Să râdem înainte de toate
Fericirea este supraevaluată. Nefericirea la fel. Cu depresia nu glumim, dar mai întâi e nevoie să o luăm în serios.
În lumina afirmațiilor plictisitoare de mai sus, notez o observație. Am întâlnit multe persoane care aleg nefericirea din cuplu. Singur și nefericit nu suportăm.
Nu trag nici o concluzie, nu analizez, las deoparte cinismul. Mi se pare memorabilă observația.
Foto: Simona Nutu
Sunt o îndrăgostită de limba română. Mărturisesc. Graiul meu mă umple de plăcere. Articularea cuvintelor, sonoritatea, până și sintaxa. Limba mi-a oprit gândurile de mutare. În orice loc ajungi să trăiești, vorbești limba locului.
Eu vreau să vorbesc limba mea. Sunt îndrăgostită de ea. Nu sunt singura.
Ieri l-am auzit pe Marcel Iureș spunând:
Învățați bine limba română. Respectați-o! Dați-o mai departe. Îmbrățișați-o! Contribuiți la ea.
Marcel Iureș a devenit membru de onoare al comunității UVT prin titlul de Doctor Honoris Causa.
Foto: Flavius Neamciuc
Ca orice cititor din lumea asta, se întâmplă des să așez cartea pe piept și să încep o vizualizare a unui subiect. Se schimbă perspectiva și mă agasează senzația că îmi amintesc de ceva.
Într-un asemenea moment am ajuns la concluzia că omenirea a creat pentru prima dată reprezentările despre Iad. Copiii deveniți adulți nu au suportat presiunea maturității și din disperare au hotărât că toate faptele rele, dubioase, ilegale nu le aparțin. Cineva i-a îndemnat să săvârșească infracțiuni cu grad ridicat de pericol social. Nașterea lui Lucifer stă într-un complex autonom cu care strămoșii au refuzat să se identifice.
Reprezentarea Iadului și-a cerut contrariul. S-a ivit Raiul.
Reprezentările despre Iad și Rai sunt dovezi ale refuzului maturității. Copiilor li se iartă orice, iar când iertarea nu este posibilă, răspund mama sau tata.
Mama sau tata, Dumnezeu sau Lucifer, alte nume, aceleași pretenții.
Foto: Adrian Oncu
În orice grup ajung, boemi sau conservatori, îmi ajunge la urechi: România e frumoasă, păcat că e locuită.
Într-adevăr scriu pentru a-mi confirma plictiseala. Un procent mare, copleșitor aș zice, dintre cei care deschid gura să evalueze astfel România fac următoarele:
1. Nu duc coșul de cumpărături la locul special amenajat. Săptămâna trecută parcarea de la Dedeman număra zeci de coșuri abandonate. România e frumoasă.
2. Aruncă mucurile de țigară pe geamul mașinii. România rămâne frumoasă.
3. Rămân pasivi la schimburile violente de cuvinte între două sau mai multe persoane pe stradă. România e la fel de frumoasă.
Etc!
Mă opresc, ideea am exprimat-o. România, Elveția, Suedia, Grecia, petice de pământ. Diferența au făcut-o întotdeauna oamenii și regulile. Noi ce reguli respectăm? Plângerile la adresa țării s-ar restrânge simțitor dacă oamenii ar începe să-și dea valoare prin ceea ce sunt, și nu prin ceea ce au.
În prezent suntem prea mulți mitocani.
UPDATE: Doar schimbarea atitudinii individului este începutul schimbării psihologiei națiunii. Marile probleme ale omenirii nu au fost niciodată rezolvate prin legi generale, ci întotdeauna doar prin reînnoirea atitudinii individului. Jung, Două scrieri despre psihologia analitică
Foto: Silviu Pârjolea
De când cu campania #poartaocarte am deslușit, pe lângă bunăvoința celor mai mulți, și o ușoară, dar evidentă împotrivire.
Refractarii, deși poate nici ei nu știu, nu se împotrivesc obiectului carte, ci obiectului Dunia. Unele dudui țin să demonstreze că frumusețea și succesul lor nu depind de plictisitoarea activitate a lecturii. Au dreptate. A existat de la începuturi fascinația pentru femeia frumoasă și prostuță. Gâsculițele rămân în vogă, boitele nu or să dispară, operatele cresc rândurile, bunicile sunt pe cale de dispariție.
Să-ți fii loial ție însuți, concept și formulare, ține de a deschide o carte. Vulgaritatea, mediocritatea, semidoctismul au nevoie doar de femei care să nască, iar apoi să nu mai facă absolut nimic.
Puteți să mă contraziceți. Sau să nu mă.
Foto: Flavius Neamciuc
Desfrâul generează fidelitate, fidelitatea, nevoia de plăceri ușoare.
Fiecare persoană trecută de 30 de ani și așezată la casa ei știe la ce mă refer. Unii s-ar putea să nu recunoască sau să nu-și recunoască.
Curioasă de fire, cu un fel de a fi în mare parte vesel, am efectuat o anchetă cu întrebări lansate în stânga și în dreapta.
Ce faci dacă te trezești într-o bună dimineață și-ți privești partenerul ca pe un străin?
1. Schimbi partenerul.
2. Înseli.
3. Accepți compromisul și angoasa.
4.
Mă aflu în căutarea unui al patrulea răspuns. O să mă dedic lui. Cine consideră că mă poate ajuta să se simtă liber să comenteze sau să-mi scrie pe adresa de mail, pauladunia21@gmail.com.
Mulțumesc.
Foto: Flavius Neamciuc
Căutați oameni care să vă inspire!
Sublimați-vă defectele!
Cum ați ajuns ceea ce sunteți?
De aproape 2 ani se desfășoară campania #poartaocarte. Am început cu un credo: lectura schimbă viața. Împrejurări mai puțin plăcute cu cititori mi-au potolit entuziasmul. Am continuat potrivit caracterului relativ stabil.
Revin cu același îndemn, de data aceasta cu o țintă. Toți care vă hotărâți să scrieți, în special bloggerii, citiți! Cum puteți scrie dacă nu aveți o lectură solidă? Cum puteți crea fără a vă inspira? Cum vă hrăniți talentul dacă aveți unul?
Purtați o carte, #poartaocarte și scrie!
Foto: Bogdan Mosorescu
Suntem ceea ce citim. Eu sunt istorie.
Foto: Mile Șepețan
În general, dar nu este o regulă, de câte ori fac o sugestie îmi este rușine. Sfaturi nu dau pentru că nu mi-a plăcut să primesc. Încă nu-mi place. Sunt exact genul de persoană care are o părere aproape despre orice. Când nu am o părere mă plictisesc și încep să-mi exprim nemulțumirea prin retragerea din dialog sau părăsirea grupului în care mă aflu.
Am devenit zgârcită cu timpul meu. Rar mai permit unei societăți să mă rețină dacă nu mă interesează. Negoțul pe timpul meu e fără milă. Dar am descoperit și eu, la fel ca semenii mei, că viața nu e alcătuită numai din momente plăcute.
Uneori mă aflu reținută. Nu invoc liberul arbitru și stau în margine ca observator. Din marginea asta s-a ivit următoarea sugestie.
Mămici, nu vă alint cu dragi că multe nu-mi sunteți, când pruncul vă este răpus de furie, încercați să vă țineți de cuvânt. Nu m-am exprimat la întâmplare cu răpus. Un copil este învins de nervi din cauza limbajului pe care nu-l stăpânește. Atunci țipă, se aruncă pe jos, lovește etc. Voi îi aruncați la fiecare două minute: dacă nu te potolești, plecăm!
Exact! Mai rămâne să te ridici și să pleci. Îi explici de două ori, eu îi explic de trei ori la mica mea bestie, apoi îndeplinesc cuvântul prin faptă. Faceți ceea ce spuneți. Respectați-vă cuvântul, nu defilați cu amenințări moarte și fără semnificație.
Zic! Și știu că zic bine. Mi-a confirmat practica după ce mi-am luat informațiile din literatura de specialitate. Da, dacă o întrebați pe Mara, mama citește Freud ca să o înțeleagă mai bine. Și chiar o înțeleg. Am trăit deja momente extraordinare cu ea. Mergem una lângă alta și dialogăm. Nu m-am simțit împlinită că am născut, nu m-a epuizat fericirea când mă plimbam cu ea bebeluș, dar m-a copleșit satisfacția și mândria când am conștientizat cum merg cu ea pe stradă și conversăm, ca două prietene. Îmi educ fata, îmi cresc o prietenă.
Zic! Vă zic și dumneavoastră.
