Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "fericire"

Fericirea personală e o muncă

De 13 apr., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am terminat de citit Magia despărțirii de Florin Alexandru. Sâmbătă am discutat cu Florin despre carte. Ne puteți auzi aici. În timpul lecturii am început să mă gândesc serios la frică. Mie în permanență îmi este frică de pierdere. Știu exact ce nu vreau să pierd. Știu exact pe cine nu vreau să pierd.
Cel mai frică îmi este de starea de bine, de ceea ce numim fericire. Ori de câte ori descriu fericirea, o senzație similară fiorului pe spate mă avertizează că s-ar putea întâmpla ceva neplăcut. De fiecare dată, același scenariu, stare de bine, fior pe spate. La fel cum mamanu nu renunță să-mi atragă atenția asupra capului gol la Mateiu sau asupra spatelui gol la Mara. Ceva rău o să se întâmple. Copiii or să răcească, eu nu o să mai fiu fericită. Dar de ce? De ce simt asta?

Am scormonit în copilărie. Asta fac de fiecare dată. Pot să numesc un episod și să indic o reacție. Mamanu a plecat în concediu cu sora mea și pe mine m-au lăsat acasă. Seara mi-am pus și eu haine în valiză. Mamanu mi-a permis. Dimineața m-am trezit fără ele. Ce nenorocită și trădată m-am simțit! Am plâns până am adormit la tata în brațe care a promis că mă ia cu el. M-am trezit fără el câteva ore mai târziu la bunică mea. Trădată de două ori într-o zi. Am supraviețuit, dar m-a marcat.

Soră mea mă paraliza de fiecare dată când o refuzam dacă rostea printre dinți: Bine! La mine ajungea acest bine altfel. Presupuneam că nu mai vrea să vorbească cu mine, să fie prietena mea, să se joace cu mine, să mă iubească. De foarte multe ori am onorat cererile ei doar ca să nu rostească bine. Are legătură cu episodul cu mamanu și valiza? Nu știu.

Episodul cu valiza și faptul că soră mea rostea bine când o refuzam au legătură cu frica mea actuală când descriu fericirea? Nu știu. Știu ce simt, nu știu de ce și de când simt. Dar sunt sătulă de frica asta care îmi strică mulțumirea sufletească. În prezent am mai multe motive de fericire decât de mâhnire, iar gândirea mea rațională e îngenunchetă de un aspect al intuiției. Intuiția presupune o multitudine de aspecte. Unilateritatea mă scoate din sărite. Asta dacă mă iau după Bertrand Russell. Și mă iau în detrimentul filozofiilor roz care au succes în viața cetățenilor actuali.

Mai scormonesc, mai caut. Vreau să mă bucur de viața mea fără frica de pierdere. Fericirea personală nu e o boală, o insultă, o mândrie. Fericirea personală e o muncă. Am muncit. Muncesc. Răsplata mi se cuvine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Frica de a nu-l pierde pe celălalt. Dacă ți-e frică, de obicei îl pierzi

De 2 mart., 2021 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În această săptămână se întâmplă Artisans Pop-Up Store la Shopping City Timișoara. Nu particip cu Tricoul Inteligent. Am făcut poc. Marea dezumflare a avut loc în 25 februarie. Am acum acasă un băiețaș pitic, Tare seamănă cu mine, Numai că e foarte mic.

Într-adevăr neglijez cam tot. Simt că neglijez fata, motanul, blogul și Tricoul. Nu-mi permit luxul de a neglija însă. Nu m-aș putea ierta dacă aș necăji-o pe Mara. Cum aș putea să mai am grijă de Motan dacă mai suportă un nou episod urinar? Blogul și Tricoul le-am lăsat de izbeliște. M-au sunat cei de la Poștă. Colaborez cu Poșta Română pentru transportul în țară. Amabilă și blândă, doamna care ține legătura cu mine m-a întrebat dacă mai trimitem ceva. Am râs. Am plâns suficient la spital.

Adevărul este că pregătesc ceva nou la Tricou. Mă aventurez. Îndrăznesc să propun un sacou la Tricoul Inteligent. Primul este în lucru. Așa am ajuns să procedez în cei 6 ani. Când introduc ceva nou, prima dată lucrez pentru mine. Eu port un exemplar ilustrativ și rebuturile. De aici rezultă că nu prea îmi permit să-mi port propriile haine.

Lucrez mai mult în imaginar pentru blog și pentru Tricou. Pentru blog închipui eseuri sobre și lipsite de superficialitate despre cuplurile care cultivă prefăcătoria. Știu că nu se află într-un loc bun în relația lor, dar merg înainte prin cenzură și activități care substituie lipsa afecțiunii. De ce stăm în relație? Nefericirea stă ca toporul deasupra capului. Nu-l vezi, știi că e acolo, știi că o să cadă. Nefericirea lovește cu faptele mărunte, cu replici usturătoare, cu adevăruri rostite în glumă. Alternativele, singurătatea sau revenirea în jungla întâlnirilor, sunt închipuite ca adevărați monștri.

Primul monstru suntem chiar noi deoarece ne trădăm. Uităm fericirea. Fericirea de a fi pur și simplu indiferent de statut, singur sau în cuplu. Bucuria de a te simți tu, iar tu reprezintă simplitatea, atitudinea naturală. Atitudinea naturală constă uneori în reprezentații de neînțeles pentru ceilalți. Gândirea, reacțiile, felul cum mâncăm, felul cum ne place să facem sex, relația cu părinții, dedarea paradisurilor artificiale, pe toate încercăm să le cizelăm pentru a da bine partenerului. Prea mulți stau cu frica de a nu-l pierde pe celălalt. Dacă ți-e frică, de obicei îl pierzi. Dar mai descoperi ceva. Ai pierdut partenerul, te-ai pierdut și pe tine. Greșeala persistă. Jelești după partener. Pe tine te îngropi și mai tare. Trăiesc atâtea persoane în lumea asta fără un chip real, fără o reacție instinctuală. Pe ele se ridică acele persoane care își acordă o importanță exagerată.

Adorm cu asemenea gânduri pe care încerc să le adun într-un articol. Adevărul este că mi-e somn. În locul lui Motan, stă Mateiu și scâncește. Motan s-a refugiat după canapea. La Tricou îmi e și mai greu să fac planuri. Acolo e necesară strategia. M-am concentrat pe sacou, pe modalitatea în care o arunc din nou către femeie o bucată mică de literatură. Unde o să așez niște cuvinte? Vă spun. La interior, undeva pe o bucată mică de material o să vă las niște cuvinte memorabile ale unei personalități marcante. N-am decis ce personalitate.

O să revin. Să râdem înainte de toate.

Foto: Zenobia Lazarovici

Copilul are dreptul la o mamă fericită, la un tată fericit

De 22 iul., 2020 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Într-un comentariu, la un text, o doamnă mi-a anulat familia. Asta nu e familie, Mara, tatăl ei și cu mine dacă ne-am despărțit. I-am răspuns că o cred. Asta îi este convingerea. Am rămas puțin agățată în atitudinea doamnei. Ce ușor te anulează unele persoane! Asta e valabil și în lumea reală. Platformele de socializare dau la iveală mai multă agresivitate verbală. Studii s-au făcut. S-a demonstrat. Oamenii tind să fie mai violenți, mai lipsiți de politețe dacă nu stau în fața victimei lor. Puțin îmi pasă de!

M-am luptat cu sentimentul de vinovăție. Că nu m-am străduit mai mult. Că nu am pus binele copilului înainte fericirii personale. Că am plecat de lângă tată. Cu fiecare în parte am lucrat. Am pornit de la familia mea. Mama și tata au stat împreună pentru noi, sora mea și cu mine. Experiența din copilărie mi-a paralizat orice efort. M-am întrebat. Cu ce i-am greșit Marei? Că nu i-am mai iubit tatăl. Sunt vinovată. Recunosc. Dar. Nu sunt vinovată că am plecat. Nu sunt vinovată că am încercat să mă fericesc.

În câte familii mama a încetat să-l mai iubească pe tata? Tata a încetat să o mai iubească pe mama? Prea multe. E o obișnuință. Ce vreau să subliniez cu asta? Scot în evidență că organizarea unei familii, împreună sau separat, nu are nimic de-a face cu iubirea. Cei care se cred mai buni, superiori moral celor ca mine, am predat cheile la ieșire, nu sunt. Că ei cred asta, nu am nici un dubiu. Fix ca doamna care mi-a anulat familia.

Familia înseamnă putința de a sta pe același loc în orice condiții, înseamnă capacitatea părinților de a separa. Tata separă femeia de mamă. Mama separă bărbatul de tată. E datoria noastră, dacă am adus o viață pe pământ, să respectăm și să iubim părintele. Eu îl iubesc pe tatăl Marei. E un tată extraordinar care se străduiește, care se joacă cu Mara, care stă cu mine pe același loc. Și îi pretind să o iubească pe mamă. Tot timpul o să am aceste cereri. Copilul meu nu o să fie sacrificat pe altarul convențiilor sociale care reclamă o plată dubioasă. Să-i provoc durere Marei pentru că. Pentru că unele persoane refuză să acționeze spre bucuria copilului. Pentru că unele persoane nu au experiența despărțirii. Pentru că unele persoane cultivă confortul, nefericirea personală și obtuzitatea.

Niciodată n-a fost o opțiune pentru mine sacrificiul de sine. Mara are dreptul la o mamă fericită, la un tată fericit. Mama e fericită în altă parte. Tata e fericit în altă parte. Rămânem o familie oricum ne organizăm. Nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Nu de aceea scriu. Notez pentru cei cu o gândire similară. Nu sunteți singuri și nu greșiți. Verificați cu copilul. Eu mereu verific cu Mara. Copilul este reperul. Întrebați-l. Stați de vorbă. Respectați-l intelectual. Într-adevăr nu știe mult un copil, dar simte monstruos. Copilul adulmecă mizeria sufletească. Dacă nu sunteți un actor excepțional, copilul mereu va pricepe. Ce anume sacrificați continuând să locuiți într-o relație lipsită de iubire? Unii, ca doamna din comentariu, ar răspunde că fericirea personală. Alții, ca mine, ar răspunde că fericirea tuturor.

Ca să iubești părintele, în unele cazuri, e necesar să eliberezi persoana. E greu, dar nu imposibil.

Foto: Flavius Neamciuc

Suntem în online. Offline rezistăm

De 22 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Tot gogoloiul, din cauza unui virus, a trăit povestea Aurorei. A dormit.
Oamenii au închis ușile. Au lăsat în urmă copacii goi. Oamenii au deschis ușile. Au găsit copacii înverziți.
Am trecut de la stare de urgență, la stare de alarmă. Este o perioadă neclară. Ceva a trecut. Ceva urmează să se întâmple. E ca săptămâna dintre Crăciun și Anul Nou. Trăim niște zile care nu ne interesează neapărat. Le așteptăm pe cele care vin după. După derutează. Nu poți să pui degetul pe. Când o să ne reluăm activitățile și obișnuințele? Cândva.

Adultul își petrece viața în propriul coșmar alcătuit minuțios și respectat cu sfințenie. Fac referire la momentul oportun. Momentul oportun nu aparține prezentului. Nu. Aparține viitorului. CÂND o să, ATUNCI o să. Când termină facultatea. Când se angajează. Când cumpără o casă. Când face un copil. Atunci o să fie fericit. Adultul lasă pe altă dată fericirea. Copilul nu amână niciodată. Copilul îl respinge pe CÂND. El vrea ACUM. Copilul e fericit.

Suportăm greu aceste zile. Suport greu aceste zile. M-am străduit să scap de apucăturile adultului de a-și fixa fericirea într-un viitor presupus cunoscut. Să fiu prezentă. Să fiu laolaltă. Să fiu în preajmă. Să fiu. Asta mi-am propus. A fi e suspendat. Suntem în online. Offline rezistăm.

Poate viitorul aparține online-ului. Arta, un mijloc de exprimare preferat de mine, continuă în online. Filarmonicile au difuzat spectacole. La fel teatrele și operele. Marius Manole, un actor desăvârșit al vremurilor noastre, are emisiune cu Ilona Brezoianu în online. Nu m-am bucurat. Am fost incapabilă. Sunt incapabilă. Obișnunța! Mi-am zis. Arta vine cu obiceiul de a te zgâi. Holbezi ochii la o pânză. Privești lung un gest al lui Manole. Te uiți cu ochi mari la piciorul unei balerine. Te schimonosești de la melisme. Online-ul te lipsește de posibilitatea de a te bucura. E ca sexul cu prezervativ.

Nu scap de senzația că trăim în povești. Un ochi râde, unul plânge. Literatura nu ne delectează, ne împresoară. Un ochi râde. Arta supraviețuiește, se adaptează. Un ochi plânge. Nu mă impresionează nimic. Rămân nepăsătoare. Ghid de supraviețuire în format aseptic nu avem. Unii nici nu-l doresc. Eu una nu știu dacă vreau să mi-l însușesc. Coșmarul e comun. Ochii sunt îndreptați spre viitor. Când o să, atunci o să.

Noi știm cum stau lucrurile în general. În izolare nu e nimic general

De 24 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am stat în fața laptop-ului. Nimic. În special propoziția de început fuge de mine. Mi-am lăsat capul pe spate. Am privit pe fereastră. Cer albastru. Cumulus. Zborul unei păsări. Ce frumos! Fereastra m-a trimis cu gândul la Hannibal. Am reluat filmele cu doctorul Hannibal Lecter zilele acestea. În Tăcerea mieilor cere o fereastră să privească cerul. Poate dacă o ordonanță ne-ar lua și ferestrele, și grădinile, am fi mai fericiți în izolare. Dar nu suntem fericiți în izolare. Nu apreciem neapărat ce avem. Sănătate în primul rând, iar apoi un acoperiș deasupra capului.

Omul e curios. Curiozitatea a făcut posibilă evoluția, apoi civilizația. Imaginați-vă o lume fără curiorizatea englezilor. Ce ar mai binecuvânta Dumnezeu în America și în ce limbă? Nici un new York, doar vechiul York. Citiți istorie. Vă domolește pornirile sociale.

Când am fost cu toții trimiși la casele noastre, am năvălit în magazine. A dispărut făina. S-a epuizat drojdia. A ieșit brusc de pe rafturi dezinfectantul. Am uitat rapid de mall și de ispitele lui. Omul prima dată mănâncă, apoi se acoperă. Oricum majoritatea dintre noi avem prea multe obiecte-mofturi. Aceste obiecte-mofturi, haine, genți, pantofi, bijuterii, țin acum de o altă lume. Lumea în care trăiam laolaltă pentru a ne prezenta îmbrăcămintea. Haina îl face pe om și îl face mai ales în ochii celuilalt.

Port de o lună de zile trei perechi de pantaloni de trening și cinci tricouri. Am început să fiu atentă la șosete. Să se potrivească cu lungimea pantalonului. Cochetăria nu dispare, se reinterpretează. M-am gândit mult la haine, la pantofi, la genți, la ce reprezintă. M-am hotărât să notez despre, dar fără să critic. O să fie greu, dar mă scuz prin acuzație. Iubesc rochiile, pantofii, gențile și bijuteriile.

Totuși. Atrag atenția asupra felului cum aceste obiecte-moft ne-au modificat comportamentul. Azi existăm în lume, dar nu suntem în lume. Ceva ce luăm ca de la sine înțeles, faptul că suntem în lume, ne derutează în prezent. Unde anume suntem și cine e acest suntem? E ușor să fim de jos până sus o etichetă. Rochie de la, geantă de la, pantofi de la. În izolare am ajuns să fim, o simplă prezență. Fără de la. Nu recunoaștem nimic, nu ne recunoaștem fără etichetă. Noi știm cum stau lucrurile în general. În izolare nu e nimic general. Lipsesc ochii celorlalți, lipsesc determinările date de societate, lipsesc comportamentele automate care ne liniștesc. Nu mai executăm. Nu ne mai fudulim pentru nimeni. Nu mai cumpărăm mofturi. Mâncăm. Un virus ne-a retrimis la baza piramidei.

Până la urmă viața simplă cu strictul necesar nu ne face fericiți. Nici timpul petrecut cu familia nu ne face fericiți. Nici înainte nu eram fericiți. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că fericirea ține de dispoziție și de prezent. Proiectarea în viitor, atitudinea adulților, nu aduce fericire. Fericirea aduce mult cu cererea pruncului. Vreau să mă joc acum. Nu mâine, nu peste o lună, acum. Acum sunt fericit.

Așa vă spun și eu. Acum sunteți fericiți. Lăsați planurile. Flecăriți despre asta într-o atitudine relaxată. Nu mai e necesar să ai o haină de la. Până revenim la vechile obiceiuri, o să revenim negreșit, doar fiți. E un privilegiu chiar și în izolare.

Tricoul Inteligent o să ajungă prelungirea fericirii care are loc în corpul nostru

De 10 feb., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În fiecare an, la început de ianuarie, scot agenda din geantă. De trei ani, pe lângă carte, port și o agendă. Notez tot ce achiziționez pentru Tricoul Inteligent. Primii doi ani nu-i menționez. În primul an, când am scos trei tricouri, m-am despărțit de tatăl Marei, m-am mutat, m-am îndrăgostit de Făt Frumos, am început o afacere. Înțelegeți de ce este greu să scot ceva concret dintr-o perioadă așa agitată.

Anul acesta am făcut calculele și am rămas pe gânduri. Profitul m-a zăpăcit. Am o problemă și e nevoie să o rezolv. Greșesc undeva și doresc să corectez. Știu unde. Nu-mi place să fac haine. Cum să conving pe cineva să-mi poarte haina dacă mie nu-mi place ce fac?!

Scriu de când mă știu. Nimeni nu m-a descurajat. Au încercat. Nimic nu m-a oprit. Au fost situații. La 36 de ani, blogul reprezintă o prelungire a mea. Oamenii mă plac. Oamenii nu mă plac. Obțin reacții. Cuvintele sunt puterea mea. Și chipul drăguț, dar. Hainele produse nu reprezintă o prelungire a mea. Nu execut haine mai bune ca oricine altcineva de pe piață. Aici! Nu execut haine diferite față de concurență. Scriu diferit. Câștig. Nu creez haine diferit. Pierd.

O să ne oprim. Vă rog, atenție!
Eu nu vând haine, eu livrez o idee. Internetul a ajuns prelungirea creierului. Telefonul a ajuns prelungirea mâinii. Tricoul Inteligent o să ajungă prelungirea fericirii care are loc în corpul nostru. Gata cu goana! Tensiune, neliniște, insatisfacție? Toate dispar când înțelegem natura trecătoare a senzațiilor. Când încetăm cu bucuriile de cinci minute, consumerismul, trăim în prezent. Cu haina mea asta faci, trăiești în prezent. Îmi place să lupt pentru o fericire independentă de condițiile exterioare.

Vorbesc ca o adeptă a budismului. Nu stăpânesc gândirea budistă, prea puține informații. Ce am scris despre fericirea independentă seamănă cu ce ar spune Buddha. Mă încântă faptul că am lămurit ce pretind cu Tricoul. Modalul, vâscoza sau mătasea vin pe locul doi. Ideea stă cocoțată în vârful piramidei.

Pe înțelesul anului 2020. La Tricoul Inteligent am creat o interfață. Acest sistem operativ presupune comunicarea a două sau mai multe sisteme. Femeia care preferă Tricoul Inteligent poartă valori culturale, intuiții și țesături delicate controlate de propriul trup. Pot să muncesc cu asta. Să lupt pentru. Să mă angajez cu pasiune. Să am o misiune.

Muncesc pentru un buget. Există un buget anume. Fără buget, îmi iau jucăriile și plec. Să muncești exclusiv de plăcere e posibil în trei situații. Să ai 20 de ani. Să te naști bogat. Să dispui de un venit fix lunar. Nu mă încadrez nicăieri. Muncesc de plăcere, dar cu buget. Intră în valorile mele culturale.

Astea fiind spuse, Tricoul Inteligent devine o prelungire a femeii intuitive.

Foto: Bogdan Mosorescu

Prea puțini scriu despre părinții despărțiți

De 28 dec., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ca să te odihnești noaptea, ai nevoie să recunoști zgomotele casei și cartierului. M-am reobișnuit cu sunetele de la Severin. Mâine plec la Timișoara. De două nopți nu mă mai trezesc câinii, țiglele desprinse de pe acoperiș și vântul.
De Crăciun am petrecut acasă, cu familia. M-am plimbat între case pentru că de sărbători împarți și te împarți. Să fie toată lumea mulțumită. Firește, nu e toată lumea mulțumită!

Ce se poate face? Soluții sunt, dar pentru cine are urechi să mă asculte, sugerez să nu se facă nimic. Zâmbiți mai mult celorlalți. Surâsul dezarmează. Atacul întârzie sau nu mai are loc.

A fost pomana bunicului. Am ascultat popii și mi-am privit mama și unchii. Orfanii! De puțin timp, copiii nimănui. Cum o fi?! N-am întrebat. Îi iubesc puțin mai mult pe fiecare dintre ei. Dacă este cu putință.

Am citit. M-am uitat la filme. M-am jucat cu copiii. Am mâncat. M-a durut capul înfiorător. Împart mult. Mă împart între mama și tata. Între casa mea și casa lui Făt Frumos. Îmi împart copilul. Sunt oarecum sătulă. Gata! Nu mai dau! Nu mai vreau! Gândesc uneori în felul acesta. Nu e corect. Dau un pas înapoi. Plâng ca o smiorcăită. Mă folosesc de blog să defulez. M-am prins între timp că prea puțini scriu despre părinții despărțiți. Majoritatea femeilor, după ce nasc, devin pricepute în mamiceală. Dau mai departe din experiența lor în care ambii părinți locuiesc în aceeași casă și se iubesc.

Unii părinți încetează să se iubească. De ce? Habar n-am. De ce ai iubit de la început? Începi să iubești. Sfârșești să iubești. Desigur, nu e capăt de lume. Învățați că eșecul semnifică o lecție. Cum? Cu demnitate. Dragostea n-are nimic de-a face cu mila. Să nu mai vorbim de sex.

Să te pui cu obișnuințele și situațiile mulțumitoare înseamnă maturitate. Ăla e bărbatul. Aia e femeia. Să fii bărbat?! Greu. Să fii femeie? Dificil. Murim fetițe și băieți. Pentru că vrem să nu supărăm. Să nu deranjăm. Să nu fim fericiți.

Cine își dorește fericirea pe alocuri, hrănește un individualism potrivit. În cazul meu, dacă nu vreau să mă închin, nu o fac. Și nu mă simt prost. Dacă nu vreau să înfolofesc copilul, nu o fac. Dacă vreau să se joace mai mult copilul și să studieze mai puțin, o fac. O prietenă mi-a murit la 30 de ani. Un prieten mi-a murit la 36. Era gay. Era un geniu. M-a ajutat să devin o persoană mai bună. Mi-a hrănit inteligența. Nu a murit pentru că i-a plăcut penisul. Viață înseamnă mai mult decât competențe la școală, o diplomă, o casă și copii. Pentru unii viața are cutare interes. Ce interes?

Să descopere. Să greșească. Să râdă. Să fie bine cu sinele. Să onoreze viața prin joc și joacă. Urmează o banalitate. Nu suntem toți la fel. Ne judecăm pentru lipsa de uniformitate. Ne disprețuim.

Am stat cu o prietenă la masă. I-am zis: Mereu mi-ai reproșat că am fost mai prietenă cu. M-am gândit. Nu prietenia mea ți-a lipsit. Nu-ți place neapărat persoana mea, gândirea mea. Îmi ești recunoscătoare, loială și avem un interes comun. M-a contrazis. I-am zâmbit. Am continuat să stăm la aceeași masă. Era cazul să dau dovadă de un strop de maturitate. Mama e orfană. Se schimbă vremurile. Se reașază genele. Dispar unele dintre. Mamanu a devenit mamaie. Eu sunt mamanu. Mara e strigată uneori Dunia.

Nu se schimbă vremurile. S-au schimbat. Să ținem pasul. În aceste vremuri unii părinți se despart, dar aleg să-și crească copiii împreună.

După un timp totul o să fie bine.

De multe ori scriu pentru bani ceea ce este detestabil

De 9 iul., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

Am plecat la Lisabona. Am revenit de la. Sunt obosită. Mi-am zis că mai bine las scrisul pentru mâine. Nu mă ascult nici măcar pe mine.

Stau cu laptopul în poală și încerc să-mi ordonez gândurile. Mintea mi-e plină de Virginia Woolf și Fernando Pessoa. O stare febrilă descriu. Îmi simt entuziasmul și din nou mă lovesc de lipsa cuvintelor. Nu mă pot exprima.

Alerg de când mă știu pe urmele unor scriitori care m-au marcat. Lisabona m-a atras datorită lui Pessoa. În cele câteva zile petrecute în Portugalia am citit mult Virginia Woolf. I-am terminat Jurnalul. Îmi aprindeam mințile și tălpile umblând prin oraș și le răcoream în Jurnal. Cel puțin așa am avut senzația.

M-am întrebat din nou: De ce scriu? Atât Virginia Woolf, cât și Pessoa m-au provocat să mă iau la rost. Îmi lipsește disciplina. Îmi lipsesc de cele mai multe ori vorbele în conversațiile cu persoane erudite. O impostoare, asta sunt, așa mă simt!

Singură mă sabotez și nu-mi permit să-mi trăiesc viața. Ce o însemna asta? Să trăiești viața. Te naști, iar pe parcurs primești instrucțiuni despre cum să-ți aranjezi anii din viață. Intervin factori și elemente. Te asemeni și te diferențiezi. Te asemeni ca să te faci plăcut. Te diferențiezi să devii de neuitat.

De ce scriu? De multe ori scriu pentru bani ceea ce este detestabil. Hărțuită de lipsa lor, uneori scriu texte în care dau soluții. Cum să vă purtați cu pruncii, de unde să cumpărați sau ce să cumpărați, cum să vă adresați partenerului, ce să citiți, unde să călătoriți?

Pare că știu ce vorbesc, mă bazez pe reacțiile primite. În continuare complimentele mă zăpăcesc. Insultele vin cu altă intensitate. Mai scriu însă și dintr-o pornire sufletească. Nu m-a chinuit niciodată o frază. Nu am suferit din cauza formei. N-am alcătuit vreodată vreun plan. Adevărul este că scriu cum vomit. Nu stăpânesc nimic, e visceral, e dezgustător, dar eliberator la final. Mă simt bine după ce scriu, dispoziția e îndestulătoare.

O să explic de ce dezgustător. Mă suspectez de lipsă de talent, de mediocritate, de înșelăciune. Îmi falsific singură credința în capacitățile mele imaginative. Am publicat două cărți proaste. Nu recitesc ce scriu. Uneori o răsfoiesc pe ultima. La început cu oroare, cu rușine, iar apoi ridic din sprânceană. De ce frica asta? E o carte acceptabilă, de bun simț, inteligentă. O azvârl și-mi văd de treaba. Treaba mea este să mă mint zilnic că sunt scriitor.

Uneori încetez. Mă recunosc falsă. Mă cert. Mă insult.

Până la finalul zilei revin la sentimente mai bune. Scrisul mă face fericită! Aici mă diferențiez de titanii literaturii. Pe ei scrisul i-a nenorocit, le-a furat fericirea.

Mie scrisul îmi împrumută stări de bine. Acum mă simt mai bine. Firește, doar am vomitat!

Foto: Bogdan Mosorescu

Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod

De 25 iun., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Recent au intrat în viața mea youtuberii. Tineri de 15 ani, cu atitudine lejeră, de nemuritori, vorbesc mai bine ca mine limba Marei. Firește că nu mă refer la gramatică. Fac trimitere spre felul lor particular de a-și reprezenta lumea.

Am privit-o într-o zi din ușă fără să știe. Mara stătea lungită pe canapea, albumele cu Mucha, Kandinsky și Klee în jurul ei. Cu piciorul se juca închizând și deschizând Alice în Țara Minunilor. Zâmbea într-un fel încântător. Din telefon auzeam: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge cu… Cu nu contează cine.

De fiecare dată reacționez. O reped să dea mai încet la sonor și îi reamintesc de timpul recomandat pentru vârsta ei de a sta pe telefon. Dacă povestesc despre o zi anume, deduceți că s-a modificat ceva. În primul rând mi-a atras atenția starea ei, absorbită complet de: Salut! Eu sunt Vlad și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge. Nu există virgule pentru că nu le-am sesizat. Expresia ei m-a pus pe gânduri. Mara mea se simțea bine, savura un videoclip din care primeam informația că nimeni din România nu a mai făcut yoga challenge. Iar challenge revenea și revenea într-o degringoladă iritantă pentru mine și captivant pentru ea. M-am așezat lângă, iar ea greu mi-a sesizat prezența. Atingerea mea i-a luat zâmbetul de pe buze. S-a ridicat, a dat sonorul încet înainte să-i cer și m-a asigurat:

Am citit două pagini, am răsfoit albumele, am scris în caiet, am ascultat Vivaldi. Am făcut tot ce mi-ai cerut. Da, da, văd. (O privire distrată am aruncat pe albume). Deschide telefonul, vreau să mă uit și eu. (Sprâncene ridicate la Mara. O expresie de jenă și neîncredere pe chipul ei de femeiușcă). Dar ție nu-ți plac!

Are dreptate. Nu-mi plac. Înjură. Neglijează gramatica. Combină limba română cu limba engleză. Nu reușesc să găsesc utilitatea activităților lor. Dar Mara mea e fascinată. Stă cu gura căscată. Suficient pentru a demara un proces de cultivare. Mă grădinăresc de câteva săptămâni întru cultivarea capacității de simpatie și sensibilitate pentru youtuberi.

Mara și mulți copii de vârsta ei trăiesc impresionați de acest val de youtuberi. Ca părinte, am ales să nu-i interzic Marei accesul la orice înseamnă youtuberi și am conceput niște reguli separate. M-am autoeducat ca persoană darwinistă. Cred în adaptabilitate și actualizare. Mara a declanșat o mișcare pentru care nu sunt neapărat pregătită, dar țin mai mult să-mi cresc copilul echipat pentru vremurile lui, nu cu nostalgii ale unei epoci străine.

Oamenii doresc efectiv fericirea. Bunicii și-au dorit, părinții, noi, copiii noștri. Instrumentele diferă. Nu o să mă încăpățânez în relația cu Mara. O să încerc, după putințele mele, să-i permit să mă îndrume în lumea ei. Rostul meu a fost și va rămâne de a-i arăta diferența dintre bine și rău, de a-i lăsa indicații folositoare despre dorință și voință, despre a dori și a vrea.

Vrem pentru că ne dorim, dar de prea multe ori ne dorim pentru că vrem. O întrebare importantă se impune: Ce vrem?

Preiau un răspuns din cartea lui John Stuart Mill.

Vrem surse de satisfacție accesibile.

Pentru Mara, youtuberii au devenit o asemenea sursă.

Cum ne facem copiii să-și dorească efectiv valorile speciei?
Salut! Eu sunt Dunia și bine v-am găsit la un nou episod astăzi facem un challenge.
Challenge: valorile rasei umane.

Foto: Simona Nuțu 

Zice Dunia

De 11 apr., 2018 2 Zice Dunia , , , , 0

Fericirea este supraevaluată. Nefericirea la fel. Cu depresia nu glumim, dar mai întâi e nevoie să o luăm în serios.

În lumina afirmațiilor plictisitoare de mai sus, notez o observație. Am întâlnit multe persoane care aleg nefericirea din cuplu. Singur și nefericit nu suportăm.

Nu trag nici o concluzie, nu analizez, las deoparte cinismul. Mi se pare memorabilă observația.

Foto: Simona Nutu