În 18 februarie, editura Univers, printr-un instrument de exprimare a culturii, de data aceasta blogul meu, a oferit cărți cititorilor.
Azi am primit o răsplată, impresiile unui cititor despre Accesorii pentru paradis de Marie Jeannne Urech.

Să presupunem că nu am citit Vian. Pe Kafka chiar nu l-am citit, sunt de părere că mai am timp. Dar oricum, n-am prea înţeles niciodată dorinţa asta de etichetare prin asemănări.
Marie-Jeanne Urech este o povestitoare cu foarte multă imaginaţie, nu e nevoie să ştii dinainte că are o scriitură asemănătoare cu a lui Vian. Proza dumneaei stă bine pe picioarele proprii. Iar aceste picioare lasă urme de paşi întru-un univers plin de imaginaţie. La urma urmei, la ce te poţi aştepta de la o scriitoare care are permis de conducere pentru Legoland?

Construit în patru planuri separate, care se întrepătrund la un moment dat, Accesorii pentru paradis ni-l prezintă iniţial pe doctorul Aarberg, specialist în defecte de fabricaţie, o boală foarte comună şi care se răspândeşte cu mare viteză. Pacienţii nu ies niciodată din salon, pentru că tratamentul constă în faptul că sunt puşi să doarmă. Frumoasă metaforă pentru viaţa de vis pe care ne-o dorim zilnic.

Fără a fi construit ca un roman poliţist, pe tot parcursul poveştii primeşti progresiv indicii, aceste accesorii pentru marele final.

Am putea vedea primele trei părţi constituiente ale cărţii ca fiind cele trei stadii ale omului: copilărie (în prima parte, cei doi copii ai doctorului Aarberg fug de acasă, din prea mult răsfăţ crede el), adolescenţă (când ai idei năstruşnice, cum ar fi de exemplu, să construieşti o oglindă care să reflecte razele soarelui într-un oraş rămas fără lumină, dar acoperit în permanenţă de nori roz proveniţi de la o uzină chimică) şi maturitate (când începi să vezi altfel lucrurile aşezate în lume şi, probabil vrei, de exemplu, să te căsătoreşti, aşa cum îşi doreşte foarte mult domnişoara Lempereur).

Marie-Jeanne Urech jonglează foarte fin cu metafore necesare să-şi modeleze universul propriu. Alege cu bună ştiinţă să ignore realitatea urâtă, cenuşie. Deşi realitatea răzbate din pasaje precum:

Aici aerul era acoperit de jeg. Un jeg care se impregna în haine cu un miros acru de supă. Un jeg care te sufocă la fiecare sfârşit de lună, când îţi bate proprietarul la uşă. Un jeg care nu iese nici la spălat şi care ţi se lipeşte de faţă ca eticheta unui magazin cu marfă ieftină.

Sau:

– Vezi, e prea târziu. Am eşuat. Am eşuat pe pământul ăsta unde oamenii vin să-şi ascundă ruşinea. […]
– Vezi lacrimile astea, nu pătează, dar e cea mai sângeroasă rană. […]
Asta era, vasăzică, un defect de fabricaţie! Inima smulsă, membrele strivite, capul cufundat în tristeţe, totul înecat într-un borcan cu formol. Ca să conserve suferinţa. În condiţiile astea nu mai poţi să lupţi. Nimic n-avea să oprească epidemia aceea. Ea avea să se răspândească fără încetare şi să cuprindă tot oraşul.

Chiar dacă nu te implici emoţional de la început, pe parcurs îţi dai seama că ai fost sedus şi eşti intrigat de firul narativ pe care-l urmezi, pentru că de fapt începi să recunoşti tiparul unei vieţi de om, cu toate trăirile interioare şi toate nemulţumirile exteriorizate către o societate care devine din ce în ce mai dezumaniza(n)tă.

Mi-a rămas în minte pasajul în care ni se arată cum funcţiona uzina oraşului, cea care produce un gaz euforizant roz. Dacă în filmul Soylent green, majoritatea populaţiei supravieţuia într-un univers distopic – suferind de poluare, suprapopulare, resurse epuizate, sărăcie, oceane pe moarte şi un climat arid şi fierbinte din cauza efectului de seră – datorită unor raţii de mâncare procesată (acea “pastă verde”), în Accesorii pentru paradis uzina produce euforie:

“Coşurile funcţionau la putere maximă. Oraşul nu era abandonat în timpul petrecerii. O echipă travestită în piese de şah le alimenta vărsând în ele saci de praf chimic care provoca o flacără frumoasă. La bufet, tocătura fusese schimbată cu nişte gustări. Odată ajunse în stomac, acestea declanşau râsete sonore reluate în cele patru colţuri ale halei de invitaţi beţi. […] Muzica, foarte puternică, astupa ţipetele celor cărora li se tăia beregata, care erau snopiţi în bătaie sau înghesuiţi într-un ungher. Trupurile erau probabil băgate în saci şi aruncate în cazane, ca să se şteargă orice urmă a agresiunilor. Flacără mare, nor roz, ploaie de confeti. […]”

Chiar dacă fictiv, universul creat de Marie-Jeanne Urech este totuşi unul trist, în ciuda poveştilor şi personajelor intrigante. Frumos, dar trist. Un paradis pe care-l merităm, care nu e mai urât decât al altora. Care e făcut după chipul şi asemănarea noastră.

Imperfect, dar uman.

Sebastian Mihail

Sebastian, îți mulțumesc frumos pentru implicare, pentru consumul sănătos, bezmetic și liber de literatură.