by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Ne trezim dimineața să

De 9 ian., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ordinea exclude haosul. Starea generală de confuzie a luat o altă direcție când Aristotel a propus categoriile. Clase, ordine, familii și oamenii s-au deșteptat puțin mai mult. Fiind în beznă, au văzut o luminiță.

Într-un fel de negură mi-am dus și eu zilele. Detestam planurile, îmi dadădeam ochii peste cap la program, proiectele ziceam că nu sunt de mine. Nici clipa n-am trăit-o, dacă v-a trecut prin minte. Luam pur și simplu zilele ca atare. Nu acționam, nu schimbam. Anul trecut am alcătuit pentru prima dată un fel de plan. Cu liniuță am trecut pe un caiet puncte unde vreau să ajung: să renovez apartamentul, să transform blogul în redacție, să găsesc un spațiu pentru Tricoul Inteligent, să călătoresc, să.

Din tot ce am citit eu, am dedus că semnificația lui să își are sursa într-o reprezentare umană a vieții: nevoia de sens. Trebuie să ne naștem pentru ceva mai mare. Mecanismul complex care am dovedit că suntem nu aduce satisfacții. Ca reacție, Trebuie să facem una sau alta pentru un plan necunoscut, dar grandios.

Și facem. Ne trezim dimineața să. Anul acesta mă trezesc să muncesc până la epuizare fizică și financiară pentru blog și Tricou. Am trecut pe listă cu liniuță. Pentru ieri aveam de scris un articol despre un subiect ambiguu: croitorie și design vestimentar. Am mers pentru lămuriri la atelier Bobar și am discutat chiar cu surorile Bobar.

Nu s-a potrivit. Mara mea s-a îmbolnăvit. A vomitat o noapte și toată ziua de ieri. Ca într-un film de Woody Allen, într-o bucătărie scăldată de lumina soarelui, cu masă și scaune înalte, mica bestie a dat afară ceaiul, pâinea prăjită și cele trei guri de ciorbiță într-o boltă absolut deloc cerească. În tot acest timp, mama ei, cu un șirag de perle la gât, s-a întors cu mișcări domoale la chiuvetă și și-a scuturat mâna plină de conținut stomacal.

Am abandonat gândul de a scrie orice articol. M-am transformat într-un paznic al expulzărilor, am miorlăit puțin și am adormit cu mânuța Marei lanț la gât.

Revin săptămâna viitoare cu un interviu cât se poate de sincer despre croitorie și design vestimentar.

Notați, croitorie și design vestimentar.

Foto: Simona Nuțu 

Dunia, conținut autentic sau furnal de marketing

De 5 ian., 2018 11 Trăiri afective ale mele , , , , 0

La final de 2017 am primit un reproș pe blog. La un text anume, articol pentru care am fost răsplătită, mi s-a comunicat că am trecut de la conținut autentic la furnal de marketing și publicitate.

Toți anii investiți în persoana mea, lecturi de specialitate, cursuri, conferințe, influențe, s-au remarcat. Prima dată mi-am luat flatarea. Aha! Așadar, blogul are conținut autentic.

Ce anume l-a făcut o autoritate recunoscută? Întotdeauna am scris despre cărți, teatru, călătorii, artă și cu exces de zel despre mine. În prezent continui. Cărțile au generat conținut autentic? Temele desprinse din artă?

Întrebări retorice, sunt convinsă că datorez mult lecturilor.

Ce anume l-a făcut furnal de marketing? Răspuns singular: articolele plătite.

De-a lungul anilor am avut puține asemenea articole. Înapoi în 2006, nu știam că există posibilitatea ca un blog să devină o sursă de întreținere. Scopul meu a fost să scriu, să mă responsabilizez. Descoperirea unei paradigme bănești mi-a revenit după un timp. Dar ca să câștig, se impunea un transfer de putere: de la persoană la subiecte de actualitate sau de alcov. Am refuzat asemenea stăpâni. Condițiile de viață prielnice prin parteneriatul cu tatăl copilului meu au îngăduit pretențiile intelectuale. Dar condițiile de viață s-au schimbat. Fără susținere, am sucit perspectiva blogului. Rațional am decis să-l trasform în resursă financiară.

S-au ivit, ca ghioceii în luna ianuarie, un articol, două, trei articole plătite. Să zicem că am adunat un buchet. Nu-mi este rușine, nu am apucat pe calea greșită, nu mă prostituez. Direcția s-a modificat.

Caloriferul îmi curge la bucătărie, facturile vin în fiecare lună, geamurile de la terase produc o muzică tânguită când bate vântul. Conținutul autentic nu-mi îngrijește decența traiului, nu mă scoate la cină, nu-mi cumpără pantofi, nu-mi alină dorul de ducă, nu-mi plimbă copilul prin muzee, teatru și librării.

Dostoievski, spectacolele lui Vișniec, lansările de carte cu Adriana Babeți, cugetările despre a fi, a avea, a deveni nu mi-au pus nici pâinea pe masă. Mi-au construit o oarecare faimă. Eu sunt Dunia aristocrată în unele medii. Ce face în schimb conținutul autentic? Mă umple de satisfacție. 

Blogul reprezintă locul meu de muncă. Aici lucrez. Cu el mă întrețin. Un articol plătit nu scade calitatea. Îmi pare rău că unii dintre dumneavoastră considerați răsplata o decădere. Subiectele care ajung pe blog se potrivesc într-un fel sau altul cu valorile mele. Nu mă lepăd de învățături, am depus un efort colosal în autoeducație.

Îmi doresc să am cât mai multe articole cu recompensă, muncesc mult pentru, iar dacă unii aveți cumva vreo așteptare de la mine, vă spun, dar nu vă pot promite, că nu intenționez să dezamăgesc pe nimeni.

Vreau să muncesc, vreau să fiu plătită pentru, vreau să mă simt apreciată. Nimic special, doar viață.

Foto: Simona Nutu

Abandonați în 2017. Încă abandonați în 2018

De 3 ian., 2018 3 Colaborari , , , , 0

După o scurtă evaluare a anului 2017, am ales pentru descrierea lui două adjective: bun și fermecător. N-au lipsit orele pline de disperare, de suflet hăituit, de buze mușcate, de degete roase, de calorifere sparte. Dar balanța a înclinat spre satisfăcător. Orice durere a lui 2017, privind în urmă, revine sub forma unei amintiri. Îmi amintesc că am suferit, dar nu mă doare nimic. Nici măcar datoriile. Am decis să le port pe umeri cu mândria omului care s-a îndatorat muncind.

Pe blog a rămas ceva ce trebuie făcut: un articol despre cutiile de pantofi. Am cerut în decembrie, în numele unor copii, niște cutii de pantofi cu funcția schimbată. Copiii abandonați, datorită donațiilor dumneavoastră, au primit cadouri de Crăciun.

Ce s-a întâmplat? O prietena, Flore Iacob, asistent social la DGASPC Mehedinți mi-a solicitat ajutorul. Sub grija ei, ce semnificație are grija unui asistent social, se află 22 de cazuri, 37 de copii abandonați. Și-a dorit pentru ei o mică bucurie: daruri de Crăciun. Cu mine și zecile de persoane care s-au organizat, a reușit. Fiecare copil a primit ceva de Crăciun.

Cum am procedat? Am scris un articol cu o scurtă introducere, apoi am lăsat o listă cu numele copiilor. Am povestit, am cerut, am așteptat. Reacțiile nu au întârziat. Datorită numărului mare de persoane anunțate cu dorința de a fi Moș Crăciun pentru un copil abandonat, am stabilit o zi pentru a aduna cutiile la Apiarium. Emese Badina a pus la dispoziție Casa cu iederă. Între 9 dimineața și 17 după-amiaza am strâns cutii.

Ce am descoperit? Toate persoanele mi-au mulțumit pentru punerea în acțiune. Două persoane din cinci m-au întrebat dacă ajung cutiile la copii. Cinci persoane din cinci și-au exprimat îndoiala.

Ce concluzii am tras? 1. Faptul că toată lumea mi-a mulțumit, fără nici o excepție, înseamnă că numărul persoanelor cu însușiri și abilități educate nu e neglijabil. Cantitate este, vocea nu răzbește. 2. Numele Dunia constituie o garanție. 3. Suspiciunea din jurul instituțiilor menține economia gesturilor altruiste. 4. Asistenții sociali și asistenții maternali în special sunt pentru copii o prezență pe tot parcursul anului, 365 de zile. 5. Trecerea de la un a fi pasiv la un a fi activ se datorează circumstanțelor favorabile prin preajma Crăciunului. 6. O să pregătesc o nouă chemare la acțiune în luna iulie.

Unde au ajuns cadourile? Cutiile au ajuns la ei, la copii. Abandonați în 2017, tot abandonați și în 2018. Pentru dumneavoastră am pregătit niște fotografii. O să pun în articol două fotografii: una din ziua în care s-au strâns cutiile și una de la serbarea unde copiii au primit darurile.

Vă mulțumesc pentru încredere. Mă înclin în fața fiecăruia dintre dumneavoastră care ați donat.

Bloggerul, succese ușoare cu mijloace ieftine

De 21 dec., 2017 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-au fermecat peste măsură niște porțiuni din filme sau cărți: un personaj dă replica cu un vers din Shakespeare, Wordsworth sau Milton, fără să numească autorul, iar celălalt răspunde la cele spuse cu o continuare a versurilor. În loc de punct, privește fix în ochii celuilalt și încheie: Shakespeare! Wordsworth! Milton! Oricare o fi fost folosit de scenarist.

Scenele astea m-au umplut instant de două sentimente contradictorii: ciudă și admirație.

Ciudă: Mie nu mi s-a întâmplat niciodată!
Admirație: Ce inteligentă femeie, ce memorie!

Apetit pentru lectură s-a întâmplat să am. Poate m-am născut așa, o probabilitate. Certitudinea este că m-am educat așa. Fascinația cărților își are sursa într-o bibliotecă din casă.

Vă mărturisesc, îmi aștept momentul, cele cinci minute de glorie. Între timp am citit duzini peste duzini de cărți. Lectura mi-a facilitat scrierea unor articole anume pe blog. Se întâmplă mai rar decât îmi doresc. Uneori am articole la cerere.

La un asemenea articol, îmi imaginez mintea ca vechea bibliotecă de acasă: rafturi, autori, naționalitate, categorii. Fiecare temă mă provoacă să alcătuiesc o bibliografie scurtă. Pentru IQOS m-am legat de Dorgeles, un scriitor francez descoperit prin facultate, în Gara de Nord, savurând o carte de-a lui Mircea Eliade.

Provocarea o găsesc neprețuită. Îmi stimulează capacitățile intelectuale, îmi propune un joc și mă ferește de plictiseală și cabotinism. Pardon, dar n-am ajuns bloggerul care urmărește succese ușoare cu mijloace ieftine. Mintea mea nu cunoaște judecata omului simplist.

De când practic bloggingul, m-am confruntat cu mai multe atitudini din partea celorlalți. La începuturi, curiozitate și lejeritate. Puțini au fost jurnaliștii care și-au ascultat intuiția. După o vreme, respingere și dispreț. Bloggerii prestează servicii fără studii de specialitate. Scriu anapoda, fără structură, fără reguli, dar mai ales, fără cercetare. Absența investigației irită. Bloggerii au mers pe opinie personală, emoție, nu mă citiți dacă nu vă place. În caricatura asta de război, s-au soldat pierderi colosale. Ziare mari și-au închis porțile. Epocile vin, se impun și se duc.

De puțin timp, aș indica ultimul an, am observat o îmbinare. Cele două corpuri, jurnaliști de-o parte, bloggeri de alta, s-au unit. Oriunde am mers în anul 2017 am alcătuit corpul presă.

Între noi, aceleași gândiri, dar atitudini diferite. Disprețul a ajuns să fie mascat, iar unii bloggeri, cei silitori și muncitori au primit și bătăi pe umăr binevoitoare din partea jurnaliștilor.

M-am pus într-o zi în papucii lor. Perspectiva e noul meu cuvânt preferat și cea mai activă disciplină. Jurnaliștii au studii de specialitate. Diploma face dovada unei școli terminate, nu demonstrează capabilități sau verifică talente. Menționez, chiar dacă risc practicarea surplusului de informație, că nu ridic în slăvi jurnalistul pentru școlile sale. Ce aș glorifica ar fi munca.

Fără generalizare, dar o mare parte dintre bloggeri speculează. Lipsiți de disciplină, leneși, practică lejer greșeli elementare de limbă și cultura superficială. Proștii descriu blândețea, dar semidocții sunt chiar periculoși. Îi găsiți de obicei în funcții onorabile și le place să li se spună șefu.

Ambele tabere au parte de muncitorii lor și de leneșii lor. Mere găunoase la tot drumul.

O să restrâng subiectul la un punct: bloggeri leneși și speculanți. La exercițiul de imaginație anunțat mai sus, mintea mi-a potrivit următoarea alăturare: atitudinea și munca unor bloggeri seamănă cu atitudinea și munca muncitorilor puși în funcții de conducere de comuniști. Se practică datul cu părerea, se vorbește mult, se plimbă foi, totul, dar totul executat de parcă ai fi cel mai ocupat om de pe pământ.

Munca rămâne până la urmă cea mai frumoasă dintre toate activitățile omului. Educația e salvarea. De aceea învățați ce trebuie în școli pentru a face ce vă place în viață.

Închei cu Paul Ricoeur. Învățăm ca să nu fie nevoie să reînvățăm totul de la capăt.

Știți cine a invetat roata? Dar cel mai important, cum a inventat roata?!

Foto: Simona Nutu 

IQOS pentru un viitor fără fum

De 20 dec., 2017 7 Colaborari , , , , 0

Ați auzit de Dorgeles? Nu-i nimic dacă vă este necunoscut numele. Roland Dorgeles este un scriitor francez căruia îi datorez îndrăgostirea de tutun. L-am descoperit în facultate. I-am citit Cruci de lemn într-o cameră de cămin gălăgioasă. În jurul meu orice dialog, răsuflare sau existență și-au pierdut intensitatea. Un soldat fumează. Gestul reprezintă momentul lui de intimitate, de bucurie, de unică plăcere în trăirea descreierată impusă de război.

Am fost sedusă pentru totdeauna de imaginea fumătorului. În familie, mama și tata au fumat. Cel din urmă s-a lăsat. Mama rămâne o veșnică îndrăgostită de ritualul fumatului.
În copilărie, printre cești de cafea și cutii de rahat turcesc, îmi amintesc cum îi povestea unei prietene: Gestul simplu și spontan, fără efort sau constrângere de a flutura mâna îmi place. Nu am nici un alt argument.

Au trecut anii de atunci. Am devenit și eu mamă. Fiica mea are deja 7 ani. Locuim împreună, mama, fetița mea și cu mine. Am simțit nevoia de a crea obiceiuri noi, de a face un upgrade de ritual: mese alături de cei dragi, ieşiri cu întreaga familie, poveşti de seară cu prietenii. Sunt ritualuri pe care le-am upgradat odată cu schimbările care au apărut în viaţa mea.
Acum puţin timp a apărut în viața noastră IQOS.

Pentru timișoreni, IQOS vine mai aproape de comunitatea utilizatorilor prin deschiderea celui de-al patrulea IQOS din țară. Magazinul se află în incinta centrului comercial Iulius Mall.

Mama a fost receptivă la această nouă tehnologie. O consecință imediată a dus la flatarea persoanei. Într-o zi a intrat în casă și a povestit ce i s-a întâmplat: Doamna care mă tunde mi-a zis că miros bine, mi-a simțit parfumul. Un compliment colosal pornit de la un dispozitiv atât de mic.

Dispozitivul electronic IQOS este un produs inovator care propune un nou mod de a utiliza tutunul, revoluționând industria. Cu IQOS, tutunul este folosit prin încălzire, fără ardere, fără fum, fără scrum și cu mai puțin miros. Heets sunt produsele din tutun care se folosesc împreună cu dispozitivul IQOS.

Vremurile se schimbă, iar condițiile de viață ne definesc. Alternativa companiei Philip Morris Internațional pentru fumători mă bucură. Respectă și înțelege plăcerea unei categorii și muncește la crearea unui viitor fără fum.

IQOS Store Timișoara este amenajat pe o suprafață de 75 de metri pătrați. Comunitatea e în creștere. Atmosfera e relaxată: îmbină zona comercială, prin achiziționarea dispozitivelor electronice și accesoriilorIQOS, dar și a produselor din tutun Heets, cu zona de relaxare de tip lounge.

În încheiere, concluzia: IQOS pentru crearea unui viitor fără fum.

A spune ce vor alții să audă

De 18 dec., 2017 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

Ieri am câștigat o imensă bătălie. Mara a spus ce gândește fără grijă pentru urechile mele. Pentru obișnuiții casei Dunia, nu mai e nevoie de explicații. Pentru un rătăcit sau un proaspăt cititor, Mara este fiica mea. Are 7 ani, iar în urma despărțirii părinților ei a dezvoltat un mecanism detestabil: spune ce crede că vrei să auzi.

Revin la ziua de ieri. După o zi de târg, program de la 10 dimineața la 8 seara, i-am dat telefon și i-am comunicat: Te-am așteptat. Răspunsul ei: Și? Nu am vrut să vin. După încă două minute de dialog, am închis telefonul. Am primit un alt telefon de la ea la scurt timp. Mama, ești supărată pe mine? Mama, pot să spun ceva? Mama, nu tu m-ai învățat să spun ce gândesc eu și ce vreau eu, nu ce vor alții să audă?!

Da, eu am învățat-o. Lecția e prețioasă, dar a fost greu învățată.

Îmi doresc pentru fiica mea să spună ce gândește și ce simte. Să aibă o voce. Să nu permită nimănui să o trimită în margine pentru că nu are dreptul să glăsuiască despre un subiect sau altul.

Pe mine prea de multe ori m-au pus la punct părinții. Copiii nu au ce căuta în discuțiile oamenilor mari. Mari de la mâncare și alcool cei mai mulți. Rar am întâlnit în copilăria mea caractere mari.

Prietenele mi-au întrerupt deseori discursul. Nu am eu dreptul la o părere despre normele obligației morale într-o instituție. Să mă angajez, să lucrez opt ore și abia atunci să vorbesc.

Interdicții pe subiecte, limitări pe o temă sau alta, frustrări eliberate în urlete au caracterizat prima parte a tinereții mele.

De fiecare dată am căutat răspunsuri în cărți și am profitat de circumstanțele care au prilejuit exercitarea influenței asupra mea: întâlniri cu profesori, cu scriitori, cu personalități puternice. Am luat aminte, am sucit perspectivele și cel mai important, m-am scuturat de convingeri. Eliminarea opiniilor străine de gândirea mea a solicitat o implicare în acțiune totală.

Am 34 de ani. Consider că am învățat într-un timp prea mare diferența dintre bine și corect. Citeam cu ciudă în adolescență scriitori ca Mircea Eliade sau Mihail Sebastian. Ei crescuseră cu lecturile lui Byron sau poeziile lui Rimbaud. Eu în facultate i-am citit, dar condițile de viață au făcut imposibilă fascinația, indirect educația.

Uneori îmi pare că generația mea a crescut sub fascinația Coelho. Din unghiul ăsta, devin firești reprezentările despre viață adoptate. Ne-am maturizat la umbra unei voci modeste, nepretențioase, dar cu un program de marketing.

Cărțile conțin toate răspunsurile la întrebările noastre. M-am întors și reîntors la cărți. Am înțeles eficiența unei direcții în viață. Și astfel m-am calmat. În prezent mă zbat pentru persoana mea, pentru familia mea.

Refugiații nu mă sperie. De ce m-ar?! Copii prinși de fustele mamelor? Dacă cineva i-ar picura în ureche cuvinte otrăvitoare Marei, – Americanii or să-ți omoare mama și tatăl-, iar apoi i-ar pune o armă în mână, ce ar decide mintea ei de 8 ani? Mara mea e subtitutul fiecărui copil refugiat. Sora mea fiecări femei refugiate. Nu mi-e frică de refugiați sau de dominația arabă.

Cărțile conțin răspunsuri. Oamenii aleg însă ignoranța. Au fost vremuri când omenirea era convinsă de superioritatea rasei albe asupra negrilor. Observ similitudini. Arabii sunt inferiori, agresivi și de needucat. Au fost și persoanele de culoare la fel într-o perioadă.

Nevoia stă în educație. Pretutindeni în lumea asta e stringentă educația. Iar eu tocmai ce am câștigat o bătălie.

Mara spune ce gândește. Următorul pas: alegerea potrivită de cuvinte.

Foto: Bogdan Mosorescu 

Zice Dunia despre frumusețea femeilor cu bot de rață

De 15 dec., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

Recunosc, percepția asta nouă despre frumusețea femeii mă umple de sentimente contradictorii.

Mă încântă: De exemplu: la 45 de ani aș putea să fiu o femeie cu un bust generos și ferm.
Mă sperie: De exemplu: absența expresivității de pe fețele femeilor adulte.
Mă atrage: De exemplu: albirea dinților intensifică pofta de sărutări pasionale.
Mă dezgustă: De exemplu: aspectul de bot de rață.
Etc!

Ultimul exemplu mi-a verificat proaspătul cinism. Fac exerciții de cinism.

O fotografie de pe facebook sau de pe Piața Facebook mi-a arătat imaginea unor buze, înainte și după injecția de colagen. Abia m-am abținut să nu las comentariu: Felicitări, arătai mai bine înainte!

Foto: Simona Nutu

Ne sperie tot ceea ce nu știm

De 12 dec., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Să fie un an, să fie doi de când am început să mă fac una cu emoția. Ce înseamnă asta?

Paranteză:
În momentele mele publice, să vorbesc unei mulțimi, să pun o întrebare într-o sală plină, să port o discuție în contradictoriu, mă confrunt cu bestialitatea reacției afective. Bătăile inimii se accelerează, obrajii se îmbujorează, căldurile și frigurile mă zăpăcesc până la o pierdere ușoară a simțului vederii.

Înseamnă trăire. Mai exact, am descoperit că nu e suficient să-mi accept emoțiile, ci să le retrăiesc imediat după ce le-am trăit. Dublez procesul sufletesc de vreo doi ani. Recent am descoperit o cu totul altă detașare. Diferența constă în stoicism.

Am acceptat. Da, emoțiile dau cu mine de pământ. Da, emoțiile nu pot fi controlate. Dar poți merge cu emoția în același timp. Dacă urmează să pun o întrebare într-o sală plină, din momentul când am decis, se declanșează seria de afecte: inima bate, tâmplele pulsează, obrajii ard, palmele transpiră, mâna tremură. Le identific, le trăiesc, apoi încep rememorarea. Memoria și amintirea emoției.

Îmi ascult inima, îmi ating tâmplele și obrajii, îmi privesc palmele, iar apoi vorbesc. Am înregistrat mărunte victorii, dar o victorie în lumea emoțiilor, oricât de mică, e percepută ca un Gulliver în Lilliput.

Zilele trecute m-am confruntat cu o emoție de pe un alt tărâm. Aș zice că aparține suflării maturității. O teamă ușor paralizantă m-a cuprins în urma unui contract care aștepta să-l semnez. Fișierul deschis, cu pagini multe, anexe și paragrafe, mi-a provocat frică. Parcă ceva rău urma să mi se întâmple. Am mai văzut frica asta la mama mea în timp ce dădea o declarație unor polițiști. Niște hoți ne-au spart casa acum câțiva ani.

Toate contractele semnate îmi dau o anumită neliniște. Eu m-am catalogat singură: sunt o provincială. Mă sperie înțelegerile juridice, dar asta pentru că sunt într-adevăr o artistă veritabilă la acest capitol: mă plictisesc cifrele și convențiile. Nu mă aplec asupra lor, le studiez superficial, și necunoscutul reprezintă o sursă de nenorocire. Ne sperie tot ceea ce nu știm, iar eu nu știu o seamă de lucruri.

Episodul mi-a produs o dezamăgire. M-am consolat singură. Mi-am luat în derâdere provincialismul și imaturitatea, dar sunt ale mele. Lucrez cu ele, nu mă împotrivesc, le corectez și sper să ajung într-o zi ceea ce îmi doresc: o individualitate în echilibru cu generalul speciei.

Foto: Anca Ciobănescu

Gaițele, bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi

De 11 dec., 2017 1 Colaborari , , , , 0

Acțiunea din Gaițele de Alexandru Kirițescu se petrece în casa Anetei Duduleanu, văduva unui mare moșier. În casă mai locuiau fiica cea mică, Margareta, împreună cu soțul, Mircea Aldea, și două servitoare. Ne aflăm undeva în Oltenia, pe la 1930.

În această casă toată lumea urlă, practică sarcasmul, se evidențiază egoismul. Membrii familiei par să dea concurs pentru premiul cel mare – cel mai meschin din familia Duduleanu. Există și un intrus în familie, Mircea Aldea. El se consumă încet, până la disperare, iar deznădejdea lui duce la conflict și se sfârșește în tragedie.

Cum repertoriul Naționalului cuprinde spectacolul Gaițele o să țin pentru mine o parte din acțiunile care alcătuiesc conținutul. Temele le divulg. O să le descoperiți pe următoarele: familia, iubirea, avariția, infidelitatea, sinuciderea etc, toate mustind de umor. Este totuși o comedie oricât de negre sunt reprezentările despre societatea românească.

Pentru noi nici n-ar putea să aibă altă reprezentare în afară de comedie. Dar să știți că altfel au stat lucrurile când s-a jucat pentru prima oară. După o oarecare cercetare, puțină, e drept, am descoperit răspunsul autorului la întrebarea: Cum am ajuns să scriu această piesă?

Împrejurări familiale mă determinaseră să locuiesc, câtva timp, la Craiova. Pe acea vreme, Oltenia aparţinea la vreo nouă sau zece familii de mari moşieri, pe ale căror pământuri ţăranii pălmaşi erau exploataţi cu sălbăticie. […] Am avut prilejul să cunosc îndeproape pe aceşti moşieri şi zarafi, din care se recrutau conducătorii ţării. Am cunoscut lăcomia, avariţia, trufia şi cinismul lor, lipsa din sufletele lor a oricărui simţământ uman, bestialitatea lor. Şi atunci, încercând să urmez pilda strălucită a marilor înaintaşi realişti ai scenei, am luat calea satirei sociale şi am scris Gaiţele, piesă în care m-am străduit cu adevăr şi mânie, să demasc lumea putredă ce mi se dezvăluise în toată hâda ei goliciune. Aşa s-a născut piesa de faţă. Premiera a provocat stupoare. S-a râs, dar cu inima strânsă şi, la ieşire, spectatorul burghez simţea ceva amar pe cerul gurii.

Spre deosebire de acele vremuri, cetățenii de azi părăsesc sala de spectacol cu zâmbetul pe buze. Eu așa am ieșit, iar în timpul spectacolului, m-am abținut să nu râd atât de tare încât să deranjez actorii de pe scenă. M-am apucat cu mâinile de burtă în momentul în care Aneta, Zoie și Lena fug la gard să vadă mortul.

Aplauzele de la final spun multe, inclusiv despre jocul actorilor. La Timișoara, Mălina Manovici a dat viață silfidei Margareta absolut savuros, făcând un rol bun în cariera sa.

Dacă se ivește prilejul de a merge la Gaițele, nu ezitați, mergeți cu încredere. Răsplata e grandioasă.

În închiere, o replică delicioasă reținută de mine: Bărbatul fără ibovnică e ca piftia fără usturoi.