Recent Posts by Dunia

Rimbaud: Primăvara mi-a adus groaznicul râs al idiotului

V-ați întrebat vreodată de ce vă iubesc unele persoane? Eu m-am întrebat de câteva ori. Ultima dată mi-am adresat întrebarea ieri la duș. Cu gândul la Mircea Eliade, camera Sambo, o scenă cu un sărut din romanul Noaptea de Sânziene, am presupus că am un răspuns. Știu de ce mă iubesc unele persoane. Literatura îți fabrică păreri, convingeri, sentimente, un stil de viață. Tot ce m-a marcat din cărțile lecturate am transpus pe mine. Așa mi-a intrat în cap că oricine mă sărută nu mă mai poate uita niciodată.

Răspunsul lipsește. Încă nu știu să răspund. De ce ne iubesc unele persoane? De ce mă iubesc unele persoane? Cu siguranță nu datorez iubirea felului în care sărut. Mă iubesc și unele femei. Pe ele nu le-am sărutat.

De două zile mă trezește un afurisit de cocoș. S-a hotărât tata să repopuleze curtea cu lighioane. De pe la șase dimineața își începe afurisitul simfonia. Nu mai tace câteva ore. În verile adolescenței, mă trezeam și băgam mâna sub pat. Scoteam de acolo o carte. Îmi amintesc de Conjurații, de povestea de iubire din. O altă părere fabricată din cărți. Iubirea trece dincolo de moarte. Gura unui bărbat îndrăgostit a rostit numele iubitei după ce capul i-a fost retezat de călău. În timp ce se rostogolea, numele ei s-a auzit.

Lângă pat se află în prezent Rimbaud. Răsfoiesc uneori cărți de poezie. Într-o seară am revenit acasă, iar în dreptul cimitirului mi-a trecut prin față o pisică neagră. Fără grabă, s-a oprit în drum, m-am privit, apoi s-a hotărât totuși să elibereze drumul. Se potrivește pisica neagră cu poezia lui Rimbaud. Mi l-am imaginat pentru o secundă pe negustorul Rimbaud în Africa. Un Rimbaud negustor de cafea și arme, un Rimbaud bolnav care nu a mai scris nimic de la vârsta de 20 de ani.

Anul acesta am vagabondat mult în imaginar. M-am plimbat prin județul Mehedinți. Am fost o prezență pe drumurile județene și comunale. Din martie, trăiesc anotimpurile în infern. Primăvara mi-a adus groaznicul râs al idiotului. Scrie Rimbaud. Și mai scrie:

Cândva, de-mi amintesc eu bine, viața îmi era un ospăț în care se deschideau toate inimile și curgeau toate visurile.
Într-o seară, mi-am pus pe genunchi Frumusețea. – Și mi-a părut că-i amară. – Și am înjurat-o.

Poate de asta mă iubesc unele persoane. Că n-am mintea epuizată de înfofolirea copilului, de murături și se cuvine, de plângeri și sprâncene tatuate. Poate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Adolescenții fac sex indiferent de atitudinea părinților. Să-i învățăm respectul

Corpul Marei a început să se transforme. Devine în fiecare zi o mică femeie. Ieri i-am mângâiat puful de la axilă. Cu degetul atins de mătasea părului fin, am simțit că mi s-a făcut frig. Vine adolescența în galop. Recunosc, adolescența îmi inspiră teamă.

Fără frică și fără rușine am discutat cu Mara despre cum se nasc copiii, despre moarte, despre despărțirea dintre mine și tatăl ei, despre actul sexual. Am urmărit-o de-a lungul anilor. Orice întrebare a avut, i-am răspuns. Cum? Adaptat după nivelul ei de înțelegere și mereu sprijinită de un atlas al corpului uman. Mereu i-am satisfăcut curiozitățile. Mereu o s-o fac. Pentru a pricepe actul sexual, Mara a avut nevoie de un an întreg. Orice explicație îi dădeam, un rest rămânea. Acel rest de curiozitate mi-a chinuit puțin mințile. O mamă are limitele ei când vine vorba despre șuetele din curtea școlii. În curtea școalii, Mara a disecat acest subiect cu câteva colege. Până într-o zi, într-o descurajare deprimantă, i-am cerut eu ei să mă ajute. Ce nu este clar, Mara? Mama, dar am înțeles. Bărbatul, femeia, organele genitale, reproducerea. Dar? Dar de ce își dau, mama, tricoul jos? Ce rol are în aducerea pe lume a copiilor?

După ce vă opriți din râs, vă permiteți în fața ecranului. Eu nu mi-am permis să râd în fața Marei. Am stat pe gânduri. I-am cerut permisiunea. După câteva minute de reflecție, am întrebat-o: Mara, câți copii sunteți în clasă? Să zicem 20. Și când un profesor vă cere să pictați o floare, toți o desenați la fel? Nu, mama! Exact! La fel este și cu actul sexual, unii își dau tricoul jos, alții nu. Depinde de fiecare. Exemplul cu floarea ne-a ușurat viața și a potolit curiozitatea.

Dar ce mă fac cu adolescența? Cum o să-i explic că prietenele sunt răutăcioase și or să-i accentueze defectele fizice? Din arhiva personală. Dar ce sâni mici ai! Pantalonii ăștia nu te avantajează, ți se vede paranteza. Ai niște unghii pocite. Cum o să-i explic că băieții or să-i ceară dovezi de iubire patetice. Dacă mă iubești, o să faci dragoste cu mine. Nu e nevoie de prezervativ, știu eu când să mă retrag. De fapt nu explicațiile mă pun în dificultate. Cumva o s-o scot la capăt. Mă înspăimântă credibilitatea mea în fața ei. Cum să rămân credibilă, ca mamă, în fața unei adolescente răvășite de hormoni cu un sistem limbic ușuratic?

O să vorbesc firesc cu ea. Nu o să mă opresc. Nu o să ocolesc subiectele legate de sex. Adolescenții fac sex indiferent de atitudinea părinților. Nu există o vârstă potrivită, dar un comportament da. Pentru purtare, mama și tata sunt responsabili. Ca mamă, nu mă aștept ca fiica mea adolescentă să nu facă sex, dar pretind să se respecte. Respectul față de corp și de minte ține de educație.

Uneori mă pun cu Mara în oglindă. O întreb ce îi place. O întreb ce nu-i place. Apoi completez. Ce nu-ți place, Mara, o să te învăț să accepți și să iubești. Cum am făcut eu cu picioarele. Nu sunt mândră de ele, dar le iubesc monstruos.

Vorbiți despre orice cu copiii. E dreptul lor, e responsabilitatea noastră.

Foto: Bogdan Mosorescu

Unii dintre adulți mai dau socoteală copilului sărac din interior

Creștem. Că vrem, că nu vrem, devenim oameni mari. În copilărie vrem. Copiii fabrică vise despre maturitate. După 20 de ani, cu un cortex frontal disciplinat, reușim să inhibăm sistemul limbic. Sistemul limbic e responsabil de spumoasele emoții. Cu toate astea, unii dintre adulți mai dau socoteală copilului sărac din interior. Eu mai dau din când în când socoteală.

Copilul sărac din noi vorbește despre lipsurile copilăriei. Nu mi-a lipsit mâncarea. Am avut acoperiș deasupra capului. Părinții m-au trimis la școală și mi-au cumpărat haine. Mi-au lipsit mofturile. E o întrebare care la mine funcționează ca un declanșator. Aveai nevoie de? După ce am primit carnetul cu alocația, am început să cumpăr fără asistența mamei. Cu orice veneam acasă, o auzeam pe mama: Aveai nevoie de? Aveai nevoie de un minuscul top să ieși la terasa Marinaru? Aveai nevoie de sandalele astea? Aveai nevoie de încă o pereche de blugi? Orice moft constituia o iresponsabilitate.

Ca reacție întârziată la atitudinea mamei, după ce m-am angajat în primul an după terminarea facultații, din primul salariu mi-am cumpărat o geantă. Tot salariul s-a dus pe o geantă neagră. De fapt mulți ani după terminarea facultății m-am supus satisfacerii mofturilor copilului sărac. Dar nici mama nu a renunțat. A continuat. Aveai nevoie de? Da, și da, și da!

M-am potolit. Mi-am reglat conflictele. Copilul sărac din mine și-a schimbat felul de a fi. Fix ca-n Metamorfoza lui Kafka. Într-o bună dimineața copilul nu a mai cerut. Adultul s-a oprit din a onora capriciile și a căutat să fie individual.

Dintr-un fel de a fi specific, mi-am comandat la fabuloasa Diana Bobar un corset negru pe care să-l port în orice moment din zi sau din noapte cu blugi. Cu Diana am traversat perioade vestimentare. Am încercat. Am căutat. M-am descoperit în rochiile negre creion, în sacouri bărbătești și în prinderea țeapănă și voluptuoasă a corsetului. Mi-a croit corsetul. După chip și asemănare, vă spun. La interior îmi atinge ușor pielea un material delicat. La exterior un material cu aspect bățos îmi completează ținuta.

Am ieșit cu Mosorescu noaptea târziu să facem câteva cadre cu corsetul. O să public o fotografie cu mine într-un corset negru bezmetic. La interior port un copil fericit și împăcat.

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre jigniri. Categorii de nesimțire

Dacă tot am deschis cutia Pandorei. Pandora a fost o femeie extrem de curioasă. A ridicat capacul și toate relele au țâșnit din. A rămas speranța. Am discutat în ultimele două articole despre jigniri.

În familia mea s-a jignit. E corect timpul trecut. Am încetat să ne jignim, dar fiecare trăiește separat. Crescând în compania cuvintelor urâte, le-am preluat ca un stil normal de viață. Soră mea și cu mine ne certam, ne băteam, ne porcăiam. În urma noastră, mamanu ne bătea obrazul. M-ați auzit pe mine și pe frații mei să ne jignim?! Nu e frumos. Voi sunteți surori și bla și ect.

În ani, prea mulți, mărturisesc, am învățat că pot să critic fără să folosesc cuvinte urâte. Am creat categorii pentru nesimțire. Într-adevăr am renunțat la utilizarea invectivelor la nervi. Nu am renunțat la a numi pe cineva nesimțit dacă are un comportament lipsit de bună creștere. Pentru adulții din viața mea, folosesc cuvântul obraznic. Părinții și bunicii populează această categorie. Pentru copiii din viața mea, folosesc lipsa de educație. Când Mara o ia razna, atunci o anunț că e lipsită de educație. Prietenilor și cunoștințelor de vârsta mea le-am păstrat cuvântul nesimțit. Pentru ei îl folosesc fără să mă simt nepoliticoasă. Nu accept să ignor sau să trec cu vederea nesimțirea. O anunț de fiecare dată.

Când crești într-un mediu în care prisosesc insultele, greu renunți să-ți exprimi sentimentele, în special furia și durerea, fără să te sprijini pe atac. Atacul ești chiar tu. La momentul desprinderii, nu primești ajutor. Eu nu am primit ajutor. Cum să nu mai jignești? Asta ești tu! Ți se spune cine ești din pruncie. Părinții o fac. Profesorii continuă. Prietenii fixează. Eu sunt cine vreau să fiu.

Am vrut să fiu o persoană mai calmă. Să spun întotdeauna ce gândesc, dar cu atenție la formulare. În prezent jignesc politicos. Fără cuvinte urâte, mereu ajunge la persoana cu care formez o prezență conflictuală, punctul meu de vedere. Am un punct de vedere. Am avut. Îl susțin cu pasiune.

Acționez suprarealist. Am un creier și țin să-l folosesc.

Dacă aveți altă părere, simțiți-vă liberi în comentarii.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dunia, cățeaua de pază a internetului

Recent am fost numită cățeaua de pază a internetului. Un domn mi-a dedicat un articol. Fomeia Dunia, zice el, nu agreează jignirile. Exact! Nu le văd cu ochi bun. Poți să critici munca unei persoane. Poți să critici o persoană. Poți fără să înjosești. În online, din cauza lipsei unei pedepse care să întemeieze o conduită corectă, prea mulți devin agresivi verbal.

Domnul a subliniat că vorbele urâte nu ar trebui să ne afecteze. Vorbele urâte afectează. E un fapt cunoscut. Detașarea ajută. Simțul umorului ajută. Educația ajută. Emoțiile ne dau peste cap. Nici o persoană nu rămâne indiferentă în urma unei umilințe publice.

Nu o să continui pe subiect. O las pe altă dată. Pentru că m-a amuzat eticheta de cățea a internetului, i-am lăsat domnului un comentariu în care am adăugat defecte după cățea. Sunt cățeaua cu defecte a internetului. Și mi-am amintit de un moment din Friends.
Dialog între Rachel și sora sa:

– So, what do you think?
– Well, I don`t like it.
– Really?
– It`s kind of slutty.
– It`s yours.
– Yeah, well, I`m… I`m a slut.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zoso, Bisisica lui Niculae Moromete și curvele

Îmi lipsește formularea de început. E importantă. De aceea stau uneori zeci de minute până scriu prima propoziție. Nu sunt sigură nici de acuratețea amintirii. Să fie ultima conferință, să fie printre ultimele conferințe la care am participat înainte de pandemie. Ultima sau nu, s-a discutat despre transformarea platformei facebook în publicație.

M-aș bucura. În felul acesta, publicația ar da socoteală pentru utilizatori. Pe facebook suntem cu toții niște oi fără cioban. Nu e nimeni care să te păzească sau să te lovească când depășești limita bunului simț. Citesc și încerc să nu mă mir. Nenumărate persoane jignesc fără nici o teamă că acest lucru ar avea consecințe. Minți! Ești o curvă! Maimuță fără creier! Rapandulo! Etc!

Eu am avut capre. Orice turmă are o capră care conduce. A mea a fost Gica, un fel de Bisisica lui Niculae Moromete. M-a alergat până la epuizare. M-a enervat până la lacrimi. Gica călăuzea turma de obicei în toate locurile interzise: în viile oamenilor, în lanurile de grâu, pe pășuni păstrate pentru cosit. Restul caprelor o urmau, iar ea le justifica tertipurile.

În mediul online, putem s-o înlocuim pe Bisisica cu Zoso. Zoso scrie despre un subiect înfocat. Zilele astea nici un subiect nu e mai înfocat ca influențării. Am urmărit câteva articole provocatoare despre influențări. Zoso are rol de acuzator. Face evidente atitudinile false. Nimic monstruos până aici, dar urmează comentariile legitimate de părerile lui exprimate. Curve! Maimuțe fără creier! Rapandule!

Turma, fără cioban, fără câine, fără par, eliberează furiile pentru că nu există nici o pedeapsă. Facebook nu ia măsuri împotriva utilizatorilor nepoliticoși, primitivi și agresivi verbali. De aceea mi-ar plăcea ca facebook să devină publicație.

Curvo! De acord, sunt curvă, dar verbalizarea publică înseamnă calomnie. Discreditarea reputației cuiva se pedepsește. Ajung din nou la cărțile mele. Când o persoană se știe protejată, când pedeapsa nu pândește după colț, renunță la stăpânirea de sine. Ca în povestea unui cunoscut care m-a dezgustat în facultate. L-am lovit și eu pe. De ce ai făcut asta? Era oricum jos, îl bătuseră băieții de la bloc. Am dat și eu.

Asta e specia noastră. De aceea susțin educația. Educația e singura noastră salvare.

Foto: Bogdan Mosorescu

O gospodină ratată, dar cu un miros incredibil la lenjerie. Pliculețe parfumate de la dm

Am un dulap în dormitor. Într-o zi l-am demontat. I-am șters fiecare bucată de lemn cu diluant. Dacă vă întrebați ce m-a apucat. Mi se părea că miroase. Ajungea uneori la mine o putoare insuportabilă. Sunt sensibilă la mirosuri. Pielea mi-e la fel de sensibilă. De orice mă ating, oricât de ușor, pielea mea reacționează. Mereu am undeva o bucată de piele colorată.

Nasul și pielea îmi dictează de multe ori dispoziția. După ce am asamblat la loc dulapul, am decis să-l schimb. Am trimis măsurători. Vreau un dulap dintr-un perete în altul și din pardoseală până în tavan. Aștept oferta. O s-o primesc când trimit și niște numere. O să trimit.

De câte ori am invitați la mine acasă, pun așternuturi curate. M-am săturat să mă scuz pentru miros. E curată lenjeria, dar nu e recent spălată. Ca să mă asigur de prospețime și parfum, spăl lenjeria, o usuc și o întind pe pat. Lenjeria din dulap, de la miros, te trimite cu gândul la ceva învechit. Am căutat soluții pentru. Până înlocuiesc dulapul, l-am șters bine și am adaugat în lenjerie niște pliculețe parfumate descoperite la drogheria dm. Când deschid acum ușile de la dulap, mereu râd. Parcă interpretez una din reclamele cu detergent de la televizor. Flori sar din dulapul cu lenjerie și mă transportă la munte sau la malul mării.

Pliculețele rezistă săptămâni. Nasul meu nu a mai simțit nimic neplăcut. Îmi pun capul pe pernă și caut să inspir. Habar n-am dacă sunt singura care se confruntă cu o așa problemă de gospodărie. Scopul meu nu a fost niciodată să excelez ca femeie pricepută în treburile casei. Patriarhatul m-a lecuit de această ocupație. Prefer să citesc și să scriu, dar prefer și o casă curată și ordonată. Vreau, nu vreau, mă intersectez cu un fel de a fi gospodină. Nu mă deranjează atâta timp cât mă recunosc o gospodină ratată, dar cu un miros incredibil la lenjerie.

Îl aștept pe Mosorescu la finalul săptămânii. Ar putea el să revină cu câteva cuvinte despre cum anume miroase lenjeria verișoarei lui preferate. Nu-mi fac speranțe. Fuge de scris la fel ca mine de matematică. Să mai râdem puțin. Insist.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pensionarii români au o anumită gândire și un anumit comportament. Viața le-a trecut. Așteaptă să moară.

Locuiesc la bloc. Am un apartament comunist renovat după chip și asemănare. L-am umplut de cărți. L-am ferchezuit cu o hartă imensă. L-am făcut mai subtil cu o sculptură. Arăt cum pot spre ce aspir.
Lucrez de acasă. Scriu pe un blog de 14 ani. Scriu dintr-un apartament de cinci ani. Inevitabil, vecinii s-au strecurat în universul meu. Un vecin vizionează filme porno dimineața, iar partea sonoră ajunge și la mine. O vecină mă exasperează cu o antipatie provocatoare. Mereu îmi bate la ușă când repar ceva prin casă. Un alt vecin mă pândește când ajung acasă. Vecina, vecina, ce faceți? Am văzut că aveți cărți. Pot să împrumut? De la prima cerere până la ultima, am dezvoltat un sistem. Vecinul bate la ușă. Îi deschid. Îl poftesc înăuntru. Îl las să se plimbe la rafuri. Îi recomand. Nu am vrut. A insistat. A cerut ceva ce citesc eu. Așa a lecturat Freud, Jung, Lucian Boia. A cerut ceva povești de dragoste. Așa a lecturat Pacientul englez, Animal pe moarte. A cerut autori români. Așa a lecturat Daniel Vighi, T.O. Bobe. Cărțile apăreau într-o zi pe dulapul de la intrare.

În prezent stau două cărți pe dulapul de la intrare. Nu le-am pus la loc în bibliotecă. O să le mai las acolo o vreme. Mamanu mi-a comunicat acum câteva zile că vecinul-cititor a murit. Primul gând a fost la cărți. Oare ce titluri au rămas la el? Apoi am zâmbit trist. Am rămas cu vecinul cu filmele porno și cu vecina cu spiritul obtuz. Vine toamna. O să ies în frig și ploaie ca s-o duc pe Mara la școală. La revenire, vecinul nu o să mai aștepte pașii mei ficși ca să-mi ceară cărți.

Nu cunosc detalii despre viața vecinului. Un domn bătrân cu un păr complet alb, dar cu o inimă zdrobită de dragoste în tinerețe. M-a prins cu cana de ceai în mână într-o dimineață. Gestul acesta a însemnat pentru el că mă poate reține. Mi-a povestit despre ce a citit, ce impact a avut asupra lui. Exclama uneori: Freud ăsta! Înțeleg de ce îți place, vecina! Animal pe moarte mi l-a pus în mână. Am iubit și eu așa în tinerețea mea. Nu-mi amintesc dacă am încercat să leg un dialog.

Iar acum nu mai este. La nivel personal, purtarea vecinului m-a făcut să mă simt specială. Am împrumutat cărți unui pensionar român. Pensionarii români au o anumită gândire și un anumit comportament. Viața le-a trecut. Așteaptă să moară. Presupun că și vecinul a așteptat, dar cu o minte deschisă poveștilor.

Pentru că împărtășim iubirea de povești, o să-l așez în stele. Când le privesc, o să-mi râdă de acolo împreună cu Feli, Micul prinț orfan operat pe inimă. Probabil fiecare dintre noi adunăm pe parcursul vieții câteva stele rătăcitoare, dar pătrunzătoare.

Foto: Bogdan Mosorescu

5 episoade despre conviețuirea în cuplu

Vorbeam zilele trecute cu o prietenă. Îmi e o foarte bună prietenă. O să se prindă imediat că despre ea este vorba. Ani de zile am primit telefoane de la ea având o reprezentare de Sherlock. Despre cine ai scris acolo? La cine te-ai referit? Despre. La. Pune întrebări. Are răspunsuri.

Am vorbit cu ea câteva minute. Ar fi închis telefonul imediat, dar am insistat să mai adaug ceva. Totul ține de atitudinea adoptată față de o situație sau alta. Starea generală a mea și a apropiaților am mărturisit-o. Suntem cu fundul în sus. A urmat la mine un scurt drum la Arad. Pe drum, la fel ca atunci când spăl vasele sau trebăluiesc prin casă, încep să fac asocieri.

Am multe idei când vine vorba despre conviețuirea în cuplu. Am observat atâția ani. Am ascultat. Pentru mine despărțirea rămâne o opțiune. Am realizat în timp că pentru unele cupluri despărțirea nu este o opțiune. În loc să judec, să-mi dau ochii peste cap, să-i desconsider, am început să mă joc. Mi-am probat îndemânarea de a crea scenarii pentru el și ea. În toate scenariile el și ea doresc să rămână împreună fericiți. Am alungat realitatea cunoscută de mine. Mulți stau împreună, dar sunt nefericiți.

Într-un prim episod i-aș așeza la o masă cu o fotografie în brațe. Am citit cândva, pe o plajă în Turcia, într-o carte cu aforisme de La Rochefoucauld. Ce persoane ar fi început să se iubească dacă s-ar fi văzut din capul locului așa cum se văd cu trecerea anilor? Dar iarăși, ce persoane s-ar putea despărți, dacă s-ar revedea așa cum s-au văzut pentru prima dată?

Cu trecerea anilor ajungem să ne vedem prea bine. Cu o fotografie de la începuturi, aș trece la episodul doi. Le-aș sugera să nu-și mai facă în ciudă unul altuia. Arma asta e ca un pistol de apă al unui prunc de trei ani, inofensivă, dar enervantă. De ce să enervezi o persoană cu intenție?

În episodul trei, el și ea ar fi calmi și angajați să asculte lucruri neplăcute despre celălalt. Bei prea mult. Ai burtă. Mă plictisești. Stai pe telefon la taclale cu posibili rivali. Te plângi încontinuu. Nu faci duș când te bagi la somn. Părinții tăi nu au limite. Soră ta mă cam irită. Ordinea și curățenia se fac și se întrețin de două persoane. Scutecul pruncului provoacă vomă indiferent de gen. Îmi place să ies cu băieții fără tine. Abia aștept un weekend cu fetele. Nu mă mai bate la cap cu întrebări stupide. Când vii? Unde ești? Cu cine? Astea se discută acasă, fără a avea pretenții de interogatoriu. Etc!

În episodul patru, el și ea ar sta bosumflați la masă, dar cu sufletul ușor. El poate și-ar deschide o bere. Ar putea să o întrebe și pe ea dacă dorește. Defulările aruncate în față nu rezolvă nimic, dar deschid un drum. Când cunoști cu adevărat ce-i place și ce nu-i place celuilalt, te poți concentra pe atitudine. Ce atitudine adopți? Acționezi în ciuda celuilalt. Acționezi în beneficiul celuilalt.

Dacă acționezi în ciuda celuilalt și nu iei în calcul despărțirea, atunci trăiește cu asta. Fii nefericit. E un stil de viață ca oricare altul. Dar de ce te mai plângi? Ce drept mai ai să plângi pe umărul unui prieten dacă nu accepți impermanența? Toți ne schimbăm de-a lungul anilor. Fără să fie un lucru rău, el și ea pot munci împreună pentru a fi din când în când fericiți. Ca în poza de la începuturi.

În episodul cinci el și ea ar râde indiferent de rezultat.

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre trotuarele de la Timișoara. Sunt estetice. Nu sunt estetice

M-am plimbat prin oraș. Mi-am urmărit picioarele. Într-o carte de Dalai Lama am descoperit o tehnică simplă de meditat. Să urmărești punerea unui picior în fața celuilalt. Mișcarea devine punct de concentrare. Observi corpul. Observi mintea. Eu am mai observat celebrele și blamabilele trotuare de la Timișoara. Am citit păreri despre. Multe ofuscări. Multe nedumeriri. Nici un cuvânt de bine.

N-am făcut nici un comentariu despre, dar lui Făt Frumos i-am povestit despre Napoleon al III-lea și Haussmann. Lui Haussmann îi datorăm arhitectura Parisului. Pentru ca Parisul să arate ca în zilele noastre s-au dărâmat cartiere, prea multe clădiri pentru care activiștii s-ar lega cu lanțuri. Ziarele scriau despre haussmannizarea Parisului. Și? Făt Frumos m-a privit și a ridicat din sprâncene. Și? Și nimic. Am răspuns plină de mine. Firește că nu am împărtășit degeaba! Întâmplarea cu Haussmann mi-a modificat comportamentul pripit. Ori de câte ori se construiește ceva, iar majoritatea vociferează, la mine în cap se ivesc cele două nume: Napoleon al III-lea și Haussmann. Dau un pas înapoi. Aștept. Am așteptat să notez despre trotuare.

Majoritatea cetățenilor au decis că sunt hidoase. Iar mie o să mi se bată obrazul. Nu-l compara pe Haussmann cu mintea lipsită de strălucire a celui care a decis pentru trotuare. Ar argumenta unii. Ar avea dreptate, dar. Haussmann a fost considerat mediocru la timpul lui.

Încă nu am o părere despre trotuare. Sunt estetice. Nu sunt estetice. Răspund arhitecturii orașului. Țin cont de o îmbinare de culori. Am mers pe trotuare. Mi-am urmărit picioarele. Ceva nou se află sub tălpile cetățeanului timișorean. O pungă a zburat pe lângă mine. O mască mi-a atras privirea. Zăcea sub o mașină parcată. Un pahar de hârtie deformat însoțea masca. Am strâmbat din nasul superb. Revolta despre trotuare m-a lăsat rece. Clocotește sângele în mine când mă încercuiesc din toate părțile gunoaiele cetățenilor așa ziși respectabili, integri, luptători pentru îmbunătățirea condițiilor de viață.

Modelul trotuarelor are o valoare estetică. Românii au crescut cu Muma Pădurii în curte. Muma Pădurii e în noi. Bunul gust e o raritate în România. Igiena însă ține de alt apect al vieții. Fără legătură cu Muma Pădurii, cu înfrumusețarea sărăciei, cu vopsitul gardului care pică. Prima dată cetățeanul să-și arunce gunoiul la coș. Să curețe mai mult. Să dea cu mătura. Să adune după el. Să lase replicile sterile și inutile că afară, oriunde afară, e curat.

Curățenia ține de alegerea fiecăruia dintre noi. Trotuarele alcătuiesc un dosar pe biroul unui primar, consilier sau mai știu eu ce funcție din instituția publică.

Asta e părerea mea. Prima dată să fim curați. A doua oară să dăm atenție esteticului.

Foto: Bogdan Mosorescu