Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Nimeni nu mă mai vindecă

De 11 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

IMG_7387Sunt nopți de vară pe care le trec cu greu. Nimic nu-mi convine, mă agresează gândurile și orice îmi atinge pielea. Merg laolaltă, mintea și trupul.

Lovesc uneori cu piciorul în saltea din neputință. Interdicția de a țipa în noapte, muțenia impusă provoacă contracții involuntare. Mă ghemuiesc pe marginea saltelei, marginea conține o bucată de bumbac cu o temperatură mai scăzută față de căldura corpului omenesc.

Abandonez marginea. Mă așez ca Gulliver și privesc tavanul. Există în imaginar niște pitici care mă leagă și pe mine. Nu inspir frică nimănui. Mă înspăimânt singură. Două zile am citit Lucian Boia, iar azi noapte mă obseda utilitarismul lui John Stuart Mill.

Cui îi sunt utilă în prezent? M-am transformat în bun și am analizat. Am efectuat un studiu comparativ. Ce ofer familiei, tatălui Marei, partenerului, câinelui meu și prietenilor în momentul acesta al vieții? O să vă răspund sincer, cum mi-a venit.

Tuturor le-ar fi mai bine fără mine. Absența mea le-ar reorganiza viața în condițiile lor. Interesul fiecăruia în ceea ce mă privește conține o cantitate neglijabilă de profit. Nu aduc profit ca persoană în prezent. Am încetat să aduc. Circumstanțele, un prilej sau altul, o alegere, unele greșeli, educația, propria atitudine mi-au scăzut valoarea. Să nu uităm, m-am angajat într-un studiu în care eu sunt un bun.

Cu certitudine o să primesc câteva telefoane și câteva mesaje în urma publicării articolului. Familia o să se grăbească să mă contrazică, să mă liniștească, iar mama, cu un ton prevestitor, o să-mi atragă atenția că nimeni nu mă mai vindecă.

Mă amuză puțin situația. Textul acesta ar putea fi reprezentat ca o vomă. Când m-am așezat la scris, privisem în cana cu ceai și zâmbisem. Freud a trăit zece ani izolat datorită gândirii și cercetărilor efectuate. Nu suport comparația cu Freud prin lipsa unei munci inovatoare, dar subliniez asemănarea: respingerea din cauza gândirii.

Ce s-a mai întâmplat aseară? Am formulat clar și am rostit șoptit: tuturor le-ar fi mai bine fără mine. M-am smiorcăit. Mi-am șters lacrimile, și ele calde, participând la caniculă. Rostirea mi-a îngreunat genele. Am reușit să adorm și m-am trezit cu o durere de spate și tristă.

Am decis să scriu despre. I-am dat numele de studiu de caz. Am efectuat o eliberare de gândurile dezolante. Până revin, am obținut o scurtă liniște.

E liniște.

Fata la măritiș

De 8 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

536688_405124026164424_803587824_n– Vii la Dunăre?
– Cine mai merge? Nu am chef de sclifosita de soră ta.
La umbra dudului, două fete, două prietene, împărțeau o țigară și o sticlă de Cola. O creangă se îndepărtase de coroană și atingea pământul. O foloseau copiii să se dea pe ea până ieșea bunica Cristinei și îi alunga cu mătura.
Cristina sorbea din sticla de Cola și pândea poarta. Dacă or să iasă vreunul din casă afară? Totul era încremenit în curte și pe stradă. Găinile se retrăseseră și ele în locuri ferite de căldura dogoritoare.
– Mai taci, lasă râsul, ești nebună?! Iese bu la noi și nu știu pe unde o să scoatem cămașa. Nu mai fuma.
– Iese bu afară, iese bu afară! Buuu! Buuu!
– Alinaaa! Nesuferito!
Cristina șuiera printre dinți și privea cu disperare ușa casei. Alina râdea ținându-se cu mâinile de burtă. Îi picară ochii pe creanga de dud.
– Ia te uită, și noi făceam asta când eram mici.
– Ce făceam? Cristina se concentra la ușa casei. Vopseaua se scorojea. Ce trist! Griul nu a mai suportat ușa. Nu te mai suport, plec. Vorbește vopseaua? Port un dialog cu o culoare?
– Uța! Uța!
Alina prinsese între mâini creanga, o așezase între picioare și se balansa acum lovind cu piciorul în trunchi și împingându-se înapoi spre Cristina.
– Uța! Uța!
– Alina, Alina lasă creanga, ești prea grea, ce naiba?! Vrei să cazi?
Trosc! Creanga a cedat. Din fund, Alina se prăpădea de râs. Cristina a sărit lângă ea și a lovit-o în umăr. A început și ea să râdă, iar undeva în fundal, bu, care se ivise la poartă, ridicase vocea.
– Ce-i cu voi, ucigă-vă toaca să vă ucigă!
Fetele au fugit la biciclete, le așezaseră la umbra dudului și au pornit în viteză spre Dunăre lăsând-o pe bu în poartă. La Dunăre s-au așezat departe de oameni. S-au așezat pe prosop, și-au sprijinit frunțile una de alta și vorbeau în șoaptă.
– Te-ai hotărât la ce facultate mergi?
– Cristina a oftat lung și și-a sărutat pe nas prietena.
– Te gândești la Iacob? Că tu pleci și nu o să te aștepte să te întorci?
Cristina a oftat lung. Din nou a sărutat-o pe nas.
– O să te aștepte. Poate o să te aștepte sau poate o să-l uiți. Hai să facem o baie.
Alina a sărit în picioare, dar Cristina a tras-o înapoi.
– Nu! Prima dată băgăm doar picioarele. Ești conștientă că vorbim tot în șoaptă? Încă nu a trecut efectul. Vrei să ne înecăm?
– Mi-e foame. Mai sunt corcodușe în gradină la nenea Vali?

Două luni mai târziu.

Alina îndeasă hainele în bagaj când intră tatăl său. Ținea în mâini un plic alb pe care-l lasă pentru a o ajuta cu geamantanul.

– Ce am primit?
– O invitație la nuntă. Cristina se mărită.
– Cristina se mărită? Cu Iacob?! Și eu care i-am zis că o să-l uite.

Vremuri bune pentru femei

De 8 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13595824_1238864396123712_1981117711_nMereu mi-am pus întrebări. Foarte rar întrebări potrivite pentru vârsta mea cum și-ar fi dorit părinții. Nu m-am obosit să aflu răspunsuri la matematică sau la altă materie care mă punea în dificultate la școală. Mă irita că nu pricep, mă plictiseam că nu știu, abandonam orice încercare de a corecta lipsa cunoștințelor.

Am observat în jurul meu. La început familia. Priveam lung la discuțiile dintre părinți și bunici. Fără ochi iscoditori, urmăream gesturile, grimasele, îmi atrăgeau atenția unele cuvinte. Am continuat să observ și pe băncile școlii. Profesorii s-au transformat în subiecți. Îmi amintesc mâna profesoarei de română din școala generală. Cum ținea creta, cum apăsa bucata albă de calcar cu o purtare dictată de alte semnificații decât ale unei lecții de gramatică pentru clasa a VII-a. Ce o deranja? Ce nevoi avea?

Cum ziceam, mereu mi-am pus întrebări. Nu am descoperit nevoile profesoarei de română. Am terminat clasa a VIII-a și nu am mai revăzut-o. I-am păstrat niște frămânări sufletești închipuite de mintea mea.

Acasă, discuțiile separate ale părinților, mama cu femeile, tata cu bărbații, au devenit sursă notabilă de întrebări. Am identificat plângeri și critici, nu stăpâneam și nu recunoșteam ironia pe atunci. Mi-a devenit clar că mama și femeile mai mult se plâng, iar tata și bărbații criticau.

Cu voce tare am pus puține întrebări. Bărbații m-au expediat la joacă, femeile mi-au prorocit. Gura mea mare o să-mi aducă necazuri. Prinsă între atitudine pe categorii de gen, am început să muțesc. Ascultam, ascultam, ascultam! Presupuneri am făcut puține. Mă enervam până făceam o criză de la mârlănia bărbaților, îi auzeam chiar dacă se fereau prin liniște când apăream lângă ei, cum nevasta lui X, curva, a fugit cu bărbatul lui Y.

De ce e nevasta curvă că a fugit cu altul? Și cum adică a fugit?

Am crescut cu multe întrebări, fără explicații. Am identificat o furie pe femei și o învoială, un pact la bărbați. Femeia care înșală e curvă, bărbatul care înșală e din vina curvei. Numitorul comun: curva. Nici o responsabilitate pe umerii masculini, cu o referire sarcastică la Biblie, Eva a mușcat din măr.

Am crescut printre misogini și gospodine. I-am disprețuit deopotrivă și i-am iubit cum m-am priceput, învinovățindu-mă că nu sunt și eu ca toată lumea, supusă uneor obiceiuri distrugătoare de suflete.

Am revenit, după 30 de ani, la furia bărbaților pe femeile curve. Am zâmbit. Dacă m-ați fi văzut, ați fi sesizat o umflare în pene. Curva este partea masculină a femeii. De aici furia bărbaților. Cum să-și închipuie o femeie să aibă viața unui bărbat? Să schimbe parteneri pentru experiență și plăcere, să înșele fără să-și stăpânească dorințele, să se elibereze de energiile sexuale, să-și povestească aventurile la un pahar de vin, să transforme bărbatul în obiect, să-l folosească și să-l părăsească, și mai ales, să rămână femeie singură, nemăritată, să nu se lase înnobilată de numele unui bărbat?

Cum să-și imagineze o femeie așa ceva? Cum să practice narcisismul și lipsa de atașament și sacrificiu? Femeilor li se cuvine nevroza prin nesatisfacția sexuală și fidelitate.

Mă simt atât de bine în societatea actuală. Că femeia își trăiește sexualitatea din plin. Că reproducerea nu mai ține de o datorie sfântă, ci de un parteneriat. Că nevoile sexuale sunt recunoscute indiferent de sex, că masculinul și femininul ajung la parteneriate, iar misoginii rămân singuri și învață că locul femeii este fix unde anume își dorește ea să se poziționeze prin educație.

Da, mă simt bine, trăiesc vremuri bune pentru femei.

Crochiu: Bogdan Mosorescu

Strategia bate şaua să priceapă iapa

De 6 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12715282_438714243004690_6257663597237888315_nAm declarat în multe locuri sau în faţa multor persoane că prefer oamenii în locul bolovanilor. Patrimoniul şi realizările oamenilor au trecut pe un loc secundar. Mă exprim cu secundar pentru evidenţiere, nu semnifică o succesiune.

Mă fascinează mintea omului, ce facem cu ea şi mai ales ce nu facem. Rostim Eu cu tărie şi convingere, cu aroganţă, cu modestie, cu umilinţă. Cuprindem prin verbalizare o infimă parte a fiinţei umane.

Fiinţa umană sună rococo pe un blog. Platformele de comunicare actuală funcţionează după o piramidă a nevoilor de cumpărare şi vânzare accelerate. Cumpărarea ne dă satisfacţie, dar pentru scurt timp. La fel ca sexul fără ataşament şi tandreţe. O partidă de sex ne eliberează de energia acumulată, dar după un timp devenim din nou curioşi şi căutăm un nou prilej de a obţine satisfacţie.

Cu blogul, pentru cei cu un scop fixat, ne transformăm într-un bun. Permitem să fim folosiţi ca mijloace şi ne prezentăm ca un bun pentru o afacere sau alta.

Aşa merg lucrurile, concluzionează personajele lui Vonnegut.

Transformarea în bun pentru folosul altui individ nu intră în conflict cu instanţa mea morală. Am priceput cum funcţionează supravieţuirea şi ierarhia. În plus, statutul de creator de conţinut pe un blog înlocuieşte statutul de angajat într-o instituţie sau companie. Accept să fiu un bun pentru altul cu scopul de a păstra iluzia că muncesc pentru mine însămi.

Dar munca pentru sine sau pentru celălalt presupune comunicare şi schimb de servicii. M-am aplecat mult asupra studiilor de comunicare şi limbaj. Îmi sprijin nervii din orice direcţie. Mărlănia şi neseriozitatea oamenilor mă sufocă. Îmi vomit neplăcerile cauzate de ţinuta neserioasă. Eu sunt vânzător şi produs pus în vânzare. Ar trebui să tac. Să ţin în mine atunci când cineva mi-a solicitat serviciile, dar nu-şi respectă cuvântul.

Mi-am reproşat nestăpânirea sau lipsa de diplomaţie. M-am concentrat pe limbaj, am eliminat mesajele care conţineau negaţii şi judecăţi. Am argumentat alegerile proprii cu pentru că. Percepţia celorlalţi a rămas neschimbată.

Am revenit asupra reproşului. Consider că procedez suficient de corect. Am urât în copilărie strategiile bate şaua să priceapă iapa şi a face pe prostul.

Interesele mele or să rămână neatinse. Lumea asta mare pe care mi-o doresc ordonată în călătorii pline de aventuri aşa cum am citit eu la Jules Verne o să rămână lumea mare.

O să continui să-mi exprim gândurile şi sentimentele, iar dacă un solicintant îmi pretinde servicii, eu mă transform în bun, iar cuvântul nu e respectat, o să verbalizez şi o să adaug pentru că.

Spun ce gândesc şi ce simt pentru că prefer să gândesc şi să simt. Pentru că experienţele altora nu devin experienţele mele cum dacă dorm pe aceeaşi pernă cu Mara nu avem acelaşi vis.

Aş visa să plec cu ea în Galapagos, iar ea ar visa ţestoasele lui Darwin.

Dar nu e posibil PENTRU CĂ.

Copiii privilegiați

De 4 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

251883_465903696753123_205743060_nSunt a doua născută în familia mea. Fiecare copil are un statut anume. Primul născut reglementează și direcția în viață.

Familiile cu doi copii se confruntă cu gelozia dintre frați. Știu că unii mă aprobă, cum alții or să se grăbească să mă contrazică. De ce se grăbesc? Poate o să descoperim împreună răspunsul.

Încep cu un exemplu personal. Eu am fost geloasă pe sora mea. Nu pentru că îi purtam hainele care îi rămâneau mici, aspectul acesta mă umplea de mândrie, dar comparațiile dintre noi mă necăjeau și mă înfuriau nespus. Ea a fost copilul cuminte, eu un drăcușor de fata. M-a salvat chipul frumos, zâmbetul larg și veselia. Purtam bucuria și o răspândeam cu naturalețe.

La școala elementară am nimerit cu fetele învățătoarei în clasă. O altă situație penibilă. Am continuat până la liceu într-un mediu al copiilor privilegiați. La liceu am simțit că am scăpat de atitudinea servilă a profesorilor pentru un elev sau altul.

În toții anii, până la liceu, nu m-a ascultat nimeni. Aș fi cerut explicații pentru ceea ce simțeam dacă nu mi s-ar fi băgat în cap că frații trebuie să se iubească. Trebuie. Ați numărat vreodată cât trebuie utilizăm în vocabular într-o singură zi? De prea multe ori. Încercați să vă observați.

Dacă a trebuit să-mi iubesc sora, îmi era rușine când simțeam că i-aș sparge capul. O explicație la vremea ei, uneori persoanele din familia noastră ne supără și ne enervează, dar dialogul ne-ar dezvălui motivele și intențiile, m-ar fi eliberat de neplăcerea adunată de sentimentele negative, dar firești într-o familie.

M-a salvat atașamentul dintre mine și sora mea. Ne-am iubit. La școală, eliberarea a venit din prietenia cu privilegiații. Am dezvoltat atașament și tandrețe cu copiii preferați și am putut să suport lipsa de dreptate a profesorilor. Inechitatea adulților înceta de la afecțiunea dintre noi, copiii.

Să crești într-un asemenea mediu, suferi și provoci suferință. Nevoia de a fi plăcut, acceptat, integrat îți dictează o direcție sau alta. Dinamica nu lasă timp meditației, iar neplăcerile le ignorăm și le acumulăm până devin un fel de a fi.

Recent am parcurs un eseu de-a lui Freud despre teoria hoardei. Expresia mi s-a luat o cărămidă de pe suflet am trăit-o printr-un oftat lung. Ceva greu s-a desprins din piept. Neplăcerile și durerile copilăriei și adolescenței.

Dacă nu putem să fim privilegiați cu toții, atunci să avem drepturi egale. Ați observat un copil? Dacă el nu are voie să facă una sau alta, ceilați de ce au voie? Se potolește după instalarea egalității pentru toți.

În copilărie suferim monstruos în situații create de adulți prin preferința exprimată și afișată doar pentru un copil într-un grup de copii. Aș avea pretenții de la adulți, dar am realizat că cei incapabili de un comportament echidistant au fost ei înșiși privilegiați. Pur și simplu nu le pasă. Ăsta e al meu, de ce să mă intereseze ce simte celălalt?!

Să amintesc de lumea aceea mai bună invocată de noi toți? Nu amintesc. În fond nimeni nu poate să ne scutească de suferință. Suferința provoacă drame, dramele nasc eroi, eroii devin modele, modelele provoacă visarea.

Viața o fi lipsită de sens, dar în comportamentul oamenilor orice gest conține semnificații.

Cine e curios, se caută!

Nimeni nu poate să iubească fără să-i fie respectate nevoile

De 29 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13549258_1235488503127968_530357836_oM-am apucat într-o zi, foarte hotărâtă, să-mi creez un blog nou. Mă frigeau buricele degetelor de nerăbdarea de a scrie fără cenzură. În cap galopau cuvintele ca aproape în fiecare seară când mă așez să dorm.

O să scriu așa, o să formulez cu, o să mă bucur de anonimat. Cu Dunia îmi lipsește de multe ori maleabilitatea. Mă încearcă rușinea față de unele persoane admirate. Fără nume, aș avea șansa să scap de sintaxă, de semantică, de așteptări, de judecăți.

Nu afirm că aș fi eu fără Dunia, înaintez presupunerea că aș merge mai mult pe ceea ce simt. La capitolul simțiri, am ajuns să observ, să-mi identific nevoile, dar reacțiile rămân fără control de cele mai multe ori.

Mă gândesc că ar fi un fel de jurnal. Aș scoate din mine sentimente hidoase. Mă simt plină de răni. Ați auzit cum scheaună un câine când e lovit? Identic mă văicăresc eu în muțenia organelor interioare. Nu vreau să iert persoane care m-au îndurerat sufletește. Mă umplu de furie promisiunile nerespectate. Iar după nervi, mă cotropește deznădejdea.

Nu pot schimba trecutul. Îmi repet. Mă consolez cu realizări de caracter. Mă țin întotdeauna de promisiuni. Îmi place să mă aud vorbind, de ce nu, am strâns în mine mii de povești, dar nu-mi iau obligații pentru a mă face plăcută sau acceptată. Un motiv pentru care mi-a fost frică, încă îmi este, să zic Da la o căsătorie.

Premisa e falsă. Nu pot zice eu că promit să iubesc până la moarte. În primul rând iubirea vieții e o găselniță a romanticilor. Nimeni nu poate să iubească fără să-i fie respectate nevoile. La 33 de ani a devenit imposibil să confund nevoile cu iubirea.

Da, promit să te iubesc până la moarte.

Spune el, spune ea. El și ea, două părți. Întregul se modifică în funcție de evoluția părților, iar limbajul nu ne ajută să ținem pasul în epocă. Aș reformula. Fără promit. O să mă străduiesc, o să am grijă de tine, o să te respect, o să te ascult, o să te apreciez.

Există atâtea verbe și ne împotmolim în cel mai neinspirat. Provoacă reacții de mâhnire, de furie, de inutilitate, de nemulțumire. O promisiune o faci și te ții de ea. Divorțurile și despărțirile au demonstrat zădărnicia unui început de relație în fața preotului cu promit.

Pe blogul nou aș fi scris mai mult despre asemenea simțiri. Am renunțat la idee. O iubesc pe Dunia. Scorțoasă, distantă cu analfabeții, pedantă în percepția unora, multora, câți or fi, naivă, pretențioasă, cu aspirații de literat, curioasă de sexualitate, convinsă că viața e lipsită de sens, Dunia îndeplinește funcția de utilitate. Serviciile mi le aduc mie însămi cu asigurarea că fac ceva individual în generalul speciei.

Promit să rămân Dunia. Până când moartea ne va despărți.

Atitudine aveți, cumpărați calitate

De 27 iun., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13522038_1232532076756944_635897359677831889_nMi-am luat de la turci o splendidă geantă din piele albă. M-au convins zecile de cranii aplicate la exterior. Am ignorat tipul de geantă, plic, și am ales după înclinație. Ador craniile. Le-am dăruit admirația designerilor Alexander McQueen și Philipp Plein.

Doamna de la care am achiziționat geanta a încercat să mă convingă cu numele lui Alexander McQueen. Ar fi o copie, dar pe ea nu scrie. Motiv de bucurie pentru mine. Nu am nimic cu replicile dacă nu folosesc numele designerului.

Nu intenționam, dar o să mă aplec puțin asupra subiectului. Poate am șansa să mă asculte vreo duduie și să o liniștesc sufletește.

Ca aproape orice femeie, ador gențile. Le prefer pe cele cu o croială specifică, Shopper am înțeles că s-ar numi. Gențile tip poștaș mă provoacă să țopăi de bucurie uneori. Am argumentat suficient întru iubirea de genți. Obligatoriu de piele, neapărat cusături impecabile, morțiș calitate. Când ne alegem pantofii și gențile nu facem compromisuri. Pentru haine există magazinele H&M sau oricare altul, și croitoriile, pentru pantofi și genți alegem calitatea.

Dau puțin înapoi. În copilărie ne-am jucat cu păpușile. Ni s-au pus în mâini ca obiecte exterioare și ca un fel de despăgubire. Băieții se joacă cu puța, limbajul copiilor sau penisul, limbajul adulților. Vedeți, nici un compromis la masculin. Penisul reprezintă calitatea. Piele întotdeauna, aspect impecabil, morțiș valoare.

Ca femei, trebuie să ne alegem gențile și pantofii cum decidem și asupra penisului din viața noastră, cu o preocupare specială.

Dacă ne alegem gențile și pantofii după semnătura designerului, nu după calitate, îndrăznesc să afirm că bărbații îi alegem după bani. Văd o strânsă legătură. Designerul și banii celuilalt vorbesc despre nesiguranța de sine. Împodobim exteriorul, pentru că la interior avem în stăpânire un abis.

Da, designerii concep lucruri frumoase. Pentru mine parpalacul de la Burberry sau rochia neagră și sacoul de la Boss sau Dolce semnifică un alint rafinat și privilegiat. Neputința financiară nu mă poate opri din a admira, dar nici nu mă îndeamnă să pretind că dețin ce nu am. O croitoreasă bună îți coase o rochie impecabilă, dar nu-i cere să adauge eticheta Prada sau oricare alt designer. Oamenii care apreciază etichetele sunt ei înșiși stăpâniți de abis. Oameni lipsiți de empatie, superficiali, oameni cu o copilărie chinuită care defulează prin delirul de grandoare. Își iau revanșa la vârsta adultă pentru neplăcerile și chinurile copilăriei.

Geanta mea albă de la turci este sau nu este o copie Alexander McQueen. Nu scrie pe ea Alexander Mcqueen. Dacă ar fi scris, m-aș fi îndepărtat cu tristețe de lângă ea. Îi admir sincer munca, îi port creațiile, fie false, dar cu o condiție, să nu-i fie numele scris. Aici aduc în discuție empatia. Financiar nu-i suport prețul mare, dar estetic, mă înclin asupra obiectelor. Un designer să probeze măgulirea și înțelegerea, oamenii copiază din sărăcie, iar cine folosește reproduceri, să respecte. Nu pretinde că porți un designer anume, poartă cu atitudine un model de geantă, pantof sau haină.

Cu atitudine mi-am purtat și eu geanta plic la o petrecere Parliament vineri seară la Musiu. Da, am fost fumătoare pentru o seară. Pentru mine țigara semnifică unica mângâiere a soldaților și o să rămân îngăduitoare cu acest viciu.

În urma petrecerii Parliament, o consecință splendidă, am descoperit utilitatea genții plic. A doua zi urma să părăsesc casa, să-mi iau geanta mea mare pe umăr și am avut un sentiment de respingere, cauzat de caniculă, să-mi așez bareta pe umărul gol. Atunci mi-au picat ochii pe geanta plic. Ce ușurare! Am purtat-o de atunci în fiecare zi, o privesc și acum în timp ce scriu.

Ascultați! Fără compromisuri la genți și pantofi. Fără dorințe de designeri mari. Pentru genți și pantofi optați morțiș pentru calitate.

Atitudinea ține de persoană.

Atitudine aveți, cumpărați calitate.

Mulțumesc.

33 de ani

De 23 iun., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13499918_1231446850198800_1346105402_oLa 16 ani am ales pentru prima dată cum să-mi petrec ziua de naștere. Într-un bar de provincie, la o masă lată, am savurat Fanta pink. La 18 ani am preferat petrecerea de majorat, iar în anii de studenție am optat pentru grătarul în natură după sesiune.

La 30 de ani m-am oprit. Am ales pentru aniversare o călătorie cu trenul prin câteva orașe europene și am început cu Cracovia pentru a ajunge la Auschwitz, lagărul de concentrare. Am schimbat darurile. Mi-am dorit să simt realitatea cu o altă atitudine. M-am concentrat pe specie și nu pe individ.

Precizez că înlocuirea petrecerii cu impresii intime nu se datorează părerii că aș îmbătrâni. Mi-e rușine să pun pe lângă 33, vârsta mea, ultima perioadă din evoluția unei ființe. Eroarea, de exprimare sau cu intenția de a necăji, mă amuză.

Nu am puterea să schimb părerile din jur, dar le pot lua ca atare fără nici o neplăcere.

La 33 de ani am decis să probez firul de nisip. Să mă simt un fir de nisip în Natură. Să-mi anulez orice importanță construită în societate prin pretenții și convenții. Am urcat pe Transalpina. Am ascultat vântul, reiau ce v-am mai povestit, vântul conține o existență separată cu limbaj propriu, și am experimentat impresia de furnică.

Nu am fost nimic în ziua aniversării mele. Un element la dispoziția Naturii cu o atitudine omenească.

33 de ani.

Mama, eu cred că tu gândești greșit

De 20 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13474178_1229342687075883_1988611674_nAm făcut o descoperire. Mă întreb câte mame au mai aflat înaintea mea și de ce nu m-a avertizat nimeni. Mi-ar plăcea să se discute mai mult despre această neplăcere.

În februarie anul acesta, Mara, fetița mea, a împlinit șase ani. La șase ani articulează bine cuvintele și a început să dezvolte gândirea abstractă. Cu gândirea primară, la cererea mea, să pună un ochi în tigaie, Mara și-a apropiat chipul de tigaia jucărie. De la cinci ani, în urma dialogurilor purtate, mi-a atras atenția capacitatea ei de a sintetiza, trecerea de la simplu la compus. Mi-a cerut într-o zi să-i citesc un mesaj pe care-l ștersesem. I-am mărturisit că nu-l mai am, iar ea mi-a oferit soluția: povestește-mi doar ce-ți amintești.

Descoperirea mea ține de limbaj articulat și comportament.

Mara mea, fetiță de șase ani, nu mai are îngăduința celor din jur. Trupul i s-a deșirat, a căpătat forme de femeiușcă. Condiționările sociale nu tolerează la o aparență feminină un comportament considerat vulgar.

Deja s-a întâmplat să-mi fie copilul socotit vulgar. Mara nu a lăsat încă exhibiționismul în urmă. Își ridică fusta în cap, își arată uneori fundul, rostește căcat și pișat și se prăpădește de râs. I-au picat dinții, suge degetul mare, dar i s-a retras burtica, o să aibă abdomen curând, umerii sunt rotunzi cu aspect sidefat.

Trupușorul ei nu o mai ajută să primească aprecierile și bunăvoința celor din jur. Cu ea bebeluș am avut parte de alte priviri, de îngăduință. În primii ani o mamă deține o putere invizibilă prin căcăciosul din brațe. Dependența unei ființe de alte ființe stârnește empatie. Problemele create de boli, de alimentație, de neputința copilului de a se exprima o umplu pe mamă de respectul celor din jur.

Problemele legate de limbaj și de comportament, după vârsta de cinci ani, le atrag mamelor judecați. Mama devine iresponsabilă, incapabilă, iar copilul un monstruleț. Am întâlnit ochi dezaprobatori.

Când de fapt, după cinci ani începe greul. Comunicarea cu omulețul provoacă, are loc de la un eu la un alt eu. S-a desprins psihic de mamă. Mama nu mai este prelungirea lui. Mama e o persoană, el e altă persoană, rostește eu apăsat și își dorește independența.

Nu o să aleg calea ușoară. Nu o să-i bag Marei în cap rușinea și păcatul. De aceea încă își mai ridică fusta în cap. Cunoaște reguli, funcționează după ele, dar cu lipsa pedepsei. Absența unei nenorociri abătute asupra păcătosului încetinește procesul de educare.

Mara nu e o păcătoasă. Mara greșește și îi explic la nesfârșit până o să se fixeze. Am timp până la douăzeci de ani când o să-i fie și partea rațională a creierului adultă. Îmi pasă de privirile dezaprobatoare?

Mă înfurie uneori pentru că nu o pot apăra pe Mara de mințile înguste.

La șase ani, Mara nu mai are îngăduința celor din jur, iar mama ei nu mai e eroină prin naștere. Am devenit două persoane în generalul speciei. Eu, ca mamă, mă zbat pentru armonia ei.

N-am primit nici o palmă pe umăr cu mesajul: de la șase ani ai copilului o să simți singurătatea în a fi mamă. O să ți se anuleze drepturile și îngăduințele necerute la naștere. Copilul tău o să fie urât că e știrb și prost crescut pentru că nu-i faci educație cu frica de bătaie. O să auzi des că bătaie e ruptă din Rai.

Apropo de Raiul acesta, într-un dialog cu Mara, discutând despre comunicarea noastră, mamă-fiică, adult-copil, am întrebat-o ce soluție are ea pentru neascultarea ei. Nu-i place când ridic vocea. Am dezvoltat un sistem. Îi explic orice de trei ori, apoi ridic vocea.

Mara, vrei cumva să ajungem la bătaie?

Mara: mama, eu cred că tu gândești greșit.

Mara are dreptate. Copiii au de cele mai multe ori dreptate.

Ne păzim copiii de oameni

De 14 iun., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13412991_1224859354190883_360091524876574491_nAm terminat de citit romanul Abatorul cinci de Kurt Vonnegut. Am început cartea în malul mării, imediat după ora 5:21.

Dacă momentul a fost anume structurat, înțeleg de ce nu a ieșit soarele din nori. Cunoștea tristețea, cinismul, umorul subiectului. Războiul.

Primul scriitor care mi-a luat un văl de pe ochi a fost Roland Dorgeles. În cartea lui abia am descoperit că soldatul își face nevoile. Victor Hugo sau Balzac nu au descris acțiunea de a urina și am crescut în universurile lor.

Primele pagini ale romanului te subjugă. Uitasem acest aspect al literaturii. M-am concentrat pe literatura de specialitate și am pierdut simplitatea cititorului.

Am sfârșit cartea și am așezat-o pe piept. La răsărit, Mara mi-a adormit pe piept, iar cu bărbia sprijinită pe capul ei mă afundam în subiect. Am vizualizat întâmplările descrise, iar când eram întreruptă simțeam că sunt smulsă din marginea de unde particip pasiv la ororile minții umane. La început am purtat o greutate pe piept prin corpul Marei adormit, la final am rămas cu o greutate imaterială în piept.

Am privit azi în jur la semenii mei cu stupoare. Cineva striga la altcineva să nu-și mai îndoape copilul cu dulciuri. Da, zahărul nu e bun, dar eu derulam în minte episodul în care prizonierii americani au devastat latrinele lagărului din cauza unei mese frugale, dar de nesuportat pentru stomac. M-am încordat.

De câteva zile mă aflu cazată la un complex în regim all inclusive, găselnița turcilor mi-a trecut pe la ureche. Ce risipă de mâncare! În tot festinul, oamenii aleargă și se împig după mâncare. Mamele se isterizează de la ciocolată și prepară în cameră înghețată naturală.

Ne păzim pruncii ca leoaicele în junglă. Ne mai rămâne să-i învățăm să vâneze. Am rostit ieri că nu e firesc să ne păzim între oameni. Să nu ne fure geanta, să nu ne fie răpiți copiii, să nu ne scape gesturile pedofililor.

E o nebunie să aducem copii pe lume când cunoaștem aceste aspecte.

Așa merg lucrurile. Încontinuu, și încontinuu, de la facere, de la Adam și Eva, de la organizarea în ginți și de la cea mai evoluată civilizație.

Așa merg lucrurile, zice Billy Pilgrim, zice Kurt Vonnegut, zice soția lui Billy Pilgrim, zic eu.

Așa merg lucrurile.