by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Octavian Soviany a împărțit stări de spirit la Timișoara

De 13 feb., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Săptămâna care a trecut a fost intensă. În primul rând nu au contat zilele. Am muncit luni, am muncit sâmbătă. Fără diferențierea – zile lucrătoare/weekend – am înțeles învățătura creștină. Să ne amintim de ziua a șaptea și să ne odihnim.

Tot săptămâna trecută, am participat la două evenimente literare. În 6 februarie l-am ascultat pe Mihail Vakulovski la Ce mai faci, scriitorule?. În 8 februarie l-am ascultat pe Octavian Soviany. A lansat o nouă carte, Casa din Strada Sirenelor.

Cele două evenimente s-au petrecut puțin altfel pentru mine. L-am avut însoțitor pe adolescentul meu despre care am mai povestit. Marțea și joia îndeplinesc funcția de mijlocitor între un adolescent și sinele lui. L-am întrebat politicos dacă dorește să facă schimbul. În loc de o oră clasică de pregătire, să mergem la aceste evenimente. M-a refuzat. Atunci am renunțat la politețe. L-am anunțat că ne vedem la Cărturești. Mi-a cerut explicații pentru. Cu atitudinea de adult zeu l-am anunțat că eu știu mai bine.

Marți am mers împreună spre librăria Cărturești. Pe drum mi-a cerut numele scriitorului, iar mai departe a aplicat activitatea generației lui: a căutat pe google. La librărie a ascultat. Uneori l-am privit cu colțul ochiului. Cu el însoțitor, mi s-a schimbat și mie perspectiva. Mă simțeam responsabilă, dar mai ales îmi doream să-i placă, să nu se plictisească.

Pe drum înapoi am pornit dialogul.

– Ți-a plăcut?
– M-am plictisit, dacă vrei să știi.
– E în regulă, și eu m-am plictisit puțin. Faptul că iubesc literatura nu-mi asigură nici mie satisfacții garantate la asemenea adunări. Dar ai cunoscut un scriitor.
– A fost și un cuvânt în poezia aia ultima…
– Pașii taților noștri?
– Da, aia. De ce l-a folosit?
– Data viitoare poți să întrebi.

Joi seară ne-am văzut la librărie. A întârziat. Nu m-am jucat cum sunt sigur că presupui, m-am uitat la un episod din Mentalistul.
Multă lume s-a înghesuit la librărie să-l vadă și să-l asculte pe Octavian Soviany. Eu, însoțită din nou de adolescent, mă simțeam la fel ca marți seară: responsabilă și ușor neliniștită. Oare o să-i placă? Oare o să se plictisească?
La un moment dat m-a rugat să-i fac o poză cu scriitorii din față și m-a întrebat numele lor. Toți sunt scriitori? Adică el a fost și marți, sigur este. Da, Robert Șerban, poet, Octavian Soviany, pentru care am venit aici, Andrei Ruse, a scris Zaraza și Daniel Vighi, scriitor de aici de la Timișoara.
Informațiile mele au fost expediate imediat pe o mică ferestră de whatsapp. Cât pot să utilizez privirea periferică, am zărit un răspuns primit de adolescent: nu am citit.

Indiscreția mea mi-a smuls un zâmbet și m-a relaxat. Măcar vorbește despre ce se întâmplă aici. Mi-am retras orice atenție de la el și m-am lăsat vrăjită de dialogul celor din fața noastră. Mi-am dat seama de ceva. Un motiv pentru care particip și am participat la asemenea întâlniri este râsul. Râd cu poftă la glumele scriitorilor. Există și o selecție. Dar umorul de la asemenea evenimente, ca să vă fac să înțelegeți, poate fi comparat cu serialul Seinfeld. Sunt persoane care râd la Las Fierbinți și sunt persoane care râd la Seinfeld. Nu cred că e un public migrator. Ori râzi într-un loc, ori râzi în altul.

Fără îndoială apreciez mai mult publicul de la serialul Seinfeld. Joi am fost vrăjită de tot ce s-a întâmplat la librărie. Am simțit cum mi s-a schimbat dispoziția, am realizat că sunt sedusă în timp ce se întâmpla asta, am râs cu poftă, am savurat vocea lui Vighi și am sorbit fiecare cuvânt scos de Soviany pe gură.

Stări de spirit, asta trebuie dat românilor. Scria undeva Constantin Noica. Octavian Soviany a împărțit cu generozitate stări la Timișoara.

Le mulțumesc și eu celor de la Hyperliteratura, ei au prilejuit întâlnirea.

La final mărturisesc că sunt mândră de mine. Nu am renunțat să vânez stări de spirit excepționale.

– Ți-a plăcut?
– Mai mult ca data trecută.
– Și ai învățat un cuvânt nou.
– Da, l-am uitat.
– Eu nu. Deschide DEX-ul, caută: elucubrație.

Foto: Simona Nuțu

Poate doriți ceva mai scump ca internetul? Avem viață

De 9 feb., 2018 0 Călătorii , , , , 0

S-au întâmplat multe în excursia mea cu Mara în Spania. Pot să povestesc despre doar fragmentând. Decizia de a pleca în Costa Brava am luat-o după ce am citit o carte, Dali, Jurnalul unui geniu. Obiectivele mele s-au concretizat prin câteva activități nu neapărat preferate de Mara. Am terminat într-un final romanul lui Jules Verne, Călătorie spre centrul pământului. Citeam în fiecare seară câte un capitol sau două. Mara începea. M-am asigurat astfel că nu uită literele.

Trecea apoi plină de entuziasm pe telefon. Se joacă ceva. Minecraft cred că se cheamă. După prima seară, am dat peste o găselniță. În momentul în care se așeza cu telefonul în mână, porneam muzica. Așa se face că am ascultat Vivaldi, Mozart, Beethoven, Chopin. Am întins coarda până la Stravinski. Există șanse, jumate-jumate, ca Mara să se îndepărteze de cărți, de muzică, de artă. O împing mult de la spate. Dar și dacă în viitor va respinge arta, va fi o mică răsfățată ignorantă cu o memorie plină de persoane remarcabile.

În cele șapte zile la marea Mediterană, patru dintre ele au avut program educațional. Am vizitat casa lui Dali din Portlligat. Am mers la muzeul din Figueres. Am căscat ochii la canalele din Empuriabrava. La castelul din Roses am încercat să ne imaginăm cum arăta pe vremuri bucătăria sugerată de un vechi cuptor. Mara urmărea cifrele de pe mica hartă și mă întreba: Și aici ce a fost? Dar aici? Chiar strângeau apa de ploaie să o bea?

În ceea ce mă privește, bagajul meu a conținut patru cărți. Pe avion am isprăvit una. La hotel m-am apucat de Ionesco, Note și contranote. În geantă mi-am pus Pessoa, Cronica vieții care trece. Expusă la o dublă influență, Ionesco cu teatrul, Pessoa cu alienarea, mi-a venit o idee. Blogul îmi permite să o aplic. O să urmeze un dialog cu mine și Mara, dar o să vedeți despre ce este vorba.

Personaje:
Mama
Mara

Actul 1

O stație de autobuz în Roses. Două bănci. Pe una, aflată la soare, stă mama și citește. Pe cealaltă, întinsă pe spate, cu piciorul drept așezat peste cel stâng, Mara butonează pe telefon.

– Mara, vii puțin lângă mine?
– Vino tu.
– Îmi place la soare. La umbră mi-ar fi frig. Ție nu-ți este?
– Bate vântul.
– Vii? Vreau să vorbesc ceva cu tine. Să te întreb.

Mara schimbă banca.

– Tot timpul faci la fel. Atunci când mă joc, mă întrerupi.
– Îmi cer scuze. Nu o să dureze mult. Vreau să-ți citesc înainte ceva. Navigatorii de pe timpuri aveau o frază glorioasă. A naviga e necesar. A trăi nu e necesar. Mi-e de folos spiritul acestei fraze, dar într-o formă transformată ca să semene cu ceea ce sunt eu. A trăi nu e necesar; necesar este a crea.

Mama închide cartea. O așază pe bancă și se uită la fată.

– Ce este?
– Ai înțeles ce ți-am citit?
– Așa cred. Nu sunt sigură. Pot să plec acum?
– Nu. Eu voiam altceva. Simt acum ceva și verific dacă ți s-a întamplat și ție. Uite, după ce am citit rândurile astea am avut o senzație. Stai să găsesc ceva ca să te ajut să înțelegi.
– Oricum nu înțeleg. Nu știu ce vrei de la mine.
– Răbdare, Mara, răbdare.
– Așa zici mereu.
– Am găsit. Ai văzut când te-ai tăiat ușor la deget cum ieșea sângele? Ștergeai și el tot curgea, ba chiar țâșnea, se potolea, iar stropea.
– M-a durut atunci.
– Și asta, da. Dar sângele ai observat cum țâșnea?
– Da.
– Ceva similar mi se întâmplă mie acum, dar cu ideile din capul meu. După fraza asta, gândurile țopăie, se iau la trântă, fac asocieri, simt că e ceva mare în mine. O idee mă șicanează. Știu că e acolo, dar nu reușesc deloc să o formulez. Ți s-a întâmplat vreodata așa ceva când ți-am citit sau ai citit tu? Când am citit aseară despre Axel? Pentru că sunt curioasă.

Mara se uită în ochii mamei câteva secunde. Pare să caute ceva în propriile gânduri.

– Nu, nu mi s-a întâmplat niciodată. Nici nu mai pot să mă joc acum.

Autobuzul trage în stație.

Eleganța trupului e legată de eleganța minții

De 7 feb., 2018 2 Colaborari , , , , 0

Ce se știe despre mine?

O să încep cu a fi.
Sunt o femeie trecută de 30 de ani.
Sunt mamă.
Sunt blogger.
Sunt nepoată de croitoreasă.
Sunt snoabă intelectual.
Sunt filoloagă.
Sunt gălăgioasă.
Sunt elegantă.

     

Continui cu ce am.

Am o fetiță, o Mară.
Am un blog, dunia.ro.
Am o bibliotecă.
Am o soră mai mare.
Am o slăbiciune pentru Freud.
Am o mână de obiecte cărora le-am dat o valoare monstruoasă, niște ceasuri, câteva genți, cercei, eșarfe, pantofi etc.
Am cultul prieteniei.
Am gura mare.
Am un iubit cu ochi albaștri.
Am frustrări.
Am vise.
Am stimă de sine recent construită.
Am planuri pentru 2018.
Am.

Diferența dintre a fi și a avea îmi revine în urma unei lecturi, Erich Fromm, A avea sau a fi. Exprimarea celor din jur, prin apelul la un verb sau altul pentru a se descrie, mă ajută. Utilizarea unui verb coincide cu un indiciu despre persoană. Limbajul reprezintă o pârghie de cunoaștere a celuilalt. Pentru supraviețuire, pentru epoca noastră rapidă, a-l ști pe celălalt semnifică o bătălie câștigată.

De aici am presupus următoarele. Oricât de gălăgioasă sunt, oricât de exigent mi-am construit vocea pe blog în ultimii ani, oamenii nu țin seama de ceea ce sunt prin devenire. Spun asta în urma mai multor sugestii primite să-mi transform blogul în unul de modă. Bloggerii de modă ar fi mai bine răsplătiți financiar. Eu am ajuns la pragul cel mai de jos economic și nu-mi mai permit atitudinea intransigentă. Nu contrazic pe nimeni, refuzul compromisurilor nu mai e justificat. Nu când am un cont pe minus, unul aproape de zero și altul în administrare. Urmează un Dar.

A apuca pe drumul modei ține și de dorință. Eu nu am nici o dorință în această direcție. Mă îmbrac într-un mod plăcut pentru mine, nu pentru a da mai departe. Susțin și vorbesc despre eleganță și feminitate oriunde se ivește prilejul. Anul 2018 este anul designerilor români pe blogul meu. Luna ianuarie am început-o și cu o ședință foto la atelier Bobar&Josephine. O ținută all black, tocuri, cercei remarcabili și dialoguri spumoase despre modă, mentalități, bloggeri timișoreni m-au reținut o zi întreagă.

Vedeți fotografiile realizate de Simona Nuțu, o tânără pasionată de fotografie.

  

Dacă aș apuca drumul modei, tendința ar fi să vă îmbrac ca pe mine. Un designer, un blogger de modă sau un stilist nu fac așa ceva. Aș începe prin a vă cere să vă cumpărați o pereche de blugi clasici, un pantalon negru, o rochie neagră, un sacou, un cardigan, o geacă de piele, o cămașă albă, două tricouri, alb și negru, un parpalac, două perechi de pantofi cu toc, negru și bej, o pereche de cizme lungi, o pereche de bocanci, o pereche de adidași, o geantă scumpă.

Până aici ne-am înțelege, dar când m-aș muta la îngrijirea corpului s-ar ajunge la ochi dați peste cap. Machiajul strident mi se pare vulgar, de aceea nu suport culorile intense, genele false, unghiile lungi și colorate, tonele de fond de ten, părul nearanjat.

Ochii dați peste cap s-ar transforma în ceartă când m-aș porni cu observații legate de vocabularul dumneavoastră. M-aș strădui să corectez acuzativul, pleonasmele, în special marea majoritate mă irită peste măsură. De exemplu, preferatul meu, Lucian Boia, aproape m-a adus la disperare cu marea majoritate. Iar Lucian Boia are toată admirația mea.

Vă întreb eu acum, ce șanse mai am să devin un blogger de modă când mi-am mărturisit clar traseul pe care l-aș urma? La mine eleganța trupului e legată de eleganța minții. Orice puneți pe trup nu mă atrage dacă gura dumneavoastră se afirmă doar prin ruj și colagen.

Timișoara are bloggeri de modă. Nu le discut conținutul blogului și nici stilul. Eu rămân pe cultură.

În final, să fie Luceafărul. Am un volum de versuri de Eminescu în biblioteca mea.

Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.

Ținuta mea: cămașă Atelier Bobar, cercei Josephine, pantaloni Barsash, pantofi Jimmy Choo.

Foto: Simona Nutu

Cadaques. Oare o să mă mai întorc vreodată?!

De 6 feb., 2018 0 Călătorii , , , , 0

Am revenit de puțin timp din Costa Brava. O să povestesc despre. Înainte de, mi-am pus o întrebare. Oare cum mi-aș fi construit articolul dacă tehnologia nu ne-ar fi permis să fim cu toții la un click distanță de orice loc din lumea asta?

Am călătorit în lume în locuri descoperite în cărți. Așa am ales Zanzibar. Dragoste și moarte în Zanzibar se numește cartea. Mărturisesc că nu auzisem până atunci de. Nici măcar la geografie. În Cabo Verde am ajuns pe urmele lui Darwin. Corabia lui a acostat pe țărmul insulei. Acolo o surpriză geografică. Cabo Verde este un arhipeleag. Darwin s-a plimbat pe insula Santiago, eu pe Sal. Vedeți, copii, de aceea este important să mergeți la școală!

În Costa Brava am plănuit o călătorie de la cartea lui Dali, Jurnalul unui geniu. Curioasă, am căutat Cadaques pe google. Când vine vorba de plecare, indiferent unde, mă las convinsă destul de ușor. Dacă o întrebare adresată poate fi considerată darul unei persoane persuasive! De data asta m-a convins peisajul, dar mai ales pictorul care a trăit decenii în acel loc.

Cu Mara în marginea casei lui din Portlligat, privind apa liniștită, am întrebat-o: Te simți inspirată, Mara?

Dar să nu o iau înainte și să-mi fur singură finalul articolului.

Am călătorit în Spania pe urmele lui Dali. Cazare am avut în Roses din motive financiare. Prețurile mari nu țin turiștii la distanță, dar îi selectează. Din Roses am luat autobuzul și am mers la Cadaques, Figueres și Empuriabrava.

În Cadaques ne-am oprit la o terasă din malul mării. Terasele din malul mării îmi schimbă dispoziția. Sunt fericită în momentul acela. Am privit fără grabă marea, casele albe și chipul Marei. Am încercat să rețin un minut sub forma unei amintiri ecran. Cred că am reușit. Dacă închid ochii, văd părul Marei care lucește. Mara, zici că ai fire de aur în păr. Ești din poveste. Aud vântul și marea. Pietrele de pe plajă îmi fixează în memorie culoarea mov, geaca Marei. Casele albe mă liniștesc. Întreaga atmosferă mă destinde, iar eu mă manifest printr-o lăsare pe spate în scaun. Mă abandonez clipei printr-o inpirație lungă și o privire lacomă în jur. Oare o să mă mai întorc vreodată?

Așa m-am întrebat când îmi sorbeam ceaiul pe o stâncă în parcul Kruger. Sau pe terasa camerei din Zanzibar. Sau la cafeneaua din Volendam. Sau în cartierul evreiesc din Cracovia. Sau.

De la terasa din Cadaques am pornit pe jos spre Portlligat. Se află la un kilometru distanță. Pe străduțe, pe cărări, printre case, pe sub ferestre, ne-am pomenit la poarta lui Dali. Mi-am amintit de Dunăre, de clisură, de faptul că mereu mi-am zis că aș putea să scriu carte după carte într-un peisaj frumos. Dali a pictat tablou după tablou într-un peisaj frumos.

Natura inspiră. Am găsit și confirmarea.

Te simți inspirată, Mara? Am întrebat curioasă, dar și cu scop didactic, jumătatea mea de cromozomi.

Cine te inspiră? Întâlnirea cu numărul 6 între bloggerii timișoreni

De 2 feb., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cunoașteți expresia, Spune-mi cu cine umbli ca să-ți spun cine ești. O să încerc o adaptare. Spune-mi pe cine admiri ca să deduc cum o să devii.

Modelele alese în viață, pentru a le călca pe urme, pentru a ne inspira într-o situație anume, pentru a ne ajuta să ne cunoaștem sunt deosebit de importante.

Părinții reprezintă primele autorități. Dacă există mai mulți copii, fratele cel mare ajunge un model. Urmează apoi învățătorul/dirigintele/profesorul. La un moment dat alegem singuri, cu luciditate persoana care să ne provoace.

De puțin timp insist asupra modelelor din viață. Ca bloggeri este important să ne alegem modelul cu grijă. O să răspund punctual De ce, pornind de la exemplul personal.

1. Am început să scriu pe blog pentru a mă disciplina și a mă responsabiliza în scris. Blogosfera numără mulți scriitori ratați, la fel de mulți jurnaliști fără diplomă și un număr copleșitor de speculanți ai vremurilor actuale.
2. A scrie pe blog, cu posibilitatea utilizării unei identități false, duce la o anulare a asumării faptelor și acțiunilor. Ceva similar se întâmplă la ieșirile oamenilor în număr mare în stradă. Individul trece în general, iar răspunderea se împarte la un întreg. Multe atrocități se întâmplă atunci. Pe blog sau pe facebook lumea înjură ca la ușa cortului. Nimeni nu gândește, asta presupune efort de gândire de la individ, toată lumea judecă.
3. Nu există penalizări, consecințe, pedepse. Gramatica devine opțională, tehnoredactarea o excursie în Bora Bora. Bine că îți permiți tu să scrii corect, ai mers la Litere. Greșit! Limba română esențială e obligatorie indiferent de studiile superiore alese după 18 ani.
4. Dacă începi să câștigi un ban cu blogul apar moraliști în plin delir de grandoare. Te prostituezi! Ai schimbat autenticul cu marketingul! Etc!
5.
6.
7.

Aș putea continua, dar ați prins ideea. Aseară am participat la o nouă întâlnire a bloggerilor. Îmi plac aceste întâlniri, le consider utile. De aceea le sprijin cât pot pe Andra și Teo. Fetele astea două se străduiesc de câteva luni să creeze legături între bloggerii timișoreni.

S-au pregătit pentru întâlnirea de ieri. Teo a împărțit un fel de chestionar, a așezat pe masă o planșă. Întrebările mi-au permis să readuc în discuție importanța modelelor în viață. Am mărturisit că citesc puține bloguri. De ce? Pentru că blogurile au conținut slab, Sandra Brown fiind superioară articolelor din social media. Un motiv pentru ordinarul blogurilor ține și de modelul ales în viață. Alegi un model mediocru, nu ai de unde să te duci în jos. Am sugerat bloggerilor timișoreni să-și aleagă elitele locale ca model: Adriana Babeți, Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieș, Robert Șerban, Viorel Marineasa, Daniel Vighi etc. Citiți Amazoanele. O poveste și mergeți de acolo în jos. De la Amazoanele există un jos. De la Dunia nu există jos, eu situându-mă undeva la mijloc și nu sunt cel mai prost exemplu. Poate neinspirat și diplomat. Să nu provoc dizarmonie cu o critică negativă.

O întrebare din chestionar: De ce ar citi cineva conținutul produs de tine?

Pertinentă întrebare, zic eu. Interesantă. Mi-ar plăcea să-și răspundă fiecare blogger la ea. De ce ar citi Zoso – (iau acum blogurile din topul Zelist) – Tudor Chirilă, Groparu, Manafu și nu ar citi Huxley, Vonnegut, Dawkins, Paul Auster etc?!

Răspunsul e simplu. Nimeni nu ar avea de ce să-i citească dacă nu ar exista un anume interes. Iar dacă interesul este financiar și nu creșterea intelectuală, atunci și mai mult să vă simțiți obligați să vă alegeți cu grijă modelele. Nimănui nu i-a stricat cunoașterea de sine, schimbarea perspectivei, disciplina, rigurozitatea, influența oamenilor cu viziune, o carte citită.

Chestionarul Teodorei a numărat 8 întrebări. Eu o să mai adaug una ca încheiere a articolului de azi.

9. Cine te inspiră?

Foto: Simona Nutu

Pardon

De 31 ian., 2018 0 Colaborari , , , , 0

Vă reamintesc despre decizia luată anul trecut: să transform blogul în redacție. În prezent am un unic colaborator. Numele ei este Cornelia Iordache. Azi o să fie gazdă cu mărturisiri și explicații ale dramaturgului contemporan.

Întâmplări din parc

Pardon! (1)

Despre Hoții și Vardiștii auzise deja. Ba chiar se și jucase de câteva ori și de fiecare dată se lăsase cu hârjoană. Dar niciodată despre Pipota și Măcelarii. Nu există. L-ați inventat voi, răzbi sacadat un glas fără vigoare. Ne-a făcut oameni de știința. Hahaha, noi și fizica. De când ți-am dat voie să-ți spui părerile, Urticarie, tâșni ca ars unul din grupul celor mari și îi vârî mâna, pe rând, în buzunarele pantalonilor. Se simți ca atunci când mama îi cotrobăia în haine după urme de țigări. Percheziția scoase la iveală două bancnote. Clătină nemulțumit din cap. Atât am, primi răspuns. Zece perechi de ochi ațintite asupra lui s-au micit sub obrajii umflați de râs. Ce ți s-a zis când ai mijit ochii în școala asta?! Plătești, nu ne luăm de tine. N-ai bani, ți-o iei, tună un altul, apucându-l de breteaua ghiozdanului și zgâlțâindu-l de începu să-i tremure moțul cârlionțat într-un mod de-a dreptul caraghios, fapt care atrase alte râsete, de data asta curate, nealterate de răutate și exces de zel. Cel înconjurat nu ripostă. Își pipăi moțul și se retrase câțiva pași până se lovi de un perete de om. M-ai călcat pe adidași. Pardon să spui. Pardon, spuse. Și fu îmbrâncit în coaste până la locul de unde dădu să plece mai devreme. Era iar în centrul cercului dintr-un cerc. Căci sub forma asta a gândit arhitectul foișorul din parc. Un disc pe care băieții de-a doișpea îl numeau navă spațială, fiind mai mereu camuflat de umbra aruncată de coroanele arțarilor. Acum, întins pe iarbă în întuneric, strângându-și nările ca să nu-l împroaște sângele și privind în urmă, realiză că ăsta a fost motivul care a declanșat torentul. Nu banii. Sau lipsa lor. Altădată, sub jurământ de mamă, îl păsuiau. Știau doar, se ținea de cuvânt. Dar scuza aproape mută, lipsita de înjosire, nu mângâie nici pe departe orgoliul revendicatorului pretențios. Ar fi putut măcar să-și dreagă vocea. Să se arate mai afectiv. De ce nu, chiar să meargă până la a se face ghiocel. Sau să-i tapoteze adidașii. Dar nu, el nu făcu nimic din toate astea. Lăsă doar să-i alunece o interjecție moale, fără justificare, fără ținută, repetitivă, ca un automatism rudă cu indiferența. Pardon!

Cu Mara pe urmele lui Dali. Cadaques, Portlligat și Figueres

De 30 ian., 2018 0 Călătorii , , , , 0

În 2014 am făcut o excursie în Italia, la Cinque Terre. În timp ce-mi făceam bagajul, Mara a venit în spatele meu și m-a întrebat unde plec. A urmat Cu cine? S-a sfârșit cu exprimarea unei dorințe. Vreau și eu să merg cu voi. Am luat-o în brațe. Avea 4 ani. Am mângâiat-o pe păr, pe obrazul fin și moale. I-am promis că într-un an sau doi o s-o iau și pe ea în excursie cu fetele. O să mergem la Paris, Mara, să vizităm muzeul Picasso și muzeul Brâncuși.

Întâmplările din ultimii ani mi-au făcut imposibilă îndeplinirea promisiunii. Dar o promisiune e o promisiune, așa-i, mama?! Lecția mea către Mara aceasta este. Am înlocuit mersul la muzeul Picasso. Bucureștiul, prin târgul de carte Gaudeamus, a devenit substitut. Am rămas cu o promisiune neîndeplinită, dar este timp. Într-o zi mama și fata or să ajungă la muzeul Picasso. Până atunci, săptămâna trecută am călătorit în Spania, pe urmele lui Dali. Călătoria asta a fost plină de peripeții. Înainte de plecare, o muncă neînduplecată și disciplinată a hoților din Timișoara, m-a lăsat fără acte. Ca să râd înainte de orice, le mulțumesc pentru îndeplinirea muncii într-o zi de luni. O zi mai târziu și călătoria s-ar fi anulat din lipsa documentelor.

Acasă am revenit cu palma neagră în ultima unei teribile căzături pe scări. Doar că nu o să povestesc despre. Articolul o să relateze, cu sinceritate, despre apropierea dintre mine și Mara.

Anul trecut în vară am cumpărat o carte, Dali, Jurnalul unui geniu. În timpul lecturii, moartă de curiozitate, am căutat pe internet Cadaques și Portlligat. În Portlligat, Dali a locuit 50 de ani. I-am povestit și Marei despre, fata l-a reținut ca pe domnul cu mustățile caraghioase. Din toate călătoriile mele fără ea, am revenit înapoi cu câte un album de la muzeele vizitate. Așa se face că am strâns vreo câteva după care jucăm mimă. Joaca se află pe locul doi în programul meu de mamă. Iar joaca, prin șiretenia adultului, poate expune copilul la cultură. Cel puțin asta a fost găselnița mea să-i umplu capul fetei cu pictori.

De la carte, am ajuns la planificarea unei excursii în Cadaques. M-am oprit asupra lunii ianuarie din rațiuni financiare. În sezon, plătești pe lângă taxa orașului, cazare și mâncare, și fiecare a treia gură de aer.

Mara și cu mine am avut hotel în Roses, o stațiune pe lângă Cadaques. Din 7 zile, am decis să împărțim timpul prietenește: o zi mama face programul, o zi Mara. Soluția asta m-a salvat de prea multe miorlăituri care mă scot din sărite și mă determină să o întreb: Mara, vrei să devii un copil bătut? Dar mama, tu nu crezi în bătaie. Cine ți-a spus? Păi tu, și tata.

În zilele în care mica bestie s-a ocupat de organizare, am stat în cea mai mare parte la plajă, la piscină și în cameră să se joace pe telefon. Deranjată de jocurile pe telefon, dar nu mă opun, este generația ei, am găsit o altă situație de efect și am exploatat-o. De fiecare dată când s-a jucat pe telefon, am dat drumul la muzică. Am revenit acasă cu nume noi. Știa deja despre Beethoven și Mozart, am adăugat Vivaldi și Stravinski. Șapte zile am adormit seara pe Vivaldi sau Mozart, concertul pentru flaut și harpă.

În zilele în care m-am ocupat eu de program, am vizitat Cadaques, Portlligat, Figueres, un castel din stațiunea noastră și Empuriabrava, o stațiune construită pe canale. În fața casei sunt parcate bărci și iahturi. Marți am vizitat Cadaques și Portlligat. Portlligat se află la 1 km distanță de Cadaques. La picior, am urcat cu Mara străduțe înguste, ne-am rătăcit, am reluat drumul, am întrebat prin magazine încotro. La întoarcere, cu o mică bestie acaparată de peisaj, aventură și poveștile mele despre Dali, limba i s-a dezlegat. Mergeam spre autobuz când m-a întrebat ce este un psihopat. Nu am întrebat-o unde a auzit cuvântul, ci am profitat la maxim de ocazie. I-am explicat ce este un psihopat și imediat am legat discuția de facebook și youtube. Când am terminat, mi-a mărturisit că îi este frică.

E firesc să-ți fie! Să-ți fie, Mara. Frica ne ține în viață, iar pe noi, femeile, ne mai salvează și de un joc care nu ne place să-l jucăm întotdeauna cu bărbații. M-a luat de mână și vă mărturisesc că toată excursia mi-a căutat atingerea. Nu de frică, s-a potolit după ce i-am dat câteva asigurări. În autobuz, privind pierdută pe geam, părea că uitase orice discuție despre. Dar undeva în mintea ei presupun că a rămas ce am discutat despre pericole, ciudățenii și comportamente.

Într-o altă zi m-a întrebat: Mama, dar care dintre prietenii mei îți place mai mult, X sau Y? Nu mi-a permis fofilarea, am încercat. Că sunt prietenii ei, că îi plac oricum. Mama, la comportament, care îți place mai mult?

O să închei aici. O să mai revin cu texte despre.

Va urma…

Despre croitorie și design cu doamnele de la Atelier Bobar

De 17 ian., 2018 0 Colaborari , , , , 0

Toată lumea a aflat că iubesc literatura. Blogul aduce dovezi în fiecare zi. Pe lângă literatură mai am o iubire deloc neglijabilă: moda. Există piese vestimentare fără de care o femeie are dreptul să refuze să se ridice dimineața din pat. Nu vă lăsați păcăliți! Exagerez, dar o fac pentru claritatea mesajului. Eleganța trupului ține de felul propriu de exprimare și respect. Nu o să mă convingă nimeni de contrariu.

Cu un sistem de valori construit în mare parte din experiențe proprii, am ajuns să prețuiesc și să admir personalitățile României. Accentul o să cadă pe modă. Anul 2018 va fi exclusiv românesc. Îmi ofer sprijinul designului românesc. Oricine mă dorește partener sau consideră că blogul meu îndeplinește funcția de sprijin pentru o afacere românească, îmi ofer serviciile cu o singură condiție: să aibă loc o reacție între noi.

O anume forță la care fac trimitere a avut loc între mine și atelier Bobar. Prima mea rochie semnată Bobar a plecat dintr-o garsonieră. Acolo i-am întins mâna sfioasă, dar entuziasmată, Dianei Bobar. Între timp, Diana Bobar a devenit o afacere locală de luat în seamă. De la o studentă cu capul plin de vise, în mare parte roz, sunt convinsă, la angajarea unei croitorese, la cooptarea unui partener, Florina Erimescu, la deschiderea unui atelier, la dezvoltarea unei afaceri de familie odată cu alăturarea în echipă a Florinei Bobar, au trecut 10 ani.

În cinstea celor 10 ani, le-am propus un interviu. Le-am atras atenția asupra subiectului inconfortabil. Nu știu ce se întâmplă pe alte meleaguri, dar la Timișoara ne ducem zilele într-o confuzie despre care mulți evită să discute. Pe la colțuri nu se mai opresc din flecăreală și arătat cu degetul.

Eu: Cât o să vorbim despre asta în interviu? O să vă afecteze la vânzări?

D. B.: Cât consideri tu, tu ești editorul. Frustrarea există. Nu e un secret. E o realitate de care nu ne ascundem. Avem cliente care vin la noi din 2010 și există o altă relație, au încredere în noi. Pornim de la un alt nivel. Pe de altă parte, persoanele noi nu știu la ce să se aștepte. Mai rău, și-au făcut în alte locuri și au avut o experiență negativă. Vin încărcate. Sau își fac ceva, le place, se duc acasă și toate persoanele din jurul lor au de comentat. De ce culoarea asta? De ce lungimea asta? Nu vezi ce grasă ești?! Sau am avut cliente care stăteau cu telefonul cu poza în mână. Dar aici e așa, și aici e așa.

Flo. B.: E frustrant.

D.B. Neplăcut pentru noi, designer sau croitor, orice ai fi.

Sunt convinsă că ați dedus subiectul. Este vorba despre diferența dintre design și croitorie în percepția societății timișorene.

Neortodox, am luat răspunsurile celor două grații de la Atelier Bobar de la minutul 32. Aproape de final, am întregistrat 48 de minute. Acum, (acum ca un prezent al sunetului, el fiind deja în trecut, ca să nu mă dezic de literatură) o să pun Întrebarea:

Eu: Există vreo diferență între croitorie și design în percepția femeilor actuale de la Timișoara?

D. B.: Normal că există, dar designul se bazează pe croitorie. Croitoria este producția de haine. Detaliile schimbate sau ideile avute înseamnă design. În croitorie transformi forme 2D în într-un produs 3D care îmbracă corpul uman. În design treci croitoria prin filtrul tău personal: gândire, educație, tot ce însemni tu până în momentul ăla, toate experiențele tale. Un croitor este o persoană care execută haine. Un designer este o persoană care face haine ca un răspuns la ceva din interiorul lui, reinterpretează anumite produse. Se bazează mult pe cine este, ce-i place, intervine gustul desprins din educație.

Eu: Am terminat de citit o carte despre Chanel. Nu am găsit nicăieri termenul designer. Chanel afirma că este artizan și vorbea despre croitorie și croitorese. Avem în istorie un moment în care s-a făcut diferențierea?

D.B.: În postmodernism, când încep artiștii să fie artiști.

( O mirare personală, râsete în jur.)

D.B.: Îmi vine în cap Picasso, primul mare creator de lucrări de pictură care se considera artist.

(O scurtă discuție despre pictură, subiectivism și imaginea artistului).

Eu: Bunica mea a fost croitoreasă. Veneau femeile la ea și cereau o rochie din Neckermann. Așa am crescut eu. Croitorie egal Neckermann egal model la comandă. Dar am descoperit mai târziu designul: există Chanel, există Dior, altceva. Nu merge nimeni la ei cu modelul să ceară o execuție după poză. De aceea plătești rușinos de mult, pentru idee. Le-am împărțit ușor, croitorie și design.

D.B.: Paranteză. Numele folosite de tine ca exemplu au echipe de designeri. Designerul responsabil dă direcția. Le zice: Sezonul următor vreau să facem western.

Eu: Am înțeles, mulțumesc. Să revenim la croitorie și design. Croitorie – execuție, design – idee.

B.D.: Pentru mine croitoria nu înseamnă neapărat imitație, ci producție.

Flo B.: În România croitoria înseamnă să te duci să-ți copiezi o rochie. La croitor mergi să-ți repari ceva, iar un croitor îți face ceva pe corpul tău.

Eu: Să ducem discuția în altă direcție. Voi ce preferați, să lucrați după model sau modelele voastre?

D.B.: După colecțiile noastre.

Eu: Atunci cum le împărțim, faceți croitorie sau design?

D.B.: Și, și pentru că nu se pot exclude. Designul are parte de croitorie și e relativ: ține de ceea ce vrei să faci, de povestea din spatele colecției, de cercetare, de materialele folosite, de game cromatice, de jocuri  între transparent/opac, lucios/mat, toate contrastele. Ăsta e designul, când te gândești la un întreg.

Eu: Voi aveți o piesă ca fiind recunoscută ca a voastră, a Atelierului Bobar?

D.B. Rochia curcubeu, o rochie din fâșii împletite.

Flo B.: În seara dinaintea prezentării colecției, terminam ultimele rochii și ne-a venit ideea: De ce nu facem o rochie și din resturi, Rămășițele zilei, din toate culorile de pe masă? Colecția se baza pe culorile primare, secundare și terțiare și relația dintre ele.
(Descrierea colecției, dialog despre culoare și relația dintre culori). Am avut multe comenzi după rochia aceea, inclusiv în străinătate. În toamnă, la un târg de la Paris, organizatorii ne-au promovat pe conturile lor: o poză pe Instagram. Din toate pozele noastre, ei au ales fotografia cu rochia curcubeu de pe Ponton de acum 5 ani.

(A urmat o discuție lungă și aprinsă despre Chanel. Eu o admir, Diana mi-a sugerat să mai cercetez dacă mi-am dăruit prețuirea. Am intrat puțin în pasiunea Dianei pentru pictură. Dacă nu știați, Diana și-a dorit să devină pictoriță când era mică. A încercat la un moment dat să meargă cu ele în paralel, design și pictură, dar a simțit limitarea și a făcut o alegere în favoarea designului vestimentar. Motive sunt multe și felurite.)

Am revenit la design și croitorie. Doar că mi-am aruncat ochii pe articol. Este deja lung ca o zi de post. O să pun punct și o să revin în altă zi cu următoarea jumătate de interviu. Până atunci vă las cu o întrebare. Când mergeți la Atelier Bobar, optați pentru idee sau execuție?

Foto: Flavius Neamciuc 

Omul bun la toate

De 15 ian., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În orice situație din viața mea, când mă lovesc de greutăți, singură îmi dau soluția: citesc o carte pe o temă anume. Anul trecut am adunat multă bibliografie. Interesul m-a trimis pe urmele următoarelor subiecte: industrie textilă, marketing, fotografie de produs, neurologie. Adăugate activităților zilnice, am ajuns rapid la o concluzie: sunt depășită de situație.

Aș putea să mai citesc o carte pe acest subiect. Cărțile de psihanaliză conțin capitole despre. Rămâne aplicabilitatea. Cum pun în practică tot ce bag în cap? A avea habar despre un subiect nu mă transformă într-un specialist. Asta nu înțeleg mulți dintre noi.

În țara noastră, nevoile l-au învățat multe pe român. Metehnele istoriei s-au impregnat în felul nostru de a fi. Ne confruntăm, ne descurăm, ar putea fi deviza cetățenilor din România. Cunoaștem expresia omul bun la toate sau englezescul handyman. Omul bun la toate nu face performanță. Se consumă în mici victorii și aprecieri subiective. Nu e nimic rău în asta. Nu e nici măcar greșit. Dar ce facem când ne dorim performanță?

Mi-am anunțat scopul în munca mea. Cu scrisul, vreau să câștig Nobelul. Cu Tricoul Inteligent, vreau să ajung lângă Dolce&Gabbana, magazin lângă magazin. Nu am trăiri de Don Quijote. Setările înalte ca brazii carpatini reprezintă niște modele. Nu o să câștig niciodată Nobelul, dar o să mor încercând. Așa țin piept lenevelii minții și bătrâneții. Nu o să aștept moartea, o să mă ia prin surprindere și o să-mi întrerupă niște planuri.

Nobelul semnifică performanța. Cu toate cărțile din lume citite pe un subiect, nu o să mă pot ajuta de una singură. Cei mai mulți oameni vor să fie conduși. Puțini vor să conducă. Împreună obțin rezultate excepționale. Fac trimitere către corporații. Câțiva lideri, mii de angajați, iar împreună execuții impecabile. De fiecare dată când privesc o reclamă de la Apple mă gândesc că mi-ar plăcea să cunosc echipa care a muncit pentru. Sau atunci când mă zgâiesc pe youtube la o prezentare Chanel mă încearcă aceeași senzație. În cercurile acelea nu sunt acceptați oamenii bun la toate. Munca cere cunoaștere temeinică pe o disciplină, una singură.

Acestea fiind spuse, refuz atitudinea omului bun la toate. O să deleg. Cineva o să mă ajute cu partea de marketing. Altcineva o să mă îndrume prin industria textilă. Despre fotografia de produs și neurologie o să continui să citesc.

Și o să continui să scriu. În fond, scrisul e munca mea și mă provoacă să gândesc.

Cogito ergo sum. Descartes

Foto: Simona Nutu

Spre carte prin fotografia erotică

De 10 ian., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Două campanii se desfășoară sub egida mea. Campania Poartă o carte și campania Eu sunt educația strâng laolaltă tulburările și neliniștile mele de a părăsi lumea asta fără să las nimic în urmă. Cromozomii i-am dat deja mai departe. Ai mei se numesc Mara și au șapte ani, imediat opt.

Cum direcția în viață mi-am ales-o pe cultură, știu la ce m-am înhămat. Multe coate rupte pentru a răzbi în viață și prin forța educației. Am început să caut soluții pentru a atrage cât mai multe persoane spre lumea incredibilă a cărților. De exemplu campania Poartă o carte mi se pare că stagnează. Nu realizez nici un progres.

Am avut încredere în cititori. Îi iubesc. Am fost dezamăgită de ei. Presupusesem eu că cititorii alcătuiesc o categorie specială de oameni. Lipsa calităților deosebite la cititori mi-a spulberat părerea fermă. Ce mai este un om fără convingeri!? Rana primejdioasă mi-am îngrijit-o sub ocrotirea unui profesor din facultate. Câteva replici schimbate între eternul profesor și eterna studentă m-au ajutat să înțeleg. Cartea reprezintă un ospăț. Te gândești la cele citite, la ideile produse. Mulți dintre noi receptăm fraze pe facebook pe metoda fast food. Nu o să dau numele profesorului. Respect o modestie pe care încerc să mi-o însușesc și să o aplic. Dar eu încă nu am ajuns atât de înțeleaptă. Câțiva ani o să mai practic epatarea.

Am început să iau cititorii ca atare. Puterea cărții e o iluzie, zicea domnul profesor. Puterea ei, dacă are una, ține de reducere. Micșorează tendința de manifestare asemenea unui primitiv. Eficiența ei constă în limitarea agresiunii înnăscute.

Continui campania după ce mi-am redifinit ce înseamnă lectura.

O să încerc să atrag mai mulți oameni spre carte prin fotografie erotică. Nimeni nu ignoră pasiunea. O copertă de carte pe o piele sensibilă, un roman între două piciorușe deschise sugestiv, o senzualitate karamazoviană pe un cearșaf alb mototolit de greutatea a două trupuri și o carte etc.

Cercetare fac de vreo jumătate de an. Erotism, pasiune, corpul uman, carte, elementele celui mai nou proiect. Așteptați numai.

Zic! Și o să fac!

Foto: Simona Nutu