Ajung să scriu cam greu despre muzee. Evit. Sau doar prelungesc o presupusă curiozitate.
Aș vrea să stârnesc o curiozitate când vine vorba despre muzee. Eu am atins un anumit punct în ceea ce privește aceste instituții. Intru în muzeu, orice muzeu, și mă opresc. Mă uit în jur și foarte ușor, dar atât de așteptată, mă cuprinde o stare de bine.
Este fix ca atunci când intru într-o benzinărie OMV, deși știu cât de plată e comparația, în orice țară aș fi, mă simt bine, mă simt în siguranță, mă simt acasă. Recunoașterea vine în întâmpinarea nevoilor mele. Într-un OMV cunosc așezarea, într-un muzeu devin eu. Devin într-adevăr, și un caracter independent ca al meu nu poate fi toată ziua eu, de aceea în muzee devin, toate măștile cad, nu mă aplec să ridic nici una, nu-mi pasă nici de fața mea care se schimonosește uneori în fața tablourilor deoarece nu înțeleg nimic.
Abandonându-mă simțurilor, zburd prin muzee și explorez, uneori pereții și candelabrele sau policandrele.
De puțin timp nici nu-mi mai pasă că nu-mi plac tablourile, că nu-mi transmit nimic, că nu înțeleg nimic. Vreau doar să simt o pânză.
La Amsterdam, la Rijksmuseum, în sala unde cunoscuta Night watch a lui Rembrandt provoca excitări nervoase, eu m-am holbat la ochii personajelor. Niște bile negre, lucioase, halucinante te fixau din perete deloc prietenește. Am întors spatele oftând, încă o capodoperă care se desprinde înainte să se prindă de suflet.
M-am îndepărtat din sala aceea plină de energii rafinate și emancipate și am pășit în căutarea lui Vermeer. L-am găsit, dar l-am admirat pe Pieter de Hooch, tablourile lui mi-au plăcut, am apreciat chiar tehnica de a surprinde dintr-un unghi mai multe spații.
La muzeul Van Gogh, te izbește foarte repede culoarea, mai ales galbenul. În clipite, creierul devine soare. Oameni zâmbitori se mută de la o pânză la alta, își sprijină uneori bărbia, își freacă obrazul.
E multă veselie la muzeul Van Gogh, o veselie care provoacă, stimulează, polarizează stările afective.
Eu mi-am luat o vedere cu minunata lui casă galbenă, mi-am achiziționat și un album pentru a-l răsfoi acasă cu Mara mea.
Și am părăsit Amsterdamul a doua zi atât de bogată, port de atunci în fiecare zi această bogăție pe mine și în mine, pe chip și pe suflet.
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
…mâța de coadă
Datorită textului de ieri, azi toată ziua mi-o petrecui la Amsterdam, de aceea o să mai trag mâța de coadă până mâine când o să povestesc despre muzeele pe care le-am vizitat.
Un fum la Amsterdam
Am părăsit Berlinul înainte să răsară soarele. Pe 1 iulie soarele se ridica pe cer, eu ridicam bagaje în tren. Mâinile mele încă îmi arată străduințele acestei excursii, aș putea scrie o poveste separat despre mâini și picioare.
La prânz, cu două trenuri schimbate, cu un timp foarte scurt de a schimba trenul, 2 minute, am ajuns la Amsterdam.
Fiind acum cu povestea la Amsterdam, mă întreb în ce direcție s-o duc, peisajele Olandei, muzeele Amsterdamului sau fumatul din coffee shop? O să mă opresc și o să construiesc azi în jurul clișeului.
Am fost la Amsterdam și am fumat iarbă. Faptul constituie una dintre cele mai mari prostii ale mele, dar sunt foarte mândră.
M-am plimbat prin oraș cu o curiozitate de provincial, căci pașii mă duceau ușor pe lângă vitrine în care fete în lenjerie ispiteau bărbații.
Oare versurile lui Baudelaire se potrivesc aici?
Căci am, ca să-i înduplec pe acești amanți blajini
Oglinzi, în care totul mult mai frumos se așterne
Adâncii mei ochi limpezi plini de lumini eterne.
Mă întreb acum dacă cineva le-a privit în ochi, ochii lor îmi par acum asemenea oglinzilor dintr-o casă unde se afla un mort, toate suprafețele lucioase sunt acoperite pentru a nu rămâne sufletul captiv și să nu bântuie. Dar plecai departe, mințile se pierdură și dintr-o amintire care urmează să fie mărturisită.
Asta s-a întâmplat, mințile mele au plecat. După 3 fumuri, într-un coffee shop cu o lumină difuză, mințile m-au părăsit puțin, iar acestui fapt îi datorez un atac de panică îngrozitor. Stăteam lăsată pe spate pe o banchetă, priveam neputincioasă în jur și retrăiam filmul Taken. Fruntea mea împodobită cu perle de sudoare a început să-i îngrijoreze pe cei din jur. La îndemnul de a mă gândi la ceva frumos, mi-am pus-o pe Mara în față ca o icoană. Și m-am mișcat. Mi-am schimbat poziția corpului și foarte ușor, mintea mea a efectuat un salt într-un râs ușor, tare, zgomotos, isteric. Toată seara am văzut 3D, m-am întrebat cât ține această stare, dacă o să-mi amintesc, aș fi vrut să scriu în momentul acela, mi-a fost ciudă că lecturile mele, Freud și Jung, nu mă ajută să-mi stăpânesc mintea, mă văitam cu fiecare persoană nouă care intra că mie nu-mi plac oamenii, și am povestit despre Star Trek, un episod din Star Trek unde personajele jucau cărți, dar era o activitate care se repeta și se repeta până au ajuns să-și dea seama. Asta am făcut și eu câteva ore, am repetat la nesfârșit tot ce am scris mai sus, 3D, cât ține, o să-mi amintesc, scris, Freud, Jung, oamenii care nu-mi plac, Star Trek.
Seara la hotel am făcut un duș, mi-am spălat dinții conștiincioasă și am adormit înainte ca obrazul meu să atingă perna.
Acesta a fost un fum la Amsterdam.
De ale Marei
Un text ușor de luni dimineață.
În ultimele zile am observat la fata mea o reluare de caractere, al meu și al tatălui ei. Firește că este vorba de genetică, o știință de care nu am habar, dar care mă fascinează.
O să povestesc totuși despre mamă, despre tată prin comportamentul ei.
Mara a fost și a rămas matinală de când era bebeluș, ora noastră de trezire este undeva între 6.30 și 7.
Ne aflăm la Severin de câteva zile iar dimineața la ora 7 Mara cere laptele. Pe lângă lapte, mai are o cerere.
Mama, lapte. Mama, plajă. Aici clar este fata mea.
Primele mele amintiri redau foarte clar plaja, Dunărea, colacul, prosopul și săpunul.
Într-o zi la prânz, Mara mânca iar mătușa ei i-a cerut ceva din farfuria ei.
Mani, dacă vrei să mănânci, să-ți comanzi. Aici clar este fata tatălui ei, căci el nu împarte mâncarea.
E fascinant să te poți privi într-un metru de om care repetă atât de firesc un fel de a fi.
Berlin, Berlin, I love Berlin
Să reluăm puțin Berlinul, dar cu alți ochi, alte simțiri. O să-l descriu puțin cu superlativul. Berlinul este superb.
Toate micile plăceri ale vieții se împlinesc în orașul acela imens. Poți merge la Filarmonică, la galerii de artă, la terase, iar această alegere ține de un turist care dispune de câteva zile, ofertele orașului par și probabil sunt numeroase.
Personal nu am avut noroc de Filarmonică, fiind în deplasare la Madrid, dar am mers la Alte Nationalgalerie și ne-am desfătat la terase.
La Alte Nationalgalerie am descoperit un nou pictor, Adolph Menzel. Într-un mod deosebit m-a atras o pânză a lui cu un cap de cal. Am rămas în fața pânzei mult timp, i-am dedicat timp permițând asaltul emoțiilor.
Primeam ceva de la pânza de pe simeze, dar greu îmi interpretez și acum sentimentele. Am luat cu mine expresia ochilor acelui cal, urechile și culoarea, maroul acela al castanei coapte.
Așezate la o terasă, un murmur mai aducea uneori în discuție pânza aceea cu calul, nu m-am desprins de ea în excursie și nici după ce m-am întors acasă. Mi s-a întâmplat să privesc fotografia cu tabloul zâmbind și străduindu-mă să-mi înțeleg atracția. Nu am înțeles-o, dar mă bucur să simt, căci important este ce simți, nu ce înțelegi.
Tot pe terase, privind oamenii, una dintre cele mai mari plăceri ale mele, am constatat relaxarea celor din jur. Relaxarea, după mine, constituie un argument pentru cunoașterea de sine.
Unul dintre izvoarele cunoașterii de sine stă și în relaxare. A sta încordat duce la o secare a energiilor și la o îndepărtare de tot ce înseamnă uman. Oamenii se blochează în împrejurări, situații și cuvinte care le-au modelat caracterul. În viață, împrejurările diferă, la fel și impactul, de aceea cea mai importantă lecție a omului devine detașarea. Detașarea oferă curaj și putere de a te cunoaște, de a te accepta și de a-i accepta pe ceilalți. Plimbându-mă prin Berlin, și prin toate celelalte orașe ale acestei excursii, am prilejuit o meditație despre relaxarea oamenilor la modul general, iar acest general lipsește poporului român cu desăvârșire. Nu pot face nimic pentru a schimba generalul, dar am puterea de a mă mișca în propriul individual cu o minte și un suflet disponibile pentru schimbare, și orice schimbare începe cu tine.
Din acestă convingere, m-am așezat și mai bine în mine și încerc să mă relaxez. Mă ajută și retrăirea zilelor petrecute la Berlin.
Berlin, Berlin, I love Berlin.
Berlin
Berlin. Am fugit ieri de el, aș fugi și azi, dar totuși o să scriu. Excursia aceasta a avut o temă sau mai bine zis o intenție, o socoteală veche a mea de a lua bine aminte de ororile istoriei pentru a putea la rândul meu să povestesc celor care vin după mine.
La Berlin, urmărind gândul înapoi, acela cu Auschwizul, am mers să vizităm Muzeul evreilor și Zidul Berlinului.
La muzeu am descoperit însă și un alt aspect, un fel de viață a evreilor departe de nenorocirile lagărelor. Fotografii, scrisori, obiecte ale unor oameni, familii la masă, familii așezate pentru fotografie, prieteni la plimbare.
Am descoperit, tot în muzeu, și nu știu dacă în școală îmi revenise această informație, că majoritatea evreilor erau și probabil continuă să fie niște persoane foarte educate. Educația oferă și distincție, iar distincția devine păcat sau chiar insultă pentru omul frustrat. Hitler a fost un frustrat. Eu fac această afirmație, și sunt convinsă că traumele lui din copilărie aduc niște răspunsuri, dar niciodată nu aș vrea să-l înțeleg pe Hitler.
Mi-am amintit și de teoria lui Nae Ionescu, teorie explicată în prefața cărții lui Mihail Sebastian, De două mii de ani.
O comunitate mică se face direct responsabilă de furia comunităților mari prin misterul pe care-l construiesc în jurul lor. Nu permiți să fi cunoscut, atunci lași liber interpretărilor, iar oamenii simt nesiguranța ca o amenințate asupra vieții.
Am mai descoperit ceva în această excursie, din lecturile mele, bineînțeles. Nu este deloc bine sau deloc ușor de controlat instinctul omului de supraviețuire. Oamenii de azi încă trăiesc după el, deși uneori îl numim stres.
Revenind acum de pe câmpii de teorii și impresii subiective, mă așez la zidul Berlinului. Am privit fotografii cu Hitler, cu tineri care ardeau cărți, cu parade.
M-am hlizit la poza lui Hitler, mormăind despre mustăcioara lui și frumusețea lui salaică ( Salai, tânăr foarte frumos, protejat a lui Leonardo da Vinci).
Doar că ironia mea e fără rost. Și dacă o pricepi, tot lipsită de amuzament este.
Am plecat de la zid în pas grăbit, grăbit de ploaie, grăbit de autobuzul a cărei stație nu o cunoșteam. După zid am pus punct atrocităților. De a doua zi am început cu galeriile de artă.
De la galeriile de artă povestea începe să se schimbe, de mâine se schimbă și tonul acesta șoptit ca în prezența unei urne.
Cu trenul prin Europa
Următorul oraș al excursiei a fost Berlin, dar azi refuz să scriu despre Berlin. Nu am stare. Berlinul a continuat cumva Cracovia și momentan îmi cade greu încă un text despre naziști.
Azi o să ne plimbăm cu trenul.
Încep cu a specifica și formula scurt, trenul este mijlocul meu de transport preferat. Preferinței, simțurile mele i-au adăugat unele semnificații mistice. A merge cu trenul a devenit pentru mine o experiență. Trenul mijlocește o întâlnire cu mine. De la a privi pe geam, de la a sporovăi cu călători între două destinații, urmează o trecere firească, dar imperceptibilă spre sine. În momentul când mă pun în ramă, adică păstrez o singură poziție, cu ochii pe geam, știu că am plecat. Uneori chiar am senzația că am puterea de a mă privi din afară. Nu am această putere, firește.
Totuși, senzații puternice mă copleșesc, iar mintea mea începe și ea o călătorie separat de trup. În excursia asta am scormonit mult în memorie. Am reușit să aduc aduc la suprafață și să notez pe hârtie chiar bucăți de viață ale unor momente pline de rușine, neputință, respingere, umilință. Toate acele momente pe care omul preferă să le uite, dar psihologia spune că e bine să le scoți la suprafață, căci prezența lor în conștiință înlesnește vindecarea.
Nu contrazic această știință, și eu am observat cerul de după furtună, limpede, clar, luminos. De câte ori am vorbit despre un moment neplăcut, m-au părăsit emoțiile și am rămas stăpână pe simțuri și intelect. Când refuz să vorbesc, și fac asta, mă încăpățânez să păstrez în mine nemulțumiri, fac loc pentru încă un stăpân, iar stăpânul ăsta pe care nu-l recunosc îmi micșorează lumea și iluzia libertății. Iar la iluzia libertății nu aș renunța niciodată.
Când port doi stăpâni în mine, orice sentiment îmi revine exagerat. Reacțiile se amplifică și greu le pot explica, de aceea știu și eu că e bine să aduci tot în conștiință. În excursia aceasta, i-am permis trenului să aducă multe la suprafață și am vorbit cu prietena mea.
Între defulări și discuții ușoare, am privit mult pe geam. Bucata aceea de geam ne-a permis o participare la viața unor oameni. Am aruncat un ochi în grădini, în case, în hambare. Am luat cu noi, pe retină și în simțuri, bucăți de viață, o vază, o levănțică, un scaun de copil, o perdea de la geam, o bicicletă rezemată de casă, un trandafir agățător.
Multă lume m-a întrebat cum am rezistat pe tren atâta vreme. De cele mai multe ori ridic din umeri și mă uit în direcția opusă. Cum să pun într-o frază, tot ce am scris despre tren? Nu pot, nu am talent să creez metafore, nu pot să înșir personificări, nu am răbdare să mă fac înțeleasă, deși am sesizat un nou ton în discuțiile mele. Când vorbesc, de fapt atunci când povestesc ceva, nu mai sunt atentă la ochii care mă privesc, ci las vorbele să iasă ușor, le permit să conțină amprenta sufletului meu fără teama de a mă face de râs. Teama asta m-a ținut prea mult timp pe loc, evoluția unui om poate să stea în această frică de ridicol. Ce e rău în a fi ridicol?
Am citit într-un muzeu din Brugge, la o expoziție Salvador Dali că ceea ce lumea nu are niciodată suficient este extravaganță. Oamenii sunt atât de ocupați să fie normali, să se asemene, încât se îndepărtează prea mult de ei, de esența cu care vin ei pe lume, de esența lumii chiar.
Cam așa a fost pe tren, multe gânduri, multe meditații și asta pentru că pot să privesc, să citesc, să fiu eu, exclusiv eu.
Contrapunct, prezența simultană a femininului și masculinului
Să ne amuzăm puțin, căci este duminică, plus că blogului îi prinde bine o îndepărtare de la Auschwitz.
Am început pe tren romanul Punct contrapunct al lui Aldous Huxley și după 100 de pagini am citit acest dialog delicios.
Deliciul este apreciat din postura mea masculină pe care aleg s-o port în lume uneori. Și vreau chiar să-i dedic acest dialog frumoasei mele prietene, Andra.
Așadar…
...întorcându-se spre soțul ei, îi apucă mâna și se strânse drăgăstoasă lângă el.
– Ții minte acele seri? întrebă ea. În grădina de la Gattenden? Ții minte, Phil?
…
– Care seri? întrebă el.
…
– De ce nu mă mai iubești? îl întrebă ea.
…
– Elinor, ce te-a apucat să vorbești așa?
– Pun o simplă întrebare, continuă el, cu dorința să aflu ce vrei să spui. Iar tu îmi răspunzi, plângându-te, că nu te mai iubesc. Nu reușesc să văd legătura logică.
– Știi foarte bine despre ce vorbeam, răspunse Elinor. Și pe deasupra, e adevărat, nu mă mai iubești.
– Te iubesc, ce să-i fac, spuse Philip, și argumentând (deși știa că inutil), în domeniul dialecticii, își continuă ca un Socrate în miniatură contrainterogatoriul. Vreau să știu neapărat cum am ajuns aici de la discuția inițială. Începusem cu serile și acum…
– Oh, știu că te ferești… Crede-mă, Phil, nu-i mai generos să eviți întrebarea, din contră, e mai crud.
– Dar nu evit întrebarea! replică el. De ce aș face-o dacă te iubesc.
– Da, dar cum? Cum mă iubești? Nu așa ca la început. Sau poate ai uitat.
– Fetița mea dragă, protestă Philip, fii mai exactă. Ai spus doar acele seri și ai pretenția să ghicesc despre care seri e vorba.
– Firește că am, spuse Elinor. Ar fi trebuit să știi. Ar fi trebuit să știi, dacă te-ar mai interesa. De asta mă plâng. Crezi că pot uita acele seri?
– Le-ai uitat complet, adăuga ea pe un ton de reproș.
– Nici vorbă, mi le amintesc, spuse Philip nerăbdător. Atât doar, că nu-mi poți ajusta memoria instantaneu. În momentul când m-ai întrebat, s-a întâmplat să mă gândesc la altceva, asta-i tot.
Elinor suspină:
– Aș vrea să mă pot gândi și eu la altceva, spuse ea. Asta-i nenorocirea, n-am alte gânduri. De ce trebuie să te iubesc atât de mult? De ce? Nu-i drept.
Punct.
Punct cu lectura, nu partea din titlu a romanului. Acum revenim cu câteva rânduri ale mele.
Am râs când am citit și am și împărtășit imediat cu prietena mea Andra acest fragment. M-a întrebat zâmbind ștrengar, bătând din gene de ce îi citesc tocmai ei.
Eu am ridicat din umeri și i-am răspuns cu un așa, parcă.
Dar ce strașnic dialog dintre partea feminină și partea masculină. Nu mă exclud total din partea feminină, dar nu pot să nu adaug, e vina bărbaților că noi nu avem și alte gânduri?
