Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "iubire"

Iubirea de partener și iubirea ca noțiune

De 11 aug., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Creștem cu povești.
A fost odată ca niciodată.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Mama citește blând și te mângăie.
Tata citește cu voce puternică și îți permite să te cuibărești și să te simți protejată. Adormi cu gândul la a fost odată ca niciodată. Fericirea de la bătrânețe e doar o răsplată a așteptării acelei date ca nici o altă dată.

Omuleți fiind, suntem programați să iubim toată viața. Drama omului constă în neputința de a separa iubirea de partener de iubirea ca noțiune.
Crescând cu povești, și cei mai ignoranți dintre noi, așteptăm și pretindem semnificațiile conceptului de iubire. Astfel, toți partenerii ajung să se dezamăgească. Dezvoltăm atașamente și dependențe. Celălalt devine propria persoană.
Între aceste formule, începutul și sfârșitul fiecărei povești, omul descoperă că iubirea se termină sau se transformă.
Dar nu iubirea se termină sau se transformă, ci doar omul. Dar cum poți să mai faci diferența când totul pare să ne sfâșie? Durerea nu permite sensuri denotative.

Am citit ieri, întinsă leneș pe un șezlong, o nuvelă a Simonei de Beauvoir. Femeia sfâșiată a lărgit și mai mult decepția mea în oameni, în ceea ce pretind oamenii că sunt într-un cuplu. Succint, nuvela spune povestea unei căsătorii care se sfârșește. Nu compătimesc soția care a pierdut în fața amantei, nu disprețuiesc bărbatul că s-a îndrăgostit de altă femeie, am suferit însă cu amândoi în timp ce-mi luam explicațiile de pe foile cărții.

Omul se transformă, iubirea rămâne aceeași, aceeași, dar cu altă persoană. Nu poți să disprețuiești iubirea, dar nici nu poți s-o accepți prin teorii, chiar dacă sunt seducătoare ca la Platon sau Shakespeare.

Importanță ar trebui să acordăm felului în care trăim iubirea. Esențialul stă în cum. În lumea materială, palpabilă, socială, să trăim cu intensitate a fost o dată ca niciodată. În acest moment să ne permitem să fim.
Să fim tot.
Să fim simțuri.
Trăind, ne transformăm, devenim, uneori străini unul pentru celălalt, dar a fost odată ca niciodată își păstrează autenticitatea și valoarea, iar consolarea bătrâneții stă în intensitatea începutului.
Acest fapt este posibil în cuplurile care decid să rămână împreună.
Cele care aleg drumurile separate, faceți loc, trec niște oameni care au preferat iubirea și nu iubirea de partener.
Nu-i disprețuiți.
Nu aruncați cu pietre.
Cu toții trăim drame, fiecare însă alege cum să trăiască, împreună sau separat.

Ca soluție, putem să ne străduim să mai trăim și pentru noi înșine, fără a avea o nevoie de nevoia celorlalți de noi. Aici grăiește influența Simonei de Beauvoir și a nuvelei Femeia sfâșiată.

Sfâșiați suntem cu toții. Important e cum. Să alegem, să trăim, să fim, să iubim. Ce iubim? Partenerul sau iubirea?

…

Text cu final deschis.

 

Raportul femeii la botul de rață

De 19 iun., 2014 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am întâlnit cu femeia la Paris, iar impresia îmi reține încă atenția. Urmele mnezice și observațiile actuale mă provoacă să fac public ce simt.
Simt o infinită compasiune pentru femeie, pentru felul ei de a se raporta la cerințele bărbatului.
O să mă ajut de un exemplu. Am o prietenă, prefer s-o numesc prietenă, căreia i-a crescut foarte mult botul în ultimul an. Da, botox.
Mă uitam zilele trecute la ea, la gura ei, a mai crescut puțin în comparație cu lunile trecute. Întotdeauna am emis judecăți pentru această apucătură stupidă a femeii. Zilele trecute am compătimit-o sincer și am iubit-o nespus pe femeia aceea.
Tu, femeie dragă, tu ești frumoasă și foarte frumoasă dacă așa te percepi tu cu acel bot de rață. Înțeleg asta acum. Mi-a luat ceva vreme, dar înțeleg.
Cum am ajuns să înțeleg? Drumul e lung și deloc drept.
Am născut acum 4 ani, iar de vreo 2 ani citesc psihanaliză.
Devenind mamă, observația și analiza au trecut dincolo de curiozitate, s-au transformat în nevoie. O mama are nevoie să-și observe copilul.
Zi după zi, am observat, iar într-o zi am înțeles. Mara mea și-a însușit frumusețea raportându-se la povești. La 4 ani frumusețea constă în păr lung și rochii și mai lungi.
Să facem un salt.
Ce înseamnă frumusețea la 30 de ani?
La ce se raportează femeia?
La ce fel de frumusețe, cu accent pe fel.
Femeia se raportează la Angelina Jolie. Dau un nume ca punct de comparație, mă folosesc de nume ca să construiesc o apărare.
Răutăcioșii pot ataca acum. Doar femeile slabe, lipsite de personalitate, fără caracter apelează la asemenea tertipuri.
Am o rugăminte. Inspirați profund, dar inspirați până burta se lipește de spate. Expirați, iar apoi repetați după mine: oare?
Oare?
Există posibilitatea ca după o respirație atât de profundă să uiți întrebarea. Întreb din nou, repet: oare doar femeile lipsite de personalitate apelează la tertipuri?
Răspunsul e unul singur: nu.
Pentru ca un fenomen să fie posibil, este nevoie de o explozie, în cazul de față, de o cerință a bărbaților.
Bărbații au declarat, au creionat femeia aproape de perfecțiune, iar mapamondul le-a oferit și un model, Angelina.
Dacă Mara mea se raportează la Albă ca Zăpada, cu ajutorul meu, eu am așezat aceste povești în casă pentru ea, așa și femeia s-a raportat la un anume gen de frumusețe ajutată de formulările și indicațiile bărbaților.
Azi toate femeile cu bot de rață sunt criticate, ridiculizate, disprețuite mai ales de femeile așa zise sau percepute doamne.
Doamnelor, sunteți doamne prin puterea bărbatului, o femeie devine doamnă prin căsătorie, alt privilegiu al bărbatului care se naște domn, așadar bărbatul a ales. Tot el a ales botul de rață.
Ar avea sens să înșir motivele care l-au determinat pentru alegerea unei asemenea dimensiuni?
Îmi pare sincer rău pentru aceste dragi femei. Problema lor nu e una chirurgicală, ci psihică. Frumusețea lor constă în acest raport cu frumusețea. Nu femeia cu bot de rață trebuie să se schimbe, ci raportul, x,z sau z, cu care se compară pentru a fixa, a declara și a mărturisi o realitate.
Oricât de ridicol este botul lor de rață, femeile care au ales merită compătimite, nu disprețuite.
Din alcătuirea mea de azi, fără botox, fără silicoane, fără intervenții chirurgicale nu sunt mai bună ca nici una dintre cele care au apelat la ce am înșirat mai sus, mă raportez însă la un x, z și z diferit și accept.
Accept că femeia e mult mai supusă speciei, iar cu această luciditate curățată de rezistență, îmi port în lume feminitatea împăcată.
Specia supune femeia, dar femeia poate să se joace cu specia, iar când se joacă, femeia face regulile.

Instinctul matern, o extravaganță

De 11 mart., 2014 7 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cu subiectul de ieri am pus sub reflector dispoziția firească a omului pentru schimbare. De ce ne schimbăm părerile? De nevoie? Dintr-o apucătură? O apucătură sufletească sau rațională, bineînțeles. De la evoluție?
Multe semne de întrebare, iar eu nu cred că o să aduc răspunsuri. În ultimul timp, pe lângă faptul că îmi schimb păreri sau doar le corectez, modific și întrebările, acele întrebări intrinseci care ne tulbură din interiorul nostru și din interiorul obiectului care provoacă dezordine metafizică.
Are o femeie instinct matern? Aceasta este întrebarea.
Să umblăm puțin la ea.
Iubirea sau instinctul se fac responsabile de blândețea, grija și atenția unei mame?
Dacă alegem instinctul, căci toată lumea vorbește, eu una am pălăvrăgit în stânga și dreapta de instinctul meu matern care m-a uimit, înseamnă că orice copil adoptat nu ar avea nici o șansă.
Mișcările unui bebeluș adoptat, gemetele, o respirație profundă nu ar trezi nici o femeie din somn, căci organismul ei n-a avut parte de pregătirea unei femele, nouă luni de găzduire, de împărțire a propriului trup.
Așa că m-am răzgândit. Poate e mult să anulez instinctul matern, dar cu siguranță nu mai cred în el. Da, animalele au instinct, femelele cresc puii, îi abandonează pe cei slabi dacă îi pun în pericol pe cei sănătoși. Cu toții am vărsat lacrimi pentru puiul de barză.
Aici accept instinctul, instinctul înseamnă supraviețuire și presupune mari sacrificii.
La oameni supraviețuirea nu presupune abandonul celor slabi. Înainte, vremea bunicilor noștri, se sacrificau copiii slabi pentru avantajul celor sănătoși. Șansele se calculau altfel atunci. Dacă într-o familie se năștea un copil cu handicap, iar restul copiilor erau sănătoși, mama se îngrijea prea puțin de cel horopsit. Accepta situația, iar atenția ei avea o unică direcție, binele celor sănătoși.
Prezentul, prin vastele manifestări ale omului, deține centre speciale ale copiilor cu handicap. Nimeni nu mai este lăsat în urmă pentru supraviețuire. Mama își poate educa instinctul.
De fapt cam asta vreau să fac cunoscut: instinctul e ceva care se construiește. Pentru construcția lui e necesară disponibilitatea sufletească, e nevoie ca femeia să se retragă în ființa ei și să aibă în vedere grija pentru altă ființă umană, să-și îndeplinească destinul, de a exista pentru altcineva.
Pe lângă instinctul matern, am umblat puțin și la semnificația laptelui matern. Din nou, copiii abandonați n-ar avea nici o șansă. Multiplele beneficii ale laptelui matern nu-l fac vital vieții. Fundamental în viață e doar echilibrul, și adaug într-o ușoară notă ironică, bunul simț.
Doar echilibrul și bunul simț ne definesc ca ființe umane.
Momentan mă opresc aici, și m-am oprit aici, nu am mai anulat sau abandonat nici o altă convingere.
Despre instinctul matern trebuia însă să notez aici, căci a devenit o mică parte din ceea ce manifest eu.

Boala familiei M

De 6 feb., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Aseară am mers la teatru. În urma unei recomandări, am achiziționat bilete la piesa Boala familiei M.
De fiecare dată când ajung la teatru, această activitate e precedată de un fior. Mi-a trecut prin cap că cea mai mare plăcere a mea constă în așteptarea serii de teatru și în atmosfera pe care o regăsesc când pătrund în sală. Uneori piesa rămâne în subsidiar. Am visat de multe ori în timpul unei piese. Excurs. În ultimul timp nu s-a mai întâmplat să visez, Teatru Național Timișoara a adoptat o tehnică a zgomotului, a urletului pe scenă. Nu-mi place, nu o pot aprecia, mă irită de-a dreptul.
Acum revin de la instituție, la experiența personală. Prima dată am mers la teatru cu școala. A doua oară, ca studentă. Nu-mi amintesc exact piesa, dar dacă închid ochii revăd niște fete care dansau pe scenă în niște costume albe ale căror mâneci reprezentau niște aripi.
Educația, în copilărie, alungă magia. La maturitate, dacă dorim magie în viața noastră, trebuie să ne-o reprezentăm. De unde luam imagini? Din natură, firește, dar și din creația omului, din manifestarea lui creativă.
Teatrul, piesa de teatru nu face parte dintr-un program al omului de supraviețuire, teatru nu reprezintă o nevoie, teatrul e capriciu, piesa de teatru traduce un moft, iar moftul descrie altceva.
Ce faci seara?
De obicei mănânci cu familia, conversați, vă uitați la un film, vă jucați ceva, urmează să se stingă luminile, dormitorul, patul, somnul.
De obicei.
Ce faci seara?
Altceva.
Ce?
Merg la teatru.
Sufletul tresare, trupul se scutură. Pășești la teatru ca Cezar în Roma. Iar acolo, din scaunul tău, actorii te plimbă prin lume, te pun față în față cu sentimente, îți amintesc că există iubire, iubire îndrăgosteală, iubire grijă pentru apropiați, iubire, magie, inefabil.
Să trăiești e frumos, să iubești e indispensabil.
Asta am auzit aseară pe scena Teatrului Național Timișoara.
Și da, uneori oamenilor trebuie să li se reamintească să iubească, iar teatrul e un mijlocitor îndreptățit.

Copiii așteaptă să fie iubiți

De 30 ian., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , 0

Se apropie ziua îndrăgostiților. La mine, printr-o naștere, se apropie ziua Marei. Am născut-o în 14 februarie. La început mi-a fost ciudă. Nu am suportat niciodată ziua îndrăgostiților. Apoi mi-am schimbat părerea. Mara a schimbat toate gândurile pentru acea zi. Eu în 14 mă gândesc la ea și așa o să rămână până la sfârșitul vieții.
Uneori, într-adevăr, totul se termină cu bine.
Așadar, în 14 februarie anul acesta Mara face 4 ani. Vârsta asta a ei provoacă mulți oameni să mă întrebe când vine al doilea.
Da, întotdeauna mi-am dorit doi copii, încă mai doresc. S-a schimbat însă ceva.
Nu fac alt copil momentan din mai multe motive, iar motivele țin de factori, împrejurări, situații.
Și cel mai important, al doilea copil nu vreau să-l mai port în pântec. Vreau să adopt. Eu vreau doi copii. Am trecut cu Mara prin toate minunile maternității. Am avut grețuri, am avut griji pentru fetus, am ascultat inima la ultrasunete. Am plâns când doctorul mi-a zis că uneori natura recompensează tatăl, dacă e fetiță, cu o asemănare izbitoare cu el. Iar nasul Marei, la ecografie, era al lui. Am plâns vreo două ore până am supărat tatăl. I-am citit Marei când eram una singură în engleză și franceză. Am dus-o la concerte. I-am permis să vină pe lume când a fost pregătită și am fost foarte curajoasă în fața nașterii.
Știu și cunosc maternitatea.
Al doilea copil poate să vină fără primele nouă luni. Eu am de dăruit iubire, iar în lume există mulți copii care așteaptă să fie iubiți. Ei așteaptă firescul uman cum așteptăm noi la poștă. Și toți ne văităm de poșta română.
Vreau să iubesc, pot să iubesc, copiii așteaptă să fie iubiți.
Nu mi-e ușor. Tatăl Marei nu e de acord cu adopția. Am un singur prieten care e deschis acestei idei. I-am propus să adoptăm, iar el mi-a răspuns să mai așteptăm câțiva ani. Acum mă amuz. Fac deseori asta. Râd. Râd când nu e cazul.
Dar nu vă pierdeți într-un asemenea zgomot colorat, rămân fermă în această decizie: vreau să adopt. Nu contează când, peste un an, peste 5, există un copil în lumea asta care-și va găsi în brațele mele tot ce i-a refuzat mama lui.
Susțin adopția, nu îndemn la adopție, ci vreau să fiu de-a dreptul un exemplu. Dacă ar fi după mine, aș îndemna nu numai cuplurile năpăstuite care nu pot avea copii să adopte, ci fiecare cuplu care-și mai dorește un al doilea, al treilea copil, să adopte.
Susțin adopția.

Dacă ne-am opri

De 29 ian., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dacă ne-am opri, să ne oprim câteva secunde din orice facem. Dacă stai la birou, lasă-te puțin pe spătarul scaunului, dacă mergi pe stradă, oprește-te din mers.
Dacă ne-am opri și am închide pentru câteva secunde ochii.
Inspiri și expiri.
Ne-am aminti de ceilalți.
Poate fi copleșitor. Îmi amintesc de o carte pe care am citit-o în facultate semnată de Ștefan Baștovoi. Nu știți cine e Baștovoi? Nu-i nimic, în viață învățăm în fiecare zi.
Revin la Baștovoi. Biblioteca mea numără și absențe, da. Îmi lipsesc scriitori și titluri monumentale, dar exhaustivitatea bibliotecii constituie un scop, scopul meu.
O absență este și Baștovoi, iar de aici vine continuarea ideii de mai sus. Nu am de unde să redau exact cuvintele lui Baștovoi, așa că o să îmi permiteți doar mie și memoriei mele să vă atragem.
În cartea aceea, nici titlul nu l-am reținut, ceva cu dragoste oricum, autorul a îndemnat omul să meargă la fereastră, să-și privească semenii, și să-și permită să simtă pentru unul sau fiecare dintre ei iubire.
Recunosc, amintirea e foarte neclară, dar cred că sensul a rămas nealterat de timp.
Iar ieri, furând minute în fața televizorului, derula Poirot, detectivul izbucnește: e plină lumea de oameni buni care înfăptuiesc multe lucruri rele.
Oh! Dar cât de adevărat este!
Nu suntem buni și nu suntem răi, suntem ignoranți. De aceea avem nevoie de momente.
Dacă ne-am opri puțin din orice facem.
Dacă ne-am opri să ne amintim de ceilalți.
Dacă ne-am opri câteva secunde să ne amintim de noi.
Dacă ne-am opri să ne lăsăm copleșiți de sentimente.
Cum am fi?
Am fi mai dispuși să facem ceva bun, ceva bine, ceva spiritual.

Cum trăim? Iată o întrebare

De 6 ian., 2014 12 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Despre prietenie s-a scris și ce nu s-a rostit. Și continuă să se scrie, continuă să nu se rostească.
Prietenia se ascunde prin sensul iubirii. Prietenia e iubire. Înainte să știu ce înseamnă prietenia, am devenit prietenă.
Unii se nasc să ajungă eroi, eu m-am născut să ajung prietenă. Fac și nefăcutul într-o astfel de relație.
După ani de experiență, ani în care am câștigat și am pierdut oameni din jurul meu, m-am hotărât să vorbesc despre renunțare.
Uneori trebuie să renunțăm la anumiți oameni din jurul nostru. Această renunțare nu înseamnă egoism. Mulți or să îndrăznească să mă contrazică. Acțiunea lor e o îndrăzneală. A renunța ține de maturitate, de o fixare a fiecărui individ în el însuși, de o trezire a conștiinței.
Foarte mulți, dacă nu chiar toți oamenii se întreabă la un moment dat care ne este rostul pe pământ. De ce ne-am născut?
Eu una m-am întrebat, iar ca răspuns m-a împresurat nimicul. Până acum nu am găsit nici un răspuns. De aici, trăind, experimentând, citind, iubind, suferind, am desprins două direcții pe care apucă omul: calea nevoii, calea sublimării.
Ne naștem. Nu știm de ce.
Murim. Nici acest sens nu-l cunoaștem, doar de ce se întâmplă.
Trăim. Nu știm de ce.
Cum trăim?
Iată o întrebare autentică.
Într-adevăr, cum trăim?! Apar acum alegerile. În primul rând e imperios să ne hrănim. După hrană, după ce omul face totul pentru supraviețuire, are un moment de răgaz. În acest moment s-a născut putința de sublimare, arta.
Ce-ar fi viața fără artă?
Supraviețuire.
Ce-ar fi viața fără prietenie?
Supraviețuire.
Există în lumea largă mulți supraviețuitori. Se nasc, trăiesc, se hrănesc, mor.
Fiecare descoperă în răstimp o formă de iubire. Mulți rămân blocați într-un interes propriu. Acești oameni trebuie înlăturați. Ei reprezintă renunțarea pe care o anunțam. Există relații între oameni care opresc exprimarea și evoluția individului.
Trăim zile pentru o viață a cărei sens nu-l cunoaștem. Fără un sens, am creat valori. Ne-am dat importanță noi ca indivizi. Pentru propria importanță uneori ne ucidem între noi. Ca specie, suntem oricum într-un război fără sfârșit.
Ne rămâne doar propria valoare, propria importanță, propria voință de a da vieții importanță. Și toți acei oameni care ne micșorează importanța vieții trebuie lăsați în urmă, nu din egoism, ci dintr-o nevoie. Nevoia sufletească a fiecăruia de a se simți valoros.
Charlie Chaplin spunea:
În ziua în care m-am iubit cu adevarat, am început sa mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic. Persoane, situații, tot ceea ce îmi consuma energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu ca aceasta se numește amor propriu.

Eu îmi doresc să mă iubesc cu adevărat.

Aproximativ cuvintele lui Platon

De 20 dec., 2013 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am adormit aseară privind-o pe Mara și născocind la textul ăsta. Între timp, de la seară la dimineață, s-a pierdut sensul și am rămas cu intenția.
Intenționez să scriu, dar am uitat.
Am rămas cu niște cuvinte cheie, Mara, iubire, îndrăgostit, Platon. Știu că m-am întors să pot vedea chipul Marei.
În chipul copilului meu recunosc iubirea și știu că iubesc. Mara este singura persoană din viața mea pe care o iubesc necondiționat, în rest pretind tuturor bun simț. A se înțelege bun simț fără condiția moralității, sunt atât de puțin o persoană morală.
Și de la chipul copilului, m-am surprins meditând la dragoste, la esența ei, la discursul platonician unde am recunoscut atât de bine cuplurile zilei de azi în rândurile despre alegerea de a te dărui celui care nu iubește și nu îndrăgostitului.
De ce?
Platon argumentează astfel: îndrăgostitul face din iubit izvor de necurmată desfătare și găsește plăcerea în tot ce nu-i stă împotrivă, iar ce este mai presus ca el este întâmpinat cu dușmănie.
Aproximativ cuvintele lui Platon.
Mai departe: Îndrăgostitul își dă mereu silința să-l facă pe iubit neputincios și mai sărman ca el. Iar mai sărman e doar neștiutorul. Pe îndrăgostit îl roade gelozia și nu-i permite iubitului să stea în preajma celor care i-ar fi de folos și care ar face din el un om desăvârșit. Așadar, îndrăgostitul îl ține pe iubit departe, face din celălalt un ignorant care vede totul prin ochii îndrăgostitului.
Cea mai mare dorință a îndrăgostitului e să-și vadă iubitul lipsit de mamă, de tată, de rude, de prieteni.
Din nou, aproximativ cuvintele lui Platon.

Totuși, Platon simte că a păcătuit cu această interpretare față de Eros și revine asupra îndrăgostitului.
Revine asupra nebuniei care-l stăpânește pe îndrăgostit și povestește mai departe despre aripile pe care le-a pierdut sufletul, iar când pe pământ întâlnește un chip desprins parcă din chipul frumuseții însăși, îndrăgostitul se simte încercat de o înfiorare și ceva nedeslușit. Aproximativ cuvintele lui Platon.
Când am citit eu aceste cuvinte, știu că m-am oprit și am pipăit hârtia. Voiam un alt simț martor la o mișcare interioară. Are Platon și o teorie a pricipiului mișcării care nu piere, nu se naște, dar eu trec peste.
Îndrăgostitului îi cresc aripile pierdute atunci când întâlnește frumusețea. În timp ce-i cresc, el fierbe, îl doare, se simte furnicat. Nu închide ochii noaptea, nu are astâmpăr ziua. Uită de mamă și de prieteni. Dar iubirea e și ea de mai multe feluri, depinde în ceata cărui zeu se afla atunci când a picat pe pământ. A lui Zeus? A lui Ares? Fiecare își caută iubitul după chipul său de a fi, ca și cum acesta ar fi zeul însuși. Aproximativ cuvintele lui Platon.
Platon continuă discursul, dar eu m-am oprit asupra înfiorării și a acelui ceva nedeslușit. De câte ori am simțit eu înfiorarea, dar mai ales ceva nedeslușit?
M-am încruntat în pernă și m-am întors cu spatele la fiica mea. Am simțit de câteva ori fiori, într-adevăr. Nu-mi amintesc acum dacă Platon a adus în discuție dacă ai parte de o unică întâlnire cu frumusețea. De fapt, asta îmi muncește mie mintea și sufletul, de câte ori în viață putem să întâlnim frumusețea?
Și cum putem să păstrăm înfiorarea? Și cum se face că îi dau dreptate atunci când descrie alegerea celui care nu iubește? Îmi place îndrăgostitul. Nu-mi place pe alocuri comportamentul lui. Îmi place fiorul, neastâmpărul, nebunia. Nu-mi place sclavia, nici măcar cea sentimentală.
Observ că trebuie să reiau lectura lui Phaidros, memoria mea conține goluri.
Tot textul, aproximativ cuvintele lui Platon și ale Duniei.

Brugge sau iubirea de sub nas

De 3 sept., 2013 4 Trăiri afective ale mele , , , 0

Am ajuns la Brugge cu poveștile, după Bruxelles, a urmat Brugge. Sincer, aș prefera să mă plimb azi prin acel oraș, dar imposibilitatea impune evocarea. Oh! Brugge.
Brugge e cuib de îndrăgostiți, perfect pentru luna de miere. Noi, prietena mea și cu mine am ajuns dimineața. Am luat un taxi până la hotel, iar pe drum am îndrăznit să o întreb pe doamna de la volan ce fel de franceză vorbesc acolo, căci diferă de ceea ce cunosc eu.
Mi s-a răspuns pe un ton și cu un ton, mi s-a răspuns indignat și rece, franceză e doar una.
Excusez-moi!
La hotel am cerut o hartă și am plecat la picior. Unde e centrul?
Tous a droit, tous a droit, tous a droit!
Am mers tous a droit cam o oră, chiar mai bine de o oră. Am pășit pe lângă căsuțe perfecte, am găsit și casa perfectă pentru mine, o clădire din cărămidă cu trandafiri agățători la ușa de la intrare.
Am ajuns în centru oarecum sfârșite, dar ne-am oprit și am privit în jur. Minute în șir am primit frumusețe. Ne întorceam capetele și zâmbeam. Ne-am așezat surescitate la terasă și am comandat delicioasa bere roșie, aici cu cerise, față de Bruxelles unde am sorbit bere cu framboise.
Nu am îndrăznit să cerem nimănui să ne facă o poză, dintr-un motiv rămas necunoscut nouă, locuitorii din Brugge nu ne-au revenit veseli și primitori. Am observat o anume liniaritate în comportamentul lor, în plin contrast cu ceea ce se desprindea din jur. În jur, împrejur descopeream surse de senzații. La un moment dat, ne-am despărțit chiar, rămânând totuși una lângă alta, dar fiecare a pășit cu gând propriu, cu senzație, cu subtilitate pe sentiment.
Ne apropiam când una dintre noi ceda într-un suspin.
Hm! Ce frumos! Trebuie să revenim, promitem să revenim. Și chiar aș vrea să-mi respect promisiunea, căci orașul acela, printre altele, îți pune sub nas iubirea.
Brugge, Brugge.