by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

14 martie. E puțin mai întuneric azi

De 14 mart., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

A murit Stephen Hawking. Simt nevoia să las pe blog o notă despre. Niciodata ca până acum nu mi-a fost așa evidentă funcția de jurnal. Doresc să mă aplec asupra informației. Prin scris, cu reprezentarea lui de leac, să eternizez această zi de 14 martie 2018.

În 14 martie, prin moartea unui geniu, am scormonit în memorie. Mi-am amintit amintirile. Am avut mulți profesori de fizică și chimie. Găsesc interesant faptul că le-am pierdut chipul unora dintre ei. Ce a rămas viu este sentimentul de groază căpătat la clasele unora.

Prin clasa a VII-a sau chiar a VIII-a, rubrica de chimie din catalog cuprindea notele de 4 și 7. La o nouă ascultare, m-am potcovit. Asta era expresia pentru notele mici. M-am potcovit cu încă o notă de 4. Îngrozită, am mers în bancă și mi-am calculat media. Corigența reprezenta o rușine prea mare pentru vremurile mele. M-a salvat de corigența media 5 pe care am acceptat-o fără nici un sentiment penibil de sfială.

Fizica, matematica și chimia nu erau îndeletnicirile mele. Cifrele și simbolurile mă plictiseau în timpul lecțiilor și mă înspăimântau la ascultare. Am promovat din mila și bunăvoința profesorilor în primul rând. În al doilea rând am depus eforturi epuizante să memorez niște formule.

Am exultat în facultate doar că am scăpat de hidoasele cifre. Am iubit și iubesc literele. Doar că între timp m-au sedus și cifrele. Am citit cărți pe înțelesul tuturor; Einstein, Hawking, Richard Feynman. Ce furie m-a năpădit din cauza limitării intelectuale! De multe ori m-am întrebat de ce nu m-am născut și eu un geniu. De multe ori mi-am dorit să fi fost unul dintre. Mi-am zis și îmi zic că lumea aș fi înțeles-o altfel. Nu m-ar mai fi consumat nimicurile. Cinismul nu l-aș mai fi cultivat, m-aș fi născut cu. Aș fi câștigat bani cu ușurință.

Privesc în prezent tabelul lui Mendeleev cu drag. Mi se scurg ochii la simboluri. Văd acolo viața, lumea, minunea existenței. Nici un profesor nu a manifestat încântare pentru viață, pasiune pentru elementele alcăturii umane. Toți au găsit de cuviință să ne terorizeze cu note mici pentru că greșeam numărul de protoni. Am părăsit școala cu îndoieli matematice. Nu dau vina pe profesori, nu caut să arăt cu degetul. Știu sigur că fizica și chimia au puterea să fascineze, să atragă, să însemne mai mult pentru elev.

E doliu în lumea oamenilor de știință. Au suferit ditamai pierderea. Planeta a rămas fără una dintre puținele persoane care o văd, o observă, o dezvăluie cu dovezi. E puțin mai întuneric azi. Așteptăm sau cel puțin eu aștept să se mai nască sau să crească geniile care au capacitatea să mai facă un pas în cunoașterea universului urmărind dovezile.

Stephen Hawking, îți mulțumesc că ne-ai apropiat de univers.

Linked Culture, generației noastre îi pasă de rezultate

De 12 mart., 2018 0 Colaborari , , , , 0

De anul trecut au reînceput întâlnirile lunare ale bloggerilor timișoreni. Mijlocitori au fost Teo și Andra. Destul de greu s-au strâns rândurile. Într-o lună doar eu am apărut la randevu și am scris despre pe blog.

Fără să cunosc motivele celorlalți bloggeri, vă mărturisesc ce anume mă scoate pe mine din casă: socializarea sau networkingul. Am aflat despre puterea networking-ului la o conferință a celor de la PRbeta. Realizez ce caraghios ar putea să li se pară cunoscuților. Dunia este locvace. Dunia are prieteni. Nu nevoia de taifas la o cafea m-a împins să particip la conferințe sau întâlniri cu bloggerii. Informațiile transmise și viitorii potențiali parteneri mi-au atras atenția.

Fiecare conferință la care am participat a ridicat o întrebare. Am părăsit încăperea cu o întrebare. Teatrul mai face asta oamenilor. Atâta timp cât nu încetăm să ne chestionăm, balanța va înclina spre faptele bune ale oamenilor.

Fiecare conferință la care am participat mi-a dat ceva de aplicat pe blog. Aplicabilitatea semnifică o realizare.

Fiecare conferință la care am participat mi-a confirmat statornicia. Nu cunosc o altă trăsătură de caracter mai respectată. Dacă aveți o altă experiență sau o informație care să contrazică, nu ezitați să completați afirmația mea.

După cum se pare, cele mai eficiente angajamente în ceea ce privește modificarea imaginii despre sine și a comportamentului sunt cele active, publice și implicând efort. Robert B. Cialdini, Psihologia manipulării, p. 126.

Fiecare persoană deține în interior un pilot automat. Lui e necesar să ne împotrivim din când în când. Bloggerii sunt nevoiți datorită micii lor afaceri. Primul pas ține de confirmare. Să recunoaștem public că blogul este o afacere. Apoi putem trece la partea practică. Conferințele sprijină funcționarea practică.

Condițiile vieții actuale au prilejuit apariția acestei categorii, a bloggerilor. La angajare nu-ți cere nimeni patru ani de studii, practică la radio, ziar sau televiziune. Poți scrie pe platforme gratuite. Gheorghe, ciobanul, poate scrie pe platforme gratuite. Dar când a încolțit ideea de afacere sau când te-ai trezit în mail cu o propunere de colaborare, ai devenit o persoană care recomandă.

În cea mai mare parte, asta fac bloggerii, recomandă: produse, servicii, locuri, organizații. La conferințe se discută despre CUM. Generația noastră nu o să se oprească în dileme ale secolelor anterioare. Trăim în era facebook și instagram, ne adaptăm. Totuși generației noastre îi pasă de rezultate.

Rezultatele nu apar dacă noi încetăm să învățăm. Îndrăznesc chiar să afirm că rezultatele nu satisfac dacă le comunicăm cu greșeli de gramatică.

Conferințele și întâlnirile sunt necesare. Joi și vineri are loc Linked Culture. Poate unii nu ați aflat despre. Poate unii aveați îndoieli, iar acum un blogger, adică cineva asemănător cu voi, vă recomandă. Nu mă feresc acum de cuvânt, de obicei o fac.

Recomand participarea la Conferința Linked Culture.

Tricoul Inteligent pentru femeia care-și acceptă și iubește defectele

De 7 mart., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Se apropie o nouă ediție dintr-o serie stabilă a celor de la Artisans Bazaar. Și eu tot le scriu de fiecare dată greșit numele. Șterg și corectez. Designerii locali sunt poftiți șă-și vândă produsele cu de-amănuntul. Cuvântul designer poate fi înlocuit cu meșteșugar, mic afacerist, bijutier, pantofar etc.

Eu prefer denumirea de mic afacerit. Tricoul Inteligent Dunia este o afacere locală. Vând literatură pe bumbac. Pentru asta urmez un plan care nu se intersectează cu felul meu visător și boem. Am separat atitudinea de cap în nori de comportamentul responsabil al unui adult care pune mâncare pe masă.

Oricine devine proprietarul unui Tricou mă ajută cu întreținerea nu cu îndeplinirea unui vis. Visele mele cu haine și despre haine îmi îndeplineau dorința de a cumpăra eu de la alții. De la Bardash sau Atelier Bobar să zicem.

În luna aceasta o să mă prezint la târg cu o colecție nouă. La sărbătorile de iarnă am citit cartea Coco Chanel de Edmonde Chaerles-Roux. Inspirată de viața lui Chanel, am creat o colecție doar în alb și negru. Salut ceremonios o femeie puternică, muncitoare, plină de neliniști și frustrări.

În atmosfera agreabilă, neconformă conveniențelor sociale și amicală de la Artisans Bazaar, o să încerc o notă discrepantă cu o colecție sobră în alb și negru. V-aș sugera să nu mă ocoliți, dar știu că Tricoul se adresează femeii frumoase și inteligente care-și acceptă defectele și le iubește. E ca un strigăt: Uite-mă! Chiar dacă nu se vede, mintea îmi strălucește!

În 17 și 18 martie, la Vineri 15 o să se desfășoare Artisans Bazaar. Nu am nimic disponibil pentru a întinde nade. Lipsesc reducerile, sunt absente surprizele. O să fie cărți. Fiecare Tricou vine cu o carte. Avanjatul meu constă în dăruirea unei cărți și nu o să retrag niciodată acest privilegiu.

Cu alte cuvinte, am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

Foto: Simona Nutu

Model: Larisa Bălănoiu

Zice Dunia

De 6 mart., 2018 0 Zice Dunia , , , 0

Sunt o îndrăgostită de limba română. Mărturisesc. Graiul meu mă umple de plăcere. Articularea cuvintelor, sonoritatea, până și sintaxa. Limba mi-a oprit gândurile de mutare. În orice loc ajungi să trăiești, vorbești limba locului.

Eu vreau să vorbesc limba mea. Sunt îndrăgostită de ea. Nu sunt singura.

Ieri l-am auzit pe Marcel Iureș spunând:

Învățați bine limba română. Respectați-o! Dați-o mai departe. Îmbrățișați-o! Contribuiți la ea.

Marcel Iureș a devenit membru de onoare al comunității UVT prin titlul de Doctor Honoris Causa.

Foto: Flavius Neamciuc

Când cineva uită că vă datorează bani. Cel mai rău este să nu faceți nimic

De 5 mart., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În agenda mea închipuită, azi aș fi scris despre proiectul Georgianei Medrea. Amân. Martoră la o scenă penibilă în fața unui supermarket, am decis să fac o scurtă relatare, pe alocuri mărturisiri, și cu îndrăzneală interpretări.

O zi mohorâtă. În fața supermarketului îmbulzeală. O doamnă cu o plasă de hârtie în brațe se strecoară printre oameni. Înghesuiala îi direcționează pașii pe lângă perete. În colțul clădirii, trei persoane vociferează. O femeie rubensiană și rubicondă urlă la un el și o ea. Mie să-mi dai banii, auzi?! Bărbatul pipernicit privește în jos. Femeia, probabil soția sau iubita, încearcă să-l tragă de braț mai departe. Rubensiana și un mic gard ne blochează pe toți trei. Ați ghicit, doamna cu plasa de hârtie sunt eu. Privesc cele trei persoane, dar imediat mă rușinez. Ah! Ceartă pe bani! Urăsc conflictele astea, urăsc cuvântul bani. Mă strecor lipită de perete pe lângă scandalagii. Aud vocea bărbatului, dar nu înțeleg ce spune. În spatele meu, doamna se repede la gâtul lui și reușește să-i rupă geaca. 200 de euro sunt bani. Mie să-mi dai banii acum, tu auzi?! Sunt banii mei, nenorocitule!

Am grăbit pașii spre mașină. M-am urcat și am tras aer în piept. O dispoziție neplăcută mă acaparase. Vă mărturisesc ce am gândit: Bietul om!

Pe drum am cugetat doar la episodul la care am fost martoră. Mi-a displăcut reacția mea. L-am compătimit pe bărbatul dator și am dezaprobat-o pe doamna rubensiană. Fără nici o informație în plus, știu. Bărbatul a împrumutat o sumă de. Bărbatul nu a restituit. Femeia a cerut datoria într-o manieră dramatică, mârlănească și cu spectatori.

Femeia trezește dezgust prin atitudine. Eu am dezaprobat-o. Așa am simțit. Când am gândit, am înțeles că ea este victima. Convențiile sociale țin partea infamilor. Un domn sau o doamnă cu respect de sine nu vorbesc despre bani. E permis să dai. E apreciat. E interzis să ceri înapoi. E blamat.

Firește că nu sunt de acord. Dincolo de reacție, v-am prezentat-o pe a mea, înțelegerea mea se sfârșește. Nu doresc să atrag nimănui atenția asupra diferenței dintre împrumut și donație. Nici nu este necesar.

Necesar consider că este să subliniez: un număr copleșitor de oameni profită. Părerea celorlalți despre noi ne obligă la compromisuri păguboase. Preferăm o imagine bună despre noi în locul unei percepții de scandalagiu. Nu ne lipsim de aprobarea celorlalți. Suntem consecvenți în comportamente nesănătoase care ne afectează situația financiară.

Un prieten și-a anulat datoria către mine printr-o justificare de domeniul burlescului. L-am vătămat sufletește și nu-mi mai plătește nimic înapoi. Alții și-au anulat suma datorată printr-un atac la moralitatea mea. Oricum nu ai dat de la tine! Cu referire la tatăl Marei care generos mi-a suportat toți prietenii aflați la ananghie. O mamă prietenă cu doi copii nu îndrăznește să-și ceară bunurile datorate. Un om bun uită de datorii.

Greșit! Un om care își hrănește bunătatea nu uită de datorii.

Societatea îl condamnă pe cel care cere. Cel care gândește o să înțeleagă. Condițiile de viață nu ne permit o atitudine de lord. O mamă singură cu doi copii nu poate accepta să se hrănească cu percepțiile celorlalți. Nimeni nu-ți pune mâncare pe masă, nu-ți schimbă caloriferele care curg, nu te ajută cu revizia la mașină. Orele triste ale vieții le suportăm singuri sau în grup restrâns.

Într-un grup restrâns am instigat la a fi negustor. Dă-mi înapoi ce este al meu, nici un leu în plus!

Nu-mi pare rău, nu o să-mi cer scuze, nu mă apasă vinovăția, dar mai ales nu simt că m-am murdărit și am eșuat în a fi călăuzită de altruism. Nu pot acționa pentru bine altora dacă mie îmi este rău.

Am relatat. Am mărturisit. Am interpretat.

Închei cu o sugestie. În asemenea situații cel mai rău este în a nu face nimic. Acționați! Formulați cu atenție, iar reprezentarea de scandalagioacă a doamnei rubensiene nu vă paște. Cel puțin nu la oamenii care-și folosesc creierul.

Acționați!

Foto: Simona Nutu

Cum ar scrie Cehov despre femeie și hainele de firmă

De 1 mart., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Faptele de cultură actuale mă fascinează. Chinurile unor femei pentru o apariție la o petrecere de căsătorie mă fac să fiu cuprinsă de uimire. Să nu aibă cineva aceeași rochie ca mine! Oare cutrele or să observe că pantofii nu sunt Valentino?! Degeaba am creație semnată De pe mine, astea nici nu-și dau seama!

După ce am reușit să trec de o stare de dispreț, de altfel nejustificată, femeile acestea au început cu adevărat să mă vrăjească. Le compătimesc și mă întreb cum pot să le transform în personaje. Ce povești minunate aș scrie dacă aș reuși să pun pe foaie frământările în stilul lui Cehov!

Vulnerabilitățile personale nu sunt străine de blog. Dezvăluiri am tot făcut. Să afirm acum că mi-ar plăcea să fiu un mic Cehov al femeilor chinuite de obiectele materiale nu înseamnă că-mi bagatelizez entuziasmul. Nu risc nici să mă expun batjocurii. A fi luat în râs am descoperit că reprezintă un fel de probă. Reziști, învingi.

Am scris și rescris la mine în cap o povestire despre o femeie care se pregătește să participe la o cununie, iar la petrecere zărește în mulțime  pe cineva cu o rochie identică. De la reacție, o roșeață puternică în obraji, la ticluirea unui plan de a o demasca.

S-a apropiat de ea la toaletă. A fost așa ușor! O femeie vorace care deja își pătase rochia. I-a povestit înainte să întrebe orice despre norocul ei. Bine că mi-am făcut-o la croitoreasa mea. Am renunțat în ultimul moment să o comand de pe internet. Îți dai seama că vinul ăsta nu mai iese? A ta e pe bune? Rochia, la rochie mă refer! Eu mi-am făcut-o cu 250 de lei. Era 3900 pe site.

Pornind de aici, într-un stil cehovian, să construiesc în jurul gândirii femeii nedreptățite. Pentru că înainte de orice, o asemenea faptă reprezintă o nedreptate și un incredibil ghinion. Ea, o doamnă, are propria ei afacere, un statut. Oricine o putea auzi. Știți, am o reputație, sunt soția lui. Cealaltă o femeie din popor care lucrează la un ghișeu la Poștă.

O noapte întreagă s-a concentrat să afle cât mai multă lume despre rochia celeilate. Indirect despre a ei.

Visez la povestea asta. O scriu și rescriu la mine în cap. Îmi imaginez și câteva cititoare. Unele se vor recunoaște. Altele vor zâmbi malițios. Voi fi aplaudată și huidută. Voi culege admirație și dispreț.

Pe mine m-ar interesa mai mult motivul. De ce mă admiră unele? De ce mă disprețuiesc altele? Povestirea o să relateze. Nu va emite judecăți. Unele femei se consumă în determinări veninoase. Nici o femeie nu e mai bună decât alta. Educația face diferența, instruirea abilităților, rafinarea scopului, originalitatea, manichiura și pedichiura chiar.

Povestirea însă o să surprindă un fapt de cultură. Nu mă va interesa în redactarea ei moralitatea sau poziționarea într-o categorie. Ca autor, nu o să am o reprezentare de judecător. Am decis în favoarea ta. Ca autor, unul cu inspirație din literatura rusă, o să redau fidel, cu umor și inedit, o percepție a femeii despre bunurile materiale. Semnificațiile și interpretările aparțin fiecărui cititor.

Poate o s-o scriu în viitor. Subiectul e interesant.

Foto: Simona Nutu

O paradigmă a scaunului de la Bufnițe

De 27 feb., 2018 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

 După despărțirea de tatăl Marei, i-am urmărit fetei cu atenție desenele. Discuțiile nu au fost mereu de ajutor. Repede sau prea repede pentru mine a dezvoltat o abilitate nesuferită: spune ce crede că vrei să auzi.

M-am concentrat pe desen. Mi-a dezvăluit de pe foaie extraordinar de multă iubire, gelozie pe verișorul ei mai mic, o tristețe insuportabilă în creion negru. Inima ei s-a rupt.

Pe un caiet, de data aceasta de la școală, am descoperit percepția despre familie. Mama e frumoasă. Îmi place. Tata se joacă cu mine. Îmi place. Leto se joacă cu mine. Îmi place. Într-o perioadă a jocului la copii, mama ei nu prea se joacă.

Mama îi citește. Acum Mara citește. A învățat literele. Mama o poartă prin muzee, galerii și teatru. Mama pune Mozart și o corectează la gramatică. Mama o duce duminica la Bufnițe la povești. Activitățile culturale le-am postat mereu pe facebook. Mă ghidez după exemplul personal și puțin spre deloc spre recomandare.

Am gândit. În loc să duc un fel de muncă de misionar, să răspândesc activități artistice într-o lume cu rinoceri ionescieni dominanți, mai bine arăt ce fac prin intermediul social media. Postez de la teatru, de la filarmonică, din muzee, din librării. Recomandarea din partea mea a prins la ceilalți prin stilul de viață. Așa trăiesc eu. Pe facebook permit acces la o parte din cotidian. O prietenă invitată să sorbim un ceai în bucătăria proaspăt renovată a observat: Peste tot la tine sunt cărți. Într-adevăr se află peste tot. La intrare unde las geanta și cheile, la bucătărie, la Mara în cameră cu rolul de noptieră etc. Am încercat să înfrumusețez și scara blocului cu cărți. De două ori am pus cărți pe țevi, dar au dispărut.

Dedicată cărților și poveștilor, am primit două invitații să citesc la librăria La Două Bufnițe. Mara s-a bucurat cel mai mult când am anunțat-o. Aveam să aflu mai târziu motivul înflăcărării. La început am presupus că este iluzia puterii. Ea a avut ultimul cuvânt în alegerea cărții. Duminică, ziua când se citește, imediat cum am sosit, Mara s-a cocoțat pe scaun. Fotoliul care se balansează de la Bufnițe e plin de semnificații. Eu le-am descoperit pe rând. După momentul surprizei, am făcut prima interpretare. Pe parcurs s-au înmulțit semnificațiile. Aș putea să vorbesc mai departe despre o paradigmă a scaunului de la Bufnițe. Vă spun doar că eu am renunțat la scaun prima dată când am fost invitată. Numărul mic de copii m-a determinat să mă așez pe jos cu ei. Gândirea m-a asigurat că o privire de la aceeași înălțime cu ei o să mă ajute să le păstrez atenția. Concentrarea lor nu o pot evalua, dar Mara mea ar fi preferat să stăm pe scaun. Decizia de a mă purta cu copiii fără simpatii afișate, traumele dobândite din școală, a fost lipsită de înțelegere la Mara. Cred că am dezamăgit-o. Ea este o minune, o stea strălucitoare, o fetiță frumoasă și inteligentă, o mică bestie în intimitatea noastră sau în cerc restrâns. Acolo unde am public cu omuleți de un metru și jumătate de metru descriu nepărtinirea. Oricât de mucioși, gălăgioși, obraznici, căcăcioși sau frumoși sunt, au o singură etichetă. Sunt minuni și nici unul nu merită să se simtă ignorat sau neimportant. Cel puțin eu nu o să mă fac vinovată de umilirea unei minuni pentru că gena egoistă mă ține concentrată pe propria progenitură.

A doua oară când am citit, Mara mi-a pus în vedere așezarea. De data asta stai pe scaun, te rog frumos. Am ascultat-o. Nu m-aș juca pentru nimic în lume cu stima ei de sine. În plus, chiar nu știu de câte ori o să am ocazia de a o face pe Mara să se simtă mândră de mama ei. La Bufnițe nu și-a mai încăput în piele.

Preferințele Marei pentru lectură au fost: Gulliver, Poezii de Grigore Vieru, Scrisoarea I de Mihai Eminescu.

Ne vedem duminica la Bufnițe. Cafeaua este de asemenea extraordinară.

În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata

De 21 feb., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am întrebat de multe ori cum ar fi fost viața mea dacă aș fi studiat Psihologia. În liceu am avut două mari iubiri: literatura și psihologia/filozofia. Am ales să-mi dezamăgesc profesorul de filozofie care mi-a și comunicat. Te-ai gândit bine? Ești sigură că vrei la Litere?

Mărturisesc că nu am aprofundat subiectul. Mâzgăleam pe caiete și în foi de la prima compunere primită. Cu apucătura asta, îmi era clar că locul meu este la Litere. În secret visam să ajung un scriitor faimos. Destăinuindu-mă prietenelor, mi se părea uneori imposibil, iar alteori ușor de pus în practică.

Când mă uit acum în urmă, mi-e tot mai clar motivul pentru care scriam. Puneam pe hârtie o viață așa cum mi-aș fi dorit-o eu. În poveștile mele o despărțeam pe mama de tata și o recăsătoream. Au ajuns foile și pe mâinile lor. Nu mi-e rușine să povestesc cum a reacționat fiecare. Prefer să notez că tata a apelat la umilință, iar mama la vinovăție. Să nu mai scrii, mi-ai făcut numai rău cu prostiile tale. Consider că în punctul ăsta am fost dezamăgită de mama mea. La tata renunțasem să mai am așteptări.

Da, am crescut într-o familie patriarhală. O voce, una singură conta în familia noastră. Dispoziția generală era dictată de dispoziția unui singur individ. Noi trei, mama, sora și eu, făceam o alianță slabă împotriva lui.

Defularea prin povești patetice de dragoste în stilul Sandra Brown m-a ajutat o perioadă. Cel puțin nu m-am întors împotriva bărbatului, dar am rămas cu sensibilități. Răspund unor cuvinte, aparent acceptate de convențiile sociale, cu furie și dispreț. Îmi pierd respectul pentru o persoană dacă o aud interzicându-i partenerului o activitate de unul singur. Cum adică să ieși fără mine?, Nu-ți dau voie să mergi în oraș. Etc.

Acceptarea mi-e străină în această situație. Gândesc în felul următor: Cât am fost fată, tata nu mi-a dat voie, mi-a interzis. Nu capul meu a trasat o direcție sau alta. Cât sunt femeie, bărbatul să-mi dea voie, să-mi interzică? Mut exemplul și din perspectiva masculină. Femeia să-i interzică, să nu-i dea voie.

Într-o relație de parteneriat, cu încredere acordată și câștigată, nimeni nu interzice nimic. Fiecare decide cât respect acordă persoanei cu care împarte perna, visele, complexele de inferioritate, frustrările, satisfacțiile, realizările.

Am scris în copilărie pentru a-mi imagina o viață pe care nu o aveam. În adolescență, am căutat atenție. Așa m-am remarcat. Scrisul a devenit ceva distinct al meu. În facultate m-am oprit descurajată de posibile critici. La master am căutat să impresionez. Foloseam toate cuvintele învățate în patru ani de facultate. A urmat potolirea. M-am întrebat: De ce caut așa mult să impresionez niște oameni despre care zic că nu contează pentru mine? Oare contează, iar eu sunt atât de lașă, atât de oarbă?

Stagnarea în interogație m-a ajutat să depistez o atitudine. Răspunsul lipsește. Între timp m-am direcționat să mă impresionez pe mine.

Progresez.

Foto: Simona Nutu

Dacă spune mama. Dacă spune tata. Îndoiala la copil

De 20 feb., 2018 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Din când în când, în ultimii doi ani, Mara și cu mine reluăm un subiect: religia. În clasa zero au început orele de religie în școală. Mi s-a cerut acordul în scris. Am acceptat fără plăcere și fără convingere.

– Mama, eu sunt ortodoxă sau catolică?
– Nu ești nici una, nici alta, Mara. Ai fost botezată într-o biserică ortodoxă, dar asta nu te face ortodoxă.

Răspunsul meu, unul corect și pertinent, i-l datorez lui Dawkins. Terminasem de scurt timp lectura cărții, Dumnezeu, o amăgire. S-a întâmplat să nu mă găsescă de fiecare dată pregătită. Curiozitatea ei, stimulată de ceea ce li se prezintă la școală, o determină să verifice informația și cu mama acasă.

– Mama, știi că acum foarte mulți ani Dumnezeu a fost pe pământ?
– Asta te învață la școală, Mara? Nu ne înțelesesem că Dumnezeu este un personaj dintr-o poveste? Cum e Gulliver.
– Dar Dumnezeu a existat, există.
– Nu există, Mara sau dacă ții neapărat la cuvânt, numește dumnezeu faptele bune.
– Tu nu crezi?
– Cred în ceva, cred în Darwin, în Dawkins, în știință.
– Dacă tu nu crezi în dumnezeu, nici eu nu cred în Darwin al tău.

Conflictul acesta dintre mine și Mara m-a pus pe gânduri. Prima dată am fost înfiorător de furioasă. Îmi propusesem chiar să o retrag de la orele de religie. Nu s-a întâmplat. Motivele mele diferă de orice ar putea să-și imagineze un bigot. Marei îi plac orele acestea pentru că merg prietenele ei de la școală. Habar nu are ea ce implică poveștile religioase.

O reformă nu pot provoca. Nu vor scoate religia din școli pentru că așa este corect. Studiul istoriei religiilor constituie o materie. Religia, una anume, predată în școli ține mai mult de manipulare. Niște minți necoapte de copii sunt expuse la o anumită gândire prezentată ca absolută. La vârsta Marei mele, 8 ani, nu se îndoiește de ceea ce prezintă și reprezintă autoritățile. Aici părinte și pedagog. Dacă spune mama. Daca spune tata. Daca spune învățătoarea.

Cum ar putea un copil să se îndoiască la vârste fragede de spusele adulților? Nici nu cunoaște îndoiala. Lumea îi este servită de reprezentările adultului. Ortodox, catolic, musulman, vegetarian etc.

Nu-ți poți crește copilul într-o direcție și să afirmi că tu nu l-ai obligat să devină ortodox sau vegetarian. Că el decide pentru persoana lui. Nu morala o aduc în discuție aici, ci etologia. Etologia este o disciplină care studiază comportamentul oamenilor, al obiceiurilor popoarelor.

Îmi mărturisesc neplăcerea provocată de studiul religiei în școli, de manipularea minților copiilor. Îmi mărturisesc ateismul la care am ajuns de una singură. Îmi mărturisesc înțelegerea. Oamenii au nevoie să creadă în cineva mai puternic, în tatăl din copilăria lor. Omenirea în general caută un sens vieții. Paralel, își duc viața niște oameni dezinterasați de sens. Viața e o minune. De ce ar mai avea nevoie de sens? Cred unii. Cred eu. A trăi nu e necesar. Am găsit și între paginile unei cărți semnate de Pessoa. Și acum vine frumusețea sau hidosul. Determinările fiecăruia.

Necesar este să iubești.
Necesar este să muncești.
Necesar este să mănânci.
Necesar este să creezi. Considera Pessoa.
Necesar este să.

Foto: Flavius Neamciuc

Pardon de Cornelia Iordache

De 19 feb., 2018 0 Colaborari , , , , 0

O cameră de apartament. Pe peretele din dreapta, două fotografii înrămate la Rămăria. Freud privește în creștetul unei femei de 34 de ani care tastează la calculator. Un pisic aleargă pe canapea și cade. Se oprește într-un teanc de cărți și varsă borcanul cu flori.

– Prefer să public articolul Corneliei azi. Nu mă pot concentra. (Femeia nu e sigură, dar a gândit cu voce tare).

Publică și cortina cade peste blog.

Întâmplări din parc

Pardon! (2)

Pardon, spuse. Fără să știe cui. Un nume. O poreclă. Bănuia că nici ei nu știau detaliul ăsta despre el. Era la a treia întâlnire cu grupul și oricum, niciunul nu se sinchisea de prezentări. A fost mutat de la școala veche pe motiv că anturajul îi era nefast. Ce invenție, mă, Piele de Broască! Recunoscu vocea și făcu stânga împrejur ca să-i acorde atenția cuvenită oratorului, măcar de data asta. Execută mișcarea pe loc, soldățește, încercând să nu atragă prea mult atenția. Era cel cu dauna la încălțări. Pieptos, înfoiat, cu coama de culoarea tăciunelui odihnindu-se lejer pe umeri. Pipota și măcelarii nu-i niciun joc. Ce suntem noi, puștani plictisiți?! E un…îîîî, un… o… Își frecă bărbia preocupat, țuguind buzele cu falsă intelectualitate precoce. Ceilalți așteptau în tăcere deplină, semn că cel cu alură de șef de trib, era într-adevăr comandantul găștii. Pauza se prelungea. O luă ca o scadență. Frica i se prelingea în corp. Inima îi șuiera și ceva, nu știa exact ce, se învârtea ca un titirez în stomac. Acum, leagănul scârțâi pentru prima dată. Băgă de seamă două siluete la locul de joacă. Ocupantul scaunului în balans, un pici curios și pârâcios în devenire, cu arătătorul întins înspre ei, băieții din foișor. Și însoțitorul lui, cucerit de țigara fumegândă. Să aștepte dintr-acolo salvarea? Mai bine nu. Să-și facă singur un plan. N-a avut timp să cugete îndelung. O competiție sportivă, balegă de oaie, rupse repausul cel brunet. Și se dezmetici înghiontit. Deznodământul cugetărilor comandantului stârni urale. Acum poți să ne arăți cât ești de dur. Verigile metalice ale leagănului au zbierat a doua oară. Copilul își forfeca neputincios picioarele împotrivindu-se anevoios adultului care-l apucase cu mâinile de la subraț. Noi ne împrăștiem pe margine. Tu o iei la galop. În cerc. O tură, două, doișpe, douăzeci, ținem noi socoteala. Nu te oprești. Te oprim noi. Când pipota ți-o fi pe cale să explodeze. Și te punem la pământ, așa, ca să te odihnești. Hihihi hahaha au început să grohăie, să icnească și să se schimonosească dându-i ocol. Și ne-om ascuții coatele în oasele tale până ți-or ieși bale de vier pe gură. I-a inițiază-l tu, arătă șeful de trib la întâmplare. Încasă un prim pumn în nas. Al doilea, la coaste. Căzut la sol, își prinse glezna între palme și cotrobăi stângaci la șosetă. Mută căutarea la celălalt picior, de unde scoase câteva țigări. Cineva le-a înhățat. În fugă. Unul câte unul. Rămas singur în foișor, se gândi că ele i-au cumpărat păsuirea. Măcelari n-au mai apucat să-și facă jocul. Care joc, asta-i o nerozie, în niciun caz o competiție sportivă, uite în ce hal te-au lăsat, ca-n codru, spuse tatăl copilului mai devreme legănat, amândoi sosind la fața locului însoțiți de un jandarm. Fu ajutat să se ridice și, în moliciunea cauzată de lovituri, lăsă o dâră de sânge pe jacheta jandarmului. Pardon, spuse.

Foto: Flavius Neamciuc