Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Care e soarta elevilor actuali pe care vremurile nu reușesc să-i motiveze

De 18 mai, 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ce cărți mai citiți în aceste zile? Eu mă chinui cu Bertrand Russell, Cunoașterea lumii exterioare. Îmi place Bertrand Russell, dar această carte mă supune la suferințe intelectuale. Am ales-o, dincolo de numele autorului, pentru titlu. M-am așteptat la altceva. Dacă m-ați între la ce, n-aș ști sigur să vă răspund. Mi-am amintit de o prietenă care s-a luminat la chip când a descoperit la Gaudeamus Dreptul de a visa de Bachelard. I-am spulberat așteptările. Vezi că e teorie, nu te aștepta la nimic romantic!

Cu teoria mă confrunt și eu, cu aspectele lucrurilor, cu relațiile simetrice și tranzitive, doar că pe mine nu m-a avertizat nimeni. Mă întreb dacă blogger și influencer se află într-o relație simetrică. Bloggerul este și influencer și influencerul este și blogger și la ce mă ajută pe mine să știu asta?

Nu o să abandonez cartea. Am mărturisit că sunt o persoană lipsită de ambiții. M-am înșelat. Ambiția m-a împins să citesc multe cărți. Probabil am urmărit cu ele o parvenire intelectuală. Dacă nu sunt intelectuală, măcar să par. Vedeți, aspectele!

Un aspect din viața mea îl reprezintă elevul select care imediat o să susțină bacalaureatul. Par profesoară. M-am tot gândit zilele acestea la el. Un băiat inteligent pe care vremurile nu reușesc să-l motiveze. De ce să memoreze modurile și timpurile? De ce să-și fixeze în memorie genurile literare? De ce teorie la literatură? De ce sunt importante numele personajelor? Gheorghidiu, Gheorghiță, fabulă, basm, tot aia, nu-i tot aia?

Așa am ajuns la concluzia că felul de a fi al unor elevi și studenți, mă includ aici, le poate rata sau schimba viitorul din cauza unor evaluări inexacte. Ce se întâmplă dacă nu iei bacalaureatul sau orice examen important pentru că nu-ți poți aduna mințile, dar ești inteligent? Bertrand Russell ar numi această relație o relație tranzitivă. Elevii inteligenți care stau în relație cu elevii silitori, iar aceștia cu premianții, atunci și inteligenții stau în relație cu premianții.

Din nou, nu mă ajută la nimic teoria asta. Oare l-a ajutat pe Russell?
Să-l lăsăm pe Russell. Ce părere aveți despre această categorie de elevi și cum să-i motivăm?

Foto? Bogdan Mosorescu

Cum gestionați superstițiile?

De 12 mai, 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

La zece seara am de ales între a scrie sau a mă pune să dorm. De obicei aleg să dorm. Oricum dorm pe mine. Nu știu dacă nu cumva ațipesc și acum când scriu. Repet! Nu mă vait. Relatez. Momentan așa sunt zilele mele. N-am o zi bună și zece rele, maneaua adolescenței mele, am un copil mic care necesită atenție. Mă bucur să i-o acord.

Îmi lipsește însă activitatea de a scrie. Probabil o să realizez curând că scriu de atâția ani într-un mod terapeutic, iar talent ciuciu. Nu recunosc. Nu-mi recunosc.
Aleg des să dorm. N-am luat pauză de la o carieră academică. Sunt o persoană fără ambiții. Sunt o persoană visătoare. Dacă aș putea doar să citesc, să scriu și să călătoresc, atunci asta aș face. Cum banii nu pică din cer, uneori mai mișc paiele din loc și tai facturi.

M-am urnit cu acest articol pentru a vă chestiona despre superstiții. Cu icterul prelungit la Mateiu, am descoperit fără stupoare că necredința mea și faptul că spăl duminica sau de sărbători ar putea fi cauze ale bolii. Reacția n-a fost elegantă. Ce de căcat ar fi dacă dumnezeul tău ar lovi un copil ca să mă învețe pe mine o lecție! Aceasta a fost o reacție. Îmi cer scuze credincioșilor. Nu mă interesează credința nimănui. Fiecare să creadă în ce-l ajută să-și suporte viața. Eu mi-o suport bazându-mă în primul rând pe mine, apoi pe familie și pe prieteni. Mi-ar plăcea să nu mă mai agaseze nimeni cu credința.

În spital mi-am luat cu mine trei cărți, printre care Nietzsche și Dawkins. Pe Dawkins l-am ales pentru sprijin. Când îmi vin lovituri de la credincioși, am nevoie la rândul meu de sprijin. Creierul de reptilă imediat reacționeză și mi-e frică. Dacă într-adevăr mă pedepsește cineva? Vedeți unde duc aceste insistențe? Duc la imaginea unui tată violent și punitiv. Violența și pedeapsa mă umplu de scârbă și de revoltă.

Credințele, de orice fel, ne ajută. Eu am ales să cred în știință, în oamenii deștepți și cu bun simț, în binele comun, în familie și în prieteni. Pentru mine este suficient. Suficiența e un răspuns rațional. Superstițiile țin de irațional. De aceea eram curioasă cum gestionați superstițiile. Cum?

Loc de dat cu părerea…
…
…
…

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre frica de doctorii din România care în loc să ne vindece, ne nenorocesc sau ne lasă să murim

De 10 mai, 2021 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am ascultat, în copilăria mea, următoarea întâmplare. Un veterinar s-a deplasat la un cățel bolnav. Pentru că nu-i suporta stăpâna, a lăsat cățelul să moară. Pe veterinar îl cunosc. L-am privit nelămurită. Fix ca un copil care nu înțelege și nu e capabil să potrivească în minte și în suflet ceea ce tocmai a auzit. Mi s-a făcut frică. Dacă o să-l supăr, o să-mi lase câinii să moară! Cât poate un copil să fie cuminte și să nu deranjeze un adult?! Eu m-am străduit.

Am crescut și am păstrat frica de doctori. O auzeam pe mamanu discutând despre această frică. Să nu tulbure doctorii sau asistentele pentru a nu le face rău celor dragi. Oare numai la mine în familie ne-am confruntat și ne confruntăm cu această frică?

O să redau un dialog dintre mine și o doamnă doctor. Am fost sfătuită să nu o fac. Am fost rugată insistent și cu disperare în glas să nu o fac. De ce? Pentru că tăcerea nu ar provoca. Pentru că tăcerea nu ar atrage atenția asupra mea. De ce? De frică. Frica de doctorii din România care în loc să ne vindece, ne nenorocesc sau ne lasă să murim. Am refuzat. Mi-am luat câteva zile să mă îmbărbătez, să mă calmez, să alung gândirea de reptilă.

Am fost două zile internată cu Mateiu. Într-o seară la ora 10 i s-a pus o perfuzie. La trei dimineața când am schimbat poziția în pat pentru a-l alăpta, mâna i-a picat pe lângă corp. L-am atins și m-am cutremurat. O mână de Pinocchio i-a smuls un țipăt de durere. M-am pierdut câteva secunde. Am vrut să-l iau în brațe și să fug după o asistentă, dar am raționat rapid. Branula nu-mi permite. Am lăsat copilul urlând și am năvălit spre recepție. A doua zi am cerut externarea pe propria răspunde. Iar acum o să redau dialogul.

Vreau să mă externez azi.
De ce vreți să plecați? Încă nu știm ce anume menține icterul copilului. (Detalii despre analize, despre sărbătorile care împiedică unele analize). Eu plângeam ca ploaia și-mi strângeam copilul la piept. O doamnă doctor îmi vorbea ușor lezată.
Tot vreau să mă externez.
Văd că sunteți atât de supărată pe noi pentru ceea ce s-a întâmplat azi noapte.
Da, sunt foarte supărată.
Dar dumneavoastră de ce nu ați observat? Asta se întâmplă destul de des.

După ce am fost găsiți vinovați de accident, Mateiu că a mișcat mâna, eu pentru că nu am observat, s-a schimbat dinamica discuției. Doamna doctor mi-a vorbit ca un tragic personaj rusesc. Să nu generalizez când afirm că nu mai dă nimeni de un doctor după ora trei în spital. Tot timpul este cineva în spital. De acord, găsești rezidenții și asistentele. Când am întrebat de doctorul lui Mateiu mi s-a răspuns că poate mai vine, poate nu mai vine după ora 5 după amiază. Nu a mai venit. Jignită de observația mea, conversația a semănat izbitor cu o ceartă în curtea școlii. Eu mi-am anunțat furia pe sistemul sanitar românesc, iar doamna doctor mă lovea cu exagerări hidoase ale posibilelor probleme ale lui Mateiu.

M-am externat cu un topor deasupra gâtului. Am avut zile pline de disperare și neputință. Sunt curioasă dacă mai sunt cetățeni români cărora le este frică de doctori. Nu vi se pare că trăim ca-n romanul lui Bradbury, Fahrenheit 451? Acolo pompierii aprind focul în loc să-l stingă, iar în societatea noastră doctorii ne nenorocesc în loc să ne vindece?

Dacă suntem mai mulți, atunci ce ne împiedică să acționăm și să nu mai permitem doctorilor acest comportament obscen?! Și considerați că o să suport consecințele pentru că nu am tăcut?

Foto: Bogdan Mosorescu

Dacă vreți să trăiți, externați-vă! În țara asta mai bine ne dăm cu vracii

De 3 mai, 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dacă simțiți că nu aveți suficient timp într-o zi pentru toate activitățile, atunci vă recomand să faceți un copil. Un nou născut prelungește ziua. Eu, de exemplu, îmi scriu noaptea în cap articolele de pe blog. Nu apuc să le public ziua, dar ele există.

Acum transcriu. E corect? Poți transcrie din închipuiri nocturne?! O să mă scuz cu lipsa de somn pentru incoerență și acreală. O să fiu acră, nedreaptă, răvășită de emoții.
M-am gândit mult la sistemul sanitar românesc și am ajuns la o concluzie. Tot ce se întâmplă în acest sector seamănă izbitor cu un blat. Mergeam când eram mică cu tata la fotbal. Recunosc un meci blătuit. Observ în teren jucătorii. Atacantul plătit să rateze. Fundașul care cade. Jucătorul sufletist care aleargă cu disperare pe teren pentru echipa lui. La final echipa pierde. De ce? Pentru că cineva a vândut meciul.

Guvernanții ne-au vândut sănătatea. Lucrurile în spital se întâmplă ca pe terenul de fotbal. Doctori plătiți ca să ți vorbească din manual. Asistenți ca să lase pacienții în voia naturii și a selecției naturale. Sunt câțiva care trag. I-am văzut cu ochii mei. Le-am văzut lacrima de la colțul ochilor, blândețea și disponibilitatea. Nu e suficient. La final pacientul a pierdut. De ce? Pentru că guvernanții ne-au vândut sănătatea.

Să ieșim cu cadrele medicale în deșert pentru comparație și înțelegere. Capabilitatea, moralitatea și responsabilitatea unora reprezintă oaza. O raritate. Mai sunt unele cadre pe care le-as compara cu fata Morgana. Firea prietenoasă te păcălește. Te fac să speri. Uite apa! Uite capabilitate! Dar nu e! Și nu te poți supăra pe o asistentă care nu știe să recolteze urina unui copil și o recoltezi tot tu pentru că ți-a zâmbit și ți-a vorbit blând. Și nu te poți supăra pe fata Morgana.

Mai notez și o a doua concluzie.
Dragi cetățeni români, dacă vreți să trăiți, externați-vă din spitale. În țara asta mai bine ne dăm cu vracii.

Casele neîngrijite ale Timișoarei. Ne-au părăsit oamenii speciali

De 26 apr., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am născut acum două luni un băiețel. I-am pus numele Mateiu după Mateiu Caragiale, după un roman, Craii de Curtea-Veche. Dacă m-ați întreba despre ce e vorba în roman. În această formă nu mă puteți întreba oricum, dar dacă m-ați întreba, aș ridica din umeri. Nu știu. O frază nu mi-ar ieși pe gură despre ce anume povestește autorul. Mă încearcă însă un sentiment de fiecare dată când mă gândesc la această carte. Dacă m-ați întreba ce sentimnet, atunci aș lua o pauză. O scurtă tăcere ar fi introducerea. O privire directă ar urma tăcerii. Tăcerea și privirea directă v-ar atrage atenția. Ați simți ceva, dar nu ați fi capabili să numiți ce.

De o lună de zile ies aproape zilnic la plimbare cu Mateiu. Ieșim din casă și o apuc pe o stradă sau alta. Evit cât pot zona de blocuri. Aleg străzi și străduțe. Pe străzi și străduțe am descoperit multe case abandonate și neîngrijite. În fața uneia m-am oprit. Am stat cu Mateiu în brațe și am privit. Am stat cu Mateiu Caragiale în minte și am privit. Despre ce naiba e vorba în carte? Ce anume m-a fascinat de m-am oprit în nume? Ce anume m-a fascinat la casa abandonată de m-am oprit s-o privesc?! Lăsați forma. Lăsați concretul. Un sentiment m-a acaparat. O lume de sfârșit, sfârșit de reprezentări, sfârșit de secol, sfârșit de exprimare, m-a păgubit de timpul prezent. In loc să fiu prezentă, m-am pierdut cu mințile într-un trecut enigmatic și decadent.

Îmi doresc pentru copiii mei să evolueze. Nu-mi doresc pentru copiii mei cumințenia. O să-i cresc respectuoși, o să le fixez în memorie conceptul de bine comun, o să-i ghidez să experimenteze huliganismul lui Eliade, o să-i îndrum să se piardă în lumea largă și o să-i bat la cap cu locul în care s-au născut, dar în care nu trebuie să moară. O să cresc cetățeni ai lumii cu o prețuire monstruoasă pentru început. Începutul înseamnă mama și tata. Mama și tata înseamnă siguranță și confort.

Am citit Craii de Curtea-Veche. E nevoie de o recitire. Nu-mi amintesc intriga. Port în suflet un sentiment că am pătruns într-o lume a oamenilor speciali din societatea românească. Cine sunt acești oameni? Unde sunt? Când mă plimb prin Timișoara mă încearcă senzația de abandon. Ne-au părăsit toți acești oameni speciali. Casele cu lacăte pe poartă și geamuri sparte depun mărturie. Rostesc adevărul și numai adevărul. Au plecat oamenii speciali. Ridicați-vă voi, creșteți-vă pruncii și lăsați atitudinea contemplativă. Pasivitatea românească trebuie eliminată și înlocuită. Cu ce?

Cu acțiune. Acționați! Atenționați mârlanii care scuipă semințe pe stradă. N-or să vă asculte. Pe mine nu m-au ascultat ieri. Am pierdut în mod particular. La modul general i-am deranjat. Am acționat.

Acționați!

Distopie pozitivă? Lumea e frumoasă, dar nu o căutați prea mult în coarne

De 19 apr., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Castelul Escu, castelul locuit de Făt Frumos și de mine este compus din două apartamente. Fiecare în apartamentul lui și-a făcut de cap. Așa se prezintă în lume copiii ținuți în frâu. Când scapă, fac numai ce vor ei. Lor nu le spune nimeni ce să facă. Făt Frumos are în vocabular această replică. Capul meu ați văzut ce a realizat din apartamentul comunist.

Făt Frumos locuiește la etajul șapte. Eu locuiesc la etajul unu. Mai am 200 de pagini de citit din Diplomația lui Kissinger. În weekend m-am afundat în ultimatimul lui Hrușciov.
Imaginați-vă acum că aveți televizoarele deschise pe știri. Auziți de infectările cu Covid, de Cîțu, de Mourinho, despre situația elevilor etc. Acesta ar fi etajul unu. Când îți bei ceaiul, cafeaua, berea sau paharul de vin și discuți despre problemele actuale ale societății te situezi la etajul unul. Când citești cărți ca Diplomația urci la etajul șapte. Ceaiul, cafeaua, berea și paharul de vin se transformă într-o doză de cocaină. Vezi imaginea generală cu tot cu monștri. Monștri sunt peste tot, cunoscut și necunoscut.

Citesc Diplomația și mă îngrețoșez. Citesc Diplomația și devin Alice în țara ororilor. Citesc Diplomația și simt în carne sforile cu care execut dispozițiile marilor puteri. Sunt o marionetă care trăiește într-o societate distopică pozitivă. Cum vine asta, distopic pozitiv? Distopia presupune o lume imaginată și negativă. Distopia pozitivă presupune o lume de netăgăduit și pozitivă prin iluzia libertății. Trăim în ficțiune considerată libertate de la Revoluția Franceză: libertate, egalitate, fraternitate. Trăim în ficțiune considerată libertate de la căderea zidului Berlinului. De ce au luptat națiunile în Al Doilea Război Mondial? Pentru că omora Hitler evrei, iar Stalin efectua o epurare asupra propriului popor? Acesta este etajul unu. De la etajul șapte vedeți flota americană ocupând oceanele, vedeți rachetele din Cuba ca o neputință a lui Hrușciov. Moartea unui individ sau alienarea persoanei ocupă un loc important în literatură și în mințile altor indivizi. Persoanele reprezintă numere pentru marile puteri. Numere de trimis în Vietnam. Numere de trimis în Irak. Numere. Urcați la etajul șapte. Nu vă invit la Făt Frumos, vă îndemn să priviți macro. O să vă potolească propria importanță. De fapt vă lasă fără pretenții de importanță.

Puneți apoi mâna pe o carte de beletristică sau de povești pentru copii, ascultați muzică, zâmbiți unui copil. Lumea redevine frumoasă. Lumea e frumoasă, dar nu o căutați prea mult în coarne.

Foto: Bogdan Mosorescu

Fericirea personală e o muncă

De 13 apr., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am terminat de citit Magia despărțirii de Florin Alexandru. Sâmbătă am discutat cu Florin despre carte. Ne puteți auzi aici. În timpul lecturii am început să mă gândesc serios la frică. Mie în permanență îmi este frică de pierdere. Știu exact ce nu vreau să pierd. Știu exact pe cine nu vreau să pierd.
Cel mai frică îmi este de starea de bine, de ceea ce numim fericire. Ori de câte ori descriu fericirea, o senzație similară fiorului pe spate mă avertizează că s-ar putea întâmpla ceva neplăcut. De fiecare dată, același scenariu, stare de bine, fior pe spate. La fel cum mamanu nu renunță să-mi atragă atenția asupra capului gol la Mateiu sau asupra spatelui gol la Mara. Ceva rău o să se întâmple. Copiii or să răcească, eu nu o să mai fiu fericită. Dar de ce? De ce simt asta?

Am scormonit în copilărie. Asta fac de fiecare dată. Pot să numesc un episod și să indic o reacție. Mamanu a plecat în concediu cu sora mea și pe mine m-au lăsat acasă. Seara mi-am pus și eu haine în valiză. Mamanu mi-a permis. Dimineața m-am trezit fără ele. Ce nenorocită și trădată m-am simțit! Am plâns până am adormit la tata în brațe care a promis că mă ia cu el. M-am trezit fără el câteva ore mai târziu la bunică mea. Trădată de două ori într-o zi. Am supraviețuit, dar m-a marcat.

Soră mea mă paraliza de fiecare dată când o refuzam dacă rostea printre dinți: Bine! La mine ajungea acest bine altfel. Presupuneam că nu mai vrea să vorbească cu mine, să fie prietena mea, să se joace cu mine, să mă iubească. De foarte multe ori am onorat cererile ei doar ca să nu rostească bine. Are legătură cu episodul cu mamanu și valiza? Nu știu.

Episodul cu valiza și faptul că soră mea rostea bine când o refuzam au legătură cu frica mea actuală când descriu fericirea? Nu știu. Știu ce simt, nu știu de ce și de când simt. Dar sunt sătulă de frica asta care îmi strică mulțumirea sufletească. În prezent am mai multe motive de fericire decât de mâhnire, iar gândirea mea rațională e îngenunchetă de un aspect al intuiției. Intuiția presupune o multitudine de aspecte. Unilateritatea mă scoate din sărite. Asta dacă mă iau după Bertrand Russell. Și mă iau în detrimentul filozofiilor roz care au succes în viața cetățenilor actuali.

Mai scormonesc, mai caut. Vreau să mă bucur de viața mea fără frica de pierdere. Fericirea personală nu e o boală, o insultă, o mândrie. Fericirea personală e o muncă. Am muncit. Muncesc. Răsplata mi se cuvine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Poate omul să trăiască fără minciună? Ce fel de viață?

De 6 apr., 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mai am câteva pagini de citit din cartea lui Florin Alexandru, Magia despărțirii. Sâmbătă o să discut puțin cu autorul, pornind de la carte, despre despărțirea mea de tatăl Marei. Nu știu ce o să mai povestesc. În șase ani m-am curățat de toate emoțiile separării.

Când nu citesc sau trebăluiesc, vasele se adună în continuare, praful se depune, lenjeria se boțește, fac planuri pentru blog și Tricou. Încerc o disciplinare, dar mă strâmb la acest cuvânt. Poate nu am înțeles eu bine. Se întâmplă. Dar din Foucault am priceput că disciplina duce la control, la supraveghere. Cine ne controlează, cine ne supraveghează? Părinții, partenerii, prietenii, statul. Râd de aceste gânduri. Mi se par caraghioase în contextul în care Mateiu râgâie pe mine.

Ieri am lucrat prea puțin pentru Tricou. Pentru decor am mers vreo 90 de kilometri. La întoarcere, în apusul melancolic de primăvară, soarele imens picat între copaci, mi-am reamintit de filmul Leto. L-ați văzut? Nu l-ați văzut? Nu o să povestesc despre. Mie mi-a reținut atenția ieri minciuna. Poate omul să trăiască fără minciună?

În film se iubesc un el și o ea. Ea se simte la un moment dat atrasă de un alt el. El îi permite să-și onoreze atracția. Alt eu nu prea înțelege aranjamentul dintre cei doi. El stă în fața clădirii, privește fereasta și pândește. M-a marcat scena. Rememorarea mi-a produs o emoție intensă ca la vizionare. Mereu m-au umplut de penibil aceste situații. Nu-mi pot controla emoția și nu o pot numi. Ce anume simt? Stinghereală. Durere. Agitație. Fascinație pentru atitudinea unor persoane. Bucurie pentru depășirea limitelor, pentru puterea omului de înțelegere. Nu știu exact ce simt, dar m-am pus în locul lui El. Să stau lângă bloc, să privesc fereastra lui Făt Frumos, iar sus să se onoreze o atracție. N-aș putea. Atunci prefer minciuna? Nu prefer minciuna. Cultiv sinceritatea. Atunci? Cum facem față atracției în cuplu? Prin disciplină. Ne disciplinăm emoțiile. Le permitem, dar nu le onorăm. Adunăm frustrări? Da și nu. Frustrarea aparține exclusiv trupului. Mintea și inima nu se simt private de o plăcere. Mintea și inima sporesc plăcerea de a construi un parteneriat. Vorbe. Vorbărie. Nu am experiența lui El din filmul Leto. Nu știu cum aș reacționa, dar mai ales cât de intes aș simți durerea.

Are cineva o asemenea experiență și dorește să împărtășească?
Și din nou întreb, poate omul să trăiască fără minciună? Ce fel de viață?

Crema Stratamed. O aduc elogios în atenția tuturor femeilor care au născut natural

De 30 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Știți, de o lună de zile, cele două case ale mele, corpul și apartamentul, dau din una în alta. Avem imunitatea scăzută. De exemplu. Sunt lăuză, dar mă chinuie hemoroizii. Calmez hemoroizii, îmi iese un herpes la gură. Am grijă de herpes, intru în contact cu o persoană infectată. Și așa mai departe. De exemplu cu apartamentul. Am vopsit hidoasa faianță pe balcon. Au venit oamenii și au montat geamurile. S-a zgâriat vopseaua. S-a mătuit parchetul. Am reparat parchetul. Au venit oamenii și au montat mobila. S-a mătuit parchetul. Am reparat parchetul. S-au stricat prizele. Firește, s-a mătuit parchetul. Am clacat. Am tras o tură de plâns.

Din nou, nu mă vait. Consemnez. Subiectul o să fie altul. V-am introdus în starea mea sufletească. Ca să vă atrag în câmpul muncii. Dar este muncă ceea ce fac eu? Nu există meseria de blogger. Totuși eu muncesc. Și nu-mi imaginez, și mai ales nu modific realitatea pentru a mă face să mă simt bine sau pentru a da bine în ochii celorlalți. Ieri am aruncat o plasă de contracte între firma mea și diverse agenții. Am contractele pe mail în caz că mă citește și contabilul. Am aruncat contractele, un fel de curățenie de primăvară într-un sertar, pentru că mi s-a stricat aspiratorul.

Cum ziceam, dau din una în alta.
Câștig bani din blog. Cum anume? Recomand. Recomand cărți și mă răsplătesc librăriile. Recomand servicii și mă răsplătesc firmele. Acum o să recomand o cremă și nu o să mă răsplătească nimeni. O să recomand o cremă pentru un public țintă, pentru femeile care au născut natural, care s-au rupt sau au suportat o epiziotomie. Nu are importanță. La nașterea lui Matei, doctorul meu a decis că mă descurc de una singură și nu m-a ajutat din bisturiu. Cinci săptămâni mai târziu, încă mă așez pe o parte. În aceste săptămâni, am dezvoltat o relație cu doamnele de la farmacia Karim. Bună ziua, am nevoie de. Și am avut nevoie de la Vitamina D, bețișoare de urechi și ceai de gălbenele până la o cremă specială pentru plăgi.

Crema se numește Stratamed și o aduc elogios în atenția tuturor femeilor care au născut natural. Nu mi-a luat durerea cu mâna, dar mi-a făcut zilele suportabile. Costă. Pregătiți-vă de un preț care o să vă impresioneze neplăcut. Un tub de dimensiunea pastei de dinți din avion o să vă ajungă 120 de lei. Atât m-a ajuns la farmacia Karim. O să apelez la altă expresie, prima a fost a luat durerea cu mâna. Crema a făcut toți banii, până la ultimul ban.

Acest articol este o recomandare fără doar și poate. O reclamă la un produs descoperit dintr-o nevoie usturătoare pentru care nu mă plătește nimeni. Pur și simplu îmi doresc ca femeile în situația mea să aibă habar de această cremă. Iar acum o să pun punct.

A folosit cineva crema?

Pentru că unele dintre noi doar din maternitate ne dăm importanță

De 29 mart., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În urmă cu câteva săptămâni, primarul Timișoarei, Dominic Fritz, a lansat o invitație cetățenilor. Persoane interesate de educație și cu timp de petrecut în folosul altora și-au depus candidatura, în urma strigării regale, pentru a reprezenta primarul în consiliile școlilor din oraș. Am completat și eu formularul.

Am avut dorință. Am avut disponibilitate. N-am avut un CV european. Am trimis un CV folosit în anul 2006 după ce am terminat facultatea. Dar mi-am zis că îndeplinesc două criterii indispensabile: dorința de a acționa în educație și disponibilitatea unui blogger lipsit de un program fix de muncă. În urma evaluării, nu am fost selectată.

Am citit mailul și m-am bosumflat. Un alt eșec. Nu mi-am zis. Notez acum la câteva zile distanță. Uneori refuz să-mi formulez mie neplăcerile. Dar într-un colț al minții a stat gândul pitit. M-am simțit persecutată de gândurile mele. Întâmplarea m-a provocat, prin acel cuvânt din mail, EVALUARE, să mă iau la puricat.

Ce anume am realizat eu în câmpul muncii? Am lucrat o perioadă scurtă ca bibliotecară și o perioadă și mai scurtă într-o editură. Când am decis să dau examenul de titularizare, atunci am rămas însărcinată cu Mara. Curajul, sunt curajoasă, sau hormonii de pe sarcină, m-au asigurat că pot scrie pe foaia de examen că un profesor nu are de ce să memoreze comentarii dintr-o carte când rolul lui este să-i învețe pe elevi să gândească. Memorarea comentariilor e o porcărie și la clasă, cu atât mai mult la un examen de titularizare. Nu-mi amintesc exact nota luată, una nesatisfăcătoare oricum, rușinoasă pentru mine, dar nu în context. Profesori de ani de zile nu au luat cinci-ul. Eu am avut puncte peste cinci. Din nou, nu spun cât. Mereu m-am consolat prin circumstanțe. În 2006 am profitat și de context. Viață lângă tatăl Marei m-a ferit de compromis. Fără teama că nu am ce să mănânc, m-am erijat într-un Tudor Vladimirescu. Așa am ajuns revoluționară fără merit.

Pentru că niciodată nu m-am mulțumit cu puțin. Nu mi-a trebuit puțin în muncă, în iubire, în casă. N-am avut nici atitudinea totul sau nimic, dar m-am purtat cel puțin ca o doamnă din suita reginei. Așa am ajuns să-mi fac din ratare un stil de viață. Nu mi-am propus niciodată să ajung un scriitor ratat sau un bogger/microinfluențăr în zona asta a țării. Dacă mă iau după avântul copilăriei, prima dată mi-am dorit să devin taxatoare. Îmi plăcea să mă joc cu biletele. Am abandonat repede. Erau necesare calculele din cap atunci. A urmat, o bucată bună de timp, dorința de a deveni medic veterinar. M-a ajutat tata să mă răzgândesc când m-a forțat să bag mâna în scroafă la fătare. De pe la liceu m-am decis să-mi încerc norocul cu scrisul și învățământul. Un plan ce l-am spulberat când am intrat într-o relație cu tatăl Marei. Am rămas fără nevoia economică, iar asta a schimbat dinamica vieții mele. Venirea Marei pe lume a modificat și mai mult ceea ce ar fi putut fi viața mea. Într-un fel am pierdut pentru totdeauna ce aș fi putut ajunge.

În loc de carieră, am făcut copii, am devenit Dunia și am citit cărți monumentale. Nu regret nimic în zilele în care scriu. Mă simt utilă în acea zi. Mă apucă un fel de panică în zilele în care mă pierd în mamiceală. Pentru că unele dintre noi doar din maternitate ne dăm importanță. Personal aleg maternitatea și munca. Ce înseamnă munca în viața unui blogger? Și cine respectă asta?

Puteți răspunde. Nu sunt întrebări retorice.

Foto: Bogdan Mosorescu