Mai puțin și o să ies în rochie neagră să cumpăr de-ale gurii

Când au anunțat că se închid școlile, atunci am scos din bibliotecă Ființă și timp de Heidegger. Cartea asta groasă aștepta o lentoare în activitățile mele. Am răsfoit-o. Am mirosit-o. Am citit câteva rânduri. Am așezat-o lângă pat. N-am atins-o de când am înălțat grămada de cărți de la cap.

Mă mănâncă mai des nasul. Ochii cer și ei atenție. O să-mi smulg chipul. M-aș scărpina încontinuu. Nasul. După ureche. Obrazul. Când ies din casă, ochii, nasul și gura mă înnebunesc. Mă dezinfectez de fiecare dată când revin de la supermarket. Supermarketul a devenit piața, teatrul, cafeneaua, restaurantul. Mai puțin și o să ies în rochie neagră să cumpăr de-ale gurii.

Mă trezesc. Beau ceai. Hrănesc copilul. Spăl vase. Gătesc. Activități cu copilul. Pilates. Prânzul. Spăl vase. Vizionez un film cu copilul. Cina. Spăl vase. Mă consum în treburi casnice. Îmi doresc mai mult ca oricând o cameră doar a mea. Uneori ciulesc urechea. Aud tații. Aud mamele. O cameră doar a mea! O cameră doar a mea! Aud copiii. E greu cu adulții!

Nu m-am atins de Ființă și timp. Nu am deschis blogul. Mă consum în legume tăiate, carne fezandată, curățat litiera, băgat la spălat, băgat aspiratorul. Niciodată n-am agreat viața de casnică. Mereu mi-am dorit pasiune în viața mea. Pasiune cu pasiune dacă se poate, vă rog frumos! Mama n-a fost casnică. Bunica a fost casnică. Mama a trăit în patriarhat. Bunica a trăit în parteneriat. Cunosc disprețul afișat de unii bărbați și de unele femei pentru treburile casnice. Bărbatul se întoarce de la muncă la soția casnică. El presupune că ea e odihnită, doar stă acasă.

Mă trezesc. Beau ceai. Hrănesc copilul. Spăl vase. Gătesc. Activități cu copilul. Pilates. Prânzul. Spăl vase. Vizionez un film cu copilul. Cina. Spăl vase. Într-o zi am băgat perdelele și draperiile la spălat. În alta am curățat cu Triumf blenderul. Cum poate cineva să numească odihnitoare viața gospodinei?! Seara adorm înaintea copilului. La pilates tremur. Pantalonii flutură ca vița de vie în vânt. Mereu aud vița de vie în geam atunci când bate vântul. Acasă la mine, la Severin, vântul bate altfel. Nu știu cum să descriu. Altfel! Spune povești. Șoptește. Urlă. Pătrunde în oase.

Zilele acestea ne reîntoarcem la povești. Mereu și mereu, ne reîntoarcem la povești. A fost odata ca niciodată COVID 19. Ceva o să le povestesc nepoților. Dacă o să am, când o să am.

Poate mâine o să mă apuc de Ființă și timp. Poate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu te mai iubesc. Ce facem de aici?

Stăteam într-o zi pe canapea. În fiecare zi stau pe canapea, dar. În timpul săptămânii, după ora șase seara, mă pun cu Mara la desene. Avem un moment. Ne desprindem apoi și fiecare își vede de ale ei. Mi-au apărut poze din Cabo Verde. Într-o zi. Facebook reamintește. Mara dialoga cu tatăl ei la telefon. Ha! Mi-a scăpat pe gură. Au trecut cinci ani de la despărțire. Mara și-a ridicat ochii de pe ecranul telefonului. Tatăl ei mi-a cerut să repet. Am repetat. Urâtă insulă! A exclamat el. Sărbătorim? Mara și-a pus din nou ochii pe telefon. Câteva secunde s-a uitat pe rând la noi. S-a schimonosit. Sigur, sărbătoriți! Voi doi puteți să sărbătoriți o despărțire. Am râs puternic și mi-am privit fata. Gândește.

La despărțire, Mara urma să împlinească cinci ani peste o lună. Habar n-am cât gândea. Azi o face. Observă. Analizează. Trage concluzii. Cinci ani nu e o vârstă potrivită pentru despărțirea părinților. Nici una nu este, dar până la patru ani copiii iau situațiile cum vin. După cinci ani adaugă impresii personale. Ea e mama. El e tata. Cine sunt ceilalți?

Dacă vă aflați în această situație, tratați-vă copilul cu respect. Nu-l țineți în întuneric. Nu încercați să-i înlocuiți unul dintre părinți. Nu-i deformați imaginea despre mamă sau despre tată. Motivul despărțirii se află la femeie și la bărbat. Ei au încetat să se iubească. Se întâmplă. Nu te mai iubesc. Ce facem de aici?

Dacă nu sunt copii. Dacă sunt rate la bancă. Dacă sunt copii. Putem scoate un eseu despre fiecare și nu epuizăm problema.

Dacă sunt copii, experiența mea, pregătiți-vă să corectați din mers greșeli colosale. Mergeți la terapie. O să vorbesc exclusiv la feminin. Înjurați ca un birjar bărbatul, dar adorați tatăl. Tatăl, prin cromozomi, reprezintă jumătate din copilul adorat. Genetica e o știință. Informațile ne asigură că doar materialul genetic al bărbatului care ți-a greșit, nu te mai iubește sau nu-l mai iubești, a dat naștere copilului vostru. Mara mea rămâne Mara cu materialul genetic împrumutat de la tatăl ei. Vă iubiți copilul. În iubirea aia există forța necesară să acționați spre binele copilului. Binele copilului presupune o relație cu ambii părinți. Firește că nu e ușor. Sufletește o să sângerați.

Păstrați relația cu tatăl. Lucrați cu însușirile neadecvat moștenite ale copilului. Minciuna, lenea, egoismul, potlogăria trec din generație în generație. De copil nu divorțați. Lucrați cu atitudinile copilului. Relația cu celălalt după despărțire vă ajută în procesul de maturizare.

M-am maturizat în ultimii cinci ani? Aș fi procedat altfel? O doză de maturitate mi-am luat. Pe alocuri aș fi acționat diferit. Neschimbată rămâne despărțirea. Când nu mai iubiți, aveți datoria să plecați. Datoria este față de sine, de copil și de partener. Nu vă amăgiți. Nimeni nu e fericit într-o relație în care iubește numai unul. O să mă opresc. O să revin. Dacă aveți curiozități, scrieți.

Foto: Bogdan Mosorescu

Oare copiii proști sunt mai puțin iubiți de părinții lor?!

De zece ani sunt mamă și tot ocolesc, dacă este posibil, grupurile de părinți sau copii. O treabă casnică m-a scos de dimineață din casă. Apartamentul comunist solicită periodic atenție. Niște fire de pe hol, execuție curat românească, au picat. Am traversat parcul de lângă bloc pentru a ajunge la magazin pentru bandă dublu sau dublă adezivă?!

La intrare, l-am oprit pe Făt Frumos. Stai! Să ocolim. Prea multă lume în fața școlii. Ochelarii fumurii ne-au ascuns ezitarea ochilor. Când am revenit, a sunat clopoțelul. Am 36 de ani și încă reacționez la sunetul ăsta. Eu nu. Acesta a fost răspunsul lui Făt Frumos care a tăiat-o direct printre copii, părinți și bunici. De ce mă împingi? Un copil către bunică. O altă bunică: Îi e frică de pedeapsă. Dacă o spun la maică sa, o pedepsește!

Mara merge la școală la Montessori. De șapte ani, de la grădiniță până în prezent, am identificat două păreri ferme ale unor părinți despre Montessori. Prezint excepțiile, sunt mai interesante. Montessori este școala copiilor cu bani. O categorie. Montessori este școală pentru handicapați. Altă categorie. Dacă părinții din prima categorie m-au provocat să aduc argumente, atunci părinții din a doua categorie m-au lăsat mută.

Am citit prea multă istorie și psihologie pentru a fi surprinsă de gândiri și mentalități, dar. Ignoranța mă sperie la fel de mult ca un kamikaze. Cum ați răspunde la: Eu nu mi-aș da copilul la Montessori. Eu vreau să învețe copilul meu.

Despre Montessori notez. Montessori este o pedagogie care urmărește etapele de dezvoltare ale ființei umane. În România, și la Timișoara, într-adevăr este o școală pentru părinți cu un anumit buget. Sărăcia atrage fudulia. În Italia n-are nimic de-a face cu autoafirmarea părinților. Maria Montessori a început să-și pună în practica metoda în suburbie, în familiile sărace.

Ca părinte cu un copil la Montessori, nu mi-a plăcut să fac lobby pentru. E un stil de viață la mine. Nu am pregătit un discurs despre școală, doctor sau stilist. Îți arăt. Mara e un copil care merge fericit la școală. Doctorul mă ține sănătoasă și departe de bisturiu. Părul e lung și lucește.

Ca părinte care reprezintă autoritatea în familie, nu insist cu temele și învățatul. Periodic o chestionez pe Mara. Ești mulțumită de rezultatele tale școlare? Dacă nu ești, muncește mai mult. Dacă ești, te împaci cu cât știi și lași tânguielile deoparte. Nu sunt un exemplu, știu. Alții vor să învețe copiii lor. Eu vreau să fie o proastă. Ăsta ar fi raționamentul. Dacă aș verbaliza, m-ar contrazice cu o voce joasă și o atitudine încurcată. Ce tupeu am să exprim gândurile nerostite!

Aici m-a condus pe mine educația, la detașare. Îi permit copilului să-mi arate ce, cât și cum poate să exceleze. Oare copiii proști sunt mai puțin iubiți de părinții lor? Sau nu există asemenea copii cum nu există copii urâți?!

ȘȘȘȘȘt! Tac.

Foto: Bogdan Mosorescu

Oamenii sunt miloși sau violenți, frumoși sau urâți

Ce înseamnă să fii bun? Serios, n-am chef de glume. Cel puțin nu zilele astea. Am o dispoziție. O puteți înțelege de la modul cum aleg să mă exprim. Stau cu pătura în cap. Când nu pot, abia aștept să o trag peste cap. Să mă separ de lume. În lume râd. Asta înseamnă să fii cinic. Râzi când nu ai de ce. Așa că prefer pătura în locul oamenilor.

Să fii bun înseamnă să ai calități. Vag, nu? Frumusețea este o calitate. Să fii bun înseamnă să arăți bunăvoință. Dacă ești curios și cauți bunăvoință în dicționar, dai peste purtare binevoitoare față de cineva. Vag, nu? Să fii bun înseamnă să funcționezi bine. Vag, nu?

Consider că oamenii nu au habar ce este binele și cum anume să-l definească. L-au desprins din cruzime și durere. Oamenii au fost martorii unor scene înfiorătoare: între om și animal, între om și natură, între om și om. Mila simțită față de celălalt a ajuns, prin scremete intelectuale, conceptualizată. Așa s-au născut binele și răul. Le lipsește firescul. Ce e natural în bine? Ce e natural în rău?

Oamenii sunt miloși sau violenți, frumoși sau urâți. Imediat recunoști frumusețea. Imediat adulmeci compătimirea. În fața binelui și răului recunoști o ignoranță prost mascată în atâtea discipline. Când zici. E un om bun. Ce anume transmiți? Când zici. Sunt bine. Ce anume comunici?

Am donat sânge. Credeți sau presupuneți că am donat deoarece sunt un om bun? Mai exact. Să revenim la dicționar. Conform dicționarului, am calități, maniere și funcționez bine. Vag, nu? Care calitate anume a permis unei asistente cu un aspect milităresc să-mi înfigă un ac în venă de dimensiunea igliței lui bunică mea? Manierele m-au determinat să stau la o coadă două ore? Funcționarea, nu știu dacă fizică sau socială, mi-a selectat această activitate pentru o zi de marți și nu alta?

Am donat sânge de milă. S-a întâmplat să țin o bebelușă moartă în brațe. Am donat pentru copii. S-a întâmplat să aplic un pansament pe un sân extirpat. Condițiile de viață mi-au trasat pașii spre spital. Am donat pentru mine. Pentru acel sentiment firesc al omului de a se face util, de a face ceva, orice.

Refuz termenii de bine și rău. Sunt prea vagi și nu au legătură cu carnea sau spiritul. Nu mai scriu. Nu mai pot. Opresc laptopul, sting lumina, trag pătura peste cap. Mâine îl iau pe Mosorescu de la aeroport. O să fac poze. N-or să aibă nici o legătură cu frământările de astă seară. Și o să râd.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dragi părinți despărțiți, nu vă privați copiii de celălalt, mama sau tata

Din 2002, anul în care am venit să studiez la Universitate, am mers rar acasă de sărbători. Îmi amintesc primul Crăciun. Din octombrie, până la vacanța de iarnă, nu am părăsit Timișoara. Motive sunt mai multe. La cursul profesorului Boldureanu, am ascultat oarecum fascinată povestea de Ignat. Îmi dau seama acum cui datoram atracția pentru curs: dorului de casă.

Probabil întreg semestrul am dus boala pe picioare. Distanța dintre mine și tata a ajutat enorm. Sufeream și exultam. În decembrie m-am urcat în tren. În compartiment am nimerit cu alți studenți, boboci ca mine. Ei au coborât la Teregova. Și lor le-am ascultat poveștile oarecum fascinată. Din acel grup, s-a desprins un personaj. Un băiat, ținta glumelor tuturor, mi-a rămas în memorie. Era băiatul primarului. Toți abia așteptau să ajungă acasă.

Și eu abia așteptam să ajung acasă. Iarna, cu ninsoarea de pomină, ascundea neajunsurile urbanistice. Puteam să mă îmbăt cu fulgi, cu iluzii, cu poveștile studenților din compartiment. I-am privit neobosită toată seara. Îi port cu drag și căldură în suflet. Niște străini care m-au marcat și nici unul nu are habar de. Abia așteptau să ajungă acasă la părinți, la mama, la tata. Eu abia așteptam să ajung acasă.

Pe peron, m-a așteptat tata. Ningea cu fulgi mari. Totul era acoperit de zăpadă. Mi-a luat rucsacul. Nu-mi amintesc, dar sigur m-a pupat. Tata e pupăcios. M-a trecut un fior. De fapt n-a fost vorba de nici o senzație. Fac diferența acum între gând și sentiment. Am gândit. Am gândit că părem aproape normali. Am luat un taxi, iar acasă ne aștepta mama cu masa pusă. Înainte de cină, m-a trimis tata să cumpăr o sticlă de vin. Pe stradă zăpadă, pe lateral morman de zăpadă. Am fugit până la alimentară încântată. Păstram gândul de normalitate, iar mirosul și zgomotele m-au asigurat de. Eram acasă. Totul părea bine. M-am reîntors la masă. Am început să mâncăm. Nu știu dacă am terminat. Ne-am certat. Atunci m-a trecut un fior. N-am mai gândit. Am simțit normalitatea. Cearta. Nemulțumirile. Ochii ieșiți din cap. Pufăielile.

Rămâne cel mai frumos Crăciun. Într-o seară de decembrie, la final de 2002, am trăit un moment de firesc. Port imaginea cu noi trei la masă. Până în 2006 am revenit acasă, dar rânduielile începeau să se schimbe. După 2006, am mai mers o singură dată la Severin. Anul acesta îmi încerc din nou norocul.

L-am anunțat pe tata de la începutul lunii. Venim. Mi-e drag că mă reîntorc. Mă simt caldă sufletește. Mă înnebunește soră mea, de când mă știu, cu un revelion la New York. Mi-am imaginat pentru câteva secunde acest lucru. Urbanistica New York-ului e bezmetică. Luminițele, aranjamentele, brazii, muzica, forfota încântă ochii. Ce-i dă sufletului New York-ul? M-am născut în malul Dunării, la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, România, Europa. Nu are nimic America pentru mine. Cred că și cearta aș prefera-o New York-ului. Pentru că întotdeauna Crăciunul e despre oameni. Și mâncare, șșșt! Ne naștem din motivele unor adulți pe care nu le discutăm acum. Creștem după chipul și asemănarea adulților. Ne marchează pământul. Obiceiurile ne conturează personalitatea. Nu ne definesc. Asta o știu cei educați. Plecăm la facultate să ne desăvârșim educația, să ne desprindem de părinți. Unii descoperă că sunt olteni la facultate. Eu fac parte din această categorie.

Ambițioșii află că e necesar să-ți ucizi simbolic părinții. Asta înseamnă detașare, asta duce la maturitate. Studenții din compartiment și-ar fi făcut cruce dacă m-ar fi auzit vorbind în felul acesta. Ce frumos se auzea din gura lor tata. Cât drag! Câtă nerăbdare! Cât dor! Cât respect!

Văd acest lucru la Mara. Mara își adoră tatăl. Cred că nimeni nu-l iubește ca ea. În cea mai nouă observație, e nouă, cred că mi s-a schimbat perspectiva asupra tatălui în viața noastră. Dragi părinți despărțiți, nu vă privați copiii de celălalt, mama sau tata. Nu e vorba despre voi, e vorba despre copii. Faceți ceea ce e necesar. Detestați în tăcere. Înjurați printre dinți. Lăsați copiii să-și iubească părinții.

O să vină vremea când o să-i ucidă singuri. Nu o faceți în locul lor. Dar până atunci sunt ani de iubire. De ce v-ați priva copiii de iubire?

Ce final patetic! Dar e final.

Foto: Bogdan Mosorescu

Bunici, părinți și nepoți la aceeași masă

Primul lucru pe care-l observi într-o casă în care un membru al familiei a decedat este că obiectele sunt așezate altfel. Când bunica mea a murit, am ridicat din umeri când nu am mai găsit vasul de apă la locul lui. E naiv să presupui că asta e tot. O lume s-a sfârșit. Începe alta.

În viața fiecărei familii există un timp neprețuit. Fac referire la secunda efemeră când la masă stau bunicii, părinții și copiii. Obiectele sunt așezate la locul lor. Dacă întinzi mâna, apuci șervețelele. Dacă întorci capul, zărești anumite desene. Instinctului nu-i trebuiește mintea. Obișnuința ne ghidează. Până când unul dintre noi moare.

În urmă cu o săptămână am primit vești alarmante de la Severin. Bunicul se pregătește să plece. A fost odată, cu mulți ani în urmă, când am stat toți la aceeași masă. Mămaie, tătaie, unchii, verișorii, mama, tata, eu și sora mea. N-am știut că aia e fericirea. N-aveam cum! O ceartă mereu izbucnea. Cineva își dădea ochii peste cap. Altul ar fi dat orice să fie oriunde în altă parte. Copiii se plictiseau. Nu știam că trăiam cel mai frumos moment dintr-o familie, dintr-un grup care împarte aceleași gene.

O genă, aia slabă, se desprinde și pleacă. La noi a fost bunica.

Bunicul stă cu valiza făcută. Mă gândesc la toate obiectele care urmează să dispară. Tabloul cu el și bunica mire și mireasă. O groază de vechituri păstrate de el or să fie sortate. Încă o lume încheiată în familia mea.

O lume nouă stă adunată în stânga mea. Motan doarme. I-am lipsit ultimele săptâmâni. Nu m-am așezat cu ceaiul și cafeaua pe canapea să scriu. A deschis un moment ochii și m-a privit. Ar putea să zică: Mai e mult până o să-mi muți bolurile. Nu plânge. Sau plângi. Eu dorm așa de bine cu tine lângă mine.

Familiile își pierd atâtea ore în ceartă și îmbufnare. De câteva ori mi-am privit mama și i-am cerut doar să se bucure de mine, să nu încerce să mă înțeleagă. Cum aș putea s-o înțeleg eu pe Mara în viitor? Un copil născut în 2010 nu are multe în comun cu un prunc născut în 1983. Numitorul comun rămâne afecțiunea și multe momente necunoscute de ea când mi-a provocat o stare de deplină mulțumire sufletească.

Când copiii părinților devin adulți, rămân mesele luate împreună. Mâncarea bună ne face oameni mai buni, mai interesanți, mai calmi.

În familia mea am avut parte de un scurt timp neprețuit. Aproape nu mai am amintiri. Mara vine să stabilească o nouă lume cu bunici, părinți și nepoți la aceeași masă.

Să ne bucurăm de noi înainte să ne facem valiza. Bunicul meu se află pe peron. Așteaptă trenul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Casa părintească, loc de trecere pentru copii și nepoți

Cu zece ani în urmă, după o călătorie în Spania, m-am întors acasă și am făcut pipi pe un băț. Cele două liniuțe nu mi-au bucurat ziua. De la baie, direct la tatăl Marei, cu mâna întinsă și ochii ieșiți din cap, i-am întins testul. Ce înseamnă asta?! Înseamnă ce nu ne dorim nici unul.

După câteva zile l-am întrebat: Te interesează altă fată? Nu. Atunci facem copilul. Nouă luni mai târziu se năștea Mara. Acestea sunt circumstanțele în care am devenit mamă. Nici o zi nu am regretat.

După zece ani, cu schimbări semnificative în stilul de viață, port discuții despre apariția unui nou copil. De un an de zile analizez tot ce înseamnă un copil în condițiile actuale: vârsta, Mara, partenerul, casa, situația financiară. Am adunat multe expresii pe care îmi place să le folosesc în mod aprioric, iar experiența mea îmi arată că a fi măgar închiriat nu ajută la nimic. Oare are nevoie de explicații a fi măgar închiriat?

Bunica mea nu a lucrat o singură zi din viața ei. Sunt aproape sigură că nu a terminat nici primele patru clase. Gospodină apreciată și izbutită a fost. A construit o casă cu bunicul meu. Au crescut trei copii și au ajutat la creșterea nepoților, patru la număr. Învățață meserie de tatăl ei, a practicat croitoria toată viață într-o cameră de cârpici. Memoria mea conține imagini cu mașina de cusut așezată la fereastră, cu bunica și ochelarii cu rame groase pe nas, cu pernuța de ace în formă de inimă, roșie și îmbrăcată în milieu, cu mâna ei, avea o piele albă, cu pete maronii și niște vene evidente. Mă ruga de multe ori. Bagă-mi și mie ață în ac, nu mai văd!

De câte ori îmi privesc mâinile, cu venele evidente și moștenite, îmi amintesc de ea. A fost o femeie cu o prezență remarcabilă! De când s-au înmulțit gândurile pentru un nou născut, s-a declanșat ceva. Chiar nu pot explica logic acest ceva. E ca un vis, ca o mătase care îți scapă printre degete. Revăd tot mai des casa bunicilor, ușa de plasă ruptă de unde o deschideam, patul, pernele apretate, pijamalele bej, cu dungi subțiri ale lui bunică miu. Mi-e cumva clar că e vorba despre organizare, orânduiala din casa lor. Obișnuințele familiei Mosorescu, cu bunica mea cârmaci, nu mai există. Mă înfurie și mă întristează aspectul trecător al vieții. Întreaga lor existență pe pământ s-a transformat într-un loc de trecere pentru copii și nepoți. Nu plâng, dar aș. Nu-mi vine, dar.

Au trăit odată cu niște obișnuințe. Mara mea, cu șanse de 99,99% să ajungă cetățean german, o să-și amintească într-o zi de obișnuințele ei din România. O să-i apără o imagine cu mine într-un toc de ușă râzând sau țipând. O să alunge amintirea cum așezi o șuviță rebelă după ureche. Acum plâng, dar nu aș. Îmi vine, dar. Despărțirile sunt esențiale pentru continuitatea speciei umane în ciuda durerii sufletești.

În pântec, nevoile copilului sunt satisfăcute înainte de a fi resimțite. Mama continuă sau încearcă să se țină de acest program și după naștere. Epuizarea stă în ambiția mamei de a menține fericirea calmă a copilului din pântec. E prea târziu. De la prima respirație, copilul a simțit durerea și fericirea din noua lume.

În prezent discut cu claritate despre apariția unui nou născut pentru că un moment potrivit nu există niciodată.

Sau.

Foto: Zenobia Lazarovici

Apa rece a râului să fie ultima grijă a părintelui

Dacă decideți să călătoriți în grup la munte, am de făcut niște sugestii. Mamele să se adune cap la cap, fix ca oile, și să se chestioneze. Tu îi permiți copilului să se descalțe pe munte? Să intre în apa râului? Să stea pe telefon?

De la ultima excursie în Apuseni, am tras câteva învățăminte. Nepotrivirea în acțiuni a mamelor declanșează tărăboi. Potrivirea în acțiuni a mamelor menține o dezordine controlată.

Luni am ajuns la munte. Marți am urcat pe munte. Traseul l-am început din Stâna de Vale. Voiam să ajungem la cascada Moara Dracului. În primele cinci minute am dat de Izvorul Minunilor. Copiii au năvălit în apă. Apa e o sursă de fericire pentru copii. Aici găsesc înțelegere la hipopotami.

Mara s-a băgat cu picioarele în apă. Dunia tu o lași?! O las. I-am dat explicații Marei. Dacă te uzi, nu am bocanci la schimb. Mai bine te descalți și stai cu piciorul gol. Nu am comentat la copiii prietenei mele.

Îmi cunosc reputația și nu mă abat de la. Am gura mare, dar. Într-o excursie, în primele zile observ. În primele zile mi-am observat prietena în relația cu pruncii. Mi-am impus o unică regulă. Mașina nu pornea de pe loc dacă nu avea toată lumea centura. În rest ea discuta cu pruncii ei, eu cu Mara.

Mara pare să fie și ea un observator. Evaluează. Compară. Încearcă. Într-o dimineață mi-a cerut un pahar de suc. Sticla și paharul se aflau lângă ea. Care îți este neputința, Mara? Nici una, doar copierea comportamentului. Cel mai mic copil din grup, ieri a împlinit cinci ani. La mulți ani! Mamele fac multe pentru copiii lor. Prea multe dacă mă întrebați pe mine, dar să nu mă.

Dacă un copil vine la tine și îți pune piciorul în față pentru a-i strânge șnurul lărgit de la espadrilă, iar tu execuți, greșești. Îndeplinești sarcini pe care un copil le poate face singur pentru el. Am fost martor la această scenă pe o plajă acum câțiva ani. Nu am zis nimic.

Nici la munte nu am zis nimic primele zile. Altfel au stat lucrurile după. Copiii, oricât de nesuferiți sunt în comportament, pot fi controlați și îndrumați. Nu e valabil și pentru părinți. Cu prietena mea s-a întâmplat să formăm o echipă excepțională. Am glumit despre organizarea noastră la peștera Urșilor. Am cerut bilete pentru familie de lesbiene. Familia avea parte de reducere. Am primit.

Nu ne-am contrazis în fața copiilor și nu le-am dat comenzi diferite pentru aceeași acțiune. Am funcționat ca un grup, iar uneori ca două grupuri: adulți și copii. În confruntarea celor două grupuri, cu puterea de decizie la adulți, am decis ca cei mici să-și asume consecințele comportamentului prin extindere la ceilalți. Dacă unul dintre ei nu asculta, am avut un episod în peșteră în care ne-am trezit cu propriul copil ghid, toți suportau consecințele. La a doua peșteră, am vizitat două, Meziad și Urșilor, au funcționat ca un grup care avea un buget de cheltuit afară, condiționat pe buna purtare a tuturor.

Ca mamă, la o evaluare, nu aș ieși bine. Mă bazez pe reprezentări despre mamiceală. Mi-am vaccinat copilul. Teroare printre mamele doctor fără școală. Ca bebeluș, am lăsat-o pe Mara să plângă. M-am certat cu bunicii pentru ciocolată și hrănirea fricilor. Nu face aia, nu te apropia, păcălitul fără rost. Deși dorm cu Mara în același pat uneori, nu susțin somnul pruncului cu părinții. Etc!

Undeva primesc scor maxim. Mereu am fost corectă. Nu favorizez, ascult dramele copilului, caut motivele din spatele acțiunilor, îmi respect promisiunile și cuvântul.

Pentru mine e clar că Mara este o persoană separată de mine. Nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decât un copil independent. Independența stă și în umblatul prin bălți. Dragi părinți, jucați-vă cu copilul în copilărie, nu cu acest moment al vieții.

Lăsați copiii să încerce. Apa rece să fie ultima dumneavoastră grijă.

Prietenele, femei cărora îmi permit să le cer tăcerea

După cinci zile petrecute la munte, drumeții prin Apuseni, am avut nevoie de două zile de repaus. Am întrerupt orice activitate și am socializat prea puțin. O să vă povestesc despre. Sunt pusă la curent cu situația actuală a stațiunii Stâna de Vale, un loc care produce o impresie penibilă călătorului.

Las deoparte actualizarea curioșilor pentru moment. Prefer să descriu senzații și sentimente legate de copii și relații. În fiecare dimineață beam ceaiul, urmat de cafea, pe terasa cabanei. După câteva zile petrecute cu copiii, Mara mea împreună cu doi prieteni, o fetiță și un băiat, într-un moment anume i-am privit cu afecțiune și admirație, dar gura mea a articulat: Ce copii nesuferiți avem! Prietena mea, un caracter flegmatic, cu tact în acțiuni și vorbire, a răspuns: Crezi? Tu nu i-ai văzut pe alții cum se poartă!

Are dreptate! Mara a intrat în colectivitate de șapte ani. În toți anii nu m-am apropiat de nimeni cu copii. Mi-am preferat prietenele cu copii, femei cărora îmi permit să le cer tăcerea. Pur și simplu să tăcem împreună. E cel mai mare câștig într-o relație de prietenie.

Pe munte, pe poteci sau drum forestier, pe trasee de trei ore sau pe distanțe scurte, ne-am permis să discutăm vrute și nevrute. Să începem un subiect, să pierdem șirul, să râdem zgomotos, să tăcem fără explicații, să ne încrâncenăm, să plângem.

Întotdeauna împărtășesc opinii. Mi-am făcut o părere auzită în munți, o concluzie. Într-o relație, indiferent de gen, indivizii caută să se impună. Unii acționează că trebuie. Au preluat modele și tipare. Alții urmăresc interesul propriu. Și unii, și alții reproșează în loc să rostească ce anume le place sau displace, ce îi doare sau ce îi face fericiți. Rar descoperi persoane sincere cu ele și cu ceilalți.

Bărbații au gesturi și expresii anumite în relațiile cu femeile.

Femeile așteaptă gesturile și expresiile anumite.

Cum să ne înțelegem dacă nu cultivăm franchețea?! Dacă nu scăpăm de odiosul sentiment că partenerul ne va părăsi dacă nu-i facem pe plac?! Blocajul acesta ține cupluri și cimentează mariaje, dar nu provoacă momente de mulțumire sufletească intensă.

Am purtat discuții pe munte și la poale. Ne-am privit copiii cu admirație și cu iritare maximă.

Femei curajoase, a concluzionat prietena mea când a privit muntele de pe care coborâsem. Curaj să fie?! Personal susțin lipsa de supunere în tipare.

Am mers pe munte din admirație pentru peisajul carpatin. Un copac pe un deal, un râu care trece pe lângă o pădure de brazi, gardurile de lemn, fragii de pe marginea drumului, lumina soarelui printre trunchiurile copacilor, păsările și greierii, stânele și câinii lor. Mă fac fericită.

Caut să mă fac fericită, nu aștept să mă facă alții.

Munții Apuseni au această putere. Mergeți, încercați, urcați, priviți cât mai puțin poalele, dar despre asta, într-un text viitor.

Până la 10 ani, plictisul provoacă

De multe ori, în copilăria mea, am ațipit pe câmp sau pe malul Dunării. Codrul și apa mi-au fost buni prieteni. Pe dealuri, am învățat să ascult vântul. La Dunăre, am învățat să ascult susurul. Înainte să vă dați ochii peste cap, acesta nu este un text în care o să exagerez cu un sentiment.

Nostalgia vremurilor trecute nu mă caracterizează. Oricât de idilic ar suna apropierea de vânt și de susur, înapoi în timp au reprezentat o modalitate de petrecere a timpului. Nu prea aveam ce face. De aceea am și citit foarte mult. De aceea am fantazat exagerat cu povești de dragoste desprinse din Hugo, Balzac, Dumas, Stendhal.

Discuții despre transformările trupului n-am purtat. Tata ne păzea ca un adevărat cenzor. Mustrarea, pedeapsa și violența erau uneltele lui. Mama ne-a programat prin repetiție. O să vă săturați să stați cu piciorele depărtate! Tonul plin de dispreț a ajutat la fixarea în memorie. Să zicem că am auzit asta de 830 621 de ori.

A lipsit dialogul dintre părinți și copii. Nu mă plâng. Cunoașterea trecutului îmi susține prezentul și viitorul. Nu scuz, nu acuz, dar subliniez, iar experiența mă sprijină. Lăsați copiii să se plictiseacă. Până la 10 ani, plictisul provoacă. Explorarea celor două lumi, interioară și exterioară, ține de urât. Când ți se face urât, acționezi. După vârsta de 10 ani, aici în funcție de copil, căutați activități. Fantazarea în exces pregătește terenul pentru spulberarea speranțelor. Niciodată realitatea nu se va ridica la nivelul fanteziei.

Dintr-o unică iubire în viață, unii experimentăm două sau trei, unii nu o găsim niciodată. Cu certitudine, nimeni nu te iubește dincolo de moarte așa cum m-a marcat povestea de dragoste dintre Amelie și Morgan.
La un minut după aceea, capul cutezătorului tânăr căzu pe eşafod şi, printr-un fenomen al implacabilei vitalităţi ce se vădise în el, sări şi se rostogoli afară din maşinăria de supliciu.
Duceţi-vă la Bourg, aşa cum am fost şi eu şi are să vi se spună că, pe când sărea şi se rostogolea, capul acela a rostit numele Améliei.  CONJURAȚII, Alexandre Dumas

După noi se rostogolesc pe scări un foen, o carte, un ghiveci la despărțire. Nu-l ajutăm pe celălalt să-și care bagajele. Ne asigurăm  să nu uite ceva și atunci îi strigăm numele.

Cu asemenea povești de dragoste am crescut. În adolescență adormeam pe plajă cu gândul la. Mă trezeam uneori speriată. Nu știam unde mă aflu.

Uneori îmi amintesc de aceste episoade și mă trece un fior. Dacă totul nu e decât un vis? Dacă eu sunt de fapt pe plajă, iar viața mea din ultimii 25 de ani e visată? Nu suport gândul. Mă scutur de el, mă pălmuiesc, caut să fac ceva pentru a lăsa în urmă închipuirea.

Dacă o să înnebunesc, în acest scenariu o să-mi desfășor psihoza. Când mă vizitați, vă garantez că o să mă găsiți la plajă.

Să nu avem posibilitatea să verificăm!

Foto: Bogdan Mosorescu