by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Vremuri bune pentru femei

De 8 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13595824_1238864396123712_1981117711_nMereu mi-am pus întrebări. Foarte rar întrebări potrivite pentru vârsta mea cum și-ar fi dorit părinții. Nu m-am obosit să aflu răspunsuri la matematică sau la altă materie care mă punea în dificultate la școală. Mă irita că nu pricep, mă plictiseam că nu știu, abandonam orice încercare de a corecta lipsa cunoștințelor.

Am observat în jurul meu. La început familia. Priveam lung la discuțiile dintre părinți și bunici. Fără ochi iscoditori, urmăream gesturile, grimasele, îmi atrăgeau atenția unele cuvinte. Am continuat să observ și pe băncile școlii. Profesorii s-au transformat în subiecți. Îmi amintesc mâna profesoarei de română din școala generală. Cum ținea creta, cum apăsa bucata albă de calcar cu o purtare dictată de alte semnificații decât ale unei lecții de gramatică pentru clasa a VII-a. Ce o deranja? Ce nevoi avea?

Cum ziceam, mereu mi-am pus întrebări. Nu am descoperit nevoile profesoarei de română. Am terminat clasa a VIII-a și nu am mai revăzut-o. I-am păstrat niște frămânări sufletești închipuite de mintea mea.

Acasă, discuțiile separate ale părinților, mama cu femeile, tata cu bărbații, au devenit sursă notabilă de întrebări. Am identificat plângeri și critici, nu stăpâneam și nu recunoșteam ironia pe atunci. Mi-a devenit clar că mama și femeile mai mult se plâng, iar tata și bărbații criticau.

Cu voce tare am pus puține întrebări. Bărbații m-au expediat la joacă, femeile mi-au prorocit. Gura mea mare o să-mi aducă necazuri. Prinsă între atitudine pe categorii de gen, am început să muțesc. Ascultam, ascultam, ascultam! Presupuneri am făcut puține. Mă enervam până făceam o criză de la mârlănia bărbaților, îi auzeam chiar dacă se fereau prin liniște când apăream lângă ei, cum nevasta lui X, curva, a fugit cu bărbatul lui Y.

De ce e nevasta curvă că a fugit cu altul? Și cum adică a fugit?

Am crescut cu multe întrebări, fără explicații. Am identificat o furie pe femei și o învoială, un pact la bărbați. Femeia care înșală e curvă, bărbatul care înșală e din vina curvei. Numitorul comun: curva. Nici o responsabilitate pe umerii masculini, cu o referire sarcastică la Biblie, Eva a mușcat din măr.

Am crescut printre misogini și gospodine. I-am disprețuit deopotrivă și i-am iubit cum m-am priceput, învinovățindu-mă că nu sunt și eu ca toată lumea, supusă uneor obiceiuri distrugătoare de suflete.

Am revenit, după 30 de ani, la furia bărbaților pe femeile curve. Am zâmbit. Dacă m-ați fi văzut, ați fi sesizat o umflare în pene. Curva este partea masculină a femeii. De aici furia bărbaților. Cum să-și închipuie o femeie să aibă viața unui bărbat? Să schimbe parteneri pentru experiență și plăcere, să înșele fără să-și stăpânească dorințele, să se elibereze de energiile sexuale, să-și povestească aventurile la un pahar de vin, să transforme bărbatul în obiect, să-l folosească și să-l părăsească, și mai ales, să rămână femeie singură, nemăritată, să nu se lase înnobilată de numele unui bărbat?

Cum să-și imagineze o femeie așa ceva? Cum să practice narcisismul și lipsa de atașament și sacrificiu? Femeilor li se cuvine nevroza prin nesatisfacția sexuală și fidelitate.

Mă simt atât de bine în societatea actuală. Că femeia își trăiește sexualitatea din plin. Că reproducerea nu mai ține de o datorie sfântă, ci de un parteneriat. Că nevoile sexuale sunt recunoscute indiferent de sex, că masculinul și femininul ajung la parteneriate, iar misoginii rămân singuri și învață că locul femeii este fix unde anume își dorește ea să se poziționeze prin educație.

Da, mă simt bine, trăiesc vremuri bune pentru femei.

Crochiu: Bogdan Mosorescu

Strategia bate şaua să priceapă iapa

De 6 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12715282_438714243004690_6257663597237888315_nAm declarat în multe locuri sau în faţa multor persoane că prefer oamenii în locul bolovanilor. Patrimoniul şi realizările oamenilor au trecut pe un loc secundar. Mă exprim cu secundar pentru evidenţiere, nu semnifică o succesiune.

Mă fascinează mintea omului, ce facem cu ea şi mai ales ce nu facem. Rostim Eu cu tărie şi convingere, cu aroganţă, cu modestie, cu umilinţă. Cuprindem prin verbalizare o infimă parte a fiinţei umane.

Fiinţa umană sună rococo pe un blog. Platformele de comunicare actuală funcţionează după o piramidă a nevoilor de cumpărare şi vânzare accelerate. Cumpărarea ne dă satisfacţie, dar pentru scurt timp. La fel ca sexul fără ataşament şi tandreţe. O partidă de sex ne eliberează de energia acumulată, dar după un timp devenim din nou curioşi şi căutăm un nou prilej de a obţine satisfacţie.

Cu blogul, pentru cei cu un scop fixat, ne transformăm într-un bun. Permitem să fim folosiţi ca mijloace şi ne prezentăm ca un bun pentru o afacere sau alta.

Aşa merg lucrurile, concluzionează personajele lui Vonnegut.

Transformarea în bun pentru folosul altui individ nu intră în conflict cu instanţa mea morală. Am priceput cum funcţionează supravieţuirea şi ierarhia. În plus, statutul de creator de conţinut pe un blog înlocuieşte statutul de angajat într-o instituţie sau companie. Accept să fiu un bun pentru altul cu scopul de a păstra iluzia că muncesc pentru mine însămi.

Dar munca pentru sine sau pentru celălalt presupune comunicare şi schimb de servicii. M-am aplecat mult asupra studiilor de comunicare şi limbaj. Îmi sprijin nervii din orice direcţie. Mărlănia şi neseriozitatea oamenilor mă sufocă. Îmi vomit neplăcerile cauzate de ţinuta neserioasă. Eu sunt vânzător şi produs pus în vânzare. Ar trebui să tac. Să ţin în mine atunci când cineva mi-a solicitat serviciile, dar nu-şi respectă cuvântul.

Mi-am reproşat nestăpânirea sau lipsa de diplomaţie. M-am concentrat pe limbaj, am eliminat mesajele care conţineau negaţii şi judecăţi. Am argumentat alegerile proprii cu pentru că. Percepţia celorlalţi a rămas neschimbată.

Am revenit asupra reproşului. Consider că procedez suficient de corect. Am urât în copilărie strategiile bate şaua să priceapă iapa şi a face pe prostul.

Interesele mele or să rămână neatinse. Lumea asta mare pe care mi-o doresc ordonată în călătorii pline de aventuri aşa cum am citit eu la Jules Verne o să rămână lumea mare.

O să continui să-mi exprim gândurile şi sentimentele, iar dacă un solicintant îmi pretinde servicii, eu mă transform în bun, iar cuvântul nu e respectat, o să verbalizez şi o să adaug pentru că.

Spun ce gândesc şi ce simt pentru că prefer să gândesc şi să simt. Pentru că experienţele altora nu devin experienţele mele cum dacă dorm pe aceeaşi pernă cu Mara nu avem acelaşi vis.

Aş visa să plec cu ea în Galapagos, iar ea ar visa ţestoasele lui Darwin.

Dar nu e posibil PENTRU CĂ.

Zice Dunia

De 5 iul., 2016 0 Zice Dunia , , , , 0

13516325_1235733589770126_4285904823795198370_n– Mami, dar ce facem azi? Mami, dar ne întâlnim cu o prietenă?

Mara se află în vacanță. Nu avem program și nici o activitate pregătită. Intenționez să o las să se plictisească. În copilăria timpurie plictisul îndeamnă copiii spre încercări felurite. Excepție fac părinții de adolescenți.

Eu sunt mamă de copil de șase ani. La șase ani întâmpin cu zâmbet ștrengăresc lipsa de ocupație a omulețului. Să-și pună singură întrebări și determinări.

Voiam să vă spun. Plictisul incită la creație.

Copiii privilegiați

De 4 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

251883_465903696753123_205743060_nSunt a doua născută în familia mea. Fiecare copil are un statut anume. Primul născut reglementează și direcția în viață.

Familiile cu doi copii se confruntă cu gelozia dintre frați. Știu că unii mă aprobă, cum alții or să se grăbească să mă contrazică. De ce se grăbesc? Poate o să descoperim împreună răspunsul.

Încep cu un exemplu personal. Eu am fost geloasă pe sora mea. Nu pentru că îi purtam hainele care îi rămâneau mici, aspectul acesta mă umplea de mândrie, dar comparațiile dintre noi mă necăjeau și mă înfuriau nespus. Ea a fost copilul cuminte, eu un drăcușor de fata. M-a salvat chipul frumos, zâmbetul larg și veselia. Purtam bucuria și o răspândeam cu naturalețe.

La școala elementară am nimerit cu fetele învățătoarei în clasă. O altă situație penibilă. Am continuat până la liceu într-un mediu al copiilor privilegiați. La liceu am simțit că am scăpat de atitudinea servilă a profesorilor pentru un elev sau altul.

În toții anii, până la liceu, nu m-a ascultat nimeni. Aș fi cerut explicații pentru ceea ce simțeam dacă nu mi s-ar fi băgat în cap că frații trebuie să se iubească. Trebuie. Ați numărat vreodată cât trebuie utilizăm în vocabular într-o singură zi? De prea multe ori. Încercați să vă observați.

Dacă a trebuit să-mi iubesc sora, îmi era rușine când simțeam că i-aș sparge capul. O explicație la vremea ei, uneori persoanele din familia noastră ne supără și ne enervează, dar dialogul ne-ar dezvălui motivele și intențiile, m-ar fi eliberat de neplăcerea adunată de sentimentele negative, dar firești într-o familie.

M-a salvat atașamentul dintre mine și sora mea. Ne-am iubit. La școală, eliberarea a venit din prietenia cu privilegiații. Am dezvoltat atașament și tandrețe cu copiii preferați și am putut să suport lipsa de dreptate a profesorilor. Inechitatea adulților înceta de la afecțiunea dintre noi, copiii.

Să crești într-un asemenea mediu, suferi și provoci suferință. Nevoia de a fi plăcut, acceptat, integrat îți dictează o direcție sau alta. Dinamica nu lasă timp meditației, iar neplăcerile le ignorăm și le acumulăm până devin un fel de a fi.

Recent am parcurs un eseu de-a lui Freud despre teoria hoardei. Expresia mi s-a luat o cărămidă de pe suflet am trăit-o printr-un oftat lung. Ceva greu s-a desprins din piept. Neplăcerile și durerile copilăriei și adolescenței.

Dacă nu putem să fim privilegiați cu toții, atunci să avem drepturi egale. Ați observat un copil? Dacă el nu are voie să facă una sau alta, ceilați de ce au voie? Se potolește după instalarea egalității pentru toți.

În copilărie suferim monstruos în situații create de adulți prin preferința exprimată și afișată doar pentru un copil într-un grup de copii. Aș avea pretenții de la adulți, dar am realizat că cei incapabili de un comportament echidistant au fost ei înșiși privilegiați. Pur și simplu nu le pasă. Ăsta e al meu, de ce să mă intereseze ce simte celălalt?!

Să amintesc de lumea aceea mai bună invocată de noi toți? Nu amintesc. În fond nimeni nu poate să ne scutească de suferință. Suferința provoacă drame, dramele nasc eroi, eroii devin modele, modelele provoacă visarea.

Viața o fi lipsită de sens, dar în comportamentul oamenilor orice gest conține semnificații.

Cine e curios, se caută!

Mami, plec la Sarmizegetusa

De 30 iun., 2016 0 Călătorii , , , , 0

13450287_637439979753006_2531608664251612578_nMami, pot să merg la Sarmizegetusa? Nu ştiu ce să zic, tu faci pipi în pat, or să râdă colegii de tine.

Dialogul a fost între mine şi mama mea prin 1993 sau 1994. Prima mea excursie cu şcoala. Am lipsit. Nu puteam să mă fac de ruşine.

Am rămas acasă tristă, iritată, cu un nume: Sarmizegetusa. Despre Sarmizegetusa am păstrat adverbul acolo şi substantivele popor şi Dacia. Mama mă alinta uneori dacul meu datorită unei expresii de pe chip.

La istorie a încercat învăţătoarea să fixeze războaiele daco-romane, dar de mine s-a lipit Apolodor din Damasc. M-am zgâit minute în şir la macheta de la muzeu şi la piciorul podului din malul Dunării. Am încercat în fel şi chip să-mi imaginez podul peste Dunăre. Am eşuat, nu am stofă de inginer.

Am terminat şcoala, liceul şi facultatea, iar la Sarmizegetusa nu am ajuns. Am trecut pe lângă de atâtea ori. Acolo e Sarmizegetusa, dar nu am oprit.

Aşa creşte elevul român, cu Sarmizegetusa exprimat cu voce tare, impresionabilă. La opt ani copiii sunt impresionaţi de propria lor naştere, nu de naşterea poporului. La ruine alergă, fireşte, oasele cresc cu rapiditate, se împing, se ciup, râd nebuneşte de orice şi nu ascultă. Cu excepţia acelor doi-trei elevi ai fiecărei clase, privilegiaţi şi apreciaţi, care se ţin lipiţi de învăţători.

Anul acesta, în 2016, am mers la Sarmizegetusa. Nu am ajuns, am plănuit. Am oprit maşina, am cumpărat bilete, 10 lei, am cerut câteva explicaţii. Mi-am plimbat ochii pe bolovani. Am renunţat să pândesc emoţiile. Rar s-a întâmplat să mă încerce vreun sentiment. Am aşteptat ani în şir să fiu cuprinsă de ceva neexplicabil, de o stare dincolo de fiinţa mea conştientă în faţa monumentelor, clădirilor, tablourilor, incunabulelor, mănăstirilor şi aşa mai departe.

Nimic. Cel mai mult am reuşit să plâng, o mâţâială din aia pe care am dorit să o ascund. Am plâns într-un magazin din Paris, dar asta că mi-am amintit de bunica mea. La bolovani am rămas de neclintit. Am tras concluzia că pot cere aderarea la existenţialism prin atitudinea impenetrabilă în faţa realizărilor umane.

La Sarmizegetusa mi-am etalat ceva cunoştinţe, uite un capitel, dar atât. M-am întors pe călcâie şi m-am întrebat unde sunt lemnele văzute la prieteni pe facebook. Am dat un telefon şi am primit lămuriri. Eu mă aflam la Sarmizegetusa, lemnele sunt la Sarmizegetusa Regia.

Da. Până în 21 iunie 2016, solstiţiu de vară şi ziua mea de naştere, eu nu am avut această informaţie. Sarmizegetusa era un Nume, cu majusculă.

Am pornit spre Sarmizegetusa Regia. Drumul e bun şi nou. Poţi lăsa maşina într-o parcare amenajată, iar drumul până la sit mi-a amintit de urcarea spre castelul Neuschwanstein din Germania. Au lipsit cârnăciorii lor albi şi apa minerală naturală parţial carbogazificată.

Am urcat admirând. Se poate, dar am observat şi aspecte ale unui şantier românesc. Nu vrem să scăpăm de merge şi aşa.

La sit am căscat gura. Mi-a atras atenţia informaţia că ne aflat într-un loc străin de moştenirea noastră romană. Da, Sarmizegetusa Regia a fost capitală şi un important centru militar, religios şi politic dac. Nu m-a trecut nici o emoţie, am privit altarele cu dispreţ. Mi-am imaginat toţi primitivii cum sacrificau animale şi fecioare în numele ignoranţei. Mircea Eliade mă sprijină afectiv în asemenea situaţii. Istoria religiilor mă îmblânzeşte. Primitivismul nu e opţional în istoria nici unui popor. Am zburdat apoi prin sit. Atrage, pământul sclipeşte de la mica, mica este un mineral, iar eu am cules vreo 4 bucăţi să-i aduc fetiţei mele.

Am plecat, dar am privit în urmă. Subiectivismul, slăbiciunea orfanului, dacii au fost cuceriţi, curiozitatea învinsului şi a nostalgicului m-au reţinut pentru o privire peste umăr.

Intrarea costă 5 lei. Un preţ mic pentru o istorie veritabilă.

Mami, plec la Samizegetusa. Dialog din 2016.

Nimeni nu poate să iubească fără să-i fie respectate nevoile

De 29 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13549258_1235488503127968_530357836_oM-am apucat într-o zi, foarte hotărâtă, să-mi creez un blog nou. Mă frigeau buricele degetelor de nerăbdarea de a scrie fără cenzură. În cap galopau cuvintele ca aproape în fiecare seară când mă așez să dorm.

O să scriu așa, o să formulez cu, o să mă bucur de anonimat. Cu Dunia îmi lipsește de multe ori maleabilitatea. Mă încearcă rușinea față de unele persoane admirate. Fără nume, aș avea șansa să scap de sintaxă, de semantică, de așteptări, de judecăți.

Nu afirm că aș fi eu fără Dunia, înaintez presupunerea că aș merge mai mult pe ceea ce simt. La capitolul simțiri, am ajuns să observ, să-mi identific nevoile, dar reacțiile rămân fără control de cele mai multe ori.

Mă gândesc că ar fi un fel de jurnal. Aș scoate din mine sentimente hidoase. Mă simt plină de răni. Ați auzit cum scheaună un câine când e lovit? Identic mă văicăresc eu în muțenia organelor interioare. Nu vreau să iert persoane care m-au îndurerat sufletește. Mă umplu de furie promisiunile nerespectate. Iar după nervi, mă cotropește deznădejdea.

Nu pot schimba trecutul. Îmi repet. Mă consolez cu realizări de caracter. Mă țin întotdeauna de promisiuni. Îmi place să mă aud vorbind, de ce nu, am strâns în mine mii de povești, dar nu-mi iau obligații pentru a mă face plăcută sau acceptată. Un motiv pentru care mi-a fost frică, încă îmi este, să zic Da la o căsătorie.

Premisa e falsă. Nu pot zice eu că promit să iubesc până la moarte. În primul rând iubirea vieții e o găselniță a romanticilor. Nimeni nu poate să iubească fără să-i fie respectate nevoile. La 33 de ani a devenit imposibil să confund nevoile cu iubirea.

Da, promit să te iubesc până la moarte.

Spune el, spune ea. El și ea, două părți. Întregul se modifică în funcție de evoluția părților, iar limbajul nu ne ajută să ținem pasul în epocă. Aș reformula. Fără promit. O să mă străduiesc, o să am grijă de tine, o să te respect, o să te ascult, o să te apreciez.

Există atâtea verbe și ne împotmolim în cel mai neinspirat. Provoacă reacții de mâhnire, de furie, de inutilitate, de nemulțumire. O promisiune o faci și te ții de ea. Divorțurile și despărțirile au demonstrat zădărnicia unui început de relație în fața preotului cu promit.

Pe blogul nou aș fi scris mai mult despre asemenea simțiri. Am renunțat la idee. O iubesc pe Dunia. Scorțoasă, distantă cu analfabeții, pedantă în percepția unora, multora, câți or fi, naivă, pretențioasă, cu aspirații de literat, curioasă de sexualitate, convinsă că viața e lipsită de sens, Dunia îndeplinește funcția de utilitate. Serviciile mi le aduc mie însămi cu asigurarea că fac ceva individual în generalul speciei.

Promit să rămân Dunia. Până când moartea ne va despărți.

Atitudine aveți, cumpărați calitate

De 27 iun., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13522038_1232532076756944_635897359677831889_nMi-am luat de la turci o splendidă geantă din piele albă. M-au convins zecile de cranii aplicate la exterior. Am ignorat tipul de geantă, plic, și am ales după înclinație. Ador craniile. Le-am dăruit admirația designerilor Alexander McQueen și Philipp Plein.

Doamna de la care am achiziționat geanta a încercat să mă convingă cu numele lui Alexander McQueen. Ar fi o copie, dar pe ea nu scrie. Motiv de bucurie pentru mine. Nu am nimic cu replicile dacă nu folosesc numele designerului.

Nu intenționam, dar o să mă aplec puțin asupra subiectului. Poate am șansa să mă asculte vreo duduie și să o liniștesc sufletește.

Ca aproape orice femeie, ador gențile. Le prefer pe cele cu o croială specifică, Shopper am înțeles că s-ar numi. Gențile tip poștaș mă provoacă să țopăi de bucurie uneori. Am argumentat suficient întru iubirea de genți. Obligatoriu de piele, neapărat cusături impecabile, morțiș calitate. Când ne alegem pantofii și gențile nu facem compromisuri. Pentru haine există magazinele H&M sau oricare altul, și croitoriile, pentru pantofi și genți alegem calitatea.

Dau puțin înapoi. În copilărie ne-am jucat cu păpușile. Ni s-au pus în mâini ca obiecte exterioare și ca un fel de despăgubire. Băieții se joacă cu puța, limbajul copiilor sau penisul, limbajul adulților. Vedeți, nici un compromis la masculin. Penisul reprezintă calitatea. Piele întotdeauna, aspect impecabil, morțiș valoare.

Ca femei, trebuie să ne alegem gențile și pantofii cum decidem și asupra penisului din viața noastră, cu o preocupare specială.

Dacă ne alegem gențile și pantofii după semnătura designerului, nu după calitate, îndrăznesc să afirm că bărbații îi alegem după bani. Văd o strânsă legătură. Designerul și banii celuilalt vorbesc despre nesiguranța de sine. Împodobim exteriorul, pentru că la interior avem în stăpânire un abis.

Da, designerii concep lucruri frumoase. Pentru mine parpalacul de la Burberry sau rochia neagră și sacoul de la Boss sau Dolce semnifică un alint rafinat și privilegiat. Neputința financiară nu mă poate opri din a admira, dar nici nu mă îndeamnă să pretind că dețin ce nu am. O croitoreasă bună îți coase o rochie impecabilă, dar nu-i cere să adauge eticheta Prada sau oricare alt designer. Oamenii care apreciază etichetele sunt ei înșiși stăpâniți de abis. Oameni lipsiți de empatie, superficiali, oameni cu o copilărie chinuită care defulează prin delirul de grandoare. Își iau revanșa la vârsta adultă pentru neplăcerile și chinurile copilăriei.

Geanta mea albă de la turci este sau nu este o copie Alexander McQueen. Nu scrie pe ea Alexander Mcqueen. Dacă ar fi scris, m-aș fi îndepărtat cu tristețe de lângă ea. Îi admir sincer munca, îi port creațiile, fie false, dar cu o condiție, să nu-i fie numele scris. Aici aduc în discuție empatia. Financiar nu-i suport prețul mare, dar estetic, mă înclin asupra obiectelor. Un designer să probeze măgulirea și înțelegerea, oamenii copiază din sărăcie, iar cine folosește reproduceri, să respecte. Nu pretinde că porți un designer anume, poartă cu atitudine un model de geantă, pantof sau haină.

Cu atitudine mi-am purtat și eu geanta plic la o petrecere Parliament vineri seară la Musiu. Da, am fost fumătoare pentru o seară. Pentru mine țigara semnifică unica mângâiere a soldaților și o să rămân îngăduitoare cu acest viciu.

În urma petrecerii Parliament, o consecință splendidă, am descoperit utilitatea genții plic. A doua zi urma să părăsesc casa, să-mi iau geanta mea mare pe umăr și am avut un sentiment de respingere, cauzat de caniculă, să-mi așez bareta pe umărul gol. Atunci mi-au picat ochii pe geanta plic. Ce ușurare! Am purtat-o de atunci în fiecare zi, o privesc și acum în timp ce scriu.

Ascultați! Fără compromisuri la genți și pantofi. Fără dorințe de designeri mari. Pentru genți și pantofi optați morțiș pentru calitate.

Atitudinea ține de persoană.

Atitudine aveți, cumpărați calitate.

Mulțumesc.

33 de ani

De 23 iun., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13499918_1231446850198800_1346105402_oLa 16 ani am ales pentru prima dată cum să-mi petrec ziua de naștere. Într-un bar de provincie, la o masă lată, am savurat Fanta pink. La 18 ani am preferat petrecerea de majorat, iar în anii de studenție am optat pentru grătarul în natură după sesiune.

La 30 de ani m-am oprit. Am ales pentru aniversare o călătorie cu trenul prin câteva orașe europene și am început cu Cracovia pentru a ajunge la Auschwitz, lagărul de concentrare. Am schimbat darurile. Mi-am dorit să simt realitatea cu o altă atitudine. M-am concentrat pe specie și nu pe individ.

Precizez că înlocuirea petrecerii cu impresii intime nu se datorează părerii că aș îmbătrâni. Mi-e rușine să pun pe lângă 33, vârsta mea, ultima perioadă din evoluția unei ființe. Eroarea, de exprimare sau cu intenția de a necăji, mă amuză.

Nu am puterea să schimb părerile din jur, dar le pot lua ca atare fără nici o neplăcere.

La 33 de ani am decis să probez firul de nisip. Să mă simt un fir de nisip în Natură. Să-mi anulez orice importanță construită în societate prin pretenții și convenții. Am urcat pe Transalpina. Am ascultat vântul, reiau ce v-am mai povestit, vântul conține o existență separată cu limbaj propriu, și am experimentat impresia de furnică.

Nu am fost nimic în ziua aniversării mele. Un element la dispoziția Naturii cu o atitudine omenească.

33 de ani.

Mama, eu cred că tu gândești greșit

De 20 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13474178_1229342687075883_1988611674_nAm făcut o descoperire. Mă întreb câte mame au mai aflat înaintea mea și de ce nu m-a avertizat nimeni. Mi-ar plăcea să se discute mai mult despre această neplăcere.

În februarie anul acesta, Mara, fetița mea, a împlinit șase ani. La șase ani articulează bine cuvintele și a început să dezvolte gândirea abstractă. Cu gândirea primară, la cererea mea, să pună un ochi în tigaie, Mara și-a apropiat chipul de tigaia jucărie. De la cinci ani, în urma dialogurilor purtate, mi-a atras atenția capacitatea ei de a sintetiza, trecerea de la simplu la compus. Mi-a cerut într-o zi să-i citesc un mesaj pe care-l ștersesem. I-am mărturisit că nu-l mai am, iar ea mi-a oferit soluția: povestește-mi doar ce-ți amintești.

Descoperirea mea ține de limbaj articulat și comportament.

Mara mea, fetiță de șase ani, nu mai are îngăduința celor din jur. Trupul i s-a deșirat, a căpătat forme de femeiușcă. Condiționările sociale nu tolerează la o aparență feminină un comportament considerat vulgar.

Deja s-a întâmplat să-mi fie copilul socotit vulgar. Mara nu a lăsat încă exhibiționismul în urmă. Își ridică fusta în cap, își arată uneori fundul, rostește căcat și pișat și se prăpădește de râs. I-au picat dinții, suge degetul mare, dar i s-a retras burtica, o să aibă abdomen curând, umerii sunt rotunzi cu aspect sidefat.

Trupușorul ei nu o mai ajută să primească aprecierile și bunăvoința celor din jur. Cu ea bebeluș am avut parte de alte priviri, de îngăduință. În primii ani o mamă deține o putere invizibilă prin căcăciosul din brațe. Dependența unei ființe de alte ființe stârnește empatie. Problemele create de boli, de alimentație, de neputința copilului de a se exprima o umplu pe mamă de respectul celor din jur.

Problemele legate de limbaj și de comportament, după vârsta de cinci ani, le atrag mamelor judecați. Mama devine iresponsabilă, incapabilă, iar copilul un monstruleț. Am întâlnit ochi dezaprobatori.

Când de fapt, după cinci ani începe greul. Comunicarea cu omulețul provoacă, are loc de la un eu la un alt eu. S-a desprins psihic de mamă. Mama nu mai este prelungirea lui. Mama e o persoană, el e altă persoană, rostește eu apăsat și își dorește independența.

Nu o să aleg calea ușoară. Nu o să-i bag Marei în cap rușinea și păcatul. De aceea încă își mai ridică fusta în cap. Cunoaște reguli, funcționează după ele, dar cu lipsa pedepsei. Absența unei nenorociri abătute asupra păcătosului încetinește procesul de educare.

Mara nu e o păcătoasă. Mara greșește și îi explic la nesfârșit până o să se fixeze. Am timp până la douăzeci de ani când o să-i fie și partea rațională a creierului adultă. Îmi pasă de privirile dezaprobatoare?

Mă înfurie uneori pentru că nu o pot apăra pe Mara de mințile înguste.

La șase ani, Mara nu mai are îngăduința celor din jur, iar mama ei nu mai e eroină prin naștere. Am devenit două persoane în generalul speciei. Eu, ca mamă, mă zbat pentru armonia ei.

N-am primit nici o palmă pe umăr cu mesajul: de la șase ani ai copilului o să simți singurătatea în a fi mamă. O să ți se anuleze drepturile și îngăduințele necerute la naștere. Copilul tău o să fie urât că e știrb și prost crescut pentru că nu-i faci educație cu frica de bătaie. O să auzi des că bătaie e ruptă din Rai.

Apropo de Raiul acesta, într-un dialog cu Mara, discutând despre comunicarea noastră, mamă-fiică, adult-copil, am întrebat-o ce soluție are ea pentru neascultarea ei. Nu-i place când ridic vocea. Am dezvoltat un sistem. Îi explic orice de trei ori, apoi ridic vocea.

Mara, vrei cumva să ajungem la bătaie?

Mara: mama, eu cred că tu gândești greșit.

Mara are dreptate. Copiii au de cele mai multe ori dreptate.