Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "părinți"

Inima mi-e hartă românească

De 31 aug., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am fost acasă. Am venit acasă. Cum vine asta? Am ajuns pentru câteva zile la Severin. Am revenit la Timișoara ieri. Așa că am fost. Așa că am revenit. Unde? Acasă.
Am trăit 19 ani la Severin. Am trăit 19 ani la Timișoara. Cu siguranță Severinul mi-a fost casă pentru că m-am născut acolo. Pentru că mi s-a spus că acolo este casa noastră. Și a fost casa mea. Nu m-am gândit să mă îndoiesc vreodată de asta.
Am realizat, în timp ce Mateiu sugea la sân, că anul acesta, prin cei 38 de ani împliniți, am ajuns la jumătate. Pot decide singură care îmi este casa. Atunci am avut o senzație, ceva nedeslușit. Pe la 16 ani m-a izbit nimicul într-o contemplare pe fereastră. De la fereastra camerei mele se vede un vârf de munte de la sârbi. E ușor într-o parte. Seara urmăream linia orizontului și-mi imaginam că merg pe linia muntelui. Duminică seară m-au izbit pereții casei într-o contemplare. Vocile de pe stradă care ajungeau până la mine m-au tulburat.
Oamenii muncesc și se consumă pentru pereții casei. Spun despre mine că m-am născut la Severin, că am trăit la Schela. Adevărat. Mai aproape de adevăr este faptul că am trăit între pereții casei de pe strada Vrancea, 14A. Mergeam la școală. Mă întorceam între pereții casei. Mergeam la bunici. Mă întorceam între pereții casei.

Încerc să vă descriu senzația legată de pereți prin aceste exemple. Plecam. Reveneam. Nu reușesc să redau, dar unii dintre voi sigur or să simtă ceva. Or să se simtă mici și neînsemnați. Or să se simtă puternici și importanți. Dacă puneți pereții pe lângă lună, vă duceți spre neînsemnați. Dacă puneți pereții pe lângă realizări personale, vă duceți spre importanți. Lumea asta mare, universul întreg, nu se compară cu mintea omului. Mintea mă fascinează și mă sperie nu neapărat în mod egal.

Aș pleca să trăiesc următorii ani pe o insula în Grecia. După 19 ani în care am luptat să fiu, în care m-am îndoit de convingerile luate de-a gata, mi-ar plăcea să-mi petrec ultimii ani de luciditate liberă de toate constrângerile și sentimentele de vinovăție. Mi-au îmbătrânit părinții. Ei au devenit bunicii. Eu am devenit ei. Dar cum să plec? Sunt o lasă. Inima mi-e hartă românească. Granițele imaginare rețin mai bine ca granițele păzite de armată. Eu cunosc străzile de la Schela, magazinul alimentar, brutăriile Prospero, Profi de la colțul blocului. Eu o am pe soră mea câteva străzi mai încolo, mamanu coace vinete, cu Cori beau cafeaua în parc, zilele astea sunt partener la festivalul de teatru, cumpăr pampi de la dm, Făt Frumos mă enervează sau mă face să râd. Nimic nu mă eliberează, totul mă reține.

19 la Severin.
19 la Timișoara.
Următorii 19, unde?!

Foto: CARMEN

De ce e neonorabil să lovească un copil, dar putem înțelege violența părintelui?

De 6 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Elevul select a ajuns în clasa a XII-a. Urmează, brrr, bacalaureatul. Citim împreună literatură română și nu numai de cinci ani. Moromeții a fost ultimul roman. În prezent mă plictisește cu Moara cu noroc. Fix așa îi adresez întrebarea: Cu ce mă plictisești azi? El face ochii mici. Înțelege sarcasmul. De multe ori s-a străduit să mă contrazică. Nu se plictisește. Înțelege greutățile familiei Moromete.

Rașchetam azi tavanul. Mi-am amintit scena răzvrătirii lui Paraschiv. Mi-a trecut prin cap, în timp ce elevul select citea cu voce tare, cum ar fi fost dacă m-aș fi împotrivit și eu tatălui cu forța. Locvace de fire, mi-am expus ideea la o discuție cu prietenii. O reacție anume mi-a atras atenția. E neonorabil ca un copil să ridice mâna la părintele lui. De ce?! Cred că am strigat cu disperare întrebarea. De ce e neonorabil să lovească un copil, dar putem înțelege violența părintelui?

N-am fost de acord și ne-am apucat de o discuție cu vorbe încălecate și strigate. Rașchetam azi tavanul. O să-l rașchetez și mâine. Magazinul Oglinda și-a mutat sediul. Am umblat după geamuri. Nu-mi respect părinții pentru că m-au adus pe lume. O respect pe mama pentru că a fost blândă, s-a jucat cu noi și a pus nevoile noastre înaintea nevoilor ei. Îl respect pe tata pentru că m-a trimis la școală. Primii ani la facultate a plătit o taxă. Dar atât. Pentru nimic altceva nu acord respect pe credit. Nu cer nici de la Mara. O respect ca persoană ca să mă respecte la rândul ei ca persoană, apoi ca mamă.

Am 37 de ani și refuz să mi se spună ce să fac de către părinți. Să-și vadă de viața lor și să-mi permită să mă bucur de prezența lor. Nu mă bucură nici o prezență care încearcă să-mi spună ce să fac. Diplomația îmi lipsește. Cunosc teorie. Câștigi mai mult cu miere în viață. Adevărat! Rațional n-am nimic împotrivă. Personalitatea mea însă se opune. Eu fac ce vreau, cum vreau. De ce? Tot o consecință a unei educații lipsite de respect pentru copil. Niciodată nu a contat părerea mea de copil. La facultate, când răspândeam șarm ca domnișoară în societate, mă fâstâceam toată când cineva mă asculta și ținea cont de părerea mea. Dacă ar fi știu băieții care mă faceau să roșesc! Dar n-au știu, iar părerile strigate au funcționat ca un scut împotriva desfrânaților. Am rămas fată cuminte și datorită faptului că am fost CU MINTE. Nu citisem Kissinger. Nu subliniasem cu pixul: Este mai important să anulezi convingerile altora decât să le impui pe ale tale. Dar nu sunt nici un Matternich în atitudine, sunt un țar insolent, vizionar și impulsiv.

M-a apucat delirul. Mă opresc.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu te mai iubesc. Ce facem de aici?

De 19 feb., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Stăteam într-o zi pe canapea. În fiecare zi stau pe canapea, dar. În timpul săptămânii, după ora șase seara, mă pun cu Mara la desene. Avem un moment. Ne desprindem apoi și fiecare își vede de ale ei. Mi-au apărut poze din Cabo Verde. Într-o zi. Facebook reamintește. Mara dialoga cu tatăl ei la telefon. Ha! Mi-a scăpat pe gură. Au trecut cinci ani de la despărțire. Mara și-a ridicat ochii de pe ecranul telefonului. Tatăl ei mi-a cerut să repet. Am repetat. Urâtă insulă! A exclamat el. Sărbătorim? Mara și-a pus din nou ochii pe telefon. Câteva secunde s-a uitat pe rând la noi. S-a schimonosit. Sigur, sărbătoriți! Voi doi puteți să sărbătoriți o despărțire. Am râs puternic și mi-am privit fata. Gândește.

La despărțire, Mara urma să împlinească cinci ani peste o lună. Habar n-am cât gândea. Azi o face. Observă. Analizează. Trage concluzii. Cinci ani nu e o vârstă potrivită pentru despărțirea părinților. Nici una nu este, dar până la patru ani copiii iau situațiile cum vin. După cinci ani adaugă impresii personale. Ea e mama. El e tata. Cine sunt ceilalți?

Dacă vă aflați în această situație, tratați-vă copilul cu respect. Nu-l țineți în întuneric. Nu încercați să-i înlocuiți unul dintre părinți. Nu-i deformați imaginea despre mamă sau despre tată. Motivul despărțirii se află la femeie și la bărbat. Ei au încetat să se iubească. Se întâmplă. Nu te mai iubesc. Ce facem de aici?

Dacă nu sunt copii. Dacă sunt rate la bancă. Dacă sunt copii. Putem scoate un eseu despre fiecare și nu epuizăm problema.

Dacă sunt copii, experiența mea, pregătiți-vă să corectați din mers greșeli colosale. Mergeți la terapie. O să vorbesc exclusiv la feminin. Înjurați ca un birjar bărbatul, dar adorați tatăl. Tatăl, prin cromozomi, reprezintă jumătate din copilul adorat. Genetica e o știință. Informațile ne asigură că doar materialul genetic al bărbatului care ți-a greșit, nu te mai iubește sau nu-l mai iubești, a dat naștere copilului vostru. Mara mea rămâne Mara cu materialul genetic împrumutat de la tatăl ei. Vă iubiți copilul. În iubirea aia există forța necesară să acționați spre binele copilului. Binele copilului presupune o relație cu ambii părinți. Firește că nu e ușor. Sufletește o să sângerați.

Păstrați relația cu tatăl. Lucrați cu însușirile neadecvat moștenite ale copilului. Minciuna, lenea, egoismul, potlogăria trec din generație în generație. De copil nu divorțați. Lucrați cu atitudinile copilului. Relația cu celălalt după despărțire vă ajută în procesul de maturizare.

M-am maturizat în ultimii cinci ani? Aș fi procedat altfel? O doză de maturitate mi-am luat. Pe alocuri aș fi acționat diferit. Neschimbată rămâne despărțirea. Când nu mai iubiți, aveți datoria să plecați. Datoria este față de sine, de copil și de partener. Nu vă amăgiți. Nimeni nu e fericit într-o relație în care iubește numai unul. O să mă opresc. O să revin. Dacă aveți curiozități, scrieți.

Foto: Bogdan Mosorescu

Oare copiii proști sunt mai puțin iubiți de părinții lor?!

De 31 ian., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De zece ani sunt mamă și tot ocolesc, dacă este posibil, grupurile de părinți sau copii. O treabă casnică m-a scos de dimineață din casă. Apartamentul comunist solicită periodic atenție. Niște fire de pe hol, execuție curat românească, au picat. Am traversat parcul de lângă bloc pentru a ajunge la magazin pentru bandă dublu sau dublă adezivă?!

La intrare, l-am oprit pe Făt Frumos. Stai! Să ocolim. Prea multă lume în fața școlii. Ochelarii fumurii ne-au ascuns ezitarea ochilor. Când am revenit, a sunat clopoțelul. Am 36 de ani și încă reacționez la sunetul ăsta. Eu nu. Acesta a fost răspunsul lui Făt Frumos care a tăiat-o direct printre copii, părinți și bunici. De ce mă împingi? Un copil către bunică. O altă bunică: Îi e frică de pedeapsă. Dacă o spun la maică sa, o pedepsește!

Mara merge la școală la Montessori. De șapte ani, de la grădiniță până în prezent, am identificat două păreri ferme ale unor părinți despre Montessori. Prezint excepțiile, sunt mai interesante. Montessori este școala copiilor cu bani. O categorie. Montessori este școală pentru handicapați. Altă categorie. Dacă părinții din prima categorie m-au provocat să aduc argumente, atunci părinții din a doua categorie m-au lăsat mută.

Am citit prea multă istorie și psihologie pentru a fi surprinsă de gândiri și mentalități, dar. Ignoranța mă sperie la fel de mult ca un kamikaze. Cum ați răspunde la: Eu nu mi-aș da copilul la Montessori. Eu vreau să învețe copilul meu.

Despre Montessori notez. Montessori este o pedagogie care urmărește etapele de dezvoltare ale ființei umane. În România, și la Timișoara, într-adevăr este o școală pentru părinți cu un anumit buget. Sărăcia atrage fudulia. În Italia n-are nimic de-a face cu autoafirmarea părinților. Maria Montessori a început să-și pună în practica metoda în suburbie, în familiile sărace.

Ca părinte cu un copil la Montessori, nu mi-a plăcut să fac lobby pentru. E un stil de viață la mine. Nu am pregătit un discurs despre școală, doctor sau stilist. Îți arăt. Mara e un copil care merge fericit la școală. Doctorul mă ține sănătoasă și departe de bisturiu. Părul e lung și lucește.

Ca părinte care reprezintă autoritatea în familie, nu insist cu temele și învățatul. Periodic o chestionez pe Mara. Ești mulțumită de rezultatele tale școlare? Dacă nu ești, muncește mai mult. Dacă ești, te împaci cu cât știi și lași tânguielile deoparte. Nu sunt un exemplu, știu. Alții vor să învețe copiii lor. Eu vreau să fie o proastă. Ăsta ar fi raționamentul. Dacă aș verbaliza, m-ar contrazice cu o voce joasă și o atitudine încurcată. Ce tupeu am să exprim gândurile nerostite!

Aici m-a condus pe mine educația, la detașare. Îi permit copilului să-mi arate ce, cât și cum poate să exceleze. Oare copiii proști sunt mai puțin iubiți de părinții lor? Sau nu există asemenea copii cum nu există copii urâți?!

ȘȘȘȘȘt! Tac.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus

De 14 ian., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mama nu mi-a transmis acele gene supuse. Există o teorie. Că s-au înmulțit mai mult femeile ascultătoare. Așa funcționează evoluția. Nu după un plan, ci după adaptabilitate. Acceptați sau nu teoria. Depinde ce fel de gândire ați dezvoltat și adoptat. Fără acele gene, revolta mi s-a părut naturală.

Mereu aveam pe vârful limbii Dar de ce? Dar de ce cuvântul tău nu contează, mamă? Dar de ce să pun numele copilului după naș? Dar de ce să mă mărit, iar apoi să fac sex? Dar de ce, mama, de ce? Tata nu mi-a permis întrebări. După câteva palme, capacitatea de adaptabilitate mi-a arătat calea. Observă, dar nu întreba.

În aceste condiții, la maturitate nu mi-am descoperit nostalgii după copilărie. Uneori trăiesc ceva asemănător cu atacul de panică din cauza unor scenarii imaginare. Când eram mică, îmi plăcea să dorm pe malul Dunării. Înainte de a adormi, închipuiam fel și fel de povești de dragoste. Am rescris zeci de povești de dragoste cu mine protagosnistă. Dacă viața actuală e un vis, iar eu de fapt mă aflu în malul Dunării? Să revin acasă la mama și la tata. Să aibă din nou control asupra mea, în special financiar.

Controlul financiar e cel mai invaziv. Nu-ți rămâne nimic de făcut decât. Să suporți. Să dezvolți manevre de încurajare. Să acționezi cu tertipuri. Nesupusă de copil, detest cu toți atomii corpului meu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. I-am ieșit lui tata din cuvânt. Tata plătea taxa de școlarizare. Am intrat la cu taxă, am ieșit la fără taxă. Să văd dacă îmi amintesc expresia. Uite-o. Ciocul mic sau. Sau nu mai mergi la școală. Soră mea a exersat până a reușit să iasă cu o diplomă. S-a angajat și dusă a fost. Abia mai dă pe acasă. Eu am eșuat. Îmi place să revin acasă. Orice nu-mi convine se transformă într-o ieșire pe ușă. Urc în mașină și ăla îmi e drumul. Nu mai există control financiar.

După ce am născut-o pe Mara, m-am confruntat cu un alt gen de control financiar, unul de catifea. Tata și-a urlat dreptul la proprietate. În familia tatălui Marei, am devenit conștientă că în familia mea comunicăm ca maimuțele. Țipăm și când discutăm banalități. La tatăl Marei comunicarea are loc fără țipete și cu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. Mi-a luat timp să-mi manifest nesupunerea. Când primești bani, e greu să decizi cum trăiești și cum trăiește copilul tău. E pentru binele vostru. Cunoașteți expresia.

O fi! Doar că. Din nou am eșuat. Am primit bani și am făcut cum am vrut. Am încercat. Încă încerc. Fiecare părinte decide cum să trăiască copilul lui. Asta dacă nu acceptă bani de la bunici. Atunci bunicii au ceva de spus. Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus.

Am eșuat ca fiică. Am eșuat ca parteneră supusă. Lupt să nu eșuez ca mamă. Să fiu o mamă suficient de bună e tot ce-mi doresc. Pentru asta am nevoie și de bani. Scriu pentru bani. Nu accept reproșuri de la străini. Primesc mustrări în schimbul facturilor plătite. De fapt nu o s-o fac. Nu cu istoricul meu. Primesc și acționez după cum mă taie capul. Luați omul după cum este, în funcție de gene.

Rămâne adevărat că cine dă bani controlează. Porniți de la această premisă și vedeți ce fel de om sunteți. Drumul apucat de mine s-ar putea să nu mă îmbogățească. Prefer mândria. Ah! Tocmai acum când au reduceri la Massimo Dutti, iar paltonul preferat de mine e numai 1199. Ce oră de rahat în viața mea!

Foto: Flavius Neamciuc

Dragi părinți despărțiți, nu vă privați copiii de celălalt, mama sau tata

De 21 dec., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Din 2002, anul în care am venit să studiez la Universitate, am mers rar acasă de sărbători. Îmi amintesc primul Crăciun. Din octombrie, până la vacanța de iarnă, nu am părăsit Timișoara. Motive sunt mai multe. La cursul profesorului Boldureanu, am ascultat oarecum fascinată povestea de Ignat. Îmi dau seama acum cui datoram atracția pentru curs: dorului de casă.

Probabil întreg semestrul am dus boala pe picioare. Distanța dintre mine și tata a ajutat enorm. Sufeream și exultam. În decembrie m-am urcat în tren. În compartiment am nimerit cu alți studenți, boboci ca mine. Ei au coborât la Teregova. Și lor le-am ascultat poveștile oarecum fascinată. Din acel grup, s-a desprins un personaj. Un băiat, ținta glumelor tuturor, mi-a rămas în memorie. Era băiatul primarului. Toți abia așteptau să ajungă acasă.

Și eu abia așteptam să ajung acasă. Iarna, cu ninsoarea de pomină, ascundea neajunsurile urbanistice. Puteam să mă îmbăt cu fulgi, cu iluzii, cu poveștile studenților din compartiment. I-am privit neobosită toată seara. Îi port cu drag și căldură în suflet. Niște străini care m-au marcat și nici unul nu are habar de. Abia așteptau să ajungă acasă la părinți, la mama, la tata. Eu abia așteptam să ajung acasă.

Pe peron, m-a așteptat tata. Ningea cu fulgi mari. Totul era acoperit de zăpadă. Mi-a luat rucsacul. Nu-mi amintesc, dar sigur m-a pupat. Tata e pupăcios. M-a trecut un fior. De fapt n-a fost vorba de nici o senzație. Fac diferența acum între gând și sentiment. Am gândit. Am gândit că părem aproape normali. Am luat un taxi, iar acasă ne aștepta mama cu masa pusă. Înainte de cină, m-a trimis tata să cumpăr o sticlă de vin. Pe stradă zăpadă, pe lateral morman de zăpadă. Am fugit până la alimentară încântată. Păstram gândul de normalitate, iar mirosul și zgomotele m-au asigurat de. Eram acasă. Totul părea bine. M-am reîntors la masă. Am început să mâncăm. Nu știu dacă am terminat. Ne-am certat. Atunci m-a trecut un fior. N-am mai gândit. Am simțit normalitatea. Cearta. Nemulțumirile. Ochii ieșiți din cap. Pufăielile.

Rămâne cel mai frumos Crăciun. Într-o seară de decembrie, la final de 2002, am trăit un moment de firesc. Port imaginea cu noi trei la masă. Până în 2006 am revenit acasă, dar rânduielile începeau să se schimbe. După 2006, am mai mers o singură dată la Severin. Anul acesta îmi încerc din nou norocul.

L-am anunțat pe tata de la începutul lunii. Venim. Mi-e drag că mă reîntorc. Mă simt caldă sufletește. Mă înnebunește soră mea, de când mă știu, cu un revelion la New York. Mi-am imaginat pentru câteva secunde acest lucru. Urbanistica New York-ului e bezmetică. Luminițele, aranjamentele, brazii, muzica, forfota încântă ochii. Ce-i dă sufletului New York-ul? M-am născut în malul Dunării, la Drobeta Turnu Severin, Mehedinți, România, Europa. Nu are nimic America pentru mine. Cred că și cearta aș prefera-o New York-ului. Pentru că întotdeauna Crăciunul e despre oameni. Și mâncare, șșșt! Ne naștem din motivele unor adulți pe care nu le discutăm acum. Creștem după chipul și asemănarea adulților. Ne marchează pământul. Obiceiurile ne conturează personalitatea. Nu ne definesc. Asta o știu cei educați. Plecăm la facultate să ne desăvârșim educația, să ne desprindem de părinți. Unii descoperă că sunt olteni la facultate. Eu fac parte din această categorie.

Ambițioșii află că e necesar să-ți ucizi simbolic părinții. Asta înseamnă detașare, asta duce la maturitate. Studenții din compartiment și-ar fi făcut cruce dacă m-ar fi auzit vorbind în felul acesta. Ce frumos se auzea din gura lor tata. Cât drag! Câtă nerăbdare! Cât dor! Cât respect!

Văd acest lucru la Mara. Mara își adoră tatăl. Cred că nimeni nu-l iubește ca ea. În cea mai nouă observație, e nouă, cred că mi s-a schimbat perspectiva asupra tatălui în viața noastră. Dragi părinți despărțiți, nu vă privați copiii de celălalt, mama sau tata. Nu e vorba despre voi, e vorba despre copii. Faceți ceea ce e necesar. Detestați în tăcere. Înjurați printre dinți. Lăsați copiii să-și iubească părinții.

O să vină vremea când o să-i ucidă singuri. Nu o faceți în locul lor. Dar până atunci sunt ani de iubire. De ce v-ați priva copiii de iubire?

Ce final patetic! Dar e final.

Foto: Bogdan Mosorescu

Bunici, părinți și nepoți la aceeași masă

De 30 oct., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Primul lucru pe care-l observi într-o casă în care un membru al familiei a decedat este că obiectele sunt așezate altfel. Când bunica mea a murit, am ridicat din umeri când nu am mai găsit vasul de apă la locul lui. E naiv să presupui că asta e tot. O lume s-a sfârșit. Începe alta.

În viața fiecărei familii există un timp neprețuit. Fac referire la secunda efemeră când la masă stau bunicii, părinții și copiii. Obiectele sunt așezate la locul lor. Dacă întinzi mâna, apuci șervețelele. Dacă întorci capul, zărești anumite desene. Instinctului nu-i trebuiește mintea. Obișnuința ne ghidează. Până când unul dintre noi moare.

În urmă cu o săptămână am primit vești alarmante de la Severin. Bunicul se pregătește să plece. A fost odată, cu mulți ani în urmă, când am stat toți la aceeași masă. Mămaie, tătaie, unchii, verișorii, mama, tata, eu și sora mea. N-am știut că aia e fericirea. N-aveam cum! O ceartă mereu izbucnea. Cineva își dădea ochii peste cap. Altul ar fi dat orice să fie oriunde în altă parte. Copiii se plictiseau. Nu știam că trăiam cel mai frumos moment dintr-o familie, dintr-un grup care împarte aceleași gene.

O genă, aia slabă, se desprinde și pleacă. La noi a fost bunica.

Bunicul stă cu valiza făcută. Mă gândesc la toate obiectele care urmează să dispară. Tabloul cu el și bunica mire și mireasă. O groază de vechituri păstrate de el or să fie sortate. Încă o lume încheiată în familia mea.

O lume nouă stă adunată în stânga mea. Motan doarme. I-am lipsit ultimele săptâmâni. Nu m-am așezat cu ceaiul și cafeaua pe canapea să scriu. A deschis un moment ochii și m-a privit. Ar putea să zică: Mai e mult până o să-mi muți bolurile. Nu plânge. Sau plângi. Eu dorm așa de bine cu tine lângă mine.

Familiile își pierd atâtea ore în ceartă și îmbufnare. De câteva ori mi-am privit mama și i-am cerut doar să se bucure de mine, să nu încerce să mă înțeleagă. Cum aș putea s-o înțeleg eu pe Mara în viitor? Un copil născut în 2010 nu are multe în comun cu un prunc născut în 1983. Numitorul comun rămâne afecțiunea și multe momente necunoscute de ea când mi-a provocat o stare de deplină mulțumire sufletească.

Când copiii părinților devin adulți, rămân mesele luate împreună. Mâncarea bună ne face oameni mai buni, mai interesanți, mai calmi.

În familia mea am avut parte de un scurt timp neprețuit. Aproape nu mai am amintiri. Mara vine să stabilească o nouă lume cu bunici, părinți și nepoți la aceeași masă.

Să ne bucurăm de noi înainte să ne facem valiza. Bunicul meu se află pe peron. Așteaptă trenul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Webstock. Dacă i-aș duce Marei un mesaj de la Shelly

De 3 oct., 2019 2 Colaborari , , , , 0

Zbor mâine spre București. Particip pentru a doua oară la conferința Webstock. Pe scenă o să urce și Shelly. Mara mea este fană Shelly.

Din acest motiv o să vă povestesc despre o ambulanță sosită în miezul zilei acum 20 de ani. Mai bine de 20 de ani. În cartierul meu mărginaș din Drobeta Turnu Severin, întâlneai atitudini specifice satului. Copiii își făceau de rușine părinții dacă nu se conformau datinilor. În special fetele aduceau năpasta în familie. Vremurile începuseră deja să se schimbe, dar nu și gândirea bunicilor și părinților.

Din această cauză întâlneai uneori fete la vârsta măritișului care începeau să se rotunjească. Fel și fel de reacții se iveau în urma lor. Șușoteli la tot pasul, dar și trageri de mână ale copiilor care încercau să se apropie și să vorbească cu.

Până se pricep exact ce se întâmpla, am privit în urma câtorva ambulanțe care duceau la spital fete sănătoase, dar accidentate. După accident multe se măritau. Ultima ambulanța în urma căreia am privit m-a înfuriat pe părinții mei.

Nu era prima dată când mințeau, când nu dădeau o explicație. Fata care a plecat la spital nu s-a mai întors. Cele mai multe reveneau și se măritau. Una nu s-a mai întors.

Prin 1994 încă îți făceai familia de rușine dacă rămâneai gravidă fără să fii măritată. Acele vremuri nu sunt neapărat ale mamei mele, ci reprezintă o epocă de mijloc. Eu începeam să gândesc singură. Să fac deducții. Să asociez. Mama încerca să mă țină departe de adevăr, să mă protejeze și să mă mărite virgină.

În 2019 eu sunt mama. Mara are nouă ani și trăim o epocă de mijloc, între gândirea actuală și gândirea ei viitoare. Nu mă interesează să cresc un copil pentru reprezentările vremurilor trecute. Am stabilit regulile familiei noastre, iar învățarea ocupă abia locul 3. Pe primul loc avem sănătatea, urmează joaca și abia pe urmă învățarea.

Prin joc și joacă înaintez cu Mara. Alung toate ambulanțele din viața noastră, acele adevăruri falsificate și trecute sub tăcere. La conferință o să-l rog pe Shelly să mă ajute să fiu o mamă cool. Aș fi. Dacă i-aș duce un mesaj de la Shelly, Mara mea m-ar ridica în slăvi. Doresc să fiu ridicată în slăvi de copilul meu. Să mă înțeleg cu. Să nu-l mint. Să nu-l protejez nejustificat.

Pentru mine Webstock-ul de anul acesta e un mijloc de a ține pasul cu Mara, cu viitorul, cu reprezentările actuale ale vremii.

Pe mâine!

Foto: Romina Popescu

Casa părintească, loc de trecere pentru copii și nepoți

De 4 sept., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cu zece ani în urmă, după o călătorie în Spania, m-am întors acasă și am făcut pipi pe un băț. Cele două liniuțe nu mi-au bucurat ziua. De la baie, direct la tatăl Marei, cu mâna întinsă și ochii ieșiți din cap, i-am întins testul. Ce înseamnă asta?! Înseamnă ce nu ne dorim nici unul.

După câteva zile l-am întrebat: Te interesează altă fată? Nu. Atunci facem copilul. Nouă luni mai târziu se năștea Mara. Acestea sunt circumstanțele în care am devenit mamă. Nici o zi nu am regretat.

După zece ani, cu schimbări semnificative în stilul de viață, port discuții despre apariția unui nou copil. De un an de zile analizez tot ce înseamnă un copil în condițiile actuale: vârsta, Mara, partenerul, casa, situația financiară. Am adunat multe expresii pe care îmi place să le folosesc în mod aprioric, iar experiența mea îmi arată că a fi măgar închiriat nu ajută la nimic. Oare are nevoie de explicații a fi măgar închiriat?

Bunica mea nu a lucrat o singură zi din viața ei. Sunt aproape sigură că nu a terminat nici primele patru clase. Gospodină apreciată și izbutită a fost. A construit o casă cu bunicul meu. Au crescut trei copii și au ajutat la creșterea nepoților, patru la număr. Învățață meserie de tatăl ei, a practicat croitoria toată viață într-o cameră de cârpici. Memoria mea conține imagini cu mașina de cusut așezată la fereastră, cu bunica și ochelarii cu rame groase pe nas, cu pernuța de ace în formă de inimă, roșie și îmbrăcată în milieu, cu mâna ei, avea o piele albă, cu pete maronii și niște vene evidente. Mă ruga de multe ori. Bagă-mi și mie ață în ac, nu mai văd!

De câte ori îmi privesc mâinile, cu venele evidente și moștenite, îmi amintesc de ea. A fost o femeie cu o prezență remarcabilă! De când s-au înmulțit gândurile pentru un nou născut, s-a declanșat ceva. Chiar nu pot explica logic acest ceva. E ca un vis, ca o mătase care îți scapă printre degete. Revăd tot mai des casa bunicilor, ușa de plasă ruptă de unde o deschideam, patul, pernele apretate, pijamalele bej, cu dungi subțiri ale lui bunică miu. Mi-e cumva clar că e vorba despre organizare, orânduiala din casa lor. Obișnuințele familiei Mosorescu, cu bunica mea cârmaci, nu mai există. Mă înfurie și mă întristează aspectul trecător al vieții. Întreaga lor existență pe pământ s-a transformat într-un loc de trecere pentru copii și nepoți. Nu plâng, dar aș. Nu-mi vine, dar.

Au trăit odată cu niște obișnuințe. Mara mea, cu șanse de 99,99% să ajungă cetățean german, o să-și amintească într-o zi de obișnuințele ei din România. O să-i apără o imagine cu mine într-un toc de ușă râzând sau țipând. O să alunge amintirea cum așezi o șuviță rebelă după ureche. Acum plâng, dar nu aș. Îmi vine, dar. Despărțirile sunt esențiale pentru continuitatea speciei umane în ciuda durerii sufletești.

În pântec, nevoile copilului sunt satisfăcute înainte de a fi resimțite. Mama continuă sau încearcă să se țină de acest program și după naștere. Epuizarea stă în ambiția mamei de a menține fericirea calmă a copilului din pântec. E prea târziu. De la prima respirație, copilul a simțit durerea și fericirea din noua lume.

În prezent discut cu claritate despre apariția unui nou născut pentru că un moment potrivit nu există niciodată.

Sau.

Foto: Zenobia Lazarovici

Copilul cel mic rămâne în urmă

De 22 ian., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Îmi dau seama că ceea ce mă face o mamă excepțională este încăpățânarea de a privi mereu în trecut. Pe alocuri sunt extraordinară. Mă simt obligată să adaug explicația pentru detractori.

Conflictele și durerile Marei le-am ascultat cu empatie. La fiecare întrebare a ei, am răspuns cu o poveste din copilăria mea.

Mama, tu plângeai când pleca unul dintre părinți de acasă? Tatăl Marei se plimbă între România și Germania de la trei luni ale ei.
Prima dată o iau în brațe. Îi șterg lacrimile. Încep.
Îmi amintesc o seară, Mara. Mamanu a scos valiza din dulap. Un geamantan mare, cu un exterior distins, niște romburi roșii și negre. La interior, o căptușeală fină de culoarea castanei coapte. A doua zi plecau, ea și sora mea, în concediu. Am insistat să merg și eu. Am protestat ca orice copil. Am plâns. M-am rugat. În nici un fel nu voiam să accept lăsatul acasă. Am plâns fără oprire. Mamanu a cedat. Cu mânuțele dolofane, mi-am pus singură hăinuțele în valiză. A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.

De aceea, Mara, nu te mint niciodată. Oricât de mult te necăjește adevărul, e de preferat minciunii. În dimineața aia am fost tare nenorocită. Abandonată, furioasă, umilită și neputincioasă. M-a luat tata și m-a dus la bunica mea. M-a adormit pe piept. Mergi cu mine la Craiova. Din nou m-am trezit singură.

Copilul cel mic rămâne în urmă. Cunosc practica în familiile cu doi sau trei copii. Înțeleg de ce procedează în felul acesta părinții. Când vine pe lume al doilea copil, părinții descoperă ce ușor este de fapt cu unul singur. Din experiența mea, n-aș recomanda părinților să-și lase mezinul în urmă. Sentimentele mele sunt prea intense. Dacă lăsați totuși copilul în grija bunicilor, nu ieșiți mișelește pe ușă într-un moment de neatenție. Tristețea e una, furia și umilința cu totul altceva.

Un alt episod din copilăria mea s-a petrecut ani mai târziu. Eram deja la școală. Mergeam cu caprele pe câmp, ne făcusem prieteni în satele de lângă. Câmpul anulase distanțele, egalase cu zero educația copiilor. Ne înțelegeam. Râdeam. Ne distram. Unii s-au îndrăgostit. Mai târziu alții chiar s-au căsătorit.

Episodul despre care o să povestesc eu pornește de la o nenorocire. Unul dintre noi a murit. Un băiat de 18 ani. Era așa frumos! Eu și sora mea stabilisem că seamănă cu Gregory Peck. Dacă închid ochii, parcă pot să-i recuperez din memorie zâmbetul și o ușoară decolorare a pielii pe unul dintre obraji. Suferea de lentigo. Acum știu, sufăr și eu de. Pe vremea aceea stăteam la soare în fiecare zi. Părinții ne protejau cu pălării și atât.

A murit. A căzut de pe cal. Nici unul dintre noi nu a crezut așa ceva. Suspiciuni în jurul morții lui au existat. Într-o zi am ajuns acasă. Fusese rândul meu să ies pe câmp. Casa goală. Am ieșit pe stradă. Am mers la vecina mea. Vecina mea era și prietena noastră. Nici ea nu era acasă. Mi s-a părut suspect. În vacanța de vară, la ora aceea a zilei, să nu fie acasă! Am pornit în jos pe stradă spre următoarea casă. O altă prietenă. Am strigat la poartă. A ieșit mama ei. Nu este acasă, dar eu de ce sunt? N-am plecat la înmormântare?!

Am pornit înapoi spre casă. Strada era pustie. Totul încremenit de la căldură. Câinii nu lătrau. De obicei oricine trecea pe stradă provoca o larmă supărătoare. Am trecut pe lângă casa prietenei. Goală! Tăcută! Am ajuns acasă. Goală, tăcută! Iar au plecat fără mine! Tristețe, furie, umilință, excludere.

A încerca să protejezi pe cineva prin minciună are consecințe. Cel lăsat în urmă acordă întâmplării o gravitate exagerată. Eu sigur mi-am exagerat suferința atunci. Acum privesc în urmă cu tristețe. Nu i-aș provoca Marei vreodată așa ceva. Să o exclud, să o subestimez, să o enervez. În ambele episoade m-am enervat cumplit pe mama și sora mea. Le-am făcut vinovate de nenorocirea mea sufletească.

Mama, tu cum ai renunțat la a băga degetul în gură? Mama, tu ai avut vreodată o prietenă, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi? Mama, ca să faci copii de ce îți dai și tricoul jos?

I-am răspuns la fiecare întrebare. De fiecare dată cu un ochi în trecut. Cu cât privești mai departe în spate, cu atât vei vedea mai departe înainte. Winston Churchill.