Se face săptămâna. Nu m-am mai atins de Artiom Vesiolîi, Rusia scăldată în sânge. Am început 12 reguli de viață de Peterson și am recitit câteva capitole din Diplomația lui Kissinger.

M-a sunat un prieten. Divorțează. Nu m-am mirat. În zilele noastre ne mirăm de cuplurile care nu divorțează. Ce naiba este în neregulă cu ele?!

Am gătit supă de vită. Am făcut mormane de clătite. Într-o zi mi-am umplut un bol de verzituri, castraveți, apio, broccoli, ceapă verde, salată. Deasupra am turnat un pumn de semințe. Ce răsfăț! M-am urcat pe cântar. Tot grasă, doamnă, tot grasă!

Făt Frumos a afirmat într-una din zilele trecute că am un comportament diferit cu Mateiu. Lui Mateiu îi zâmbesc aproape tot timpul, am grijă de el și nu mă enervează că uneori nu-și duce pampi la coș. Daaa! Sunt mama lui Mateiu, dar nu sunt mama ta! Atunci mi s-a aprins un beculeț. Mi s-au aprins toate beculețele. Prea multe femei adoptă o atitudine maternă cu partenerul.

Femeia îi gătește. Îi spală. Îi pune masa. Îi ridică masa. Îi servește un pahar de vin când stă la televizor. Dispare când se enervează. Face copilul să dispară când se enervează. Coace o prăjitură când partenerul e plecat la pescuit, la alergat sau oriunde bărbatul e bărbat și scapă de cicăleala femeii. Grija de celălalt înseamnă iubire doar dacă e reciprocă. Dacă doar femeia gătește, spală, pune și ridică masa, servește, coace, atunci grija semnifică exploatare prin munca neplătită. Unele femei acceptă acest tip de conviețuire. Li se potrivește. Alte femei nu acceptă acest tip de conviețuire. Nu li se potrivește. Eu nu vreau să fiu o gospodină. Vreau și pot să fiu mai mult. Vreau și pot să gândesc. Vreau și pot să pretind de la partener și de la copii.

Femeile greșesc, toate, fără excepție. În prezența bărbatului ești femeie, nu mamă. Mama e una în lume. Femeia e specială. Îngrijirea și îndoparea nu vă asigură iubirea. În caz de despărțire, îngrijirea și îndoparea vă umplu de resentimente. Dați o șansă iubirii și respectați-vă ca ființe. Procedați în cuplu ca Richelieu la vremea lui, practicați echilibrul puterii. Citiți istorie, istoria are răspunsuri și pentru conviețuirea în cuplu.

Foto: Simona Nutu

Am deschis laptopul. S-au afișat tab-urile. Pe blog a fost necesară o actualizare. Până să scriu o propoziție de început, Mateiu m-a solicitat. În continuare reprezint pentru el o țâță imensă. Vă jur, copilul ăsta numai asta vede la mine! Mai nou își aduce și prietenii de pluș să le dea sân. Mă gândesc la batjocura primită în trecut de la mai puțin prietene, dar și de la prietene legată de sânii mei mici. Nici n-au idee cât lapte produc, mai ceva ca o vacă tânără!

L-am așezat pe Mateiu la sân și mi-am deschis telefonul pe Netflix. Urmăresc un nou serial polițist. Nu m-am putut concentra la film. Prinsă de acest articol, l-am derulat și l-am corectat în gând. Doar să adoarmă Mateiu! A adormit. M-am apucat de scris. Am uitat tot. Am pierdut notițele imaginare.

De ieri m-am apucat de Jordan B. Peterson, 12 reguli de viață. Nu l-a recomandat Mircea Dragu, un psihoterapeut de la Timișoara. Mi-am amintit de prezentarea nefavorabilă a lui Peterson la Carrefour când i-am zărit numele pe raft la Cărturești. Cărturești a amenajat un raft la supermarket. Supermarketul nu a fost niciodată mai frumos! Am luat cartea fără să stau pe gânduri. Când un scriitor e recomandat, citesc pentru a-mi forma o părere personală. La fel procedez și când un scriitor nu este recomandat. Citesc ca să am habar. La casă, doamna mi-a scanat cartea și a rămas cu ea în mână câteva secunde. Este 48 de lei. Părea că-și cere scuze pentru preț. I-am zâmbit consolator.
După 150 de pagini din 12 reguli de viață am luat o hotărâre. O să recomand cartea. Am și recomandat-o. Într-adevăr, m-am trezit că am tăiat fragmente din carte. Derapajele religioase m-au stânjenit. Nu m-am oprit din lectură. Nu o s-o fac. O găsesc plină de adevăruri simple despre oameni.

Cu toții sau aproape toți am descurcat măcar o dată în viața noastră un lănțișor încâlcit. Ce carusel de emoții cu firul subțire care nu se lasă prins de degetul nostru opozabil de mamifere evoluate. Peterson, cu cele 12 reguli, te ajută, comparați complexitatea vieții cu lanțul încâlcit, să alcătuiești o cale prin disciplinare. E mișcarea aceea de la lanț înainte de a-l pune la gât. Gata, ai reușit! Cum?! În primul rând nu ai renunțat. Ne ridicăm din pat în fiecare dimineață. Ne spălăm. Ne punem blugii. Pași mărunți, dar acționăm. Și continuăm. Și ne îmbunătățim viața în primul rând prin mișcare, atenție, ascultare, ordine.

Ce sacrifici? Ce câștigi?
Am sacrificat ora de culcare. Am câștigat acest articol. Votați. Este articolul un câștig?

Foto: Simona Nutu

Simt recunoștință, furie și scârbă pentru același lucru. O să numesc lucrul. Lucrul se cheamă diversitate.

Mor oameni în lume. Se omoară unii pe alții. Bărbații se ucid între ei. Bărbații ucid femei. Rusia luptă cu Ucraina. Iranul permite să fie ucise femeile pentru că femeile nu sunt oameni. Acum nu o să mă amuze afirmația ca-n poezia lui Marin Sorescu.

Mi-am achiziționat bilet de avion. O să particip la Webstock. Dimineața am făcut ceai. Mi-am turnat un pahar de apă cu lămâie. Am împachetat șosete și chiloți. Le-am așezat la locul lor. I-am citit o poveste lui Mateiu. Am povestit cu Mara pe Facetime. În apartamentul vecinilor se lucrează și trag cu urechea să nu-l trezească pe Mateiu. Garoafele s-au uscat și m-am strâmbat. La cât a costat biletul de avion, săptămâna asta o să admir o vază goală.

O tragedie, a mea personală sau a umanității, nu oprește mersul lucrurilor în viață. Te desparți de partener. Ai suportat o trădare. Măruntaiele dor. Mergi să te speli pe cap. Ai fost concediat. Umilința te-a zăpăcit. Ți se face foame. Ți-a murit cineva drag. Tristețea te-a acaparat. Râzi la o glumă până îți dau lacrimile.

Viața merge înainte, galopează, iar diversitatea se perindă ba cu gratitudine, ba cu scârbă, ba cu furie. După ce am vizionat filmulețul cu femeia iraniană luată de pe stradă de polițiști, am înjurat și m-am înecat de plâns. Am aruncat telefonul. M-am îngrozit de gândurile mele violente. Urăsc războiul, dar polițiștilor ălora le-aș fi pus cizma în gât. Aș aproba violența. Absorbită și dezgustată de gândurile violente, m-am apucat de clătite și le-am savurat cu lejeritate.

Societățile întotdeauna au fost roase de boală. Nu există societăți sănătoase. Citiți istorie, e o obligație morală. Moral înseamnă condiții de viață decente. Umanitatea prezintă fragmente de societăți cu viață decentă cu o creștere spectaculoasă în ultimele decenii. Și totuși aceste creșteri rămân izolate. Nu pot să nu mă întreb dacă e posibilă pacea fără război și dacă putem rupe bucla război-pace?!

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mateiu s-a luat la trântă cu emoția. Pierde în fiecare zi, la orice încercare. Piesele care nu se potrivesc îi umplu ochii cu lacrimi. Lucrurile refuzate îl enervează. Se aruncă pe jos. Trântește ușile. Țipă.

Mara s-a luat la trântă cu hormonii. Pierde și ea în fiecare zi. Nasul e plin de coșuri. Emoțiile o sufocă. Nu trântește ușile. Ridică tonul uneori pentru că eu o fac.

Oricât mă exasperează crizele lui Mateiu, nici nu se compară cu neliniștea provocată de vârsta Marei. O privesc minute în șir când doarme pentru a o regăsi pe bebelușa Mara. Mi-e frică de ceea ce urmează. Am reușit să cresc o fată responsabilă și cu bun simț. Cum să reușesc să cresc o tânără cu un sens? Cum să o învăț să se ajute singură? I-am cerut ieri să alcătuiască un plan pentru următorii trei ani. A avut nevoie de explicații și sunt sigură că vor urma alte explicații. Doresc să iau câte un zece la toate materiile. Am zâmbit. Bravo! Am felicitat-o. Nu despre școală e vorba aici. Dar despre ce, nu pricep?! Cred, Mara, nici eu nu am imaginea de ansamblu, că mă străduiesc să te provoc să tinzi către ceva. Un plan ajută. Un plan e întotdeauna mai bun ca nici un plan.

Îmi place viața mea. S-a așezat binișor. Mă întreb cum s-ar fi așezat cu îndrumare. Profesorul de psihologie din liceu a încercat să mă îndrepte spre o direcție. Mergi la facultatea de Psihologie, Dunia! A văzut potențial. Eu n-am văzut, dar s-a concretizat în zecile de cărți de psihologie citite și în căutări. Nu regret facultatea de Litere. Să scriu și să citesc înseamnă viață pentru mine. Puteam să împac iubirile astea. Le-am separat. Pentru că n-am avut îndrumare. Îndrumarea nu schimbă viața, ci îi dă direcție, sens și împlinire.

Dacă reușesc cu Mara, atunci poate o să povestim despre planul ei pe următorii trei ani.

Foto: Simona Nutu

Am primit un mesaj pe Facebook de la un bărbat. O să-l numesc domnul Bărbat. Firește, asta mă face pe mine doamna Femeie.

Domnul Bărbat mi-a lăudat frumusețea, Ești absolut superbă, măi femeie. După compliment, a adăugat puncte de suspensie și a continuat. Hmmm, te superi dacă îți spun că te-aș fute bine de tot?

Înainte să vă dezvălui răspunsul meu, da, am răspuns, v-aș chestiona puțin. Ce credeți că m-a deranjat? Ceva m-a deranjat teribil. Nu e verbul a fute, nu e nici îndrăzneala, nu e nici vulgaritatea. Este pronumele personal. M-a deranjat pronumele personal. Te-aș fute. Nu ne-am, te-aș. Și-a arătat deschis caracterul de paiață. Nici un bărbat care se respectă nu se adresează așa unei femei. I-am apreciat gramatica. Apoi m-am inflamat de la pronume pentru că m-a transformat într-o păpușă. Când vine vorba despre destrăbălare, o femeie depune efort, privește în ochi și se mișcă de tremură pământul. Asta înțeleg eu prin bine de tot. Bine de tot se realizează în doi. Domnul Bărbat pare că nu știe acest lucru.

Mi-am luat câteva secunde să răspund. I-am scris înapoi. Sunt sigură că tu crezi asta. Mulțumesc. A revenit cu o urare de viață frumoasă.

O asemenea întâmplare am povestit-o. Făt Frumos s-a nimerit să fie primul ascultător. Al doilea ascultător, cu care am râs copios, a fost soră mea, Karamazoava de Oltenia. Am căutat mesajul și am descoperit că domnul Bărbat m-a șters din lista de prieteni. Atenție, el m-a șters din lista de prieteni, nu eu pe el. Ce spune asta despre bărbații zilelor noastre? Mai bine zis, câți bărbați numără vremurile actuale? Generația mea conține din belșug băieței. Dacă-i priviți, sunt mai dezorientați ca Bambi.

În Rusia scăldată în sânge apare la un moment dat un adolescent. Luptă cu baioneta și ucide. Un cap se rostogolește lângă el. Se oprește. Privește. Se miră de indiferența lui și de faptul că în urmă cu câteva luni se afla la școală și îi era frică de profesor.

Bărbaților noștri încă le este frică de profesor.

Foto: Carmen Vulpea boemă

În continuare citesc Rusia scăldată în sânge. În continuare Rusia se scaldă în sânge. Apucăturile expansioniste ale conducătorilor omoară în continuare băieții mamelor. În continuare unele societăți au dreptul să bată și să ucidă femeile. Asta e o parte a lumii.

În altă parte a lumii ne derutează femininul și masculinul.

În altă parte a lumii unele specii își dau duhul. Dispar.

În altă parte a lumii doctorii fac negoț cu viața. Te operez. Nu te operez.

Aduni aceste părți și e greu să te ridici dimineața din pat. De ce? Ce nevoie pune în mișcare fizicul și psihicul uman? Uneori cred sincer că singura atitudine corectă în viață este cea pesimistă. De unde să smulg ceva favorabil din morți violente, din dependența politică, socială și economică, din misoginism, din dezorientare, din extincție, din corupție?

Ne ridicăm din pat dimineața cei mai mulți dintre noi. Funcționăm automat. Bem ceai. Ducem copiii la școală. Băgăm un pui cu cartofi, boia și oregano la cuptor. Recitim un capitol din Diplomația lui Kissinger. Ne programăm la tuns. Ducem ziua până la capăt. Seara ne turnăm un pahar de vin. A mai trecut o zi.

Trec zilele. Se adună zilele. Unii se trezesc la 40 de ani. Eu o să mă trezesc la anul femeie de 40 de ani. Sper că voi deschide ochii în Franța. Muncesc pentru asta. Trăiesc o dezamăgire dureroasă. Ființa umană e detestabilă. În același timp descopăr persoane cu o personalitate fascinantă. Mă încălzesc sufletește lângă ele. Le numesc muzele mele. Îmi construiesc o lume cu aceste muze. Muzele ne vor salva. Sper că muzele mele vor salva femeile de plastic.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Dacă sunteți mamă, dacă în momentul prezent creșteți un bebe, atunci s-ar putea să vă ajute câteva activități Montessori pentru a reuși să beți o cafea sau să realizați orice altă activitate. Eu prefer să citesc sau să scriu. Firește, vorbesc despre 15 minute. Copilul o să solicite atenția și o să gătiți tot cu el lipit de picior.

Pentru mine pedagogia Montessori este cea mai bună pentru dezvoltarea ființei, chiar și a Ființei lui Heidegger. Mara a mers de la grădiniță la Montessori. Cu Mateiu am început de la naștere să aplic Montessori în viața noastră. Cea mai mare realizare?! Face caca la oliță și asta se întâmplă din luna iunie. În luna iunie Mateiu număra 16 luni, iar olița am introdus-o după 12 luni. Atunci e momentul, copilul arată interes pentru.

Să lăsăm deoparte caca oricât de mare este realizarea. Eu așa o simt. La 19 luni, Mateiu urcă singur scările. Refuză să-mi dea mâna dacă i-o cer. Îmi amintesc acest episod cu scările și în creșterea Marei. După câteva luni în sistemul Montessori, într-o bună zi când am revenit acasă, i-am întins mâna s-o ajut să urce scările de la intrare. S-a oprit. A ridicat palma și a zis STOP. Mama, pot și singură. Și a putut.

Cu Montessori, dacă aveți răbdare, nu vă ascund, răbdare în cantități galactice, o să descoperiți ce capabilități are ființa umană și la câteva luni. Mateiu își duce pampi la gunoi, hainele la coșul de rufe, bagă și scoate haine din mașina de spălat. Lucrează cu bidoane mici de apă. Transferă apa dintr-un bidon în altul. Folosesc bidoanele mici de la Zuzu. Cară mingi de tenis cu strecurătoarea de ceai. Sortează nasturi după mărime. Stoarce bureți de apă. Mută boabele de fasole sau paste dintr-un pahar în altul. Mănâncă singur cu lingurița. Bea din cană. Își duce farfuria și cana la chiuvetă. Urmează să mai introduc activități.

Cu Montessori respecți copilul și-l ferești de capcana tiraniei datorită regulilor. Nici un copil crescut în spiritul Montessori nu va deveni un dictator care consideră că totul i se cuvine. Eu vreau. Eu vreau acum. Vreau, vreau, vreau! Regulile protejează copilul de furie și de frustrări. Înțelege regulile și o să le însușească într-un timp destul de scurt. S-ar putea chiar să vă surprindă.

La Timișoara, nu știu dacă peste tot în România, instituția Montessori este asociată și cu mentalitatea specifică snobului. Familii care-și consideră copiii prea buni pentru instituțiile de stat, preferă Montessori. Ce contraserviciu i se face pedagogiei! Apucătura unor părinți imaturi și lipsiți de buna creștere care confundă o pedagogie cu o afirmare a statutului social nu modifică beneficiile pe termen lung. Montessori schimbă vieți în primul rând prin acceptare și respect. Copiii cu probleme speciale recuperează din handicap. Pot funcționa în societate. Ceilalți copii dezvoltă un spirit independent. Eu pot devine un stil de viață. Cu o asemenea gândire, eu pot, un părinte doarme noaptea liniștit.

Copiii pot. Copiii pot să gândească singuri. Copiii pot să diferențieze între a simți și a gândi. Copiii își suportă viață cu dureri, boli, eșecuri și încearcă să transforme haosul în ordine.

Cusurul pedagogiei Montessori este plata. Nu e gratuită. Ca întotdeauna, educația costă, iar cei privilegiați coboară primii de pe orice Titanic.

Foto: Carmen Vulpea boemă

În această dimineață de septembrie, am pus o fasole la foc și am citit pe net despre elefantiazis și viermi de guineea. Îmi place natura. Aș pleca oricând la munte și pe munte, dar mă simt în siguranță în jungla urbană. Natura nu e romantică, e mortală. Viermii și infecțiile m-au convins să jur credință orașului. Jur. În natură ies echipată și acoperită. Mă minunez la frumusețea ei. Mă las impresionată de forță. Inspir. Ascult păsările. Mă tolănesc în iarbă. Mă reîntorc la confortul apartamentului.

Am întors cu susul în jos apartamentul. M-a apucat din nou, mă apucă din timp în timp, sortarea, aruncarea, distrugerea pentru a crea ordine. Iubesc ordinea. Patru Tricouri românești, Adrian Oianu designer, și-au dat sfârșitul în mâinile mele. Am desprins pânzele brodate, apoi le-am aruncat la picioare. M-am holbat la ele. O grămadă de cârpe, am gândit. A doua oară când am trecut pe lângă, mi s-a schimbat gândul. Uite salariul pe o lună la picioarele mele!

Sunt scumpe Tricourile românești, dar judec în alți termeni originalitatea și creativitatea unui designer. Consider că nu plătesc materialul, ci plusurile adăugate materiei prime. Un mare plus a primit Adrian Oianu pentru că mi-a permis să port ia reinterpretată. Vă recunosc, ia originală, cu ațele alea de la mâneci și de la gât, nu o suport. Estetica nu mă impresionează, iar metodele de prindere mă enervează la culme. Broderia o ador pe ie și am adorat-o și pe Tricourile românești. Am adunat în ani zeci de articole Oianu: tricouri, fuste, mantouri, cardigane. Fustele rezistă onorabil. Mantourile rezistă acceptabil. Tricourile nu rezistă. De aceea ieri am suportat cea mai grea și cea mai dureroasă despărțire de un designer român. Eu susțin designerii români, deși abia îmi permit să-i achiziționez.

O concluzie, după ce port de un deceniu designeri români și îi prefer marilor case de modă. Mă simt subestimată și disprețuită de unele dintre iubirile mele românești. Irina Schrotter, la un târg de haine de la Timișoara, a pus în vânzare niște articole deja cârpe, murdare, cu fire trase, îngălbenite, scămoșate. Mi-am tradus atitudinea prin Nu vă permiteți, sărăntocilor, avem magazine unde vindem internațional. Așa este, bravo, mă bucură nespus realizările internaționale ale românilor creativi din orice domeniu. Ce gândesc și ce simt sunt două lucruri diferite. V-am mărturisit deja ce simt. V-am scris ce gândesc.

A doua concluzie: lăsați deoparte consumul de haine, personificați-le prin puterea de seducție a atitudinii.

Cred că experiența Femeii trecute de 40 de ani, părăsită de bărbat pentru o femeie mai tânără, a declanșat un haos în care nici una dintre noi nu reușim să facem ordine.
Nu mă recomandă vârsta să vorbesc despre, nu am experiență să povestesc, dar am auzit despre peripețiile bolnavilor de tinerețe. Ce povești triste și previzibile! Nimic nu întrece avantajul de a fi tânăr.

Zilele trecute, într-o intersecție, în timp ce așteptam să treacă cei cu prioritate, m-a izbit obrazul unei fete. În prima secundă am avut impresia că la volan se află o copilă. Apoi am privit copila. Apoi mi-am privit chipul în oglindă. Port un chip îngrijit, ușor ridat, uneori strălucitor. Tânără de la volan purta un chip care m-a dus cu gândul la ceapa fragedă din grădina de acasă. I se întindea tinerețea pe tot obrazul. Reflecta o lumină vie.

Cam asta ne dorim cu toții, bărbați și femei, tinerețe fără bătrânețe. Nu ne pasă că e doar un basm. Basmul a devenit posibil datorită medicinii. Aplaud, mă bucur, am și eu o listă de îmbunătățiri pe care mi le doresc. În același timp insist să-mi păstrez chipul și ridurile. Mă ajută mult mintea. Am băgat în ea cât o doamnă într-o geantă Hermes Himalayan Birkin. Dacă bagi în cap, atunci formezi niște valori personale care nu dau prioritate materialului. Îți trăiești subiectiv viață, nu după părerea celorlalți.

Femeile se lasă măcelărite în numele frumuseții. Cine a zis că o femeie de 50 de ani nu e frumoasă? Se duc privirile în jos. Nu e vorba de frumusețe, este vorba de tinerețe care se pierde începând cu 28 de ani. Alergăm după tinerețe pentru că lipsesc valorile personale, pentru că mintea s-a golit înaintând în viață. Umpleți mintea, femeilor de pretutindeni. Divorțul va deveni un lanț căzut, bisturiul un obiect de tortură, botul de rață o pocire.

Proiectul meu #poartariduri într-o lume acaparată de o falsă perfecțiune și de o frumusețe coruptă a prin ușor viteză. Ajutați-mă să-l cresc mare, mare.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Ieri am ieșit din casă fără chef. M-a scos Ecaterina Schiwago pentru expoziția personală Cântând în două lumi. De dimineață gătisem o mâncare de cartofi. Asta înseamnă ceapă prăjită. Seara am tras pe mine un parpalac bej care m-a acoperit de sus până jos. Mi-am încălțat botinele cu imprimeu leopard. Am condus până la Politehnică. Am parcat cât am putut de aproape de pod. Am luat-o la pas până la Helios prin ploaie. La eveniment am căutat-o pe Ecaterina. Am îmbrățișat-o. Am felicitat-o. Am dat turul sălii și am pornit spre casă. Afară continua să plouă. Mi-a atras atenția lumina înainte să traversez trecerea de pietoni de la Catedrală. Până am ajuns la pod, a ieșit soarele și a apărut curcubeul. M-am oprit și am râs. M-am simțit fericită și norocoasă că m-am nimerit acolo.

Azi am ieșit din casă pentru a mă tunde. M-am tuns. Mi-am vopsit părul. Cât am așteptat cu vopseaua în cap, am citit din Rusia scăldată în sânge. E o lectură copleșitoare. Îmi chinuie sufletul și îmi place. E o carte intensă unde plângi și râzi. I-am povestit puțin și lui Andrei. Andrei mă tunde. L-am rugat să-mi pronunțe Vesiolîi. A pronunțat și mi-a tradus. Înseamnă vesel. L-am întrebat despre cerchezi. I-am mărturisit că în drum spre el m-am liniștit singură. Acum adică? Andrei, mie mi-e frică de comunism, dar e o frică paralizantă. A urmat o explicație, câteva trimiteri istorice și menționarea Chinei și a Rusiei. Comunismul a prins în aceste țări din cauza condițiilor mizere de viață. Cultura lor grandioasă e născută din întunericul și ignoranța omului simplu. Întunericul și ignoranța sunt impuse. Întunericul și ignoranța țărilor dezvoltate sunt o alegere. Așa m-am liniștit. Comunismul nu va consuma inteligența oamenilor cu burta plină. Mâncăm pe săturate în Europa.

M-a ascultat sau s-a prefăcut că mă ascultă Andrei. La final mi-a cerut să-i recomand o carte. Ce fel de carte, Andrei? Beletristică sau dezvoltare personală? Dezvoltare. O să-i recomand Jordan P. Peterson, 12 reguli de viață. Am stabilit că dorește o carte pentru a-și suporta viața și pentru a o îmbunătăți.

Foto: Carmen Vulpea boemă