by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Lovitură în imaginarul călătorului: overbooking

De 15 iun., 2017 1 Călătorii , , , , 0

Poate ați auzit de overbooking (suprarezervare). Sau poate deja ați experimentat. Publicul meu țintă constă în cei neștiutori.

Eu am descoperit suprarezervarea pe pielea mea. După ce am împlinit 30 de ani, mi-am luat obiceiul de a călători cu prilejul aniversării. Se potrivește cu felul meu de a fi hoinăreala asta. Îmi place să-mi sărbătoresc persoana după plăceri personale. Convențiile rar mă mai determină să acționez.

La 32 de ani, am plănuit o escapadă la Atena. Voiam să fiu sus la Acropole să mă celebrez. Mi-am ales hotelul după arhitectura vernaculară și panoramă. De la fereastra camerei îmi doream să văd la orizont citadela așezată la înălțime. Port în mine credința că peisajele frumoase mă ajută să scriu. Cu două zile înainte de plecare, am primit un mail.

Vă anunțăm că la hotelul ales de dumneavoastră s-au făcut prea multe rezervări. Ne pare rău și vă oferim o listă cu alte hoteluri la care vă putem caza.

O reacție naivă la prima lectură: am presupus că e o glumă. Nu mai auzisem de așa ceva și judecata mea nu reușea să dea o structură situației descrise. Cum e posibil să faci suprarezervare? Și mai ales, pe ce criterii primești camera sau sugestii pentru un alt hotel?

Tânguială mare au surprins toți cei din apropierea mea. Nimeni nu mai auzise, nimănui nu i se mai întâmplase. Cum eu călătoresc de fiecare dată cu o agenție, motive am multe și argumentate, mi s-a insinuat că agenția ar fi vinovată.

Presupun că am un fler aparte, dar uneori știu pur și simplu dacă am sau nu de-a face cu situații dubioase. Perspicacității îi datorez poate libertatea când cineva m-a rugat să aduc un pachet din Italia, iar eu am acceptat doar dacă am permisiunea să-l deschid. Nu am primit permisiunea. Ulterior mi s-a confirmat bănuială: aș fi fost păcălită să transport substanțe interzise.

La suprarezervare, agenția mea nu a purtat nici o vină. Din contră, persoana de contact s-a dat peste cap să obțin ceea ce cer. Un agent cu care călătorești devine parte din dorul de ducă. Asociez dorul, curiozitatea, bucuria și condițiile de siguranță cu omul acela care muncește pentru îndeplinirea dorințelor.

Sunt femeie și contează foarte mult să călătoresc în siguranță. Îmi place să pornesc și singură la drum, iar riscurile trebuie eliminate. Un agent face asta: te trimite la hoteluri sigure și pe rute cu risc redus.

Așa că o să rămân cu o agenție. Alternativele par și sunt atrăgătoare, dar nu au credibilitate pentru siguranță.

Cum procedează agentul la suprarezervare? Îți arată că îi pasă prima dată. Apoi încearcă și încearcă să răspundă nevoilor tale personale. Primul hotel nu mai reprezintă o opțiune, dar primești ceva la fel de bun sau mai bun.

Suprarezervarea produce neplăcere, nervi, surescitare. Lovește în imaginarul omului. S-a obișnuit în închipuire cu locul, dar un management prost înțeles zguduie obișnuința. Repet, a ataca obiceiurile unei persoane presupune o strategie proastă. Nu mă interesează să vorbesc despre credibilitatea unui hotel, dar o afacere rezistă prin îndeplinirea nevoilor epocii nu din specularea necesităților.

O măsură pentru suprarezervare: să știți despre. Eu habar nu am avut.

O încurajare: călătoriți pentru drum, pentru loc, pentru o stare de bine, pentru amintiri. Hotelul să vină pe plan secund.

Dar nu vreau să ofer învățături, mi-am propus doar să informez. A venit vara și toți ne facem bagajele.

Distracție!

O situație anume: overbooking

De 13 iun., 2017 0 Călătorii , , , , 0

Contează drumul, nu destinația. Am auzit de multe ori în jurul meu. Când eram mai mică, mă umplea de o oarecare neplăcere pe care nu reușeam să o înțeleg. Eu voiam să plec. Să plec la mare, să plec la munte, să plec la sat. Nu mă gândeam la drum, drumul mă plictisea.
Luptam cu mulți demoni până ajungeam undeva. Neastâmpărul mă împingea să scot pe toată lumea din sărite, pe tata nici nu era greu. Mă liniștea ușor, avea metodele lui. Nu le discut, nu le menționez, nu le practic. Am ajuns să le înțeleg, chiar dacă nu le scuz.

Orice drum conținea o zguduire dacă nu o bătaie zdravănă. I-am auzit pe unii comentând că și noi meritam. Că făceam aia și ailaltă. Povestesc toate astea pentru a construi o funcție a călătoriei: creșterea intelectului.

Asta facem într-o călătorie, creștem. Prima dată suntem turiști. Pasivi, ascultători, ușor speriați, strașnic de disperați să alergăm la obiective. Dar și turiștii suportă influențe. Ați auzit de electrizarea prin influență? Imprevizibilul vieții te situează lângă o persoană cu prestigiu care are puterea de a schimba caracterul și evoluția. O posibilitate într-o infinitate.

În concediile cu părinții am absorbit mult. Am observat mai multe familii și involuntar s-a impus o schimbare. Am pornit cu nu. Nu-mi place aia și eu nu o s-o fac.

Fiecare călătorie a reprezentat o cărămidă. Mi-am dat seama de ceva. Mi-am dat seama de mine. Într-adevăr, am ajuns prin verificare la adevărul expresiei: contează drumul, nu destinația.

Anul acesta în aprilie am mers acasă la Severin. Am plănuit o drumeție de o zi la Ineleț. Din cauza condițiilor meteorologice, toți prietenii s-au retras. Dimineața m-am reorganizat. Am luat-o pe Mara și am pornit spre Eibenthal.

Eibenthal e un sat de cehi după Orșova. Treceți de Dubova, urmați Dunărea, iar la un moment dat faceți dreapta și urcați cu încredere. Pentru descrierea peisajului mă simt săracă în limbaj. Pentru a merge înainte vă asigur de infrastructură. Pentru a vă convinge vă relatez experiența personală.

Am ajuns cu Mara și o prietenă care nu s-a lăsat descurajată de vreme. Am parcat și am luat-o la picior spre sat. Tot ce știam despre sat, o scurtă căutare pe google, se afla într-un articol din care mi-a atras atenția titlul: Un sat în care nu se fură.

La coborâre, satul se află într-o vale, am discutat puțină istorie. Cum au ajuns cehii la noi? O moștenire a Primului Război Mondial. Harta s-a tăiat și s-a împărțit după război, iar ei au fost felia noastră. Mara a zburdat pe câmp și a fotografiat flori și vaci. Ne-am oprit la un gard, Andreea, prietena mea a fumat o țigară, iar eu am pozat niște ferestre. Vântul bătea și uneori ne împigea ușor de la spate. Străzi înguste, gospodării îngrijite, oameni în grădini, culegeau iarbă, sădeau ceva. Un sat mic, iar după biserică am exclamat: cum dracu să furi aici, e imposibil într-o comunitate așa de mică!

Într-o ora am cutreierat tot. Am intrat în sat și am ieșit din sat.

Cum nu am deprins nimic din arta de a vinde, nu o să încerc să fac reclamă locului. E superb ca multe locuri de pe planeta asta. Esențialul și eficiența stau în drum, în dialog, în replici trecute pe la ureche, în gesturi, într-o impresie, o privire, o emoție.

Vă scriu acum de pe o insulă. Articolul acesta întroduce o mini serie de impresii de călătorie. Nu o să recomand locuri, fiecare are criteriile lui de a alege.

Îmi doresc să las note semnificative despre ce înseamnă să crești în călătorii pornind de la drum și ce poți face când treci printr-o situație anume: overbooking.

Ne revedem mâine sau poimâine pe blog. Am lecții de făcut. Sunt plătită să-mi fac treaba cu rigurozitate nu doar cu pasiune.

Pe mâine! (sau pe poimâine!).

Cealaltă țară, aici și acolo

De 8 iun., 2017 0 Colaborari , , , , 0

După o pauză, am simțit nevoia unei detașări, revin cu un text despre un spectacol de teatru. Am consumat mult invizibil cu prilejul FEST-FDR 2017. În cartea lui Radu Beligan, Între acte, am descoperit formularea asta: vizibilul trebuie să poarte în teatru spre invizibil. Aproximativ cuvintele actorului.

Mai departe o să storc niște semnificații din spectacolul Cealaltă țară, o adaptare după 3 romane de Herta Muller. Mi-a atras atenția numele scriitoarei și m-a convins instituția, Teatrul Național Craiova. Unii știți cine este Herta Muller, iar cine nu are habar, să nu vă simțiți prost. Omul învață cât trăiește. Abia când se oprește din, putem să ne îngrijorăm.

Eu am citit o singură carte semnată Herta Muller, Animalul inimii. Păstrez în memorie descrierea unor privațiuni meschine: lipsa ciorapilor de mătase și ce senzații puteau produce o pereche. Tehnica pe sub mână dacă nu-și are sorgintea în comunism atunci presupun că s-a dezvoltat intens.

De la numele scriitoarei am mers la teatru și am știut la ce să mă aștept. Un consum imaginar de cenușă și rumeguș care abia îți mai permite să respiri. Așa visez eu uneori. Mă trezesc cu gura uscată și beau lacomă un pahar de apă într-o singură inspirație.

Dar teatrul, așa cum ne-a obișnuit de la apariția lui, m-a surprins. În reprezentarea mea fabulată, nu am luat în calcul jocul actorilor. Au avut actorii grijă, așa cum au mereu, să atragă, să subjuge spectatorul și să-l convingă să se privească pe sine.

Piesa Cealaltă țară se desfășoară în jurul familiei unei tinere fete, Irina. Vor să emigreze în Germania. S-a desprins de aici tehnica făcutului rost de pașapoarte de sub mână. Aspectele sociale dintr-o anumită istorie a României, comunismul și ipostazele lui, impun o examinare a fenomenului emigrării. E un fenomen înstrăinarea. Pe parcursul spectacolului m-am lăsat purtată uneori conștient, alteori de-a dreptul vrăjită, am văzut cel mai sincer și pasional sărut pe o scenă de teatru, de angoasele personajelor decise să părăsească țara, dar și de provocarile la care se expun ajunse în Germania. E un aici și un acolo. E despre aici și e despre acolo. E despre a fi acasă, dar nu te regăsești nicăieri ca în reprezentările personale. Ce semnificații a putut să mai aibă acasă pentru un neamț din Banat în timpul comunismului?

Întrebări. Semnificații. Reprezentări. Umor pe alocuri. Romantism sporadic. Căutări. Neîmpliniri. Identitate. Dublă identitate.

Aici și acolo.

Herta Muller a scris multe cărți ca să-și stabilească aici-ul și acolo-ul.

Spectacolul se joacă cu reprezentările. Suntem aici. Suntem acolo.

Cealaltă țară, adaptare după trei romane de Herta Muller
Teatrul Național Craiova
Regia Alexandru Istudor

Ambivalența, vrajă unică

De 7 iun., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am un nepot de un an și nouă luni. Datorită lui am ajuns ieri în parc. S-a dus direct la groapa cu nisip și i-a trebuit mașinuța altui copil. Adulții din jur se întreceau în bunăvoință cu explicațiile. În antiteză, când Mara mea pretinde, adulții din jur judecă. E firesc! Parcă nu mai are dulceață în obraji. E știrbă, s-a deșirat, vag și în anumite ipostaze percepi o alură de femeiușcă.

Oriunde ajungem, i se refuză multe pentru că acum a crescut. Inclusiv eu îi refuz uneori plânsul. Nu mai plânge, Mara, zău așa! Să știți că greșesc. Plânsul e liber, e autocompătimire și de ce să ne lipsească cineva de el?!

Un motiv ar fi pretențiile culturale. Vin și-ți spun ce să faci, cum și când. Mara mea are noroc. Mama ei citește multă literatură de specialitate. Chiar ea afirmă că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine și într-adevăr uneori reușesc. Alteori eșuez.

În ultimii 3 ani am învățat niște cuvinte extraordinare prin semnificație. Unul dintre ele este ambivalența. Deține o vrajă unică. Conștientizarea trăirilor contradictorii reprezintă alinare sufletească. Gîndurile negative nu ne transformă în oameni răi. Gândurile pozitive nu ne fac sfinți. Aș putea duce subiectul în jurul ipocriziei. Realizez asta. Nu mă interesează. Intenționez să fixez normalitatea în viața invididului cu sentimente ambivalente. Putem să iubim și să urâm aceeași persoană.

O să mă folosesc de platforma facebook. Pe pagina fiecărui utilizator descoperim diferite ipostaze ale persoanei. Interacțiunea noastră constă în cum ne reprezentăm ceea ce ne revine vizual. Adevărul este că facebook-ul se face responsabil de multe contradicții.

De exemplu. Mi s-a întâmplat și mi se întâmplă să-mi povestească persoane din jur, în scris sau oral, cum și-au petrecut vacanța sau despre relația de cuplu. Uneori nepotrivirile dintre cuvânt și imagine sunt totale. Cine minte? Imaginea sau cuvântul? Mint amândouă sau nu minte nici una. Introduc din nou ambivalența. Degeaba îi povestești amantei sau amantului că relația de cuplu e terminată, fotografia din concediu te surprinde vesel, uneori chiar tandru, iar alteori satisfăcut. Pentru că pe o nevastă, mamă a copilului tău, nu prea poți să nu o mai iubești deloc. Rămâne acolo înfiptă în adâncurile tale, iar după ce iubirea romantică s-a risipit, i te împotrivești ca un copil.

Îți iubești nevasta. Adevărat. Îți iubești amanta. La fel de adevărat. Cum uneori le detești pe amândouă și ți-ai lua lumea în cap sau fugi cu o a treia. Am întâlnit, e verificat.

Consider că ambivalența, conștientizată, aduce acceptare și înțelegere. Transform în verbe, adică în acțiune. A accepta. A înțelege. A transforma gelozia într-un pretext de autoeducație. Autocontrol realist există, iar de acolo se desprinde o plăcere calmă de a fi tu însuți: bun și rău, frumos și urât, matur și imatur, soț și amant etc.

Repetați după mine: trăiri contradictorii.

Nimic mai natural!

Trebuia să rămâi cu tatăl copilului! Fals.

De 6 iun., 2017 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Într-o circumstanță oarecare, cineva mi-a comunicat că cel mai corect pentru Mara, fetița mea, ar fi fost să rămân împreună cu tatăl ei. Am reacționat specific mie: am căscat ochii, am râs și am dat niște explicații.

Imediat după atitudinea copilărească, mi-a fost ciudă pe mine. De fiecare dată reușesc să mă dezamăgesc la impactul cu știința celorlalți. Această situație am reținut-o deoarece replica a aparținut unei persoane tinere. Da, știu cum gândesc părinții mei și cei din generația lor. Mă frapează joncțiunea dintre tineri/bătrâni în fața unei despărțiri sau unui divorț.

O primă observație: când se despart doi adulți, se separă două instanțe, iar a anula una dintre ele: trebuia să rămâi cu tatăl copilului!, demonstrează o lipsă de judecată. Bineînțeles că nu a mea, ci a aceluia care a rostit neghiobia.

Am decis să mai scriu despre despărțire datorită unor mame, despărțite ca mine, pe care le simt disperate, derutate, descurajate. Există viață după despărțire, există fericire pentru adulți și pentru copii. Fericirea e un construct, nu un dat.

Ce e de făcut prima dată după ce a picat bomba? Să stabilim dacă devenim mamă singură sau mamă despărțită. Diferența e colosală. Eu sunt o mamă despărțită. Și merg mai departe cu mărturisirile. A fost cea mai grea decizie și cea mai grețoasă din viața mea: să fac ce e corect pentru copilul meu. Când m-a felicitat avocata tatălui Marei, după o mică înțelegere la notar, îmi venea să mușc la propriu carne din el și să plâng ca un copil. Nu înțelegeam drepturile pretinse de el ca tată. Să efectuăm un program, să împărțim copilul. Încă mi se face greață când îmi vine în cap treaba asta cu împărțeala.

Dacă sunteți o mamă singură, tatăl vă vizitează uneori și atunci aduce cadouri copilului. Din unele puncte de vedere poate fi extrem de ușor. Faceți cam ce vă taie capul în educația copilului, iar sufletește nu o să vă vină să agresați pe nimeni sau să mușcați carne din.

Educația nu e un spațiu de joacă. Multe neînțelegeri se desprind de aici. Revenim la cazul meu. Tatăl Marei și întreaga lui familie sunt concentrați pe a avea. Să aibă fată. Să aiba obiecte, să aibă haine, să aibă excursii, să aibă un start în viață, să aibă tot timpul planificat fără strop de plictis. Iar aici vin eu și urlu: copiii de vârsta ei au nevoie de plictiseală. Așa e stimulată imaginația, în felul acesta descoperă cine este și ce plăceri personale are.

Vedeți, reprezentări diferite ale vieții! Doar că astea există și în cuplu și după despărțirea lor. Asta trec cu vederea acei atotștiutori.

Am menționat mai sus despre program. Vă spun sincer că despărțirea dintre mine și tatăl Marei a adus și avantaje. Petrece timp cu ea. Nu mă interesează neapărat motivele din spate, dar apreciez că se străduiește. Ca să vă faceți o imagine, anul acesta a dus-o la școală cât nu a dus-o în toți cei 5 ani de grădiniță. Mergem împreună la doctor cu ea că am primit priviri admirative de părinți dedicați. Omul nu a presupus programul din spatele nostru și dorința de a fi cu ea în momentele ei neplăcute.

Mamelor, despărțirea aduce avantaje și o implicare serioasă a tatălui. Sufletește e atât de greu că uneori nu o să puteți înțelege de ce nu vă sunt percepute durerea și urletul din interior. De ce nimeni nu vă pune o mână pe umăr și din priviri să vă asigure compasiune. Atunci mergeți acasă și plângeți. Nu zice Cioran că femeile pot plânge oricând? Eu plâng aproape zilnic și tot zilnic mă felicit pentru corectitudinea mea față de Mara. Ea are nevoie de tatăl ei. De aceea o învăț că noi trei suntem un cerc, tata, ea, mama, iar cercul e perfect. Alteori o întreb de unde are ochii, de unde are nasul? Ochii de la tata, nasul de la mama, iar pe chipul ei mama și tata or să fie mereu împreună. Vedeți? Mă străduiesc. Plâng acum când scriu, și îmi ascund lacrimile când ea e lângă mine.

Dar de fiecare dată o anunț când sunt nervoasă, iritată, supărată, când greșesc. Părinții greșesc, Mara, oho, și ce mai greșesc! Dar de iubit ne iubim mult, și cel mai mult când ne supărăm.

Ieri Mara mi-a cerut agenda mea roz de la FEST-FDR. Pe prima pagină a făcut inimioare pentru fiecare membru al familiei. Printre toți, a pus două inimoare pentru partenerii noștri, al meu și al tatălui ei. Am fost mândră de ea.

Și să răspund acum cum mi-ar fi plăcut s-o fac la momentul potrivit.

Nu ar fi fost corect pentru Mara să rămân cu tatăl ei, nu într-o lipsă a iubirii. Corect pentru ea este să învețe o lecție: greșim, muncim să reparăm greșeala, ne asumăm, devenim responsabili, apoi merităm fericirea construită de noi înșine.

Asta vreau să fie moștenirea mea pentru Mara, lecție pregătitoare pentru fericire.

Foto: Flavius Neamciuc

Să ne mulțumim cu ce avem ca principiu de viață

De 31 mai, 2017 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Vremurile condiționează și ele felul de a fi al oamenilor. Mă gândesc acum la familia mea. Bunicii crescuți în război sau în instabilitatea de după. Părinții educați în sărăcia de după război. Eu, ca parte a generației mele, formată pe principiul să ne mulțumim cu ce avem.

Avea tata o vorbă cu care intenționa să ne pună la locul nostru atunci când ridicam nasul: alții nu au nici ce să mănânce. Logica asta m-a controlat până prin adolescență. În perioada aia am fabricat un răspuns: unii au mai mult.

Amândoi, și eu și tata, vorbeam din experiență, din ceea ce văzusem. Timpurile difereau, el făcea trimitere la trecut, eu arătam cu degetul prezentul. Nu am reușit să ne împăcăm. El m-a perceput obraznică și nerecunoscătoare, eu l-am etichetat neînduplecat și agresiv.

Mama, cu firea ei blândă și educația de pension, a încercat să-mi transmită moderația și invizibilitatea.

Să ne mulțumim cu ce avem! Să lăsăm de la noi! Să tăcem! Să nu reacționăm! Să fim recunoscători! Etc!

Aș vrea să zic că m-am străduit să dau ascultare mamei, dar adevărul este că m-am împotrivit. Pe lângă atitudinea încăpățânată, felul de a fi zgomotos și vesel a atras mereu atenția asupra mea. La școală, din cauza flecărelii, eram mereu certată.

Dar educația mamei, deși nu s-a prins, a lăsat urme. O rușine apăsătoare, emoții violente, căutarea celui mai îndepărtat loc când ieșeam în public, fuga de orice ecleraj social care m-ar fi scos în față. La facultate, la Timișoara, am căutat de asemenea să rămân în colțuri cu umbră, dar eșecul s-a produs instant de la perfectul simplu. Cum să rămână un oltean invizibil în Banat dacă își păstrează dulcele lui grai atât de nesuferit pentru cei necrescuți în geografia mea?

Fără voie, primeam atenția celor din jur. Cum felul meu de a fi, atitudine supusă, fără pretenții, ținea de obișnuință, așa m-a educat mama, au început deplasările în comportament. Cel mai mult am defulat prin ceartă. M-am certat cu toată lumea, o singură excepție, o colegă de facultate de la Craiva. Ani de zile m-am ciondănit, cu ceilalți și cu mine însămi.

Mama m-a încărcat cu un comportament străin, eu m-am împovărat cu supărările. În adolescență și ca studentă n-am presupus că ar fi ceva în neregulă cu mine. Nu mă refer aici la reguli de comportament în societate, la convenții, ci la individualitate, la însușiri, la genetică. Nașterea ținea de o scurtă poveste a mamei cum era să mă nască în mașină și atât. Pe parcurs am dedus importanța apariției pe lume. E un moment în viața mea, nu știu să-l arăt cu degetul, când am hotărât că e cazul să fiu eu indiferent de pierderi.

Iar eu sunt o persoană curioasă, incredibil de sensibilă, cu simțul observației dezvoltat, intuitivă, visătoare, pretențioasă, tolerantă, critică și sinceră.

Tot ce am descoperit că sunt nu s-a nimerit cu ce a încercat mama să obțină de la mine prin educația ei.
Eu nu mă mulțumesc cu ce am. Vreau să cresc, spiritual, financiar, chiar și simțul umorului l-aș mări de ar fi cu putință.

Eu nu las de la mine la nesfârșit. Las, dar fără dubii o să-ți dau peste nas dacă îți bați joc de mine.

Eu nu tac. Am învățat să tac, cultiv tăcerea, dar mă fac bine auzită când alții profită de rușinea mea. Mă aflu în proces de stârpire al acestui detestabil sentiment.

Eu reacționez. În prezent cu justificare.

Simt de la un timp cum crește, dar se ascunde în același timp, un principiu de viață. Prespun că e vorba despre individualitate, asumare, autenticitate.

E necesar să ne alegem lupta în viață. Lupta, drumul, idealul, stăpânul, dar să alegem. Apoi să ne concentrăm pe. La final, mă refer la moarte, oamenii fix despre asta o să povestească, despre cum ai trăit.

Eu aleg să-mi trăiesc viață luptând pentru educație, familie, iubire nebună, prieteni, călătorii, eleganță, cărți, mâncare savuroasă, bun simț, empatie și un joint.

Am ales.

Lupt.

Foto: Anita Bejenaru

O să te ia tanti

De 30 mai, 2017 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Aș avea de scris despre câteva piese de teatru, despre conferința Etică și bun simț în comunicare, despre Cochete pe biciclete, despre o carte, despre imposibilitatea unui oltean de a scăpa privirilor în Banat, aș avea.

O să fac altceva. O să notez ceva scurt din experiența de mamă. Recent am trăit un episod nesuferit. Cum blogul îmi permite să ajung la mulți părinți, chiar și la aceia care m-au provocat să scriu aceste rânduri, caut să obțin și să rețin atenția.

Ce s-a întâmplat? O mămică, de data aceasta o prietenă apropiată, exasperată, epuizată de pruncul ei de jumătate de metru, a ales ca metodă de impunere înfricoșarea. Dacă nu te potolești, plec și te las singur! La replica asta am strâmbat din nas și am privit în altă parte.

Nu mai explic nimănui posibilele consecințe ale banalei replici. Impresionabilitatea variază de la individ la individ, dar unii dintre noi, care ne reprezentăm părinții ca întreaga noastră lume, nu înțelegem de ce ne-ar abandona. Foarte ușor redevin copil și retrăiesc disperările copilăriei.

Prietena mea firește că nu a plecat de lângă copil și copilul bineînțeles că nu s-a liniștit. M-am aplecat la un moment dat să-i acopăr fundulețul, pantalonii picau șucar lăsând să se vadă pampersul, când am auzit-o rostind în ceafa mea: Serios acum, dacă nu te potolești, o să te ia Dunia și o să te lase în pădure la leu.

Stop! Poate copilului îi fusese inoculată frica de leu. Puțin îmi pasă. Eu am auzit sub forma unui urlet infernal afirmația O să te ia Dunia.

Înjurăturile mute de birjar din capul meu nu le notez. Dețin un repertoriu bogat, tata ne-a luat, pe sora mea și pe mine, de foarte multe ori pe stadion. Știu să înjur.

Cum mă aflam oricum aplecată cu intenția de a ridica pantalonii, am privit mutra derutată din fața mea, poate și temătoare, și cu cea mai caldă voce de care dispun, l-am asigurat că nu aș face așa ceva pentru nimic în lume, mami e doar obosită și nu știe ce vorbește.

Am reușit, de când am devenit mamă, să separ femeia de mamă sau bărbatul de tată. Mama și tata beneficiază de comportamet preferențial. De obicei greșelile de atitudine se datorează persoanei. De data aceasta, în confortul prieteniei, am reacționat cu brutalitate. Când m-am ridicat în picioare, și m-am apropiat de chipul femeii din fața mea, blândețea cu care m-am adresat copilului părea imposibilă. Ei i-am spus la câțiva centimetri distanță ce gândesc despre părinții care încearcă să-și controleze copiii astfel și mai ales ce gândesc când mă folosesc pe post de bau bau.

Un exercițiu ușor, așa-i, să vă imaginați ce a fost la gura mea?! Dar m-am răcorit și mi-am luat revanșa pentru toate situațiile trecute unde nu mi-am permis să dau peste bot părintelui care m-a folosit la modul acesta sinistru.

O ultimă sugestie. Dacă dorești să construiești o relație bazată pe încredere cu copilul tău, prima dată începe cu a-ți respecta propriul cuvânt. Dacă îi arunci din când în când un: Potolește-te, plecăm!, dar vorba nu devine niciodată faptă, vina îți aparține în totalitate. Copilul reacționează și copiază. Copiază adultul din viața lui. Adică pe tine.

Copilul este o persoană, una în devenire. Învață să-l respecți și mai ales permite-i să te respecte.

Mulțumesc!

Foto: Flavius Neamciuc

Doamna. Mahalagism cu moderație

De 26 mai, 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Diversitatea încântă și provoacă aversiune în același timp. Întâmplarea pe care urmează s-o împărtășesc ține de durata zilei.

Miercuri am descoperit pe facebook un scurt video al Claudiei Ieremia, actriță la Teatrul Național Timișoara. Vorbea despre Festival, FEST-FDR 2017. La final menționează o doamnă care a publicat pe un site de socializare salutul timișorenilor din ultimele două săptămâni. Ne vedem la teatru!

Eu am decis pe loc că e vorba despre mine. Nu am verificat, nu am întrebat, oricum s-a instalat rapid o stare de euforie care m-a ținut până seara.

Seara am ajuns acasă și din nou am avut parte de formularea cu doamnă de la vecina mea. Locuiește la parter, eu deasupra. De la renovare, s-a produs un accident nefericit. La bloc, am descoperit în ultimii ani, asemenea accidente iau proporții monstruoase. Nu o să notez mahalagismele dintre noi două, dar o să vă spun cu deznădejde despre ton!

Claudia Ieremia a rostit cu zâmbetul pe buze, delicat, fermecător.

Vecina de la parter a pronunțat intens, cu scoaterea în relief a ultimelor silabe. Iar în privire și-a pus toate nivelurile de unde nu a coborât până la mine.

Dimneață am fost doamnă.

Seara am fost doamnă.

Dimineața m-am simțit doamnă.

Seara am fost doamnă. Am practicat mahalagismul cu moderație. Mi-a turuit gura, dar nu am ridicat tonul. Experiența mi-a verificat și o anume eliberare presupusă: nu-mi mai este frică de vulgaritate, de persoanele agresive, de amenințări. Am rostit toate astea și atunci m-a străbătut un val de satisfacție. Râdeam în mine. M-am îndepărtat ușoară și atunci am realizat cât de mult cântăresc convențiile, rușinea și pasivitatea.

Am fost om mare. Am dovedit. Am verificat.

Am fost o doamnă!

Foto: Flavius Neamciuc

Tricoul Inteligent ia lumea pe sus cu bun simț și eleganță

De 25 mai, 2017 5 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Investesc multă energie în Tricoul Inteligent care, apropo, este o afacere. Mă încearcă uneori senzația că e perceput ca un moft. Nu-i nimic, iau măsuri în fața acestei atitudini nedrepte.

Campania aflată în derulare, – inspirată de melodia Cry, Michael Jackson, – încearcă să corecteze un punct slab. Am intrat pe piață, iar acum îmi doresc să mă fixez în memoria dumneavoastră. Mă interesează mult cum vă reprezentați Tricoul Inteligent.

Prezentul contează doar ca sprijin pentru viitor. Așa că specula nu intră în obiective. Mi-am ales drumul în viață, acum bătătoresc. Pe pătrățica mea, cu asumare și responsibilitate, mi-am ales să fac educație. Educația semnifică zeul la care mă închin și sunt dispusă să-i sărut picioarele.

Putem schimba lumea. Afirmația apare undeva și în melodia lui Michael Jackson. Firește că putem! Dacă fiecare își dă determinările potrivite.

Tricoul Inteligent reprezintă găselnița minții, mijlocul prin care ajung la dumneavoastră. Nu sunt chiar așa naivă. Știu că fără ajutorul fiecărui client în parte nu o să am parte de supraviețuire. De aceea încerc de fiecare dată să vă farmec cu literatură prețioasă. Cuvintele dețin putere, cuvintele provoacă emoții, cuvintele schimbă reprezentările.

Iar cuvintele și bumbacul cuceresc lumea. Intenția mea de a cuceri stă pe picior de egalitate cu Alexandru Macedon. Vreau să iau lumea pe sus cu bun simț, cu decență, cu demnitate, cu gust, cu eleganță. Cu ceva ce niciodată nu se va demoda.

Ajutați-mă!

Foto: Flavius Neamciuc

300 de euro o curea LV. 300 de euro rata pe lună la apartament

De 23 mai, 2017 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-ați considera o persoană băgăcioasă dacă v-aș spune că îmi place să privesc pe ferestră în casele oamenilor? La orice plimbare pe jos, dacă zăresc o fereastră fără perdele, încetinesc. Caut să zăresc cât mai mult spațiu, iar apoi umplu din imaginație. Mobilier, povești, un el, o ea, un câine sau o pisică, un băiețel sau o fetiță, amanți, soacră rea, socru înțelept etc.

M-ați considera o persoană cu deprinderi ciudate dacă v-aș spune că îmi place să privesc oamenii din imediata apropiere? La o terasă plină, dacă sunt în compania mea și a unei cărți, las uneori cartea deoparte și mă uit în jur. Mereu îmi atrage cineva sau ceva atenția. Odată am avut o poveste întreagă pornind de la o familie, ea, el și două fetițe. Nici structura nu a lipsit. Introduceam pe rând scene, tablouri, replici.

Ea, o doamnă trecută de 40. El, un domn trecut de 40. Ea părea blândă. El părea autoritar. Fetele râdeau și se jucau în jurul lor. Ea prezenta semne de îmbătrânire. El prezenta niște bicepși lucrați la sală. O replică prinsă din zbor a provocat matematica minții.

Arați atât de bine de când te-ai apucat de sală! A zis ea în timp ce și-a așezat ușor mâna pe bicepșii lucrați. În momentul acela am trecut la previziuni.

Într-un an de zile el o s-o părăsească. O tânără de 20 și un pic de ani nu-i va așeza cu blândețe mâna pe bicepși. O tânără îi va îndeplini toate fanteziile sexuale, inclusiv aceea cu ea și încă o femeie de care soția lui nu voia sub nici o formă să audă. Aici m-am oprit din cauza unei senzații violente de vomă. Nu suport încălcarea intimității, iar mintea mea, plecată pe arătură și fără control, a intrat în conflict direct cu mine.

M-am scuturat, am luat o gură de cafea și mi-am băgat la loc nasul în carte. Lucian Boia, Primul război mondial. Două pagini am parcurs, am scos un cuvânt necunoscut, iredentism, și iar m-am oprit. Masa de lângă schimbase familia cu un cuplu fără copii. De data asta mi-au picat ochii pe cureaua lui, Louis Vuitton. Am abandonat cartea, mi-am tras ochelarii și i-am privit nestingherită.

M-am întrebat dacă el poartă cureaua aceea sau o arată. Este o diferență și o să vă explic. Dacă te naști într-o familie bogată, hainele de firmă sunt purtate din obișnuință. Dacă te naști într-o familie de condiții medii, hainele de firmă arată.

O să mă întrebați ce arată.

Vor să arate că ne-am depășit condițiile de viață. Nu mai suntem copii săraci, nu mai stăm în margine și ne uităm la cei care au, nu ne mai prefacem că ne simțim bine în viața noastră. Multă energie consumă copiii săraci ca să-și depășească condiția. Greșeala constă în reprezentările false.

Așa cum îl priveam pe domnul de la masa alăturată, cu atotputernicia autorului, el avea un creion deasupra capului care îi dicta ce să spună și cum să se miște, am hotărât că arată cureau aceea. M-am strâmbat dezaprobator. O curea Louis Vuitton are un preț aproximativ de 300 de euro. El locuiește într-un apartament cu rată la bancă pe 30 de ani. Înțelegeți acum contrastul dintre aparență și esență? Aparența aparține copilului sărac. Vrea să seducă femeia din fața lui, cel mai probabil pentru o noapte și atât. Mizează pe interesul exagerat al indivizilor actuali pentru problemelor materiale și foarte des duce mâna la curea pe cele două litere aurii. Ea pare să nu observe, dar poartă la fel ca mine, ochelari cu lentile închise.

El s-a ridicat la un moment dat. În drum spre baie și-a mai așezat puțin cureaua. Am revenit apoi la cartea mea. Creionul de autor l-am abandonat.

Am asemenea apucături. Știu că nu sunt singura, știu!

Foto: Adrian Oncu