Aș vrea să mai vorbim puțin despre Freud. Eu să mai dau niște explicații, unii cititori să încerce să mă determine să-l abandonez pe Freud în favoarea unor psihanaliști actuali.
Mă aflu în plină perioadă Freud, de abandonat nu o să abandonez, lectura cel puțin. Adeptă nu am susținut niciodată că aș fi.
De ce citesc Freud? Sau Jung, Adler, Fromm sau oricare alt psihanalist?
Pentru a mă ajuta pe mine în primul rând, pentru autodidactul în care m-am transformat de câțiva ani. Am terminat școlile, dar nu și învățătura.
Mai citesc Freud pentru plăcerea mea de a cunoaște comportamentul uman, iar psihaniliștii, prin studiile lor metapsihologice te ajută în această direcție.
Săptămâna trecută am avut șansa să vizitez muzeul Freud de la Londra. În această casă a locuit în ultimul său an de viață. Ce am descoperit nou?
În primul rând mi-am zărit numele, nu Dunia, celălalt nume, Paula. Cine este Paula, cititorii au o bănuială. Cine a fost Paula?
Paula a mai fost femeia care a avut grija casei Freud, femeia care i-a însoțit la Londra, nefiind totuși evreică.
Am zâmbit în timp ce pipăiam numele și m-am întrebat acolo de unde afecțiunea mea pentru Freud. Nu mă ajută memoria să scot afară prima amintire a numelui lui. Știu că mi-am cumpărat o carte despre el unde erau descrise câteva cazuri de isterie și am citit un caz sau două. Am lăsat cartea, viața sexuală nu mi se părea atât de plină de semnificații. Viața sexuală era în plin mister pentru mine în acea perioadă, eram în așteptarea ei.
Am reluat lectura cărților lui Freud anul trecut și sunt hotărâtă să sfârșesc toate cele 11 volume pe care le am.
În prezent sunt fixată pe compulsia la repetiție. Din copilărie am purtat cu mine următorul episod.
Într-o seară, mama s-a apucat să facă bagajele pentru călătoria de a doua zi, călătorie care nu mă includea. Totuși eu am plâns, și am plâns, și iar am plâns că vreau și eu să merg cu ele, pleca mama și sora mea. Până la urma mama a cedat și mi-a permis să vin și să-mi așez hăinuțele în valiză, o valiză mare, în carouri, roșu cu negru, și o căptușeală maro.
A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.
Înțeleg perfect motivele mamei mele azi. Atunci doar am plâns, mult, mult, mult, până la epuizare.
Voiam și eu să fiu cu ele. Nu singură, cu ele.
Revenind la compulsia la repetiție și să leg episodul din copilărie de trebuința conduitei repetitive, am crescut și port în mine această tensiune psihică, atât de inutilă pentru mine ca individ.
Oriunde sunt prietenii mei, iar eu nu sunt prezentă, indiferent de motive, sufăr. Mereu revăd valiza aceea în carouri și pe mine trântită în pat plângând. Mi-e teamă, nu frică, teamă. Frica apare atunci când cunoști obiectul fricii tale, teama este atunci când ai de-a face cu un element surpriză, iar surprize ai tot timpul, mai ales de la cei mai apropiați și importanți oameni.
Freud m-a ajutat să înțeleg că tot ce se întâmplă în viața mea nu poate fi trecut sub genericul sorții, soarta e doar ceea ce ne-a impresionat în copilărie și purtăm în noi ca adulți.
Cred asta cu o nestrămutată convingere.
Oprimistă rămân însă. M-am întors de la Londra cu aceste cuvinte pe o insignă: nu e niciodată târziu să ai o copilărie fericită.
Lucrez la asta acum.
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
From London With Love
Sunt la Londra de ieri. Cele două ore ale lor peste ora României, le arătară ochilor mei ora 4 dimineaţa. După câteva nereușite de a adormi la loc, dupa aranjarea pernei, răsucirea pe o parte și pe alta a mea prin pat, renunţai. Mă așezai la scris, iar acesta nu este primul text. Mi se pare, poate dintr-o lipsă a lucidităţii sau chiar a lucidităţii însăși, că s-ar putea să fi găsit o modalitate utilă de a trăi decent lângă oameni și printre oameni. Am mai mărturisit în repetate rânduri că nu știu să iert. Adevărat. Nu știu. În dimineaţa asta, printre gânduri încrucișate, știu ce pot face însă.
Pot să mulţumesc. Mulţumesc fiecărei persoane din viaţa mea pentru ajutor, pentru momentele frumoase. În orice relaţie există momente frumoase. Cele urâte, acelea care dezamăgesc, care provoacă durere devin mai ușor de gestionat după ce ai mulţumit pentru cele frumoase. În această stare se poate instala doliul și melancolia. Îţi porţi durerea în lume, de ce să o ascunzi, dar e doliu, e pierdere, e extincţie. De aici, iar nu mai știu cum trebuie procedat.
Sunt foarte curioasă de mine când o să recitesc acest text, acum îmi ard obrajii, tâmplele, ochii in cap.
Duminică
O duminică liniștită urez cititorilor acestui blog. Știu că urmează, din lipsă de activități, o întâlnire cu eul, iar de eu nu poți să fugi. Nu reprezintă un pericol. Totuși, nu stați în propria voastră cale.
Celălalt tărâm din România
În basme, natura cunoaște atingerea unui designer. Poate acești designeri poartă numele de elfi, în unele culturi, scandinavă, germană, știu sigur că aceste ființe supranaturale lucrează cu apa, focul și vântul.
Ieri, mi-am propus să o duc pe Mara mea în basme.
Am plecat dimineața, după un mic dejun festin aș putea zice, spre Caransebeș. După Caransebeș, între Obreja și Glimboca sau chiar la Băuțar, există un tărâm de basme. Intenția mea a stat într-o activitate de jumătate de zi în natură, iar la prânz să lenevim undeva cu un castron fierbite de supă în față și obligatoriu ceva desert.
Intenția nu s-a potrivit cu întâmplarea.
Locul acesta de basm mi-a revenit dintr-un articol de pe internet. Știți acele articole care vă fac cunoscut de la început că aveți în față un ciot. Nu întreb. Cine stă pe internet, a dat peste cioturi. Eu m-am dus după unul.
Undeva între Obreja și Glimboca se alfă o veche cale ferată unde în prezent locuiesc elfii, zânele, toate ființele supranaturale binevoitoare.
Undeva e foarte vag, căci undeva se pierde între kilometri dintre Obreja și Glimboca. Totuși, în același ciot de articol, erai trimis și la Băuțar. Nimeni nu specifică că urmezi un ciot, iar eu am citit un fel de avertisment abia ieri. Oamenii care știu locația exactă nu vor să o divulge, cică există turiști cu intenții rele care vor să alunge elfii și zânele.
Revin la experiența mea de ieri, la judecata mea. După informațiile mele, am hotărât să opresc în Glimboca, locul fiind între Obreja și Glimboca. Am cerut îndrumări în Glimboca. O doamnă în marginea drumului. Mi-a zis să merg la Băuțar, ea merge la Oțelu Roșu și e în drum.
Sus, tanti, sus!
La Băuțar, o altă doamnă în marginea drumului. Nu la Băuțar, la granița cu Hunedoara. Ea merge la Bucova, e în drum.
Sus, tanti, sus!
Ne-a atras atenția asupra puterii lui Dumnezeu care ne-a scos-o în cale.
Între cele două județe nu am descoperit nimic, dar am urcat puțin pe munte și acolo, în aer rece, eu am încălzit pământul. Mara căuta curioasă în jur orice semn de praf magic.
Ne-am urcat în mașină, am întors, am mers până în sat și am tras pe dreapta. Mi-am mai încercat norocul cu încă un sătean.
Nu vă supărați, aici, undeva, pe vechea cale ferată, un tunel de copaci.
Ah! Era să uit! Doar o mică paranteză. În Oțelu Roșu am întrebat un polițist despre tunel. Bună ziua, nu vă supărați, pe vechea cale ferată, între așa și așa, un tunel de copaci, știți cumva?
Un tunel?!!!
Mare, mare i-a fost mirarea, iar eu abia m-am abținut să nu râd. Până atunci deja conștientizasem că intenția mea a devenit un caraghiozlâc.
Ultimul sătean însă mi-a dat puțină încredere, dar am început să-i suspectez pe toți de tăinuire. Eu întrebam despre tunel, el mă trimitea prima uliță la dreapta, se poate vedea ceva și de aici.
Sigur, am acceptat politicoasă, dar TUNELUL de care întreb eu, știți unde este?
Apoi da, dar e între Obreja și Glimboca. Mergeți în Glimboca, ieșiți din sat, lăsați mașina și mergeți spre calea ferată. La calea ferată, mergeți înapoi spre Glimboca.
El a zis, noi am făcut. Am parcat mașina, ne-am îndreptat spre calea ferată, am luat direcția înapoi spre Glimboca. M-am oprit după ce am mers câteva minute și am schimbat direcția indicată, am pornit spre Obreja. Și am mers, am mers până ne-am întâlnit cu un grup de oameni, căutau același tunel. Erau foarte dezamăgiți de ceea ce au găsit. Eu le-am spus și lor ceea ce știam de la un alt sătean, acesta având casă lângă calea ferată, că tunelul se află la 2 kilometri, poate chiar 3 de aici, este aproape de Obreja.
Ei nu m-au ascultat, au plecat dezamăgiți. Îmi pare rău că au renunțat, tunelul există, trebuia doar să nu renunțe, să nu fie descurajați de 2 kilometri de mers pe cale ferată. Mara a rezistat și a fost recompensată. A descoperit și a avut șansa să treacă prin tunelul zânelor și elfilor.
Așadar, cine vrea să petreacă timp în basme, există un tărâm fermecat la ieșirea din Obreja. Ieșiți din Obreja, parcați, îndrepați-vă spre calea ferată, tunelul este acolo. L-am văzut, l-am fotografiat, m-a făcut fericită, zâmbăreață, frumoasă, mulțumită de isprava mea.
Am ratat prânzul, e adevărat! Ieri am mâncat prânzul și cina la aceeași oră, dar Mara nu s-a plâns. Iar azi noapte sunt sigură că a visat foarte frumos.
Țineți minte, tărâm cu ființe magice între Obreja și Glimboca, la ieșirea din Obreja. Vă rog nu alungați zânele, nu le plac sticlele de plastic, pachetele de tigări, nici măcar chiștoacele.
Drum bun spre celălalt tărâm din România.
Buletin de știri
23 aprilie, The Winter s Tale, Royal Opera House, Covent Garden.
Textul de azi cuprinde un nou buletin de știri, dar acest buletin de știri e mult mai mult, e un vis.
Visul acesta nu reprezintă o neglijență a paznicului neatent al nopții care a permis ca un gând să devină conștient. Nu. Visul acesta și-a permis apariția din putința omului de sublimare.
Dintr-o reorientare a energiilor, din o îmblânzire a instinctelor, persoana mea a început să idealizeze un timp petrecut în marile săli de spectacole ale lumii.
În 23 aprilie ajung la Londra, iar ceea ce viața mea adună acum, îmi asigură o moarte ca a filozofului Socrate, un leac, o încununare, nu un sfârșit.
23 aprilie, The Winter s Tale sau un vis îndeplinit.
Zice Dunia
Reiau un subiect, dar mă supără ca o durere de măsea într-o zi de duminică. Iar duminica doar Urgențele se ocupă de asemenea dureri. La urgență, notez aici o impresie.
Atunci când oamenii se îndrăgostesc, eul se retrage foarte mult și crește iubirea pentru celălalt. În această sărăcire a eului plutim. După un timp, eul începe să crească la loc, iar atunci ne trezim paznicul celuilalt, nu egalul lui.
Tot mai mult în jur zăresc paznici și din păcate, cel puțin pentru mine, femeile sunt cei mai feroci paznici.
Am surprins frânturi de dialog la supermarket, am sesizat atitudini de cloșcă, am băgat de seamă priviri nimicitoare.
Ce mai joc! Un joc perdant. În lupta asta ne pierdem doar pe noi sau tot ce e frumos în noi, liniștea.
Nici un război exterior nu va distruge cât o neliniște de la interior. Stimulii aceștia de la interior au puterea unui întrerupător, sting ochii, și câți ochi de cărbune am surprins în jurul meu.
Mi-aș dori atât de mult să surprind și flăcări! Corect spus, mai multe flăcări!
Cu drag, pentru specia mea
Primesc în mail fel și fel de oferte. Prin selecție, deschid foarte puține. Deloc naturală selecția, doar rațională, citesc printre rânduri. Cele mai multe mailuri mă îmbie să particip la cursuri de dezvoltate spirituală. Recunosc, mă atrag asemenea cursuri, niciodată nu am onorat invitațiile. Principalul motiv stă în scepticism, al meu bineînțeles.
De ce sunt sceptică?
Dar de ce nu este toată lumea sceptică?
În lumea asta, mare, largă sau orice altă dimensiune apreciabilă, există câteva cărți pe care prea puțini oameni le citesc.
Există Biblia.
Există Critica rațiunii pure, Ființă și timp, Originea speciilor, Psihologia inconștientului etc.
Lista rămâne deschisă.
Ce reprezintă aceste cărți?
Aceste cărți reprezintă ani de studiu și cercetare, filogenie, evoluția omului ca specie, evoluția omului spirituală.
Prea puțini sunt aceia care se înhamă la asemenea lecturi, iar un citat din cărțile de mai sus sau din marii gânditori politici, că e Montesquieu, Hume, Hegel, Marx, Habermas nu ajută la o mai bună înțelegere, ci sprijină niște principii împrumutate de la instanțele morale ale copilăriei, părinți, educatori, profesori, la rândul lor împrumutate de la instanțele copilăriei lor, iar când încerci să cauți cu luciditate ceva, totul se nimicește.
Vedeți, experiența mea până acum mi-a demonstrat că toată lumea începe la un moment dat să caute și că doar foarte puțini dintre ei se angajează într-o muncă de cercetare, analiză și observare. Cei mai mulți preferă răspunsurile fabricate, de-a gata.
Cine oferă aceste răspunsuri de-a gata? Aceia care se înhamă să citească și să înțeleagă marile cărți ale lumii. Mâna aceea de oameni îi poate manipula pe restul.
Speakerii motivaționali să fiți siguri că au citit unele dintre aceste cărți, liderii lumii au deschis aceste cărți. Iar de acolo au început să interpreteze și să aplice în viață pentru o împlinire mai întâi personală.
De aceea avem azi zeci de religii, un lider a deschis Biblia și a interpretat-o. De aceea avem azi mii și mii de maeștri, de guru, de speakeri motivaționali.
Toți au interpretat și au aplicat. Din orice teorie poți desprinde fragmente, iar dintr-un asemenea fragment să dezvolți o teorie de viață, iar cu ajutorul unui bun PR ajungi să răspândești înțelepciunea în lume. Oamenii au nevoie de înțelepciune, mai ales una de-a gata, formulată cu atenție pentru nevoi actuale.
Cinismul de care dau dovadă și pe care-l mărturisesc nu anulează meritele nici unui guru. Absolut deloc. Nici o ființă nu a cunoscut evoluția sau iluminarea, acest cuvânt atât de uzat azi, de una singură. Cu toții avem nevoie de ajutor să ne cunoaștem sinele propriu.
Doar că, dragi oameni, atenție cui permiteți să intre în viața personală, verificați, după putințe, sfaturile pe care le primiți. Ați ajuns într-un asemenea loc dintr-o nevoie și cu un interes personal, pe guru ce l-a dus într-un asemenea loc? Doar binele semenilor lui? Binele lui personal nu?
Psihologia este o știință la îndemâna oricui, e un obiect de studiu, iar recompensa este chiar cunoașterea proprie, încercați!
Încercați să vă cunoașteți înainte să lăsați pe oricine să vă cunoască.
Cu drag, pentru specia mea!
Un cititor despre Frați pe jumătate
În luna februarie am oferit cărți de la editura Univers cititorilor acestui blog, iar acum revin impresiile.
Lavinia Alexa a trimis următoarele rânduri despre cartea Frați pe jumătate de Lars Saabye Christensen.
Iată, revin cu un mail, aşa cum am promis.
A fost o adevărată încântare să citesc cartea lui Lars Saabye Christensen – Fraţi pe jumătate. Deşi iniţial m-am speriat puţin văzând că este destul de voluminoasă (numai pentru motivul că nu aş fi avut timpul necesar să o citesc şi să-mi exprim părerea în termenul indicat), lectura a mers ca pe roate 🙂
Pe lângă faptul că este o carte în care fiorul nordic se resimte destul de puternic, orele nu sunt øre, iar denumirile de locuri greu de pronunţat mi-au gâdilat imaginaţia, paginile ei detaliază o saga familială despre cum cei care ne dau viaţă (prin prezenţa sau absenţa lor) ne modelează caracterele, ne fac mai puternici sau ne alimentează şi mult angoasele, o poveste despre doi fraţi apropiaţi şi înstrăinaţi în acelaşi timp – un Barnum mereu mic în faţa unui Fred numai furtună (deşi în limba norvegiană numele lui înseamnă pace).
Îmi cer scuze dacă nu mi-am exprimat părerea prea bine, sunt genul de om care iubeşte mai mult tăcerile şi uneori se întâmplă să gândesc mai bine decât scriu 🙂
Trebuie să spun că sunt plăcut surprinsă în ultima vreme de cărţile publicate la Ed. Univers (multe au nişte coperţi foarte sugestive), în special cele semnate de autori contemporani mai puţin cunoscuţi pe la noi. Am descoperit nişte poveşti unice şi irezistibile.
As dori să lecturez şi cartea lui Monique Proulx – Ţinutul sălbatic, dacă mai este disponibilă şi bineînţeles, se poate.
Mulţumesc mult pentru oportunitatea de a citi cartea lui Lars Saabye Christensen !
Conținutul mailului este nemodificat, cuvintele îi aparțin Laviniei.
Liliacul din acele zile
Un picior șontorog te obligă și mai mult să privești în jur când mergi. Schimb de la general la personal. Piciorul meu șontorog mă obligă să mă opresc, să-mi folosesc simțul tactil. Pipăi de parcă aș căuta să mă asigur, prin căldura pe care i-o oferă palma genunchiului, că durerea există doar pentru a-mi atrage atenția asupra unei părți din trupul meu pe care o ignor de cele mai multe ori, iar acum zvâcnetele mă persiflează pentru puterea mea de a ignora.
În această poziție ușor umilă, îmi rămaseră ochii dis de dimineață în liliac. Știți că a înflorit liliacul?
Liliacul este printre florile mele preferate. Pentru mine, liliacul a dobândit semnificații. În primul rând are puterea de a mă duce în copilărie, pe câmp, unde existau doi lilieci care ne bucurau zilele atât de repetitive, atât de plictisitoare.
În al doilea rând, liliacul îmi amintește de Mihail Sebastian, de cartea lui Accidentul și de o îndrăgostire.
Bineînțeles că liliacul, prin povestea lui Mihail Sebastian, mă trimite acum să recuperez din memorie zilele acelea. Știm cu toții care zile, fiecare a doua zi după ce ai făcut dragoste pentru prima dată.
Să rup misterul pentru aceia care nu au citit și să povestesc un fragment din carte?
Rup, rup!
Nu o să dau nume, o să mă refer la personaj, personajul masculin care se îndrăgostește de o prea frumoasă, exact, prea frumoasă femeie în momentul când o vede cum încearcă să se cațere pe un gard pentru a rupe niște liliac alb.
Azi dimineață avusei aceeași pornire de a mă cățăra pe gard să rup niște liliac, mov, nu alb. Instant îmi amintii de Mihail Sebastian și mă uitai în jur. Eu mă urc pe gard, dar nu văd nici un bărbat în apropiere care să se îndrăgostească de mine!
Cea mai mare puterea mea, singură am tras concluzia, stă în această naivitate a mea de a mă dedubla și de a râde de mine. Glumesc pe seama mea, iar apoi râd, și râd, și râd.
Mă îndepărtai de gard și de liliac cu gândul prins în mrejele îndrăgostirii. A doua zi după ce ai făcut dragoste, după ce carnea s-a prefăcut din pradă în celebrare, după ce pofta s-a potolit și a rămas doar blândețea de a săruta ușor pe frunte sau pe ochi, ce stare, ce emoție, ce fericire!
Iar apoi mă trezii cu gândul la Emil Brumaru. Ce naiba are de transformă atât de mult femeia în obiect?
Ajunsei astfel în fața calculatorului, mă pusei la scris și v-am oferit acest text.
Accidentul, Mihail Sebastian. DE CITIT.
Cum să cazi de pe bicicletă
O să urmeze un text alandala. Nu o să aibă început. Vă rog să aveți răbdare, să reconstruiți ziua mea de ieri pe care urmează s-o povestesc.
Uită-te la ei, numai începători, nu au văzut în viața lor o bicicletă! Nu știu să pedaleze în grup.
Eu am învățat să pedalez acum 20 de ani, într-un cartier mărginaș de la Severin, un cartier cu străzi late, prea puțin circulate de mașini. Acum 20 de ani, când trecea o mașină, trăgeam pe dreapta și așteptam, oricum trecea una pe oră. Pe lângă asta, bicicleta pe care am învățat eu avea frână la pedală, atât, iar viteza se regla în pantă și era măsurată de felul cum zburau pletele și cât de tare țipam. Țipam când coboram și aveam impresia că imediat o să și zbor din șa. Șa egal șiț, am învățat ieri că unele persoane zic șiț la șa. Eu zic șiț la mâțe, mâțe egal pisici.
Ieri am ieșit pentru prima dată cu bicicleta în trafic. Eu am învățat acum 20 de ani să merg pe bicicletă, iar ieri nu aveam cum să trag pe dreapta la fiecare mașină care trecea. Așa că m-am încordat. Refuz să numesc ce anume am încordat, vă invit să vă imaginați.
În primele 10 minute am luat un gard și am accidentat biciclistul de lângă mine. El putea fi numit biciclist, eu nu. Eu încă aveam tendința să opresc când auzeam o mașină, nu mai zic că am căutat să descopăr mașinile în oglinda retrovizoare, căci sunt șofer.
Ieri am ieșit pentru prima dată în trafic cu bicicleta. Acțiunea mea s-a datorat campaniei Verde pentru biciclete. Am pedalat ieri pe un traseu de 11 km. M-am achitat onorabil, dar nu am suflat o vorbă despre cât de mândră m-am simțit. Am așteptat să ajungem la final. Am ajuns fără incidente, am părăsit platforma Timco și îndreptându-ne spre Unirii, am căzut, puteți să vă imaginați un salt în aer, eu, o bicicletă, o geantă, tampoane. Am căzut totuși bine, după ce mi-am aranjat pletele, nu din cochetărie cum am primit acuzații, ci pentru că nu mai vedeam nimic în față, farmacia mi-a smuls un zâmbet.
Asta se cheamă să fii inspirat, cazi lângă farmacie, lângă spital. Vă rog frumos să faceți ca mine.
Asta a fost ziua mea de ieri, dar mai am o prelungire. Seara, după toate activitățile dinaintea somnului, m-am așezat în pat. Fata mea, după ce mi-a făcut un suc de fructe, singură a stors fructele, m-a îndemnat să beau cu cea mai blândă voce. Eu sunt mama acum, pot să fiu mama, mama? Și eu am grijă de tine acum.
Am acceptat grija, un picior fix în genunchiul meu când s-a cuibărit în mine și am adormit. M-am trezit după câteva minute. Șoc. Sistolele mi-au înnebunit. Nu mai puteam să respir, piciorul abia se mișca. M-am liniștit, am adormit și până dimineață am cărat niște sistole descreierate.
Doctorița mi-a confirmat de dimineață. Prea mult efort, o să urmeze crampele, magne B6 și calciu.
Ce fac azi? Îmi târăsc piciorul, respir greu, magne B6 și calciu.
Text alandala.
