Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Eu când deschid gura zici că sparg lemne. Lovesc, crap, sparg, arunc

De 15 ian., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am avut o prezență de Cenușăreasă azi. Am spălat. Am gătit. Am hrănit copilul. Am sfârșit cu o stare de nemulțumire. O să mă împotrivesc. Mi-am zis. Și m-am împotrivit. M-am așezat pe canapea. Am scris un mail necesar pentru magazinul online, shop.dunia.ro. Am citit un capitol din Mari gânditori politici despre Oakeshott. Am recitit articolul Andrei despre vrăjitoarea actuală. Mă joc de vreo două săptămâni. Provoc diferite persoane să-mi spună la ce se gândesc când aud vrăjitoare actuală. Andra a răspuns în această dimineață, dar eu am fost limitată de treburile casei. M-am scuturat de ele după ce am văzut parchetul cum lucește și mi-am luat laptopul în brațe.

În articolul Andrei, scris cu migală și pricepere, mi-a atras atenția percepția ei despre mine. Andra consideră că întotdeauna spun ceea ce gândesc. Adevărat. Spun. De când mă știu, am lăsat această impresie. Nu există un moment anume pe care să mi-l amintesc. Mi s-a întâmplat. Am zis. Mai degrabă există un moment când am conștientizat că oamenii așteaptă de la mine să spun ceea ce gândesc. O tăcere prea lungă stârnea râsete și o ușoară bătaie de joc. Ai rămas fără replică?! Așa că nu mi-am permis să rămân vreodată fără replică.

Într-adevăr rar se întâmplă să rămân fără replica, iar atunci nu răspunsul lipsește. În funcție de relația dintre mine și celălalt, apelez adeseori la râs. Râsul e mecanismul meu de apărare. Râd când îmi desconsider interlocutorul. Râd când îl prețuiesc. Râd când nu sunt sigură dacă să grăiesc sau nu ce îmi stă pe limbă. Râd de frica vulgarității. Câteva experiențe neplăcute de-a lungul anilor mi-au perfecționat râsul. Prea puțini facem diferența dintre persoană și faptă, și atacăm persoana. E o strategie și asta. O găsiți expusă pe larg în stratagemele lui Schopenhauer în Arta de a avea întotdeauna dreptate. Când ataci persoana înseamnă că îți lipsesc argumentele, dovedești o inteligență slabă și o lipsă de cultură.

A arunca vorbe urâte e ușor. Greu este să te oprești. Am crescut într-o familie în care tatăl și-a devalorizat soția și copiii. Am preluat tehnica, dar practica m-a determinat să renunț. Când am renunțat mi s-a spus că așa sunt eu și nu o să reușesc. Eu spun ceea ce gândesc. Nimeni altcineva nu o face. O exagerare, bineînțeles. Mulți practică sinceritatea, dar într-un mod calculat. Eu când deschid gura zici că sparg lemne. Lovesc, crap, sparg, arunc.

În timp am corectat tehnica. M-am ocupat să cultiv sinceritatea în forme iscusite. Să las deoparte atitudinea din topor. În continuare sparg lemne când vorbesc, dar zâmbetul îmi e pe buze, iar argumentele mă susțin când imput ceva. Spun ceea ce gândesc fără să jignesc. Formulez fără să reproșez. Acuz fapta, nu persoana. Descriu și cum anume mă face să mă simt. Fix asta o învăț și pe Mara. Spune ce gândești. Spune ce simți. Dacă nu folosești cuvinte urâte, atunci ai procedat corect. De aici încolo, problema celuilalt nu este problema ta.

De unde am plecat și unde am ajuns. Am spart niște lemne.

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre consolarea rațională fără apelul la Dumnezeu

De 13 ian., 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi s-a întâmplat din nou. Am stat lângă o persoană care avea nevoie de consolare și m-am simțit inutilă. De obicei, când decid să deschid gura, chiar asta spun. Mă simt complet inutilă. Apoi, în funcție de persoană, îmbrățișez sau ating. În funcție de felul de a gândi al persoanei, deschid gura pentru a enunța cel mai negru scenariu. Care este cel mai negru scenariu? Prima dată scap de moarte. Alung boala incurabilă și întreb. Cum se poate acționa?

Mi-e greu în acele momente. Ca senzație, simt că am gura plină de rumeguș, iar întreg corpul îmi prisosește. Am stat lângă sora mea când și-a înmormântat copilul. N-am zis nimic. Am stat. Am plâns. Am privit. Am stat lângă o prietenă când a suportat un avort. N-am zis nimic. Am stat. Am privit. Am stat lângă o prietenă disperată în urma unui diagnostic aproape ucigător. Am stat. Am privit. Am învins senzația de rumeguș și am formulat cel mai negru scenariu. Când te străduiești să consolezi fără apelul la o forță ocrotitoare, atunci înțelegi că Dumnezeu e un instrument valoros. Dumnezeu, la fel ca tatăl din copilărie, are o putere nemăsurată în ochii noștri. Nu e nimic ce nu ar putea face un tată. Impresia aceea înseamnată o căutăm apoi în viața de adult.

N-am rostit că nepoata mea se află într-un loc mai bun, că e înger lângă Domnul. Am gândit că e malpraxis și i-am disprețuit medicul ginecolog. Prietenei nu i-am alinat durerea prin întărirea credinței în planul lui Dumnezeu. Am asigurat-o de sentimentele mele și de sprijinul meu. Prietenei bolnave i-am expus niște variante după ce am scos din discuție moartea și boala incurabilă. N-am oprit lacrimile nimănui, dar le-am redirecționat atenția.

Când consolez pe cineva rațional invidiez credincioșii. Ei au vorbele la ei. Cum vrea Dumnezeu. Te ajută Dumnezeu. Dumnezeu e mare. Eu stau mică în fața lor, ating, privesc, făuresc planuri. Sunt o prietenă bună și loială, dar consolarea mă extenuează fizic și moral. Mi-e frică de multe ori de reacția celuilalt, de respingerea lui, de inutilitatea mea. Când un prieten din copilărie m-a cuprins cu brațele la înmormântarea nepoatei mele am luat din îmbrățișare ceva similar cu promisiunea milei lui Dumnezeu. Nu mi-am simțit păcatul din învățăturile creștine. Nu m-am alintat după credințele păgâne, zeii or să ia asupra lor durerea mea. Nu. M-a sfâșiat durerea, dar cineva în carne și oase se afla lângă mine. Cam asta am învățat să ofer în momentele disperate ale vieții. Să stau lângă om și să-l asigur că nu e singur.

Pentru mine e suficient. Pentru unii dintre prietenii mei a fost suficient. Să fiu acolo fără nici o promisiune pe buze. Să fiu prezentă. Și sunt de fiecare dată. Și mi-ar plăcea să nu fiu singură la durere niciodată. Mi-ar plăcea un om lângă mine. O prezență umană, o atingere, o privire.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României

De 9 ian., 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De vreo două zile și-a făcut apariția un cărucior pe balconul meu. S-a ocupat mamanu să-i facă loc între o cutie de vopsea, un ștender și un ghiveci de flori. Azi l-am privit cu coada ochiului. N-am ieșit pe balcon. Nu m-am apropiat de. M-am mângâiat pe burtă. Oh, Mateiu, Mateiu! Știi la ce se gândește mama ta când vede o femeie împingând un cărucior?! Uite o minte neîntrebuințată.
Firește că mă cert imediat și îmi reproșez ușurința cu care judec!

Dar asta îmi trece prin cap de fiecare dată. Uneori trag cu ochiul să văd dacă zăresc o carte pe undeva în spațiul de depozitare al căruciorului. S-a întâmplat să mai zăresc o sticlă de vin și am zâmbit cu bunăvoință și complice. Un vin atrage și o carte. Dacă circumstanțele îmi permit, când mă aflu printre mame, îmi dreg vocea pentru a persuada și aduc vorba despre cărți. Repet o idee și îmi imaginez că reușesc, ca un adevărat hipnotizator, să le sugerez să-și cultive mintea. Pentru că mamele educate cresc copii cu drepturi, dar și cu responsabilități. Pentru că mamele educate le vorbesc copiilor despre binele comun. Pentru că mamele educate reprezintă cea mai importantă resursă a României actuale.

Am crescut-o pe Mara cu drepturi și responsabilități pentru a deveni, cel mai sigur, cetățean german. O să-l cresc pe Mateiu pentru România sau pentru un alt loc în lume? Societatea românească necesită reformatori. Reformatorii sunt acele persoane geniale, dar persoanele geniale își caută viața în altă parte. Pentru că viață e în altă parte din cauza condițiilor create și întreținute de conducătorii corupți și incapabili ai țării.

Am în minte acum o categorie de persoane inteligente care au rămas să lupte pentru această țară. Cei mai mulți și-au dezvoltat o atitudine de miștocari. Parcă îi aud: Stai cu țiganul, înveți țigănește. Fără să-i contrazic, deplâng lipsa de imaginație cu care ne opunem politicienilor. Parcă Nietzsche vorbea despre resentimentul celor slabi împotriva celor puternici. Cetățenii români sunt plini de resentimente. Chiar și aceia care au plecat și și-au reluat viața în alte state. Chiar și aceia care s-au separat de drojdia societății și trăiesc cum își ducea pe vremuri Marea Britanie politica externă: într-o splendidă izolare.

Cresc împreună cu Mara de zece ani. De când am născut-o pe ea mi-am verificat convingerile, mi le-am anulat, mi le-am reinterpretat. Am ajuns la această concluzie: mamele educate au puterea să salveze viitoarele generații de copii ai României. Mârlănia a atins cote alarmante. De la educația mamelor pornește educația pruncilor. Momentan mamele României, multe dintre ele, s-au blocat în alăptare și diversificare. Atât vorbesc despre a ține copilul în brațe și despre a dormi împreună cu copilul că nu mă mir că rar zăresc o carte în spațiul de depozitare al căruciorului. Descriu scepticismul când vine vorba despre mamele din România. Prea multe au descoperit filozofia inorogilor a micilor plăceri ale vieții. Micile plăceri ale vieții, trec iar rapid și incorect prin Nietzsche, semnifică tot o mentalitate de sclav. O să mă opresc. Simt cum m-a cuprins gheara malițiozității. Or fi hormonii și atunci vă rog să mă scuzați dacă v-am lezat sensibilitatea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Un salut respectuos pentru clopoțelul unui preot și pentru promptitudinea unui angajat CJASTM

De 7 ian., 2021 2 Trăiri afective ale mele , , , 0

Au trecut câteva zile din noul an. M-au impresionat reprezentanții unor instituții românești. Cum am fost obișnuiți să ne luăm cu mâinile de cap la interacțiunea cu organizațiile de stat, mi-am propus să rup mentalitatea de sclav plin de resentimente și să povestesc despre acțiunile respectabile ale unor angajați.

Acești angajați nu au chip. Nu i-am văzut. I-am auzit sau ne-am scris. În 3 ianuarie, în blocul meu a venit preotul pentru Bobotează. De când am trecut pe lângă afiș, m-a urmărit senzația de nemulțumire. O să trebuiască din nou să suport privirile dezaprobatoare ale preotului și ale vecinilor când o să refuz sfințirea casei. Realitatea și gândul nu s-au potrivit. În viața mea am separat realitatea de Dumnezeu. L-am înlocuit pe Dumnezeu cu știința. Vremurile merg înainte cu știința și cu credința. Atitudinile agasează un stil sau altul de viață. Fiecare se crede mai bun pentru că presupune că celălalt este rău. De fapt nici unii și nici alții nu suntem buni sau răi. Alegem să acționăm sau să nu acționăm pe o direcție.

În ziua anunțată, am auzit sunet de clopoțel și voci pe scara blocului. Ușile s-au deschis și s-au închis. Salutări calde. Salutări cucernice. M-am oprit din citit. Mă aflam în acel moment pe canapea. Studiam un capitol despre Marx. Clopoțelul suna. Vocile se intensificau. Forfota a încetat. Nimeni nu mi-a bătut la ușă. Am răsuflat ușurată și am zâmbit. I-am mulțumit preotului pentru mijlocul folosit, clopoțelul. Apreciez abordarea părintelui ca reprezentant al unei instituții românești.

Luni mi-am descărcat o cerere de pe cjastm, Casa de asigurări. Când m-am mutat din casa tatălui Marei, am pierdut cardul de sănătate. În toți acești ani nu m-am sinchisit, acesta e cuvântul, să-l înlocuiesc. Îmi plătesc singură sănătatea de prea mult timp ca să mă supun cozilor fără un interes imediat. Cardul nu a reprezentat o nevoie imediată. Mateiu a schimbat atitudinea mea față de card. Cum mă internez dacă nu aparțin nici unui medic de familie? Mi-am pregătit actele necesare. Mi-am instalat program nou pe laptop. Am trimis trei mailuri. Misterioasele căi ale internetului au refuzat să-mi atașeze cererea semnată. Am primit răspuns de la un angajat în aceeași zi. Firește, am mai avut de adăugat și alte acte. Noaptea târziu am trimis ultimul mail. A doua zi am primit mail cu adeverința înlocuitoare.

Nu caut să îndulcesc imaginea instituțiilor românești. Caut imparțialitatea. Câng greșesc instituțiile, depun plângeri. Când vin înaintea nevoilor cetățenilor, le tratez cu respect. Fix cum procedez cu Mara. Pe o parte critica constructivă, pe altă parte respectul și încurajarea.

Instituțiile românești primesc rar încurajări și aproape deloc respect. Dar pare că anul nou semne bune are.

Foto: Bogdan Mosorescu

Educația cu blândețe sau excursia all inclusive de la turci

De 3 ian., 2021 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Anul acesta împlinesc 15 ani de blog. În primii doi ani doar prietenii au știut că Dunia s-a născut Paula. Paula a creat-o pe Dunia de frică și de rușine. Mi-a fost frică să mă expun. Dacă mi se confirmă că scriu prost? Mi-a fost rușine că îndrăznesc să scriu. Dacă cineva respectat de mine, un profesor de exemplu, îmi va citi prostiile? N-am pornit la drum cu încredere în mine sau cu o viziune pentru blog. Am pornit la drum din nevoia de a scrie. Nevoia și lașitatea m-au așezat în această lume necunoscută.

În toți acești ani am dus lupte cu mine și am dus lupte cu ceilalți. Consider luptele cu mine firești, au ținut și țin de o dezvoltare personală. Consider luptele cu ceilalți injuste. A trebuit să dau explicații de ce refuz să fac și altceva. A scrie pe un blog nu înseamnă muncă, nu o să-mi aducă un salariu sau o pensie, nu o să mi se confirme vreun talent. Adevărat pe alocuri. Fals pe alocuri. Cel mai mult m-a înfuriat devalorizarea. Mă înfurie și în prezent. M-am opus mentalității și am așteptat ca necunoscutul, temutul monstru, să devină ceva obișnuit. În 15 ani unii s-au familiarizat cu un nivel nou de realitate. Atitudinea s-a schimbat, dar tot fără pensie rămân. Asta e o glumă. Ha! Ha!

Scriu pe blog de ani de zile. Citesc puține bloguri. Nu le consider o sursă de încredere. Blogurile aparțin imaginarului. Oricine are posibilitatea de a defula în acest spațiu, iar experiența personală nu ține loc de o opinie specializată. Pentru informații legate de sănătate, educație, economie etc, apelez la publicațiile academiilor, la instituțiile consacrate și la studiile cercetătorilor. De aceea am stat departe și de blogurile de parenting.

O să împărtășesc cu cititorii acestui blog părerea mea despre educația cu blândețe. Firește, am o părere. La Bertrand Russell am întâlnit pentru prima dată această formulare. M-a atras fără să clipesc. I-am citit cartea Despre educație pe nerăsuflate. La final am tras aer în piept îngândurată. Ceva m-a deranjat. Să fie faptul că eu uneori țip la Mara? M-am chestionat. E sentimentul oribil de vinovăție? E conștiința care mă chinuie? Nu și nu. Nu mă simt vinovată. Știu că greșesc. Nu mă chinuie conștiința. Mă dezaprob prin rațiune.
Bertrand Russell are dreptate. Educația prin blândețe schimbă lumea, schimbă cetățenii societății. Bertrand Russell și-a crescut copiii cu ajutorul guvernantelor. Le-a dăruit ore întregi, calitative cu blândețe. S-a plâns de influența guvernantelor, de prejudecățile lor care influențau comportamentul pruncilor. Asta m-a deranjat. Când ești mamă zi și noapte, când fericirea ta într-o anumită perioadă stă în excrementele zilnice ale copilului, când speli, gătești, te joci, alăptezi, te informezi, bei un pahar de vin cu prietenii și noaptea iei în brațe un trup de bărbat, cum rămâi blândă cu pruncul, cu bărbatul, cu tine însuți?

Educația cu blândețe a adus o nouă presiune în viața mamelor. Să constituie un ideal blândețea. Să ne-o dorim. Să o căutăm, dar să nu ne reducem valoarea pentru emoțiile negative puternice. Furia este o emoție puternică care pretinde recunoaștere. Ignorarea ei face loc bolii și unui fel de a fi nesuferit.

Blândețea în educație, dacă îmi permiteți o comparație grețos de simplistă, aduce cu oferta all inclusive de la turci. Ai nevoie de un pachet întreg cu beneficii: mese asigurate, cameriste, activități pentru copii, masaj. Așa devine posibil să manifestăm blândețe, nu doar s-o cultivăm cu rațiune și frustrare pentru că alții pot. Că Bertrand Russell a putut.

Ceea ce susțin ca mamă și ca ființă rațională și educată este că blândețea depinde de anumite situații și circumstante. Mamele nu au de ce să se învinovățească pentru că se pierd cu firea. Mamele să-și crească pruncii. Să trăiască pentru ele, nu prin copii. Să-și ceară scuze atunci când greșesc. Mamele greșesc, dar iubesc. Nu există mame perfecte sau eroine, dar există mame care din iubire au prilejuit fapte ieșite din comun numite de noi miracole.

Există ceva ce putem face pentru blândețe. Să ne educăm. Educația vine cu chei. Ce fac cheile?

Foto: Simona Nutu

Trei cărți care mi-au schimbat viața

De 2 ian., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am depănat amintiri cu soră mea aseară. În timp ce îi devoram salata boeuf pe care am adăugat hrean din belșug, ne-am comparat felul cum ne amintim lucrurile. Există puncte comune, dar și discrepanțe. Fiecare ne făurim și amintiri care ne fac să ne simțim bine cu noi înșine. Poveștile din bucătăria sorelei s-au transformat într-un coșmar. Am suprapus drama unei familii din copilăria noastră, pierderea unui copil, copilul avea vârsta de patru ani când s-a pierdut și niciodată nu a mai fost găsit, pe mine și Mara. Am pierdut-o azi noapte în vis pe Mara. Visul și-a schimbat semnificația preluând frici personale. Mara nu a vrut să revină la mine. Toți copiii au revenit la părinții lor, mai puțin Mara. Aici e vorba despre starea mea adâncă de neliniște că Mara o să plece în Germania și o să uite de mine. În timp ce am conștientizat că Mara nu vrea să revină, un imens tanc s-a ivit în fața mea, iar tunul mi-a explodat în față. M-am trezit fără chip. Sunt o persoană fără chip în urma coșmarului.

Mi-am băut ceaiul gânditoare. L-am făcut pe Făt Frumos părtaș la vis. A glumit. M-a consolat. Mă ai pe mine. Nu mă face să plâng că dacă mă pornesc, greu mă opresc. N-am bocit. Mi-am terminat ceaiul. Mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de treabă.

O să vă scriu azi despre trei cărți care mi-au schimbat viața. Literal mi-au schimbat viața. Eu m-am născut ortodoxă, carnivoră și cu un rol de îndeplinit. Să mă căsătoresc și să fac copii. Mara mea s-a născut într-o familie de ortodocși, consumă carne, o să se căsătorească, dacă o să se căsătorească, o să aibă copii, dacă și când o să aibă copii.
Ca să transform practicile și obiceiurile cu care am crescut eu, pe lângă experiența acumulată din numeroase întâmplări și vaste greșeli, m-au ajutat într-un mod categoric aceste cărți: Freud, Studii despre societate și religie, Jung, Dezvoltarea personalității și Pasi Sahlberg, Leadership educațional. Modelul finlandez.

Primul pas în descoperirea libertății și independenței personale ține de îndoială. E necesar să te îndoiești de toate învățăturile luate de-a gata de acasă. Îndoiala nu înseamnă dispreț pentru vechile învățături. Îndoiala presupune un debut propriu de utilizare a gândirii. Mi-am trecut convingerile de acasă printr-un filtru personal. M-am chestionat. Asta simt eu? Asta gândesc eu?

Pe parcursul anilor, cu lecturile de mai sus ca sprijin, mi-am verificat sentimentele și judecățile. Creștem cu nepotriviri monstruoase între ceea ce simțim și ceea ce gândim. Dacă ni se permite să gândim. În familia mea copiii nu dețineau opinii. Nu interesa pe nimeni de părere avem despre una sau despre alta. De aceea teoria lui Freud, uciderea simbolică a tatălui pentru cucerirea independenței, m-a acaparat și m-a schimbat. Conflictele interioare au căpătat nume și recunoaștere. A fost nevoia mea, iar fără nevoie, zice Jung, nu se schimbă nimic, mai ales personalitatea umană.

Mi-am recunoscut mie că religia este pentru mine un instrument, o teorie. Am renunțat la a mă preface. Nu cred într-o forță care răsplătește și pedepsește. N-am nevoie de promisiunea unei lumi imaginate în viața de apoi. Așa că spăl duminica, de ziua oricărui sfânt și trăiesc fiecare zi fără un anumit sens pentru slăvirea lui Dumnezeu.

Cu Mara m-am relaxat în timp și mă las ghidată de felul cum îi percep personalitatea în dezvoltare. O împing de la spate să fie, să devină, să mă combată. E o persoană separată de mine și încerc să-mi amintesc asta ori de câte ori mă apucă furiile. Furia i-o fac cunoscută. Nu-mi ascund starea, îmi recunosc limitele ca părinte. Părinții greșesc. Eu am greșit. O să mai greșesc. Hai să lucrăm împreună. Ajută-mă! Uneori vine în ajutorul meu. Îmi verifică emoțiile.

Habar n-am cum aș fi fost fără aceste trei cărți. Mărturisesc că nici măcar nu sunt curioasă. Plac părți semnificative din felul meu de a fi prezent. Atrag totuși atenția. Lecturile mi-au schimbat gândirea, mi-au redus intensitatea reacțiilor și mi-au corectat comportamentul primitiv și provincial pe alocuri. Felul meu de a fi a rămas la fel. Iubesc, urăsc și îmi exprim părerile cu aceeași pasiune. Nici măcar nu mă deranjează. Sunt o persoană pasională în orice aspect al vieții.

Foto: Bogdan Mosorescu

Biserica, prin reprezentanții ei, și conducătorii țării au de alcătuit un plan pentru binele comun

De 31 dec., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În 2019 m-am pregătit psihic pentru o nouă sarcină. A fost nevoie să mă pregătesc. Să ne pregătim, Făt Frumos și cu mine. S-au scurs discuții. S-au adus argumente. Ceea ce m-a convins cu adevărat a fost pierderea unei sarcini. Cele câteva săptămâni de conviețuire cu embrionul, a decis să mă părăsească, mi-au transformat fricile în convingeri. O să mă descurc orice ar fi. Mai vreau un copil, întotdeauna mi-am dorit doi copii.

Fricile țin cel mai mult de educație. Pun mare preț pe cunoaștere. Hrana, veșmintele și jucăriile din viața unui copil nu mă țin noaptea trează. O școală bună, o pedagogie și diverse cursuri însă mă țin. Montessori costă, iar eu susțin și practic pedagogia Montessori cu Mara.

În 2020, la început de an, la controlul ginecologic de rutină, i-am comunicat doctorului intențiile mele pentru ceea ce va urma. O sarcină pierdută și vârsta m-au făcut temătoare. Dacă analizele ies bine, în lunile de toamnă mi-aș dori să rămân însărcinată. Am comunicat eu. Ai un cuvânt de spus despre asta, bineînțeles. Mi-a comunicat doctorul. Aici voiam să ajung. Când merg la doctor, prefer discuțiile punctuale pe sănătate fizică. De aceea am o relație de lungă durată cu doctorul meu. S-a întâmplat să primesc și un răspuns diferit la alți doctori în timp ce mă căutam de una sau alta. Când o vrea Dumnezeu. La doctor nu funcționez cu credințe, ci cu opinii științifice. De aceea doctorii și pacienții se aleg sau se pierd.

În martie a venit peste tot pământul carantina. M-a derutat acest nou pericol la viață. Mai aduc sau nu mai aduc pe lume o viață? Sincer, dacă n-aș fi împlinit anul acesta 37 de ani, probabil aș fi amânat. Nu devin mai tânără. Am mers înainte cu planul. Planul, ca o existență separată, a acționat de capul lui, iar lunile de toamnă au devenit luni de vară. Am rămas însărcinată vara. M-am bucurat peste măsura anul acesta de ziua mea. Așa pare după calcule.

Sarcina mi-a reorganizat agenda de muncă. Am înlocuit unele cărți cu altele. Până la naștere, mi-am propus să termin Diplomația, Mari gânditori politici, Roosevelt și niște cursuri de Michel Foucault. Cu aceste lecturi am cugetat intens la mentalitatea din România. O să vedeți imediat și legătura cu răspunsul primit de la doctotul meu când l-am anunțat că plănuiesc un bebe pentru toamnă.

Felul cum suntem conduși ca popor nu are legătură cu mentalitatea noastră, cu istoria, economia, politica și circumstanțele de viață. Guvernul nu se sinchisește de mentalitatea adaptată, de concepte ca binele comun și interes privat, de faptul că populația este în cea mai mare parte credincioasă. Suntem un popor majoritar credincios. În circumstanțele actuale, o pandemie, religia reprezintă mai mult ca oricând un instrument. Nu l-a citit nimeni pe Burke? N-a aflat nimeni în parlament despre utilitatea socială și politică a religiei?

Natura umană e una. Practica și obiceiurile sunt alta. În România, cu precădere în mediul rural, oamenii mai cred în strigoi. Am publicat pe blog, cu ani în urmă, o poezie soresciană, Lunatecii. Vă rog s-o citiți. Periodic apare la căutări această poezie. Femeile vor să afle cum să procedeze pentru a nu muri într-o anumită situație. Nu vă mirați. Nu pretindeți. Nu ignorați. A acționa fragmentar, în grupuri, nu o să ne ajute vreodată, dar mai ales nu o să ne ajute în combaterea pandemiei.

Biserica poate ajuta. Pentru credincioși, vaccinul trebuie să vină de la o autoritate care pedepsește și răsplătește. Credinciosul merge la un doctor care îi va răspunde că va avea un copil atunci când vrea Dumnezeu. Ceea ce vreau să zic este că Biserica, prin reprezentanții ei, și conducătorii țării au de alcătuit un plan pentru binele comun.

Asta cred. A face ceea ce este corect și necesar nu are legătură cu propriile convingeri personale. Vedeți?! Și nici nu am terminat de citit cărțile. Poate la anul o să auziți de mine că m-am înscris în nu știu ce partid politic.

Sper că glumesc, firește!

Foto: Bogdan Mosorescu

Diferența dintre prejudiciu și neplăcere. Gay sau homosexual? Negru sau persoană de culoare?

De 29 dec., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Citesc Mari gânditori politici. Notez asta a nu știu câta oară. Vă rog să-mi permiteți să mai vorbesc despre azi, și mai o vreme. Am ajuns la capitolul despre John Stuart Mill. Lui J.S. Mill i-am citit două lucrări, Utilitarianism și Supunerea femeilor.

Gândirea unui om este importantă. Gândirea lui J.S. Mill a revizuit moștenirile intelectuale. A făcut posibilă existența unei lumi dezvrăjite. Folosesc exprimarea editorului Paul Kelly.

O să copiez acum un fragment din Mari gânditori politici. La final o să vă dezvălui cu ce intenție.

… potrivit lui Mill, este perfect legitim pentru o persoană cu convingeri creștine fundamentaliste să își exprime aversiunea față de comportamentul în mod deschis homosexual al vecinului său, evitându-i compania. Cu toate acestea, el nu este îndreptățit să îi impună acestuia restricții civile sau să încerce să pledeze pentru ca acțiunile respectivului să fie incriminate. În plus, dacă este director de bancă, el nu poate lăsa aversiunea sa legitimă față de stilul de viață homosexual să îi influențeze deciziile comerciale. Este însă la fel de ilegitim pentru un homosexual să pretindă că este prejudiciat de faptul că acel creștin fundamentalist consideră că stilul său de viață este imoral sau plin de păcat. Nimeni nu are dreptul să fie plăcut sau aprobat, iar dacă indivizilor li se permite să decidă asupra credințelor și stilului de viață, în mod inevitabil vor apărea puncte de dispută și dezaprobare. În mod similar, o persoană nu poate fi prejudiciată într-un sens relevant într-o situație pe care era liberă să o evite. Astfel, nimeni nu poate fi prejudiciat de ceva ce se întâmplă în dormitorul altuia, indiferent de cât de imoral ar considera acesta comportamentul privat al altora.

Scot din text pentru a sublinia:

… este legitim pentru o persoană să își exprime aversiunea.
… nu suntem îndreptățiți să impunem restricții civile sau să incriminăm.
… aversiunea nu ne influențează deciziile.
… un homosexual nu pretinde că este prejudiciat pentru că un creștin îi consideră stilul de viață imoral. (Afirmația o putem extinde și la a folosi cuvântul negru pentru a indica o persoană de culoare.)
… o persoană nu poate fi prejudiciată de o situație pe care clar o putea evita. De aceea, nimeni nu poate fi prejudiciat de ceea ce se întâmplă în dormitorul altuia. Deschid o altă paranteză. (Nu ne privește ce se întâmplă în dormitor în cazul sexului consimțit între adulți. Specific pentru claritate.)

J.S. Mill a publicat între anii 1859-1861. Aproximativ. Am luat anii a două lucrări. Fragmentul și anii reprezintă un argument pentru ceea ce urmează. În acei ani, în acele vremuri, o persoană s-a ridicat deasupra reprezentărilor vremii și a construit schița raționamentului de mai sus.

În anul 2020, există persoane care consideră homosexualitatea o boală și care se consideră îndreptățite să impună restricții și să incrimineze. Pe de altă parte, comunitatea gay pretinde că e prejudiciată dacă este folosit cuvântul homosexual sau dacă este exprimată aversiunea. Mai departe, extindem și la comunitatea oamenilor de culoare. Prejudiciu pentru cuvântul negru și pentru aversiune.

Rezultă de aici incultura cetățenilor actuali. Nu au habar despre diferența dintre prejudiciu și neplăcere. Tot Mill a reflectat la o societate umană imobilă care stagnează cultural în lipsa unui devotament față de cultivarea propriei persoane. Consider că suntem în acest punct. Stagnăm intelectual. Regresăm. Ne reîntoarcem în peșteri.

Foto: Bogdan Mosorescu

O elefantă, ciorapi cu adeziv și Diplomația lui Kissinger

De 28 dec., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Fiecare kilogram în plus pe care-l iau, transformă orice femeie, fie ea și hâdă, într-o zeiță pentru mine. Exact! Există femei urâte. Există copii urâți. Există oameni urâți indiferent de sufletul lor frumos sau nu. Pe platformele de socializare mi se scurg ochii la femeile în rochii, la tocuri, la dungile perfecte de la ochi.

Azi i-am făcut bagajul Marei. A zburat la tata. Revenită acasă, copleșită de liniștea apăsătoare, m-am cufundat în Diplomația lui Kissinger. Politica îmi provoacă de fiecare dată greață. Am luat o pauză. M-am plimbat prin casă, iar mișcarea fără rost s-a dovedit a fi un plan inconștient de a-mi aminti de propria cochetărie. Am strâns în mijlocul sufrageriei pantofii Jimmy Choo, o Fandacsie, o rochie neagră de catifea și niște perle negre. Mă îmbrac. Fac un video, pe care nu o să-l editez, și o să vorbesc despre vrăjitoarele actuale. O s-o provoc pe Alina Ilea să vorbească și ea despre. Am gândit asta în timp ce am întins mâna după ciorapii Falke cu adeziv. Da, am scos și o pereche de ciorapi negri.

M-am eliberat de puloverul larg de pe mine. Ușor l-am aruncat pe canapea. M-am aplecat să-mi dau jos pantalonii. Burta mi-a atins picioarele și m-am înfiorat. Habar n-am cum reușesc unele femei gravide să întrețină relații sexuale până înainte de termen. Înțeleg procesul. Mă dă peste cap sentimentul. Mă simt o elefantă căreia i s-a răpit orice manifestare a sexualității. Actul sexual dacă nu aduce elemente similare focului de artificii nu mă atrage. Mi-am dezvoltat în viața sexuală o plăcere superioră. Fără pasiune, joacă, priviri pierdute și sărutări zgomotoase aleg oricând masturbarea.

Așa că toate obiectele folosite de mine pentru un ritual de zbenguială pasională le-am adunat și le-am pus cu respect la locul lor. Am mângâiat catifeaua rochiei. Degetele boante s-au bucurat de finețe. Am strâns perla neagră în palmă. Am probat Fandacsia și am țuguiat buzele. O să vină și vremea lor.

Am revenit la Diplomația lui Kissinger cu un capitol despre îngrădirea politică, dar am abandonat lectura pentru contemplare. De ce taică miu și mulți alții în jurul meu au respins și resping influența Americii? Stalin a cerut guvern rusesc în România și Bulgaria. America și Anglia s-au opus. Am devenit o țară satelit comunistă, dar mereu America a stat cu ochii pe politica europeană. De-a lungul istoriei, oamenii au luptat împotriva violenței, foametei, violurilor, sclaviei, dictaturii. Azi ne certăm și ne disprețuim dacă ne vaccinăm sau nu. Răi și egoiști ne-am dovedit de la începuturi. Unii gânditori au presupus că e un dat. Alții au respins această idee. Din toate lecturile mele, nu am citit nicăieri că un dat ar putea fi și un fel de a fi caraghios.

În prezent omenirea aduce bine de tot, până la confundare, cu artistul de circ. Depășită de subiect, am deschis frigiderul. O elefantă are nevoie de un bol de salată pentru a se sătura. Dintr-un rest de pulpă, ultima amintire a prânzului de Crăciun, am preparat o salată fantastică. Am tocat țelină apio, am aruncat un pumn de valeriană, am curățat trei clementine, am desfăcut brocoli, am împrăștiat germeni și am pus deasupra semințe. Am, am, am și am! Și am golit castronul.

Dacă cineva încearcă salata, să-mi lase un comentariu. Sunt curioasă. Dacă cineva se apucă de Diplomația lui Kissinger, să-mi lase un comentariu. Sunt curioasă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Toți îl purtăm în noi pe Nicolae Ceaușescu, copilul sărac de la marginea marginii care nu se poate opri din a ridica monumente pentru sine

De 21 dec., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ca să vă spun sincer, nu-mi amintesc cum anume arăta valiza cu care am venit la Timișoara la facultate. Lipsa unei amintiri îmi răpește o introducere patetică atractivă. Probabil ceva folosit anterior de soră mea sau ceva împrumutat. În familia noastră condițiile de viață ne-au dictat să adoptăm un spirit utilitar.

Îmi amintesc însă plasa de rafie pentru pachetul cu mâncare. Din 2002 până în 2006 am cărat cu nemiluita la plase de rafie. Niciodată nu mi-a împachetat mama praz. Am descoperit în Banat că oltenii consumă praz. M-am simțit specială prin faptul că familia mea rar a savurat la o masă praz. Nu m-am mai simțit specială când mi s-a răcnit în față că în Oltenia nu se gândește.

Din 2002 m-am născut a doua oară cu o identitate teritorială. Mintea și comportamentul meu s-au redus la un anumit teritoriu, Oltenia. Am acceptat rapid și tacit faptul că sunt olteancă. Profesorii respectați de mine de la universitate n-au menționat în nici o împrejurare originile mele. Așa am concluzionat că oamenii inteligenți nu judecă făcând apel de conformism intelectual. Cei puțini m-au salvat de teroarea majorității.

În ani m-am obișnuit cu purtări. Am citit studii despre intoleranța bănățenilor. M-am întărit prin detașare. Mi-am văzut interesul. Interesul a fost unul singur: să învăț. Am venit la Timișoara să învăț. Am venit pentru o instituție, nu pentru un oraș.

Recent am citit despre The Federalist Paper. The Federalis Paper constituie o colecție de 85 de coloane de ziar. Cei trei autori – Alexander Hamilton, James Madison și John Jay – au folosit pseudonimul Publius pentru a aduce argumente și a convinge cetățenii Americii să adopte o Constituție complet nouă. Asta se întâmpla în secolul XVIII. Niște oameni s-au ridicat deasupra mentalității și obișnuinței, și au propus ca toate statele Americii să funcționeze împreună pentru un scop comun mai important.
Discuțiile au redefinit republica. L-au reluat pe Aristotel, au reluat marii gânditori politici. Au argumentat că o confederație instabilă de 13 state suverane nu putea să se apere în mod adecvat împotriva unui atac străin sau a unei invazii. Oh, s-au discutat multe. O să mă opresc aici. Pentru că aici e un punct nevralgic în identitatea mea de olteancă.

Cum mi-au auzit urechile că ungurii din România cer suveranitate, la fel mi-au auzit de suveranitatea Banatului. Banatul suportă financiar regiunile sărace ale României, Oltenia și Moldova. Românii, în istoria lor, s-au apărat. N-au cucerit. N-au invadat. Un teritoriu imens ca America, prin reprezentanții de seamă, a înțeles în secolul XVIII că scopul comun e mai important. Un teritoriu mic ca România, nu înțelege în secolul XXI că invidia reprezintă principala cauză a facțiunilor. Facțiunile urmăresc interesul propriu și sunt dăunătoare.

O să mă opresc. Câte nu ar mai fi de notat, de discutat, de argumentat! Puteți citi despre The Federal Paper și puteți să lăsați deoparte delirul națiunii. Interesul propriu este benefic ca parte a binelui comun. Comportamentul românilor amintește și în prezent de un copil sărac, marginalizat, derutat și flământ. Într-un fel, toți îl purtăm în noi pe Nicolae Ceaușescu, copilul sărac de la marginea marginii care nu se poate opri din a ridica monumente pentru sine.

Poate copiii noștri, poate Mara mea o să dovedească demnitate. Momentan consumăm și alegem confortul personal.

Foto: Bogdan Mosorescu