Anul într-o săptămână

Anul acesta, fără ultimele zile de frunze dansante ale toamnei și fără începutul zilelor de iarnă, dacă l-aș reduce la o săptămână, aș putea să fac afirmația că am început și am sfârșit în moarte.
Luni mergeam bucuroasă spre o clinică să iau parte la nașterea nepoatei mele. Afară, în nehotărârea cerului, picau câțiva fulgi. Eu, de la geamul mașinii, mă uitam concentrată în jur. Voiam să rețin tot, nu clipa zilei de luni, ci trecutul nepoatei mele. Să-i povestesc când va fi mare emoția zilei în care ea a ajuns în brațele mamei sale. În câteva ore, de la un alt geam, ochii mei au înrămat cu lacrimi prima întâlnire. Am zărit un ghemotoc furios că fusese smuls din pântecul mamei.
Marți am ajuns să o îmbrățișez, dar în neființă, prima atingere m-a privat de suflet, doar un corp moale și sublim de bebeluș mort.
Joi, într-o seară cu vânt cald, am mers spre clinică să o văd pe bunica lui Făt Frumos. Bunica lui Făt Frumos a fost și va rămâne buni pentru oricine a cunoscut-o. Am pășit ușor în salon și m-am așezat pe scaun. I-am cuprins mâna, și cu fruntea pe pielea decrepită, m-am rugat morții.
De ce nu vii acum când prezența ta e împăcare?
De ce ai apărut marți, iar joi descrii doar o absență?
M-am ridicat în lumina adusă de cadrele medicale și am sărutat fruntea lui buni. Am plecat.
Acasă, acasă la buni, totul o aștepta, soțul, câinii, obiectele. Orice obiect din casă a rămas în așteptare, e acolo unde s-a întâmplat să rămână. Un strigăt mut, depistabil doar de suflet învăluie casa. Am încercat să-mi amintesc când am stat ultima dată la povești cu buni, mi-a scăpat data, dar învățăturile ei se învârtoșau în simțurile mele. În primul rând buni m-a învățat să stau la masă, să mănânc cu farfurie, tacâmuri, șervețele, flori și lumânări, mi-a încetinit o grabă a unui fel de a fi al generației mele de a ne hrăni pe fugă. Dar cel mai mult m-a învățat prin poveste, prin povestea frumoasă a vieții ei.
Vineri a apărut moartea.
Sâmbătă ne-am luat rămas bun de la ea.
Totuși, acasă totul o așteaptă, chiar și toți. Îmi vine greu a crede că nu o s-o mai aud niciodată, că în primăvară toate lalelele ei nu o vor mai bucura.
Anul meu într-o săptămână e acesta, naștere, moarte, boală, moarte. După fiecare moarte viața a mers mai departe, eu o duc și cu o continuare a activității pe blog, dar există momente când amintirea, când durerea mă împietrește.
Stau nemișcată și nu-mi pot aduce psihicul într-un firesc de acceptare a morții. Văd în fața ochilor pământ, viermi și uit să respir, mi-e greu să respir.
Dar starea mundană a lucrurilor e al doilea zeu după Dumnezeu, am programare la dentist.
Anul meu într-o săptămână.

Iubirea zboară, la iubire nu se dă send

În ultimii 50 de ani, omul s-a grăbit în știință. Toate domeniile de cercetare s-au dedicat confortului uman.
O grabă existențială a făcut posibilă revoluția tehnologică și științifică. Oamenii s-au grăbit să scape de aportul muncii fizice, telecomanda, mașina de spălat vase, mașina de spălat haine, aspiratorul sunt doar câteva exemple. În interiorul casei nu ne mai mișcăm să facem treabă, ci facem drumuri. Un drum până la mașina de spălat, un drum până la telecomandă. În rest, repaus.
Ce facem cu timpul obținut?
Care timp?
Nu am obținut timp, am pierdut timp.
Antagonismul acesta nu are împăcare. Nu mai spălam manual, dar nici timpul scutit nu-l mai avem. În graba asta, femeilor li s-au adăugat centimetri la tocuri, aici voiam să ajung.
În graba mondială a omului, femeia s-a înălțat la toc. Dacă în casă facem drumuri, afară ne deplasăm, iar deplasarea a amăgit stirpea feminină. Iluzia deplasării între A și B a mers până la rochie, a distrus eleganța și rafinamentul ținutelor feminine.
Eu mă uit la Poirot, sunt, într-un limbaj convențional, fana acestui personaj. Urmăresc intriga curioasă, dar cu plăcere și încântare mă pierd în admirația rochiilor. Personajele feminine stau în tocuri pe câmp, pe drum de țară într-un firesc care pe mine mă miră. În 2012 nu mai este firească eleganța nici la teatru sau operă.
Meditând de cele mai multe ori într-un sentiment copleșitor de rușine, de multe ori par să nu fiu îmbrăcată pentru moment, am tras această concluzie: tocurile înalte au distrus eleganța.
În tot acest proces de frământare femeiască am ajuns și la telefoanele mobile. Un telefon te îndatorează să spui mereu unde ești și ce faci, iar în poveștile de dragoste e devastator.
Duduile măsoară dragostea în numărul de mesaje, îndrăgostiții ajung să măsoare inefabilul dragostei.
Magia nu se desprinde din caracterele mesajelor, cosmosul și psihicul uman nu fabrică povești de dragoste, cosmosul, psihicul și sufletul ivesc iubiri care se murmură doar în urechea iubitei, iar un aparat made in China sau oriunde în lume nu are nimic în comun cu imaterialul sufletului care se uită, cu un ochi, la lumea desăvârșită a ideilor platoniciene.
Iubirea zboară, oricât de greu ar fi să acceptați, la iubire nu se dă send.

Curs de filozofie povestită VII

Azi o să plictisesc sau o să încânt publicul acestui blog. Aveam de gând să scriu despre tocuri, care au stricat, prin centimetri, eleganța feminină și despre telefoanele mobile care au mătrășit magia iubirii.
Mă răzgândii.
O să reiau cursul de filozofie povestită, deoarece a trecut ceva vreme de la ultimul.
Am pus un punct Evului Mediu și am rămas în promisiunea Renașterii.

Renașterea

A adus o nouă imagine a omului, s-a dezvoltat o credință în valoarea omului, în Evul Mediu s-a subliniat natura păcătoasă a omului.

O personalitatea a Renașterii este Marsilio Ficino (1433-1499)
Cine nu cunoaște următoarea frază?
Cunoaște-te pe tine însăți, o, stirpe divină în veșminte omenești.

Un alt nume important, Giovanni Pico della Mirandola (1463-1494) care este autorul operei Panegiric la demnitate omului.

panegiric= laudă, elogiu

Dacă în Evul Mediu punctul de pornire era Dumnezeu, în Renaștere punctul de pornire a devenit omul.

O nouă renaștere după filozofii greci. (mergeți la cursurile despre Antichitate și reluați cele câteva rânduri despre Socrate, Platon și Aristotel)

Umanismul Renașterii a fost pătruns de spiritul individualismului, o venerare a geniului. Omul a îndrăznit să fie din nou el însușiși să nu se rușineze de nimic. Dumnezeu l-a creat pe om și de dragul omului însuși.

Țelul omului- să depășească toate granițele.

În Antichitate omul trebuia să dea dovadă de liniște sufletească, de măsură, de stăpânire de sine. În Evul Mediu, Roma a decăzut și la 1417 vechiul oraș cu o populație de 1 milion de oameni mai avea doar 17 000 de locuitori.

Umanismul renascentist și-a propus să reconstruiască Roma. S-a ridicat Catedrala Sfântul Petru peste mormântul Apostolului Petru.
În timpul Renașterii a înflorit însă și antiumanismul ( procese ale vrăjitoarelor, ruguri pe care erau arși de vii oamenii).

Renașterea a dezvoltat și o nouă metodă științifică, cercetarea Naturii prin simțurile proprii ale omului.
Cercetarea Naturii trebuie să se întemeieze pe observație, pe trăire, pe experiență (metoda empirică).

Măsoară ceea ce este măsurabil, iar ceea ce nu este măsurabil, fă în așa fel ca să poată fi măsurat. Galileo Galilei

Natura a devenit ceva ce poate fi exploatat.

Știința este puterea. Bacon.

În Evul Mediu nimeni nu a pus la îndoială că pământul era centrul universului, concepția geocentrică despre lume (totul se învârte în jurul pământului).

În 1543 apare Despre mișcarea corpurilor cerești a lui Copernic.

Aici întrerup acest curs, începe să devină foarte greu, mai ales pentru filologii mei.

Va urma…

Nu se poate cu de toate

Aseară am fost la Tudor Gheorghe. Nu o să povestesc nimic despre spectacolul Nu se poate cu de toate.
Cine dorește impresii sincere și emoții puternice poate să găsească pe blogul Claudiei Gican.
Eu o să fac o mărturisire.
Lumea e mult mai frumoasă datorită lui Tudor Gheorghe, lumea mea, a ta, a lui.
România e bogată cu el, căci sinecurile o sărăcesc limpede și precis.
Nu se poate cu de toate.
Caragiale.
Tudor Gheorghe.
Dunia Tuel.

La Vest de Est, la Est de Vest

Săptămâna asta încheiată cu o oră în plus de somn, și-a numărat zilele în Timișoara și cu un festival internațional de literatură.
Miercuri, joi și vineri, la Palatul Baroc, iubitorii și curioșii de literatură au putut să asculte scriitorii lecturând și să intre în dialog cu ei.
Eu am ajuns joi și vineri. Joi seară, în lumina candelabrelor, am ascultat lectura scriitorilor Richard Swartz, Jan Koneffke, Vasile Ernu și Viorel Marineasa. Cel mai mult mi-a plăcut să ascult lectura în suedeză și germană, atunci a fost o desfătare. Deși nu înțeleg nici una din aceste limbi, mă încântă muzicalitatea pe care o descopăr în orice limbă străină mie.
Neînțelegerea conținutului fragmentelor citite de scriitori nu a însemnat o pierdere, ci o accentuare a unei stări de visare.
A urmat dialogul după lectură, întrebările.
În momentul acesta, eu, mai întotdeauna, îmi întorc mintea plecată ca un câine de stână oile. Rag la interior până, clipind, prind două cuvinte al căror sens îmi este în sfârșit cunoscut.
Joi seară a fost plin de studenți. În dreapta mea, multe studente. La dialog au început să plece. Nu i-am învinovățit. S-a vorbit despre comunism; s-a vorbit despre o durere pe care ei nu o cunosc.
Nici eu nu am experimentat comunismul, l-am cunoscut doar din cărți. Jurnalele scriitorilor noștri mi-au schimbat procesul psihic în ceea ce privește regimul comunist în care au trăit părinții mei. Nu aș putea să recomand cuiva Nicolae Steinhardt ca lectură, ci ca un experiment al durerii.
Vineri i-am ascultat pe Vladimir Arsenijvic, Philip O Ceallaigh, Daniela Rațiu și Tudor Crețu.
Pe primii doi i-am ascultat într-o atitudine de visare al celui care ascultă o arie muzicală. La Daniela Rațiu am ascultat cuminte cu bărbia în palmă. Tot timpul mi-a vâjâit în minte prezentarea lui Robert Șerban. O tânără fragilă, feminină, încă un cuvânt care îmi scapă, dar cu o mare forță narativă.
Glasul ușor zaharat al lui Robert Șerban când a prezentat-o pe Daniela Rațiu mi-a dus iar simțurile în afecțiuni deviate. De atâtea ori am senzația că femeile sunt tolerate în această lume, nu neapărat acceptate. M-am certat pentru gândul stupid. Cine ar putea să o tolereze pe Virginia Woolf? Nu, în creație nu este masculin și feminin, doar afecțiunea se mai duce pe masculin și feminin.
Pe Tudor Crețu l-am ascultat cu plăcere. Îmi place cum scrie, deși are un caracter care îmi face năsucul să se strâmbe, forța lui creatoare mi se pare bezmetică.
Tudor Crețu, scriitor, dar și director de bibliotecă, și totuși mie nu mi-a înapoiat o carte pe care i-am împrumutat-o pe fișa mea de la bibliotecă, dar ce are creativitatea cu corectitudinea.
L-am aplaudat după ce a sfârșit, i-am și zâmbit, dar cartea e tot pe obrazul meu.
La dialog nu am mai putut rămâne și am plecat tiptil, în ușoare bocănituri de tocuri.
Acesta a fost pentru mine Festivalul internațional de literatură Timișoara, Ediția I, La Vest de Est, la Est de Vest.

Muzeul Satului

Muzeul Satului în imagini.

Foto: Bogdan Mosorescu

După plimbarea la Muzeul Satului mi-am reamintit ploile urmărite și adulmecate de pe prispa unei mătuși de la Bistrița, Mehedinți.
Acum sunt îndrăgostită de tot acest concept.
Și toamna asta cu ploi și vânt și-ar spune mai bine poveștile muritorului lângă o prispă.

Buletin de știri

Azi urmează un nou buletin de știri cu aventurile mele culturale, aș putea să fac unul de gânduri culturale la fel de bine.
Încep.
23 octombrie
M-am bucurat la Jazzissimo Lounge Timișoara de spectacolul Ferma animalelor. Ferma animalelor este un spectacol cu cântec susținut de Marian Pîrvulescu, Ioan Codrea, Christine Cizmaș, Andrei Racoliță, Cari Tibor și Ovidiu Mihăiță sau mai simplu spus, de Auăleu Teatru.
25 octombrie
Am fost la Palatul Baroc Timișoara unde se desfășoară Festivalul internațional de literatură, La Vest de Est, la Est de vest.
26 octombrie
O să fiu tot la Palatul Baroc, la același sus numit festival.
27 octombrie
O dată cu semnul întrebării, dar dacă se mai găsesc bilete, o să mă aflu la Noaptea devoratorilor de publicitate de la Sala Capitol, Timișoara.
29 octombrie
Înainte de întâlnirea cu Tudor Gheorghe, o să mă întreb alături de artistul Doru Dumitrescu How will you dress at the end of the world?, o expoziție marca galeriei Calina.

Și am sfârșit cu luna octombrie, să vină noiembrie.

De fapt literatura nu este o necesitate

Nu se citește.
Copiii nu citesc.
Școala nu mai este ce a fost.
Pe rând răspunsurile.
Fals.
Fals.
Fals.
Se citește.
Copiii citesc.
Școala este ce a fost.
Dintotdeauna, dintotdeauna acesta are pornirea în Antichitate, cartea a fost îndeletnicirea celor puțini. Majoritatea aveau o meserie.
Problema societății actuale românești nu este literatura, ci gramatica. Gramatica nu se mai învață, iar vina elevilor e îndoită. În liceu doar clasele de filologie mai fac gramatică.
Eu știu că se citește, știu că există dorință de lectură și de scris în rândul elevilor. Intru în detalii cu excurs.
Când am început acest blog, nu am avut un public țintă, am avut doar o țintă, să scriu, să scriu, să scriu.
Dacă aș fi urmărit un public, mi-aș fi dorit să atrag elevii de liceu și studenții. Pe parcursul anilor, făcându-mi un public, am conștientizat o fracționare. Mă citesc mulți adulți pe care îi las de cele mai multe ori să mă strunească de capcanele vârstei mele. Mă citesc elevi de liceu. Nu intră cu mine în dialog, dar îmi lasă mesaje de facebook. Mesajele lor debutează întotdeauna cu un anunț, le-a trebuit curaj să-mi scrie.
După ce îmi transmit un fel de stare morală, îmi mărturisesc că mă admiră, că eu am ocazia de a face lucruri frumoase, că vor să-mi semene, dar că se simt inferiori. Uneori îmi vorbesc despre cărți, vor să citească căci le-a plăcut ce au citit pe blog. O domnișoară chiar s-a oferit să-mi trimită o carte despre care eu mă lamentam că nu o găsesc.
Așadar știu că se citește.
Școala e o instituție, a fost și a rămas o instituție. Profesorii s-au schimbat și programele școlare. Schimbarea cea mai mare este însă nevoia elevului și studentului actual.
Nevoile sunt altele ca cele de acum 10 ani când am terminat eu liceul sau 30 de când a terminat mamanu.
Iar literatura nu este o necesitate, ci o desfătare.
Gramatica însă e o trebuință, una stringentă.
Mie nu mi-a plăcut gramatica, mă plictisea îngrozitor, mă refer la analize sintactice. Însă a scrie corect nu este o opțiune, ci o datorie. Asă că după multe perpeliri gramaticale cauzate de duduile și flăcăii de pe facebook, o să încep pe blog, nu un curs de gramatică, cum există un curs de filozofie, ci texte de atenționare gramaticală.
De exemplu:
CORECT este: DE fapt. Nu contează ce este de și ce este fapt, important este că se scriu despărțit.
De fapt am folosit o prea mare introducere pentru a ajunge la o alarmă, o alarmă gramaticală.
DE FAPT.

Excepțional în generalul lumii plin de unici

Îmi plac oamenii, îmi place să stau și să privesc dintr-o margine oarecare chipuri necunoscute și să-mi imaginez despre ce vorbesc. Le urmăresc gesturile curioasă și mintea mea, ca o locomotivă veche pe aburi, pufăie povești în jurul lor.
Cel mai mult mă bucură frânturile de replici. Părțile astea rupte din context mă provoacă la joacă. Mă joc în amintirea incompletă și falsă a unui dialog cu semnificații. Un cuvânt sigur a determinat un gest, o geană picată sigur a ascuns alt gest.
Mă joc așa de foarte mulți ani. Din această activitate a mea a lipsit însă chibzuiala, nu mi-am format opinii despre persoanele care fără să-și dorească au ajuns să dea spectacole pentru mine.
Observând ani în șir ochi și mâini, buze mușcate și bătăi de gene, picioare care bat un ritm și sâni zăpăciți am ajuns să fac și o lectură umană.
Acum citesc și oameni.
Din lectura asta am desprins două categorii, categoria oamenilor care se fac de râs, preferații mei, și categoria oamenilor pasivi.
Eu tind spre prima categorie.
Să te faci de râs presupune curaj, iar curajul este mereu asezonat cu un anume ingredient, piperul nebuniei. Oamenii ăștia nu se opresc în conveniențele sociale, oamenii ăștia îndrăznesc să fie ei înșiși, iar a fi tu însuți este aproape imposibil în uzanțe.
Regulile nu sunt gazdă pentru sine, sinele vine cu o moștenire genetică, devine caracter lângă o mamă, evoluează prin educație și se rafinează prin artă. Între evoluție și rafinare sinele stă în cumpănă, pasiv sau îndrăzneț?
Reguli sau descoperire de sine?
Cei mai mulți devin pasivi, iar cei mai mulți își traduc această pasivitate cu diferite note. Unii cred că sunt diplomați, alții cred ca dovedesc bun simț, careva se cred morali.
Păstrând niște margini de bună purtare pentru oamenii pasivi și aceia care aleg să se facă de râs, eu fac afirmația: aceia care devin pasivi nu sunt nici diplomați, nici morali, ci lași.
Sunt lași în alegerea personală de a se descoperi excepționali în generalul lumii plin de unici.
Pasivii și-au găsit adăpost în reguli și bunul simț, dar limita ar trebui stabilită în instabilitatea emoțiilor. Să acceptăm, să ne dorim continua schimbare a sinelui. Între evoluție și rafinare, schimbarea înseamnă invenție.
De curând m-am inventat pașnică. Zâmbesc mai mult sub un chip pașnic. Mă simt bine fără să-mi pese de uzanțe, doar de libertatea spiritului meu.
Nu-i mai disprețuiesc nici pe acei pasivi cu ochii plini de reproșuri, cineva trebuie să fie A, altcineva să fie B pentru a fi posibilă teoria relativității.
Firesc este să vorbim pe înțelesul tuturor.