Declarație despre a fi

De șapte ani tot dau declarații despre un anumit a fi aici pe blog. M-am contrazis de câteva ori, dar când îți mai și trăiești viața, dezicerile se impun.
Aș nota aici un exemplu, ar fi necesar, dar mă lovesc de propriul plictis în a căuta o contradicție. Cert este că sunt destul de multe.
Am afirmat că uneori îmi mai trăiesc și viața. Ce semnifică asta? Primul sens ține de plăcere. Urmăresc doar plăcerea și satisfacția.
Într-adevăr nu este cel mai ușor sau cel mai la îndemână. Criticile pot fi copleșitoare. Să pleci în excursie de una singură, să ieși în oraș cu prieteni de sex opus, să porți pălării extravagante, să organizezi ieșiri cu fetele, acțiuni pline de absurd pentru ceilalți și atât de firești pentru mine.
Uneori mi-am strigat declarația:
Prietenele sunt importante pentru mine.
Îmi fac prieteni în funcție de atracție, nu de sex.
De cele mai multe ori mi-am înghițit cuvintele, dar prin fapte și acțiuni am devenit vizibilă. Îmi place compania mea, o caut des. Am stat zile întregi cu mine. Iubesc cu pasiune prietenia dintre fete. Am avut multe excursii doar cu fetele.
Gând, vorbă, faptă, le-am aliniat din nevoia mea de a fi chiar eu.
Am făcut însă o descoperire când mă aflam la Viena la sfârșitul anului trecut. După concert, am fost la concert la Viena, am mers la muzeul Freud. Am petrecut în fosta casă a lui Freud maxim 40 de minute. În aceste minute nu am zâmbit niciodată. Mi-am zărit chipul la un moment dat într-o oglindă, obiectul i-a aparținut lui Freud, cadou de la fiica sa, Ana, iar fața mea exprima o gravitate care mi-a atras atenția. Am încercat apoi, în secunda următoare, să cuprind timpul din jurul meu, dimensiunea cu care trăiam ceea ce trăiam. Orice emoție mi-a revenit am perceput-o într-o notă solemnă.
Singurătatea face asta, alungă zâmbetul, distruge orice dovadă a faptului că putem să ne folosim gura râzând. Nu mi-a plăcut asta. Mie îmi place să râd.

Am tras altfel următoarea concluzie: trebuie să suport oamenii. Mi-e greu cu ei uneori, dar sunt inutilă fără ei. Și aici pierd complet sensul ascezei. Mi-e foarte clar că niciodată nu aș putea alege un stil de viață retras.

Mi-a lipsit contradicția la începutul textului, dar mi-a ieșit la final.

Iubesc oamenii și mi-e greu cu ei.

Cum învață românii istorie

Am citit 3 cărți de Lucian Boia, Jocul cu trecutul, De ce e România altfel? și Istorie și mit în conștiinta românească.
Urmează, fără nici un alt criteriu decât al intuiției bazată pe afecțiune, să citesc una din următoarele titluri pe care le am în bibliotecă: Napoleon III cel neiubit, Suveranii României Monarhia o soluție?, Balcic Micul paradis al României Mari, Capcanele istoriei și România, țara de frontieră a Europei.
Câte una, câte una, până mai adaug alta, iar ca scop, terminarea tuturor cărților semnate Lucian Boia până în prezent.
După primele trei pe care le-am citit mi-am confirmat că pot să vorbesc despre istorie. Putința stă în habarul pe care l-am dobândit prin lectură. Am citit cu atenție sporită, am subliniat, am notat ce mi s-a părut semnificativ.
Pe blog au mai apărut fragmente desprinse din aceste cărți. Intelectual, nu m-am putut abține. Axonii trimiteau informațiile accelerând, iar la exterior echilibrul a fost de multe ori afectat.
M-am clătinat de multe ori.
Într-un text anterior îmi amintesc foarte bine că am suspinat: cum învăță românii istoria? Mi-am pus întrebarea în nenumărate rânduri.
În urma educației primite în școală după manuale, am păstrat o ciudă pe poporul turc. Într-una din ieșirile pe litoralul turc, am profitat de prilejul de a avea un ghid turc și i-am adresat și lui întrebarea: cum învățați voi istorie? Că ați făcut ce, celorlalte popoare? În armatele voastre, prin cotropire a celor slabi, s-a format un nou corp în ierarhia trupelor: ienicerii.
Nu-l citisem încă pe Boia. Aveam fruntea destul de ridicată, ochii suficient de sfidători, tonul aproape critic.
L-am citit acum pe Boia. Mi-e fruntea dreaptă ca direcție. Ochii migdalați, preocupați, cu un ton domol.
Cum învață românii istoria?
Românii o învață în funcție de complexul de inferioritate și de pasiuni, din păcate, mortale pentru adevăr. Aici aș nota un nume, Constantin Sion, și un titlu, Arhondologia Moldovei, o lucrare cu numeroase genealogii fictive, un document care a vrut să susțină continuitatea românilor în general, iar în particular, să asigure dreptul Moldovei ca stat de sine stătător.
Originile. Totul a ținut și ține de origini. Cine suntem, cum ne putem raporta la noi înșine fără a ne cunoaște originile?
Lipsa dovezilor clare despre un început fixat ca harta în cui a poporului și mai ales a limbii române nu există.
Unii dintre noi, românii, s-au gândit să le fabrice, fabricăm dovezi așijderea unor produse de marochinărie. Alții au ignorat, unii au presupus, istoria nu este oricum obiectivă.
Ce mi-am răspuns?
Nu mi-am răspuns. M-am așezat în margine. Oricum mă aflu în margine, căci toată inteligența și judecata mea păcătuiesc prin discursul logic al celui care nu a trăit momentele istoriei. Noi, cei actuali, facem deducții și alegeri după niște capacități intelectuale departe de experiența vremurilor trecute.
Aș putea să declar că voievozii noștri, domnii care ne-au condus și s-au remarcat în fruntea țării au fost barbari, cruzi, sălbatici, urmărind o preamărire personală. Și pot spune asta și despre Vlad Țepeș, și despre Mihai Viteazul, și despre Ștefan cel Mare.
Tac însă. Nu ignor faptele, dar tac pentru faptul că am observat în jur psihicul și comportamentul uman. Unii stimuli, unele întâmplări pot provoca modificări în comportament.

În urmă lecturilor și a întrebărilor care s-au desprins, am simțit cum din nou crește gradul de toleranță. Prin asociere, voința.

Voința a crescut și s-a întărit. Poate nu am știut și nu am reușit încă să fim români, dar în viitor nimic nu ne oprește să fim români. Nu avem suflet românesc?

Poftim, scopul poporului român: să construim acest suflet, și de data aceasta fără daci, romani sau slavi, fără etnie, ci cu bunăvoință și grijă, grijă pentru viitorul nescris pe care chiar acum îl confirmăm prin fapte.

Ești și tu o artistă

Dunia, ești și tu artistă?

În ultimul timp, aud tot mai des această formulare, fie sub formă interogativă, fie sub forma afirmativă. Prima reacție, o ușoară fâstâceală. A doua reacție, neg. Într-o secundă am aceste două reacții și sunt la interior. La exterior, las ochii în jos și mărturisesc că am publicat două cărți. Nu ridic ochii din pământ până nu găsesc o glumă sau un joc de cuvinte care să provoace râsul.
Motivul pentru care mâzgălesc și pe blog despre această întrebare stă în fixație. Ești și tu o artistă s-a fixat în conștiința mea.
Mi-am retras pentru un timp toate celelalte gânduri și m-am concentrat pe cuvântul artistă. Mi-am pus întrebări, m-am interogat cu luciditate.
În acest punct o să povestim puțin despre câini. Frederic Cuvier, un naturalist francez, a susținut, observând comportamentul animalelor ușor domesticite, că acestea socotesc omul membru al propriei societăți din nevoia de asociere. Câinele se asociază cu omul sau cu alt animal și astfel îi crește încrederea în sine.

Notă: nu l-am citit pe Cuvier, dar am descoperit în Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle câteva rânduri despre câinii-ciobani și cum îi educă oamenii să păzească turmele de oi.

Altă notă: Nu considerați că și femeia, prin căsătorie, se asociază cu bărbatul pentru a-i crește încrederea în sine? Prin căsătorie devine doamnă.

Mă adun, părăsesc doamnele, și păstrez doar cuvântul asociere. Cu acest cuvânt o să lucrez și o să construiesc.
Câteva persoane au găsit de cuviință să asocieze cuvântul artistă cu mine. De aici am încercat să identific ce anume manifest.
Dacă încerc să desprind din discursurile celorlalți despre mine câteva cuvinte cheie, acestea ar fi: carte, teatru, feminism, psihanaliză, vis, gramatică.
Dunia semnifică cărți, teatru, feminism, psihanaliză, vis și gramatică. Uneori, printr-o amplificare extrasenzorială, mi-e pielea acoperită cu violență, cu aroganță de toate aceste asocieri nu neapărat liber alese de ceilalți, ci indicate de mine prin modalitatea cu care am ales să mă prezint în lume, într-o lume, într-un fragment de lume, cu accent pe lumea virtuală.
Mă agasează acum un cuvânt, dar simt că e prea puternic și nu-l pot utiliza pentru o mai bună înțelegere a ceea ce vreau să exprim.
Cuvântul este enantiomorfism și mie mi-a revenit printr-un mijlocitor, cartea Paradigme moderne a lui Ilie Gyurcsik.
Cu acest cuvânt, enantiomorfism, ar fi posibilă o mai bună înțelegere a nepotrivirii sau a unei potriviri doar parțiale între mine ca individ și cuvintele carte, teatru, feminism, psihanaliză, vis și gramatică.
Port pe chip și cel mai mult în suflet oglinda acestor cuvinte, a ceea ce exprimă ele, dar nu le manifest și nu mă confund cu ele.

Dunia, ești și tu artistă?

Răspuns: îmi doresc nespus să ajung una, acum doar muncesc la ceea ce aș putea să fiu, să devin, să manifest.

Dunia este o ființă în construcție.

Zice Dunia

Eu am citit Al doilea sex. Eu sunt al doilea sex. La mine spiritualitatea poate fi înţeleasă ca specific al culturii.
Aşadar, cu părere de rău, nu sărut nici o cruce, nici o mână de preot.

Zic.
Şi Zac.

Zic Zac, piesă de teatru, manifestare a culturii.

O oră întreagă deasupra lumii reale

Am o prietenă foarte bună care are 25 de ani. Eu am 31 de ani. Într-una din serile speciale între fete, seri în care le dau tricourile mele, ne aşezăm în pat, bem şi vorbim despre orice, da, despre masculin, esenţa şi subiectul alcătuirii noastre în lume, am oprit orice activitate sau discuţie şi am fixat-o pe prietena de 25 de ani.
Tu, tu ai 25. E datoria ta să-ţi faci o prietenă de 18 ani, să ţinem pasul cu generaţiile. Eu te am pe tine, iar mie îmi place să fiu actuală, aproape de nevoile prezentului.
Presupun că nu am fost luată în serios, nu am descoperit în societatea ei nici o demoazelă de 18 ani. Între timp, prin împrejurări cu factor necunoscut, am avut parte de persoane cu vârsta dorită, sub 20 de ani.
Am avut dreptate, e nevoie de actualizare. La primul contact al meu cu ei nu pot decât să zâmbesc, să le zâmbesc. Ei ştiu atât de multe, formulează atât de clar, afirmă cu atâta convingere şi entuziasm postulate, iar eu le zâmbesc.
Sub zâmbetul afişat ştiu că este vorba despre un cortex prefrontal doar în parte matur. Raţionalul vine după comportamentul impulsiv.
Degeaba ştiu eu asta, căci ei recunosc criza unei femei de vârstă înaintată.
În acest punct am nevoie de reconciliere, de cuvinte şi gesturi care să mă îndepărteze pe mine de imaginea unei babe care face descântece, iar pe ei de imaginea adolescenţilor în căutarea plăcerii fără scop.
Se impune un control serios, al meu, de ton. Orice vorbă pe care o scot mi-ar plăcea s-o ştiu străină sau curăţată de critici. Adică sistemul meu limbic e complet dezvoltat, pot să aleg să tac când ascult adevărurile fundamentale ale adolescenţilor.
Am tăcut de câteva ori, dar sunt necesare multe exerciţii, căci tinereţea merită toate eforturile. Entuziasmul şi pasiunea din faza de nemurire a omenirii au puterea de a da stări transcedentale. Cu cei tineri te păstrezi deasupra lumii reale.
Cinci minute deasupra lumii reale, o oră întreagă deasupra lumii reale pot alunga pustiul şi inutilul existenţei.

Prietenă cu adolescenţii, deci exist.

Mi-ar plăcea nespus.

Poveşti nescrise din cauza prinţeselor

De două zile, ca expozant la un Târg de mirese de la Timişoara, pe lângă munca pe care o depun la standul meu, admir sau mă mir privind la domnişoarele care probează rochii de mireasă.
Mă mir întotdeauna de un model anume de rochie pe care îl preferă foarte multe dudui indiferent de aspectul fizic, rochia de prinţesă.
Cenuşăreasa, Albă ca Zăpada, Belle, toate aceste prinţese, pe lângă că ne-au bucurat copilăria prin apelul la magie, mai ales magia iubirii, ne-au lăsat moştenire un protocol al simptomelor de început al convieţuirii în doi.
Un simptom se manifestă prin trebuinţa inutilă de a achiziţiona o rochie de prinţesă când propriul corp impune un alt croi.
Am privit în ultimele două zile multe femei încercând să intre cu toate eforturile în corset. De aici, cu ajutorul minţii mele al cărei stăpân mă declar, am tras următoarea concluzie: femeile obligă bărbaţii să le mintă.
Ce poate un bărbat, viitor soţ şi tată al copiilor nenăscuţi, să spună când îşi vede partenera într-o rochie de mireasă model prinţesă?
Oare probează sinceritatea?
Araţi ca un gogoşar cu corset!
Nu.
Probează minciuna, de data aceasta cu grijă pentru sentimentele viitoarei soţii şi ale viitoarei mame.
Arăţi…

Puncte de suspensie. Refuz orice cuvânt fals, cum refuz şi discursul despre importanţa şi valoarea pe care o dau unele femei rochiei de mireasă, în special rochiei de mireasă prinţesă.

Femeile pierd timp să fie prinţese, dar nişte prinţese ale unor poveşti deja scrise. De aceea multe poveşti rămân nescrise, prea multe, din cauză de corset şi de compulsia la repetiţie.

10898013_911967235480098_6403611716791575058_n

Început de an cu sfârşit de an, 2014s

Am să încep anul cu o întâmplare de la sfârşitul anului trecut. Nu mi-e foarte clar cum o să structurez povestea, dar îmi permit să găsesc în timp ce scriu cea mai potrivită prezentare.
În 29 decembrie m-am urcat în maşină şi am plecat la Viena. Am plecat la Viena singură, încântată de această singurătate şi puţin speriată de drum.
Aproapre fără incidente am ajuns la hotelul unde am rămas pentru două nopţi. Acel aproape de la început de frază ar fi putut să mă transforme pentru a nu ştiu câta oară într-o reprezentare a categoriei femeia la volan. Puţină motorină am avut, nu mi-a lipsit, ca să nu fac pana prostului pe autostradă. După părăsirea autostrazii şi o întoarcere neregulamentară, am alimentat într-o benzinărie de cartier unde am stat vreo 15 minute ca să plătesc. În agitaţia vânzătorului îmi ceream scuze din cauza bancnotei prea mari pe care i-o dădusem să efectuez plata.
Am părăsit benzinăria în nişte priviri exagerat de dojenitoare.
Şi la hotel m-am cazat aproape fără incidente, căci din momentul în care am pronunţat cuvântul maşină, explicaţiile despre regulile de parcare au început să mă agite. O parcare cu plată imediat lângă hotel, un bilet în geam din două în două ore, ah, instant mi-am amintit unul dintre cele mai întemeiate motive pentru care mă irită Viena. Până la urmă ne-am înţeles, căci hotelul avea parcare, dar domnişoara de la recepţie a început cu alte variante, nu cea mai simplă. Am predat cheia maşinii şi în sfârşit liniştită am urcat în camera mea.
Am coborât la restaurant să mănânc, deşi mi-era foarte clar după oră că nu am nici o şansă de mâncare caldă. Am întrebat la bar.
Fireşte că se impunea să mai aştept o oră sau să iau ceva la bar.
Am sărit imediat pe scaunul înalt, mi-am aşezat partenerul lângă mine, o carte de Lucian Boia, şi am comandat, aripioare, salată verde, apă plată şi paharul de vin.
Am sorbit din vin şi starea s-a schimbat. Vă e familiară starea aceea de satisfacţie în care începi să te fâstâceşti pe scaun deoarece simţi că nu mai ai loc în tine şi trebuie să te reaşezi? Eu m-am reaşezat, mângâindu-mi pielea de pe mâini.
În jur nici o privire curioasă pentru duduia singură de la bar. Nimeni nu părea să-mi compătimească sau să-mi judece singurătatea într-un bar, la bar.
Observam asta din buza paharului, şi a primului, şi a celui de-al doilea. Sorbeam, citeam, tastam pe telefon, mă mângâiam din când în când pe mâini.
Ştiaţi că vel este un termen administrativ care preceda un rang boieresc în Evul Mediu în Ţara Românească şi Moldova?
Eu am aflat în 29 decembrie seara într-un cadru intim cu Lucian Boia la Viena. Am aflat şi altele, dar aici este vorba despre mine, nu despre istoria României. Mai notez ceva însă. Tot din acea seară, pentru prima dată m-am întrebat: cum învaţă românii istoria lor?
Am părăsit scaunul înalt de la bar cu regret. Am urcat în cameră, mi-am privit hainele de pe umeraş, mătase şi dantelă.
A doua zi, în 30 decembrie, am mers la concertul de Crăciun de la Musikverein, repetiţia generală. Dar povestea se opreşte aici.
O să revin.

De la 16 ani

De la 16 ani m-am străduit să trăiesc, să trăiesc frumos. La 16 ani am descoperit nimicul şi inutilitatea existenţei.
Ce să fac eu între naştere şi moarte? Dar cel mai supărător este acel de ce? De ce să fac ceva?
Tradiţia am ignorat-o dezvoltând o alergie la se cuvine. Nu recunosc puterea lui se cuvine. De şcoala am încercat să mă apropii. A fost foarte uşor, m-am îndrăgostit de cărţi, şi a fost nespus de greu, profesorii, programa şcolară, inteligenţa nativă. Limite peste tot.
Am citit mult şi uneori am crezut că am găsit răspunsuri. Mi-am zis de foarte multe ori, că eu, spre deosebire de Godot, am sfârşit cu aşteptarea. Mi-am dat nişte determinări, m-am aşezat în general şi individual. Mulţumesc Constantin Noica.
Din păcate, am continuat să sufăr, dar am luat cunoştinţă de puterea emoţiei. Între naştere şi moarte trăim momente. Momentele aparţin atât frumosului, cât şi urâtului. Pe mine mă interesează cele frumoase.
Singura esenţă pe care o recunosc existenţei mele umane constă în sublimul emoţiei. Am reuşit să trec anii cu această reacţie afectivă, chiar dacă durează puţin.
Puţin prin comparaţie. Comparaţia ar aduce în discuţie iubirea. Refuz discuţia, păstrez comparaţia.
Trecând anii, am învăţat despre nevoi şi interese. Freud m-a trezit, mi-a impus luciditatea. O pierd de foarte multe ori. S-ar putea să-mi lipsească chiar acum.
Mă trezesc de foarte multe ori însă.

De la 16 ani mă străduiesc să trăiesc frumos şi să fiu bună cu cei din jur. Mă străduiesc. De ce mă străduiesc? De ce? De ce? De ce?

Neavând simptome cauzate de propria importanţă şi valoare, nesuferind de un delir de grandoare, rămâne să sufăr şi să maximizez emoţiile momentelor frumoase. Şi din când în când, să practic escapismul.

O să fug chiar zilele astea în atemporalitate.

Stand-up comedy cu Matei Vişniec

Am citit într-o carte de-a lui Freud că persoana care a înjurat pentru prima dată în loc să ridice pumnul să lovească a pus bazele civilizaţiei. Afirmaţia nu-i aparţine. Freud face trimitere spre un savant englez. Nu sunt sigură despre cât de savant era englezul, dar de naţionalitate sunt absolut convinsă.
Aşadar, necuviinţa dezvoltă nivelul spiritual.
M-am gândit la asta în timpul unui spectacol de stand-up comedy şi am privit foarte curioasă în jur la numărul mare de oameni.
Spectacolele în care se înjură în exces, în care eşti numit prost, fraier, curvă etc, umplu sălile de spectacol. Se suplimentează chiar locurile. Un rând de scaune de plastic pocnesc sub greutatea oamenilor.
M-am gândit şi la Matei Vişniec, la Cabaretul cuvintelor.

Şi tu, cine eşti tu?
– Eu sunt cuvântul târfă. Nu mănânc la aceeaşi masă cu voi şi nici nu pun piciorul pe trotuarele pe unde vă plimbaţi voi în familie.

Da, eu sunt cuvântul care vă duce la isterie pe voi, cuvintele care frecventaţi de dimineaţa până seara şcoala de dans şi de bune maniere.

Şi totuşi eu sunt cel care vă cunoaşte toate fantasmele, sunt destinatarul tuturor dorinţelor voastre secrete. De altfel, noapte de noapte, domnul disticţie, domnul prestanţă şi domnul morală mă cheamă pe ascuns ca să-i bat cu palma la fundul gol.
Matei Vişniec, Cabaretul cuvintelor, p.34-35

Cu siguranţă nu o să construiesc acum un discurs despre valoare, intenţia mea nu constă în a sublinia, prin diferite note, ceea ce este bun, dezirabil şi important.
Exemplul din Vişniec ajută la stabilirea unui raport între cuvintele licenţioase şi atitudine. Oamenii au preferat întotdeauna ipocrizia şi fiecare sinonim parţial al ipocriziei: falsitate, prefăcătorie, duplicitate, perfidie, viclenie etc.
Preferinţa aceasta se aşază peste caracter dintr-un dezacord al educaţiei. Educaţia construieşte şi distruge în aceeaşi măsură, iar distrugerea stă în toate mesajele divergente pe care le primesc copiii. Un extraordinar exemplu stă chiar în căcat. Copilul îl aude de atâtea ori pronunţat cu bucurie, cu mândrie, iar când vrea să fie chiar el mândru de căcat folosind cuvântul prin deprinderea limbajului, normele de bună cuviinţă îi cer să nu vorbească urât în public.
De aici, am tras eu concluzia, porneşte bucuria omului de a-l auzi vorbind urât pe celălalt. Nu eu, eu nu vorbesc urât pentru că am învăţat că nu e frumos, după ce am învăţat să mă bucur de acest urât.

Aşa am încercat să-mi explic eu. Am rămas totuşi nemulţumită. Nu m-am bucurat niciodată de cuvântul poponar sau curvă. Mă limitez la aceste două cuvinte, deşi am în cap alte două cuvinte, nişte aparate genitale masculine şi feminine. Pedanteria nu-mi permite să lucrez cu ele.
Da, sunt o snoabă lingvistică, beletristică, puteţi alege.
Cum să explic această satisfacţie care cuprinde chipurile şi aprinde privirile?
Oare suntem cu toţii nişte nevrozaţi obsesionali? Toţi ne credem mai buni ca oricare alt seamăn?

Mă întreb acest lucru deoarece sunt absolut convisă ca la aceste spectacole de stand-up comedy nimeni nu se simte, dar are foarte clar pe cineva în cap care este fix persoana despre care se amuză saltimbancul de pe scena şi întreaga sală.

La aceste spectacole nu participă poponari şi nici curve. Nu. Absolut.

Răspuns pentru plăcerea aceasta de a asculta înjurături nu am. V-aş cere o părere, dar îndrăznesc să cred că nu există o expresie care să cuprindă starea dezechilibrată a oamenilor în raport cu josnicia şi mitocănia.

În loc de punct, Matei Vişniec.

Ştii, noi, cuvintele grosiere, suntem şi foarte umflate în pene… Şi din cauza asta din când în când explodăm de râs. Avem capul mare şi atunci trebuie din când în când să ne facem de cap.

– Vezi, fără noi, vieţii i-ar lipsi sarea şi piperul.