face că m-am intersectat cu vecinii. Așa se face că m-am întâlnit cu un cunoscut sau altul. Toți s-au mirat de burta mea mare și toți m-au întrebat dacă nasc. Degringolada de întrebări s-a alăturat contracțiilor false, iar ieri am suportat un fel de atac de panică. Dacă nasc mai devreme? Dacă pățesc ceva? Dacă pățește copilul ceva?

Cu Mara citesc în fiecare seară o poveste dacă nu-i cânt. Împlinește imediat 11 ani și eu tot îngân Mama coace pâine, Gărgăriță riță și altele. La povești, citim din Nesupusele, volumul II. Dimineața, în drum spre școală, încerc să scot de la ea câteva cuvinte despre ce anume i-a rămas în cap. Cel mai mult a impresionat-o povestea Laurei Văleanu, prima sportivă româncă participantă la Jocurile Paralimpice. E firesc, Mara aproape zboară pe pârtie. Pe mine cel mai mult m-a impresionat povestea Ralucăi Moiseanu, antreprenoare, femeia anului în IT în 2018. Povestea începe așa: În memoria Ralucăi: mamele nu dispar, nu mor, mamele se fac dor. Am repetat cu Mara în mașină. M-a privit lung. Mi-a simțit emoția din glasul tremurat, dar nu cred că a putut să-și deslușească frica mea.

Într-adevăr, întrebările numeroase, mirările repetate și falsele contracții mi-au reamintit. Mamele nu mor, mamele se fac dor. Dacă mor? Ce explicații o să primească Mara mea? Cine o să-mi respecte memoria și o să mă păstreze dor și nu o să mă trimită alături de Dumnezeu și într-un loc mai bun? Cine o să-i amintească de mine și de pretențiile mele de mamă? Cine o să-i permită doliul și nu o să încerce s-o consoleze refuzând s-o lase să-și plângă de milă? Și Mateiu? Ce povești o să audă el despre o mamă fără chip, fără miros și prefăcută în dor?

Făt Frumos m-a asigurat că e imposibil să-l las pe el singur cu copilul. Am râs. Cred că o să mă izolez în casă din cauza burții. Virusul a trecut deja pe locul doi. Mai am totuși de cumpărat căciulițe și alte cele pentru naștere.

Mi-a trecut prin cap să-i fac aici o scrisoare Marei. I-aș scrie și lui Mateiu, dar el deja mă simte.

Am terminat aseară Nesupusele. Mara a ales să continuăm cu cartea Școala banilor-bine crescuți, volumul I. Voi ce mai citiți cu copiii?

Copilul mamei și al tatălui să rămână al lor, iar cuvântul lor să fie lege

De 3 feb., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am rămas însărcinată cu Mara. Nu am plănuit. S-a întâmplat. Mi-a fost incredibil de rău în primele luni. Am stat mai mult cu capul în toaletă. Am băut zeamă de castraveți murați cu nemiluita. Am slăbit și am arătat ca o suferindă de anorexie. Pe sarcină am luat 23 de kilograme. Mara a cântărit aproape patru kilograme.

Am rămas însărcinată cu Mateiu. Am plănuit. S-a întâmplat mai repede decât plănuisem. Mi-a fost rău în primele luni. Am mâncat supă. Am slăbit. Până acum am luat 15 kilograme. Sper ca Mateiu să nu depășească patru kilograme. Îl aștept să vină oricând din 25 februarie.

Pe Mara am botezat-o pe vremea când descriam o indecizie religioasă. Nu-mi băteam capul cu ideea de Dumnezeu, dar nici nu puteam renunța la. Mă simțeam vinovată. Nu stârpisem acest abject sentiment. Pe Mateiu o să-l botez într-o vreme în care știu exact ce cred. Nu cred. Dumnezeu este o proiecție a tatălui. Religia e un drog. Credința aduce confort. Mateiu va primi botezul la rugămintea tatălui lui. E un compromis care nu se bate în cap cu felul meu de a fi. Mateiu, fix ca Mara, va fi botezat într-o biserică ortodoxă. Asta nu-l face ortodox. Tot fix ca Mara, Mateiu nu va fi scufundat în apă. Este o trimitere la tragedia cu pruncul înecat la botez.

De când a apărut știrea, am traversat diverse stări: groază, greață, furie, milă, o anumită curiozitate intelectuală. Am citit, nu știu unde, despre forța exercitată de uniformă asupra psihicului uman. Am citit la Cialdini? Am citit la Foucault? Nu știu. Un prunc plânge și automat mama reacționează. De ce nu a reacționat mama?! Am așteptat la Mara să văd dacă preotul îndrăznește să treacă peste cuvântul părinților. Unii o fac. Nu acuz. Nu arăt cu degetul. Dacă ar fi trecut, mi-aș fi luat fata și aș fi părăsit biserica fără rușine de familie, fără frică de Dumnezeu. Dumnezeu e tata, iar de tata nu-mi mai este frică. Și la Mateiu o să aștept cu inima strânsă. Apă pe creștet, apă la picioare pentru familie, pentru mamanu care m-a amenințat că nu mă ajută cu nimic dacă nu-l botez.

De ce nu a reacționat mama? Uniforma a țintuit-o? Frica de Dumnezeu? Rușinea de ce zice lumea? Ignoranța?
Sunt tot mai grea. Mă trezesc cu fața tumefiată. Beau apă și-mi privesc degetele prea lungi pentru pielea care le acoperă. Copilul mișcă. Contracțiile au ajuns zilnice. Dezvolt o relație cu o ființă într-un fel atât de intim, de dureros, de frumos și nu accept sub nici o formă pătrunderea străină: bunici, prieteni bine intenționați, preoți. Copilul mamei și al tatălui să rămână al lor, iar cuvântul lor să fie lege. Nu mă pot pune în papucii mamei care a pierdut copilul, dar eu mă recunosc capabilă de violență și de un atac primitiv asupra preotului. Orice om e capabil de crimă. Orice mamă are forța de a ucide pentru a apăra. Mi-e teamă că am luat-o razna.

Foto: Bogdan Mosorescu

Un părinte nu-l devalorizează pe celălalt în fața copilului. Pentru critici și insulte apelați la pernă, la prieteni sau la terapeut

De 2 feb., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am realizat azi în timp ce mestecam în ciorbă că se fac șase ani de la despărțirea de tatăl Marei. Așadar, în urmă cu șase ani eram în Cabo Verde pe urmele lui Darwin și am suportat o separare calmă, prietenoasă, susținută de umor. Mă uit la tine și îmi imaginez cu ce variantă îmbunătățită o să mă afișez la anul. Replica tatălui Marei care nu m-a ofensat. I-am scos limba. Nici o atitudine, a mea sau a lui, nu a prevestit furtunile viitoare. Când cineva se desparte de altcineva cum am făcut-o noi, greu poți să-ți imaginezi luptele, conflictele, nervii și sentimentul de vinovăție că ți-ai traumatizat copilul. Te simți cum ești, vinovată. O altă replică a tatălui Marei, dar de ieri. Nici de data asta nu m-am ofensat.

Replica a urmat după ședința cu părinții. Ieri am avut ședință cu părinții unde am vorbit despre Mara. Am ascultat ce au avut de spus profesoarele. Am completat cu observații personale și subiective. Înainte să ne luăm la revedere, pedagoaga Marei ne-a felicitat ca părinți despărțiți. Cumva am reușit să avem un copil relaxat, împăcat cu situația lui, sociabil și lipsit de traume. De aici replica tatălui Marei, că te simți cum ești, vinovată.

După ședință, noi doi am continuat dialogul. Am respirat ușurată și i-am mărturisit efectul cathartic, fără să folosesc cuvântul, provocat de aprecierea unei persoane complet străine de mizeriile noastre. Ceva am făcut bine! Ceva am făcut bine! Am repetat. M-am învârtit bucuroasă în cameră. Am zâmbit și mi-am permis o relaxare ca mamă. Mara și-a desenat părinții, după despărțire, cu creion negru. La mijloc s-a desenat pe ea și a pus o inimă tăiată. Am păstrat desenul ca să iau aminte. Să mă torturez. Să mă străduiesc să fac întotdeauna ceea ce este corect pentru ea. Ce este corect pentru un copil? Corect pentru un copil este să aibă acces la ambii părinți și să petreacă timp împreună. A te transforma în musafir în viața copilului după despărțire înseamnă iresponsabilitate și egoism. Un părinte nu-l înlocuiește pe celălalt. Un părinte nu-l devalorizează pe celălalt în fața copilului. Pentru critici și insulte apelați la pernă, la prieteni sau la terapeut.

Vedeți, toate aceste gânduri vin dintr-o ciorbă. Mara se află acasă. Îi curge nasul. Așa că mama gătește, pune masa, strânge masa. Uită de burta imensă. Uită pentru câteva secunde de motanul bolnav. Uită de furiile trecutului. Au fost. S-au dus. Mara pare bine. Iar eu îi mulțumesc din suflet pedagoagei care nu știe câtă împăcare a adus în viața mea de mamă.

Tatăl Marei a avut dreptate. Te simți cum ești, vinovată. Azi mă simt cum sunt, împăcată.

Îmi permit mobilă de la Insidecor? Îmi permit pentru că prețuiesc monstruos starea mea de bine prezentă

De 1 feb., 2021 1 Colaborari , , , , 0

Îmi permit mobilă de la Insidecor?! Mi-am comandat recent rafturi pentru sufragerie și un dulap pentru dormitor de la Insidecor. Când aleg ceva pentru casă sau pentru mine, nu evaluez obiectele după preț. E ieftin! E scump! Mă chestionez. Obiectul e important pentru mine? Îmi afectează dispoziția?

Am crescut lângă două personalități, mama și tata, în antiteză. S-au evidențiat reciproc. Ea a ținut la cantitate și la modestie. El a ținut la calitate și la mărire. Caracterele lor s-au sfârtecat prin lipsă de respect. Nici unul nu a încercat papucii celuilalt, nici unul nu l-a tras pe celălalt după el. Mama și-a trăit viața în cumpătare. Tata și-a trăit viața deșteptându-și ambiții. Într-o zi mama s-a întors de la muncă. A găsit poarta închisă. Tata nu a mai lăsat-o să intre. Au trecut ani de la lipsa de respect reciproc la o scenă plină de absurd, un fel de Femeia nisipurilor pe dos. În romanul lui Kobo Abe, femeia nu-i mai permite bărbatului să părăsească locuința.

Cumpătarea mamei mele nu s-a sfârșit în fața porții. A continuat. Pretinde și de la mine cumpătare, iar eu, când toanele bune mă stăpânesc, îi spun că îmi place să trăiesc bine. Când mă stăpânesc furiile, îi reamintesc de poarta închisă și de bătrânețea ei lipsită de recompense, deși tinerețea și-a consumat-o în chibzuințe.

Le-am stors de semnificații purtările amândurora și a rezultat o fiică de un rafinament exagerat pentru cineva care a dormit cu iezi, purcei și câini în pat. Nu-mi pasă deloc de preț. Nu mă impresionează prețurile costisitoare. Tatăl Marei mi-a dăruit de ziua mea un Mercedes CLK. Am zis mulțumesc. Nu mă bucură prețurile mici. Nu mă târguiesc la piață. Obiectele materiale sunt direct legate de starea mea.

O să răspund la întrebarea de la începutul articolului. Îmi permit mobilă de la Insidecor. Îmi permit pentru că prețuiesc monstruos starea mea de bine prezentă. Eu nu am viitor. Viitorul meu a luat sfârșit când tata i-a închis poarta mamei, când prietena cu care mă dădeam cu sania a murit de cancer la 30 de ani, când inegalabilul Sorin Oncu a murit pur și simplu la 36 de ani.

Pe de altă parte, educația și experiența mi-au arătat că acceptarea unui preț ține și de mentalitate. Gândirea specifică a unui individ dictează valoarea unui obiect. Pe mine mă încântă lucrătura unui articol. Părerea că orice meșter execută impecabil, dar pe bani puțini, nu are aplicabilitate în practică. Casele românești o dovedesc. Priviți plintele, rosturile, colțurile de la parchet sau gresie, pereții strâmbi, prizele inaccesibile, sertarele ținute închise cu bucăți de hârtie. Munca se plătește. Serviciile se plătesc. Ieftinul nu se justifică. Ieftinul e parte a sărăciei. Să te simți sărac e înfiorător.

Nu pledez pentru trăiește clipa. Mă străduiesc să profit de momente și de frumusețe. Mă feresc ca de boală de o prezentare și de un caracter ieftin. Ieftinul, dacă ar avea gust, s-ar simți ca nămolul. Ieftinul, dacă ar avea o parte vizibilă, ar arăta ca mușamaua. Ieftinul, dacă ar avea miros, ar răspândi în aer miros de balegă.

Să lăsăm deoparte ieftinul și scumpul. Scumpul lucrează cu o admirație nefirească pentru lumea materială a celor care nu au reușit să-și controleze copilul sărac de la interior.

Să funcționăm cu stări aș sugera eu. Să ne bucurăm de orele bezmetice ale vieții. Să ne relaxăm. Să muncim după capacități intelectuale, fără limite, pentru a ne asigura bătrânețea. În tinerețe ne suportăm viața, dar la bătrânețe avem nevoie de suport financiar pentru a tolera faptul că suntem vii, la cheremul copiilor și la discreția necunoscutului.

Cititorii blogului ce părere au, îmi permit mobilă de la Insidecor?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Păltiniș, ultima stațiune de munte care rezistă prostului gust românesc

De 28 ian., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

La începutul săptămânii, Făt Frumos și cu mine ne-am trezit cu o problemă din categoria domestic. Am ieși undeva la munte, dar să nu fie lume. De aici problema. Unde să ieși la munte, în plin sezon, și să pretinzi un asemenea privilegiu?! Și mai ales, unde să ieși la munte în România și să se respecte regulile de schiat, iar apoi de pandemie? Muma Pădurii face ravagii în țara asta frumoasă geografic, dar sluțită de mâna omului.

Prima soluție găsită a ținut de anumite zile. Am respins categoric să călătorim în weekend. Să fie în timpul săptămânii. O problemă cu o soluție. Dar problema arhitecturii hidoase? Așa s-a ivit în gând Păltinișul. Păltinișul are decență arhitecturală. Bunul gust la români corespunde oazelor din deșert. În loc de imensități de nisip, țara noastră se prezintă și se reprezintă cu imensități de prost gust. Din când în când, se ivește bunul gust. Nu e dificil, Muma Pădurii se plimbă pe majoritatea suprafeții țării. Îi vine greu și ei uneori să schimbe chiar fiecare metru pătrat de pământ.

De reținut! La Păltiniș nu te dor ochii. Admiri zarea și nu te oripilează clădirile, nu te tâmpesc culorile, nu te lovesc săniile care trec pe pârtia de schi. La Păltiniș țopârlănia românului e controlată. Vă rog să vă puneți masca! Am auzit când am închiriat echipament. Pe platoul Platoș, dacă am reținut bine, pârtiile sunt delimitate: schi, sanie, copii. La Păltiniș suflă un vânt european îmbâcsit pe alocuri de suflul țopârlanilor. Cuvântul cheie din text: țopârlan. Câmpul lexical al cuvântului țopârlan: țopan, țopârlău, țoapă. Paradigma țopârlanului trebuie schimbată în România. Firește, prin educație și conștientizare că România nu a fost și nici nu are de ce să fie Austria. Austria a fost imperiu și are ghețari. România a devenit stat națiune pentru interesul marilor puteri, iar o perioadă a funcționat ca satelit pentru Rusia. Atunci, ca părere personală, bărbaților români li s-au extirpat organele genitale. Sârbii și ungurii i s-au împotrivit psihopatului de Stalin, românii au făcut ce știu ei mai bine. Ce? Au făcut bășcălie. În bășcălie ne-am împotmolit.

Nu mă plâng de România. Aleg în fiecare zi să trăiesc aici și să acționez spre binele comun de aici. Mi-aș dori ca România să acționeze prin cetățenii ei. Să ieșim din pasivitate și să ne opunem țopârlanilor într-o manieră hotărâtă.

Pălținișul, din călătoriile mele prin țară, rămâne ultima stațiune de munte care rezistă prostului gust românesc, corupției și dominației unui nabab.