Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Atitudine aveți, cumpărați calitate

De 27 iun., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13522038_1232532076756944_635897359677831889_nMi-am luat de la turci o splendidă geantă din piele albă. M-au convins zecile de cranii aplicate la exterior. Am ignorat tipul de geantă, plic, și am ales după înclinație. Ador craniile. Le-am dăruit admirația designerilor Alexander McQueen și Philipp Plein.

Doamna de la care am achiziționat geanta a încercat să mă convingă cu numele lui Alexander McQueen. Ar fi o copie, dar pe ea nu scrie. Motiv de bucurie pentru mine. Nu am nimic cu replicile dacă nu folosesc numele designerului.

Nu intenționam, dar o să mă aplec puțin asupra subiectului. Poate am șansa să mă asculte vreo duduie și să o liniștesc sufletește.

Ca aproape orice femeie, ador gențile. Le prefer pe cele cu o croială specifică, Shopper am înțeles că s-ar numi. Gențile tip poștaș mă provoacă să țopăi de bucurie uneori. Am argumentat suficient întru iubirea de genți. Obligatoriu de piele, neapărat cusături impecabile, morțiș calitate. Când ne alegem pantofii și gențile nu facem compromisuri. Pentru haine există magazinele H&M sau oricare altul, și croitoriile, pentru pantofi și genți alegem calitatea.

Dau puțin înapoi. În copilărie ne-am jucat cu păpușile. Ni s-au pus în mâini ca obiecte exterioare și ca un fel de despăgubire. Băieții se joacă cu puța, limbajul copiilor sau penisul, limbajul adulților. Vedeți, nici un compromis la masculin. Penisul reprezintă calitatea. Piele întotdeauna, aspect impecabil, morțiș valoare.

Ca femei, trebuie să ne alegem gențile și pantofii cum decidem și asupra penisului din viața noastră, cu o preocupare specială.

Dacă ne alegem gențile și pantofii după semnătura designerului, nu după calitate, îndrăznesc să afirm că bărbații îi alegem după bani. Văd o strânsă legătură. Designerul și banii celuilalt vorbesc despre nesiguranța de sine. Împodobim exteriorul, pentru că la interior avem în stăpânire un abis.

Da, designerii concep lucruri frumoase. Pentru mine parpalacul de la Burberry sau rochia neagră și sacoul de la Boss sau Dolce semnifică un alint rafinat și privilegiat. Neputința financiară nu mă poate opri din a admira, dar nici nu mă îndeamnă să pretind că dețin ce nu am. O croitoreasă bună îți coase o rochie impecabilă, dar nu-i cere să adauge eticheta Prada sau oricare alt designer. Oamenii care apreciază etichetele sunt ei înșiși stăpâniți de abis. Oameni lipsiți de empatie, superficiali, oameni cu o copilărie chinuită care defulează prin delirul de grandoare. Își iau revanșa la vârsta adultă pentru neplăcerile și chinurile copilăriei.

Geanta mea albă de la turci este sau nu este o copie Alexander McQueen. Nu scrie pe ea Alexander Mcqueen. Dacă ar fi scris, m-aș fi îndepărtat cu tristețe de lângă ea. Îi admir sincer munca, îi port creațiile, fie false, dar cu o condiție, să nu-i fie numele scris. Aici aduc în discuție empatia. Financiar nu-i suport prețul mare, dar estetic, mă înclin asupra obiectelor. Un designer să probeze măgulirea și înțelegerea, oamenii copiază din sărăcie, iar cine folosește reproduceri, să respecte. Nu pretinde că porți un designer anume, poartă cu atitudine un model de geantă, pantof sau haină.

Cu atitudine mi-am purtat și eu geanta plic la o petrecere Parliament vineri seară la Musiu. Da, am fost fumătoare pentru o seară. Pentru mine țigara semnifică unica mângâiere a soldaților și o să rămân îngăduitoare cu acest viciu.

În urma petrecerii Parliament, o consecință splendidă, am descoperit utilitatea genții plic. A doua zi urma să părăsesc casa, să-mi iau geanta mea mare pe umăr și am avut un sentiment de respingere, cauzat de caniculă, să-mi așez bareta pe umărul gol. Atunci mi-au picat ochii pe geanta plic. Ce ușurare! Am purtat-o de atunci în fiecare zi, o privesc și acum în timp ce scriu.

Ascultați! Fără compromisuri la genți și pantofi. Fără dorințe de designeri mari. Pentru genți și pantofi optați morțiș pentru calitate.

Atitudinea ține de persoană.

Atitudine aveți, cumpărați calitate.

Mulțumesc.

33 de ani

De 23 iun., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13499918_1231446850198800_1346105402_oLa 16 ani am ales pentru prima dată cum să-mi petrec ziua de naștere. Într-un bar de provincie, la o masă lată, am savurat Fanta pink. La 18 ani am preferat petrecerea de majorat, iar în anii de studenție am optat pentru grătarul în natură după sesiune.

La 30 de ani m-am oprit. Am ales pentru aniversare o călătorie cu trenul prin câteva orașe europene și am început cu Cracovia pentru a ajunge la Auschwitz, lagărul de concentrare. Am schimbat darurile. Mi-am dorit să simt realitatea cu o altă atitudine. M-am concentrat pe specie și nu pe individ.

Precizez că înlocuirea petrecerii cu impresii intime nu se datorează părerii că aș îmbătrâni. Mi-e rușine să pun pe lângă 33, vârsta mea, ultima perioadă din evoluția unei ființe. Eroarea, de exprimare sau cu intenția de a necăji, mă amuză.

Nu am puterea să schimb părerile din jur, dar le pot lua ca atare fără nici o neplăcere.

La 33 de ani am decis să probez firul de nisip. Să mă simt un fir de nisip în Natură. Să-mi anulez orice importanță construită în societate prin pretenții și convenții. Am urcat pe Transalpina. Am ascultat vântul, reiau ce v-am mai povestit, vântul conține o existență separată cu limbaj propriu, și am experimentat impresia de furnică.

Nu am fost nimic în ziua aniversării mele. Un element la dispoziția Naturii cu o atitudine omenească.

33 de ani.

Mama, eu cred că tu gândești greșit

De 20 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13474178_1229342687075883_1988611674_nAm făcut o descoperire. Mă întreb câte mame au mai aflat înaintea mea și de ce nu m-a avertizat nimeni. Mi-ar plăcea să se discute mai mult despre această neplăcere.

În februarie anul acesta, Mara, fetița mea, a împlinit șase ani. La șase ani articulează bine cuvintele și a început să dezvolte gândirea abstractă. Cu gândirea primară, la cererea mea, să pună un ochi în tigaie, Mara și-a apropiat chipul de tigaia jucărie. De la cinci ani, în urma dialogurilor purtate, mi-a atras atenția capacitatea ei de a sintetiza, trecerea de la simplu la compus. Mi-a cerut într-o zi să-i citesc un mesaj pe care-l ștersesem. I-am mărturisit că nu-l mai am, iar ea mi-a oferit soluția: povestește-mi doar ce-ți amintești.

Descoperirea mea ține de limbaj articulat și comportament.

Mara mea, fetiță de șase ani, nu mai are îngăduința celor din jur. Trupul i s-a deșirat, a căpătat forme de femeiușcă. Condiționările sociale nu tolerează la o aparență feminină un comportament considerat vulgar.

Deja s-a întâmplat să-mi fie copilul socotit vulgar. Mara nu a lăsat încă exhibiționismul în urmă. Își ridică fusta în cap, își arată uneori fundul, rostește căcat și pișat și se prăpădește de râs. I-au picat dinții, suge degetul mare, dar i s-a retras burtica, o să aibă abdomen curând, umerii sunt rotunzi cu aspect sidefat.

Trupușorul ei nu o mai ajută să primească aprecierile și bunăvoința celor din jur. Cu ea bebeluș am avut parte de alte priviri, de îngăduință. În primii ani o mamă deține o putere invizibilă prin căcăciosul din brațe. Dependența unei ființe de alte ființe stârnește empatie. Problemele create de boli, de alimentație, de neputința copilului de a se exprima o umplu pe mamă de respectul celor din jur.

Problemele legate de limbaj și de comportament, după vârsta de cinci ani, le atrag mamelor judecați. Mama devine iresponsabilă, incapabilă, iar copilul un monstruleț. Am întâlnit ochi dezaprobatori.

Când de fapt, după cinci ani începe greul. Comunicarea cu omulețul provoacă, are loc de la un eu la un alt eu. S-a desprins psihic de mamă. Mama nu mai este prelungirea lui. Mama e o persoană, el e altă persoană, rostește eu apăsat și își dorește independența.

Nu o să aleg calea ușoară. Nu o să-i bag Marei în cap rușinea și păcatul. De aceea încă își mai ridică fusta în cap. Cunoaște reguli, funcționează după ele, dar cu lipsa pedepsei. Absența unei nenorociri abătute asupra păcătosului încetinește procesul de educare.

Mara nu e o păcătoasă. Mara greșește și îi explic la nesfârșit până o să se fixeze. Am timp până la douăzeci de ani când o să-i fie și partea rațională a creierului adultă. Îmi pasă de privirile dezaprobatoare?

Mă înfurie uneori pentru că nu o pot apăra pe Mara de mințile înguste.

La șase ani, Mara nu mai are îngăduința celor din jur, iar mama ei nu mai e eroină prin naștere. Am devenit două persoane în generalul speciei. Eu, ca mamă, mă zbat pentru armonia ei.

N-am primit nici o palmă pe umăr cu mesajul: de la șase ani ai copilului o să simți singurătatea în a fi mamă. O să ți se anuleze drepturile și îngăduințele necerute la naștere. Copilul tău o să fie urât că e știrb și prost crescut pentru că nu-i faci educație cu frica de bătaie. O să auzi des că bătaie e ruptă din Rai.

Apropo de Raiul acesta, într-un dialog cu Mara, discutând despre comunicarea noastră, mamă-fiică, adult-copil, am întrebat-o ce soluție are ea pentru neascultarea ei. Nu-i place când ridic vocea. Am dezvoltat un sistem. Îi explic orice de trei ori, apoi ridic vocea.

Mara, vrei cumva să ajungem la bătaie?

Mara: mama, eu cred că tu gândești greșit.

Mara are dreptate. Copiii au de cele mai multe ori dreptate.

Ne păzim copiii de oameni

De 14 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13412991_1224859354190883_360091524876574491_nAm terminat de citit romanul Abatorul cinci de Kurt Vonnegut. Am început cartea în malul mării, imediat după ora 5:21.

Dacă momentul a fost anume structurat, înțeleg de ce nu a ieșit soarele din nori. Cunoștea tristețea, cinismul, umorul subiectului. Războiul.

Primul scriitor care mi-a luat un văl de pe ochi a fost Roland Dorgeles. În cartea lui abia am descoperit că soldatul își face nevoile. Victor Hugo sau Balzac nu au descris acțiunea de a urina și am crescut în universurile lor.

Primele pagini ale romanului te subjugă. Uitasem acest aspect al literaturii. M-am concentrat pe literatura de specialitate și am pierdut simplitatea cititorului.

Am sfârșit cartea și am așezat-o pe piept. La răsărit, Mara mi-a adormit pe piept, iar cu bărbia sprijinită pe capul ei mă afundam în subiect. Am vizualizat întâmplările descrise, iar când eram întreruptă simțeam că sunt smulsă din marginea de unde particip pasiv la ororile minții umane. La început am purtat o greutate pe piept prin corpul Marei adormit, la final am rămas cu o greutate imaterială în piept.

Am privit azi în jur la semenii mei cu stupoare. Cineva striga la altcineva să nu-și mai îndoape copilul cu dulciuri. Da, zahărul nu e bun, dar eu derulam în minte episodul în care prizonierii americani au devastat latrinele lagărului din cauza unei mese frugale, dar de nesuportat pentru stomac. M-am încordat.

De câteva zile mă aflu cazată la un complex în regim all inclusive, găselnița turcilor mi-a trecut pe la ureche. Ce risipă de mâncare! În tot festinul, oamenii aleargă și se împig după mâncare. Mamele se isterizează de la ciocolată și prepară în cameră înghețată naturală.

Ne păzim pruncii ca leoaicele în junglă. Ne mai rămâne să-i învățăm să vâneze. Am rostit ieri că nu e firesc să ne păzim între oameni. Să nu ne fure geanta, să nu ne fie răpiți copiii, să nu ne scape gesturile pedofililor.

E o nebunie să aducem copii pe lume când cunoaștem aceste aspecte.

Așa merg lucrurile. Încontinuu, și încontinuu, de la facere, de la Adam și Eva, de la organizarea în ginți și de la cea mai evoluată civilizație.

Așa merg lucrurile, zice Billy Pilgrim, zice Kurt Vonnegut, zice soția lui Billy Pilgrim, zic eu.

Așa merg lucrurile.

Ca să te înțeleg mai bine

De 13 iun., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13235996_1202890263054459_1816461448_nAm căutat la textele mele, prin subiectele abordate, să aduc argumente. M-au învățat anii că important este tonul afectiv.

Că nu sunt o stea printre oameni își are explicația în neutralitatea activă. Am dezactivat-o. Îmi doresc cu ardoare o înălțime afectivă.

Să vă dau detalii.

De șase ani mă ocup de educația fetiței mele. În primele luni după ce am născut, am dat năvală în rețetar și am făcut o listă pe care să o compar: carne și legume. După hrană, m-am poticnit în medicamente, homeopatie sau alopatie. Cum o fac să ia medicamentele fără să le scuipe? Am participat la câteva ateliere pentru părinți. Mi-au fost folositoare pentru un timp. De la doi ani jumătate ai Marei m-au copleșit crizele de nervi datorate limbajului și m-am năpustit pe literatura de specialitate.

Ce citești, mama?
Freud, Mara. Ca să te înțeleg mai bine.

Simultan, asimilam învățături de pe hârtie și observam pe fetiță.

Mama, vreau să mă mărit cu tata. Înlocuirea mea în relația cu tatăl.

Mama, de ce ești tu așa frumoasă? Rivalitatea dintre mamă și fiică.

Aș continua cu exemple, dar oamenii duc lipsă de sinceritate la interior și la exterior. Iar dacă se găsește un bigot să aducă insulte, să mă înjure pe mine și să extindă la copil, îmi otrăvesc o oră din viață. Sensibilitatea am întărit-o. Încă plâng, smiorcăi până aduc foarte bine cu peștele balon, dar cantitatea de neplăcere acumulată de la o vorbă urâtă e neglijabilă.

Reiau un truism. Copilăria nu e inocentă. Nu e Freud responsabil sau oricare adept, sau oarecare interesat îndeaproape de viața afectivă a copilului, de sexualitatea infantilă. El a formulat, iar dacă nu ar fi formulat Sigmund Freud, cu siguranță un alt cercetător ar fi spus lucrurilor pe nume.

Am încetat să-mi iubesc copilul când am fost martoră la înclinări senzuale? Nu.

M-a dezamăgit copilul când alerga să intre după tata la baie să-i observe organul genital? Nu.

M-a înfuriat copilul când a cerut detalii despre naștere și sărut? Nu.

Oare cum să pun în cuvinte fără să fiu vulgară faptul că toți, fără excepție, am făcut în pantaloni și am probat visele umede?!

Depinde de fiecare individ, în funcție și de moștenirea genetică, capacitatea de a transforma energiile sexuale în energii spirituale. Am repetat în ultimii trei ani fraza asta. Practic tautologia conștient. Să fixez în memoria oamenilor, în memoria celor care au în grijă alți oameni, nu neapărat mamele, nu pot să ignor orfanii lumii, că sexualitatea ne definește prin alegeri.

Aleg activitatea sexuală în locul abstinenței.

Aleg plăcerea în locul bolii.

Aleg detașarea în locul nervozității.

Aleg raționamentul în locul instinctului.

Aleg civilizația în locul primitivismului.

Sprijin primim de la nevoi. Nevoia omului stă în conștientizarea limitelor. Nu suntem zei. Suntem sclavi fără un stăpân neapărat observat sau recunoscut. Inconștientul ne cuprinde din toate părțile.

Să ne descurcăm cu sinele. Să încercăm măcar.

Câinele meu

De 7 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

12747_881215638555258_2921208147000207345_nE gata. Să-și mai ia cheile, telefonul l-a băgat în geantă, ochelarii pe cap. Speră să reușească să se strecoare afară din curte fără să o vadă afurisitul de câine. Întotdeauna se ia după ea până la muncă. Îi place compania lui, dar acum cu toate regulile, adună rahatul, să aibă zgardă și cip e îngrijorată pentru el.

Trage ușor ușa de la intrare. Ocolește grațios jucăria lăsată parcă intenționat pe ultima treaptă, ajunge la poartă, rotește ușor cheia, pășește afară, încuie și răsuflă ușurată. Pornește spre lucru cu satisfacție. După doi metri îl aude în spatele ei. Aleargă cu urechile în bătaia vântului să o prindă din urmă. În spatele ei, o doamnă la vreo 30 de ani. Fac contact vizual.

Trece pe lângă farmacia de la colț. Un boschetar gesticulează și fumează nervos. O salută pe doamna de la covrigei, dar aceasta îi răspunde ușor inflamată. Câinele a rămas în urmă. Își face nevoile în iarbă. Un nou contact cu doamna de 30 de ani din spatele ei. Roșește puternic.

Calcă strâmb și aproape cade. Își recapătă echilibrul.

– Doamnă, câinele dumneavoastră tocmai și-a făcut nevoile. Aveți obligația să adunați.
– Nu e câinele meu, doamnă!

Iuțește pasul. La următoarea intersecție o să facă stânga. O să scape și azi. Nu o să adune rahatul după afurisitul de câine. Nu a făcut-o și nu o s-o facă.

Câinele o ajunge din urmă și trece în fața ei. Se oprește la semafor. Clădirea unde își conduce stăpâna în fiecare dimineață se află pe partea cealaltă de stradă.

Din urmă se apropie doi polițiști comunitari.

– Doamnă, câinele e al dumneavoastră?

Câinele, din poziția șezi o privește. Semaforul arată roșu.

– Nu e câinele meu.
– Doamna de acolo, și o arată cu degetul pe femeia care mersese pe urmele ei, susține că e al dumneavoastră. Că se ține de pe Miresei după tine.
– După mine?

Culoarea semaforului se schimbă. Câinele trece tacticos și face stânga. Se oprește. Stăpâna nu a trecut. Gesticulează și face stânga, dar fără să traverseze.

Polițiștii o urmează.

– Unde plecați? Trebuie să vă dau amendă că nu ați adunat resturile câinelui. Cum îl cheamă?
– Nu știu cum îl cheamă, v-am mai zis. Nu este al meu. Vă rog să mă scuzați, întârzii la muncă.
– Ionele, ia fugi pe partea ailaltă și încearcă să-l prinzi. Doamna susține că nu e al ei. Să sunăm la serviciul de ecarisaj dacă nu are zgardă. Tot nu e al tău?
– Nu este al meu. Asta e hărțuială.

Numitul Ionel traversează strada și se apropie de câine. Câinele șede cuminte și se uită peste stradă la stăpână. Femeia se uită lung la el și își mușca buza.

– Cuțu-cuțu, hai, vino aici, hai, cuțu, hai! Câinele dă din coadă, linge mâna întinsă, dar se retrage când numitul Ionel vrea să-l prinda brusc. Sare în stradă, stă în margine și latră. Mașinile pornesc de la verdele semaforului. Pe o parte se lucrează, traficul aglomerat agasează șoferii.

– Cuțu-cuțu! Ionel înaintează, câinele merge în spate. Frână.

Un sofer a pus frână pe câine.

Ionel privește la coleg, colegul la femeie, femeia la mașina care i-a călcat câinele.

– Nu e câinele meu. Se întoarce și pleacă.

Le are cu moda

De 6 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13382065_1218751081468377_1931227183_nDin când în când, merg la baie cu o pungă de cafea şi o sticlă de ulei de măsline. Rânjesc la oglindă şi o întreb: cine o să miroase cel mai bine?

Fără ceremonie, aseară mi-am frecat pielea în scop estetic. Am insistat la genunchi şi mi-am amintit de evenimentul de la mall, Fashion cât vezi cu ochii.

Nu am uitat. Am notat intenţia de a sta departe de critică. În rândurile următoare o să semnalez nişte minusuri pe care le-am observat mergând pe la asemenea evenimente. Totul are legătură cu punga de cafea şi sticla de ulei de măsline.

Succint, o frază şi două propoziţii despre eveniment. Am dedus că a avut loc un eveniment de mare însemnătate pentru lumea modei timişorene. Daniel Buzdugan moderator, Alin Gălăţescu invitat să-şi dea cu părerea alături de bloggeriţele specializate pe modă de la Timişoara. Cine e Alin Gălăţescu? Le are cu moda. Până la evenimentul cu pricina nu am auzit despre, iar de acum încolo o să mă ţin eu departe de orice manifestare a personalităţii domnului. Domnul, fără să mai menţionez numele, atenţionează aruncând cu sticla după tine când are ceva de comunicat. Inteligenţa needucată nu se află departe de starea omului primitiv.

Am depăşit, am scris mai mult de o frază şi două propoziţii, dar purtam pe suflet fleacul ăsta, iar dacă îi reduc numărul admiratorilor cu două persoane o să am o satisfacţie. Prea uşor ne dăruim admiraţia unor oameni cu un asemenea comportament.

Voiam să atrag atenţia asupra unor minusuri. Îmi pare rău pentru rândurile care urmează, dar le consider necesare pentru toate fetele aspirante la meseria de model. Pentru voi, pedichiura nu e un moft, ci o datorie. V-aţi ales o meserie în care vă expuneţi corpul, iar rochiile de seară îşi pierd puterea din cauza piciorelor neîngrijite.

La fel, dacă urmează să defilaţi în costume de baie, căutaţi şi faceţi ceva cu pielea iritată şi uscată. Cu atâta suprafaţă de piele expusă trebuie să străluciţi la propriu. Picioarele mele lucesc de la cea mai ieftină pungă de cafea găsită pe un raft la supermarket şi un ulei de măsline fără tradiţie.

Pe cuvânt, nu sunt răutăcioasă şi sper să nu mă considere cineva invidioasă. Îmi plac evenimentele de modă, rochiile fluide, muzica şi atmosfera, dar fără pretenţii de perfecţiune, aştept o purtare corectă. Ce e corect la un fotomodel fără pedichiură şi piele uscată?

A fi corect în meserie e o calitate. Un început ar fi să nu mai preţuiţi oameni cu un comportament de primitiv. Fixaţi-vă nişte modele de o inteligenţă rafinată.

Pentru fete, o propun pe Audrey Hepburn. Hm! Nu e actuală. O propun pe Mădălina Ghenea.

Până vă faceţi un plan, faceţi o pedichiură pentru următoarea prezentare.

O sugestie.

A ne purta de grijă

De 5 iun., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

IMG_9770bw-wPort de ani de zile două fotografii în portofel. Pe hârtia decolorată şi tocită, zâmbeşte o fetiţă de 3 ani. Sunt eu. Am fost un copil frumos.

În adolescenţă am rămas puţin în urma fetelor în floare. Prea slabă, mă holbam minute în şir la genunchii ascuţiţi, prea plată, sânii au refuzat să crească, prea lipsită de graţie în mişcări. Preferam să mă caţăr în copaci, să lovesc un sac de nisip, să adun câinii şi pisicile de pe stradă şi doar seara, înainte de culcare, visam la băieţi, la sărutări, la poveşti de dragoste.

Ca femeie, am recucerit frumuseţea. Sunt o femeie atrăgătoare. Nu am 90-60-90, dar am şarm. Cu genunchii m-au ajutat anii, iar cu sânii educaţia. Forţa mea de seducţie a stat în capacitatea de a raţiona. Cu unii bărbaţi trebuie să locuieşti sau să te căsătoreşti pentru a ajunge să-i deranjezi cu gândirea. La început sunt atraşi că au întâlnit un exemplar care nu pare să-i vâneze pentru căsătorie şi copil. La început.

Tirada emfatică de mai sus pregăteşte o mărturisire. M-am săturat de ipostazele femeilor pe facebook. Femeie-obiect, femeie de carieră, femeie-mamă sau oricare altă prezentare, toate ne dorim să aibă cineva grijă de noi.

Toţi ne dorim, femei şi bărbaţi, să aibă cineva grijă de noi. A ne purta cineva de grijă nu ofensează independenţa sau liberul arbitru. Confundăm prea tare sentimentele. Recunoştinţa nu e iubire, e doar o manifestare.

Mie îmi place să aibă cineva grija mea. Recuperez un sentiment de linişte şi veselie din preajma mamei. Ceaiul pregătit pentru noi înainte să ne trezim, miros de chec la cuptor când ne trezeam, masa pregătită când ne reîntorceam de la şcoală. Exemplele aparţin generaţiei părinţilor mei. Iubirea lor a stat în mâncare. Încă mai stă.

Dar putem să aplicăm prin analogie pentru a face deducţii şi pe relaţiile actuale. Cum ne purtăm de grijă? Ce semnifică mai exact să ne purtăm de grijă?

Eu aş prefera o grijă în atitudine. Să am sprijin afectiv când încep tâmplele să-mi ardă, o senzaţie anormală suportată când sunt atacată verbal sau şicanată.

Să ne purtăm de grijă ţine de un caracter matur sau cu veleităţi de profunzime. Nu mi-e clar de ce pentru unii e o ruşine să-ţi exprimi grija sau iubirea pentru partener în public. Nu mi-e clară nici extrema, parada cu iubirea pentru celălalt.

Mi-e clară însă nepriceperea omului de a face faţă propriului psihic. Încearcă de ani să-i construiască gard, să-l fixeze în clişee şi stereotipii, iar eşecurile nu-l descurajează.

Mara bagă degetul în gură. Degetul reprezintă un obiect care i se supune ei. În rest trebuie să-şi asculte părinţii. E atât de vizibil frustrant pentru ea când doreşte să se impună şi nu reuşeşte. Dar degetul face ce vrea ea, când vrea ea. Similar, aşa procedează omul cu psihicul. Îşi doreşte să facă orice cu psihicul, dar inconştientul dejoacă orice plan. La fel ca părinţii.

Poate dacă ne-am purta mai mult de grijă sufleteşte ne-am potoli, poate!

Foto: Diana Bodea

Fata lui tata

De 2 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

untitled-0060Înainte de căsătorie sau parteneriat suntem Unul, devenim Doi, să ajungem o Sfântă Treime. Să lăsăm semnificațiile filozofice și religioase deoparte. Am folosit Sfânta Treime pentru un anume înțeles. Ipostaza fiecărui individ de co-creator.

Cunoștințele mele și inteligența muncită s-au oprit în această analogie. O asemănare parțială între familie și o doctrină, întreit în persoane și unic în ființă.

Cu exemplul menționat doresc să fixez în memoria cititorului contribuția fiecărui creator, femeie și bărbat, la apariția unei noi ființe, pruncul, un creator și el.

Următorul pas vine cu o bagatelă impresionantă. Nu e muzicală, ca Bagatelle No.25 în A minor de Beethoven, dar mustește în afecte. Persoanele cu pretenții despre sine ar trebui să-și elaboreze un manual al reacțiilor personale. E o sugestie care vă poate ajuta să fiți și nu să păreți mai nobili.

E firesc, în decursul anilor după apariția unui prunc, să identificați la copil influențe de la un părinte. Vin eu cu un exemplu.

Mamanu, mama mea, a făcut baie câinelui. După ce l-a uscat, Mara a dorit să-l dea cu parfum. Câinele a venit după mine pe balcon și mi s-a așezat la picioare. L-am mângâiat domol, bătrânețea lui abia mai suporta atingerile ferme, și am simțit nota caracteristică a parfumului meu. Am exclamat: dar ce frumos miroase Toto, Mara! Firește, mama, doar l-am dat cu Chanel!

Stop. Firește, mama, doar l-am dat cu Chanel. Replica Marei, fetița mea, copil de 5 ani la momentul respectiv.

Reacția mea mută: ah, fata lui tata! Am verbalizat cu o pierdere parțială a limbajului articulat: eu, Mara mea dragă, credeam că tu ești Chanelul meu. Te-ai pus tu pe Toto?

Nu am reținut răspunsul ei, dar nici nu cred că a priceput. Mulți adulți nu înțeleg, de ce ar face-o jumătatea mea de om?

Exemplul doi. Din când în când, Mara obișnuiește să ia o carte și să o ducă la grădiniță. Povestește despre ea în cadrul cercului instructiv-educativ. Ultima dată m-a informat despre intenția ei, iar dimineața și-a sprijinit capul de tocul ușii întrebându-se ce carte să ia. Mama, Van Gogh am dus, Mucha nu am dus.

Reacția mea mută: ah, fata lui mama! Am verbalizat prin aprobare. Nu ai dus, Mucha, Mara.

În primul exemplu, o dezaprobare, în al doilea exemplu, un sentiment intens de mulțumire. În primul caz e recomandat să păstrăm tăcerea. Ești fata lui taică tu când ceva nu-ți place la copil transmite o renegare. Copilul începe să asocieze fapte și acțiuni neplăcute cu unul dintre părinți, iar iubirea devine o monedă de schimb: te iubesc când ești cuminte, nu te iubesc când faci prostii.

A face prostii în copilărie ține de procesul de cunoaștere. Dacă genetica nu a sucit genele și nu am născut un psihopat, a face prostii ține de a acționa întru cunoaștere. Lumea largă nu reprezintă doar o expresie, lumea largă inghite ființele devenite persoane prin educație dacă nu-și descoperă fiecare un mod de a se descurca în ceea ce omul numește generic viață.

Ping-pongul, e copilul tău sau al meu în funcție de actiunile săvârșite nu ne fac cinste și nu ne ajută. Și mai ales nu este amuzant. Mereu mi-a displăcut apucătura părinților de a-și necăji copilul din amuzament. Lasă că o să-mi mai fac un copil, iar el o să mă iubească mai mult. Detestabil din orice unghi privești.

Eu am fost pe rând fata lui tata și fata lui mama. Uneori răspund, în urma faptei cu doar sunt fata lui tata sau mama. E o descărcare, un simptom și nu-mi cunosc boala. Aș îndrăzni să o numesc boala imaturității. Nu a scăpat individ neatins.

Cu acest text, o descărcare și el, practic defularea, mă aflu departe de a fi fata cuiva. Cu acest text stau eu în fața dumneavoastră.

Reverențe.

Parcă e un făcut

De 31 mai, 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

1470240_703575216319302_2128698111_nCum spăl geamurile, cum se pune ploaia, parcă e un făcut! Un nor nu era pe cer de dimineață. Mai bine mă apuc de dulapul de haine. Vremea e bună. Aș face rocada la haine, am avut un aprilie călduros. Merg să-mi iau niște saci de gunoi de la bucătărie.

Fata asta tot nu s-a trezit! Am auzit-o când a venit azi noapte. Uite cum a lăsat bicicleta. Degeaba și-a construit în casă, pe perete, un suport special pentru bicicletă, tot în picioarele mele o așază. Unde plecasem? Ah! La bucătărie. Dar nu mai știu pentru ce. Mă duc înapoi în dormitor, o să-mi amintesc când ajung în cameră, parcă e un făcut.

Cu ce să încep? Cu sertarele pline de lenjerie sau cu hainele de pe umerașe? Uite rochia neagră de la petrecerea de 40 de ani a lui Adrian. Îmi place cusătura. Nu se mai face așa ceva. Am achiziționat-o pe sub mână. O cunoștință care făcea sârbii. Ce vremuri!

Saci de gunoi, de asta plecasem la bucătărie. Să mai țin rochia? Ia să văd dacă mă mai cuprinde. M-am cam îngrășat. Uite că intră, sug puțin burta, cupele îmi ridică sânii. Ce mi-a plăcut în tinerețe să port decoltat. Cât am îmbătrânit, ce piele plină de cute! Nu mă simt deloc bătrână. La petrecerea lui Adrian m-am simțit extraordinar, admirată deopotrivă de femei și de bărbați. Când am revenit acasă ne-am iubit cu pasiune. Ultima noapte de pasiune, iar apoi vestea bolii lui.

Mă duc să iau saci de gunoi. Arunc rochia asta. Fata avea dreptate, trăiesc prea mult în trecut. Să-mi torn și un pahar de vin. Cât e ceasul? Nouă treizeci. Fata ar zice că e prea de dimineață. Eh! E zaibăr. Bun, bun! Îl spăl, îl pun la loc. S-a trezit fata. Parcă e un făcut.

Uite-o, deschide ușa, eu caut după pungile de gunoi.

– Ce faci, ma?
– Ordine în dulap. Caut pungile de gunoi.

Îmi pune pugile de gunoi în mână. Așa este, le-am scos înainte să-mi torn paharul de vin și le-am lăsat pe masă.

– Ma, ce ai băut?
– Să beau? Tu nu ești zdravănă la minte.
– Ma!!!!
– Spune tu, ce să beau, spune! Nu e nimic în casă. Nu ai minte deloc. Iar ai lăsat bicicleta în mijlocul casei.

Mă duc în dormitor. Parcă e un făcut.