Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Satul românesc moare a doua oară

De 10 iun., 2019 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Bunicul meu și-a luat nevasta și a plecat de la sat. Și-a ridicat casă la marginea orașului. A părăsit veșnicia satului pentru foburgul detestat și admirat deopotrivă.

Bunicul meu a părăsit satul. Mulți tineri au făcut-o în vremea aceea. Redau din povești. Nu m-am documentat, nu m-am aplecat asupra statisticilor. O carte de istorie tot am citit. Bunicul are 90 de ani.

În acești ani satul românesc a fost părăsit, și-a revenit, a înflorit, iar acum moare a doua oară. Satul românesc moare. Tinerii l-au părăsit din nou. Casele stau gazdă pentru păianjeni. Lumina intră prin crăpături cum pătrunde prin ferestre. Bătrânii, atunci când mor, trag cu ei în groapă o lume cu reprezentări uitate.

Când traversezi un sat românesc te duci cu gândul la Miss Havisham. Timpul s-a oprit în loc. Totul a încremenit în acel moment, cu singura diferență că satului îi lipsește momentul. Nu l-au părăsit oamenii dintr-o dată, ci în timp.

Gospodarii poartă ultima bătălie. Gospodarii sunt bătrâni. Pe tineri nu-i cuprinzi în acest cuvânt. Pe vremea bunicilor mei sărăcia era ordonată. Pe vremea mea, sărăcia pute. Mediul în care trăiește omul actual răspândește un miros greu.

Ceea ce vreau să spun clar este că omul vremurilor noastre este leneș, lipsit de igienă și educație. Așteaptă totul de la stat. Generalizarea nu exclude românii măieștri. Aceștia încă mătură în fața casei, vopsesc pomii, smulg iarba, apretează albiturile, spală geamurile la sărbători.

Ne împărțim în leneși și harnici. Ca întotdeauna aș putea adăuga chiar eu. Nu sunt așa sigură. Bunicii noștri nu au așteptat să vină totul de la stat. Bunicul meu și-a luat nevasta și a plecat la oraș. Și-a ridicat o casă, a făcut trei copii.

Orice are o soluție. La sate, ar putea să revină cooperativele. Să se asocieze țăranii pentru producerea, cumpărarea și desfacerea în comun a produselor pentru acordarea de credite și prestarea unor servicii. De câțiva ani mă gândesc la asta. Nu am nici o calificare, doar nostalgii pentru satul românesc curat, ordonat, cu câmpurile cultivate.

Nu găsesc nici o soluție la lene. Aici sunt blocată. O să pun punct. Poate o să revin.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nu mai am chef să pedepsesc pe nimeni

De 4 iun., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Un polițist a fost împușcat în județul Timiș. În urma întâmplării, m-am întrebat pentru prima dată ce arme au cumnatul și partenerul meu. Nu m-am temut niciodată pentru viețile lor. Până ieri.

Crima asta a tulburat câteva persoane în jurul meu. O altă prietenă polițistă a împărtășit cu mine gânduri despre moarte. Cinismul propriu m-a ajutat să-i alung îngrijorarea. Dacă mori mâine că dă mașina peste tine, nu suferi. Dacă o să te îmbolnăvești grav, ai timp să te obișnuiești cu ideea. Atât cât este cu putință. Așa că putem lăsa moartea deoparte pentru moment.

Ultimele două zile au cuprins multă moarte. M-am culcat aseară tulburată. Armele celor dragi mie sunt cum am citit într-un articol ieri, depășite și produse în anii 70? Da și nu, depinde de departament.

Iubesc filmele polițiste. Sherlock și Poirot sunt personajele mele preferate. Ficțiunea și realitatea s-au contopit în urma evenimentelor. Cadavrului polițistului i-a lipsit poezia. Ferocitatea criminalului s-a anulat într-o baltă de urină la arestare. Fără rafinamentul artificial al cinematografiei, crima izbește prin cruditate și naturalețe. În lupta pentru supraviețuire, a scăpat cel mai puternic, cel mai bine dotat în cazul de față, o armă Carpați versus o armă de proveniență sârbească.

Gândurilor din noapte le-am făcut față cu vise răscolitoare. M-am omorât pe mine în vis. Se făcea că murisem. Se făcea că refuzam să mor. Ce s-ar întâmpla cu sora mea? Dintre toate persoanele din jur, pe ea ar afecta-o cel mai tare dispariția mea. Reprezint muntele ei. Ea este muntele meu.

Ca persoană imatură, mereu mi-am pedepsit persoanele dragi fantazând cu moartea mea. Ce o să mă mai plângeți atunci, voi, ingraților, care nu mă apreciați! M-am potolit cu o doză de maturitate. Nu mai am chef să pedepsesc pe nimeni. Iubesc intens vizita mea pe acest pământ. Nu mă interesează vieți anterioare sau vieți viitoare. Mă concentrez exclusiv pe momente și zile. M-am făcut mai plăcută, iar uneori mai fericită.

În ore teribile ca cele de ieri, îngrijorare violentă pentru cei dragi, îmi verific, justific și confirm părerea fermă despre existență. Cunosc o singură viață, cea de pe pământ. Aici vreau să fiu fericită! Aici mă străduiesc să fiu.

Și să râdem înainte de toate. Râsul începe și se sfârșește cu noi.

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce ne controlează viața copilul sărac din noi?

De 30 mai, 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Vizionarea filmului Out of Africa a avut un anumit impact asupra mea. Personajul interpretat de Robert Redford își trăiește viața pe pământ din perspectiva trecătorului. Refuză proprietatea, nu acceptă căsătoria. La Constantin Noica am citit că nu trebuie să-i iei omului proprietatea, ci să-i arăți că nu are nevoie de ea. Pe străzile Bucureștiului, într-un dialog aprins cu Bogdan Mosorescu, am ajuns amândoi la concluzia că lumea modernă nu ne mai permite nici un fel de originalitate, dar ne putem construi un stil.

De fiecare dată când conversez pe teme esențiale, după ce mă înflăcărez în gesturi și vorbire, mi se face rușine. E dublul acela care mă inhibă. O voce de nicăieri îmi atrage atenția că sunt o caraghioasă. Rar o ascult și bine fac! Până azi aș fi înnebunit clar.

M-am schimbat mult în ultimii ani și în același timp am rămas un copil speriat. Tot mai des observ acest copil în persoanele din jurul meu. Unul anume mă irită: copilul sărac. Majoritatea dintre noi suntem o gazdă ospitalieră pentru el. De obicei îl răsfățăm cu lipsurile copilăriei. La mine, de exemplu, o să descoperiți mereu zeci de blugi și de sfetere. Ce m-au necăjit în adolescență aceste neajunsuri!

Când descopăr copilul sărac în adulți, dau un pas înapoi și mă întreb: De ce ne controlează viața copilul sărac? De ce am ajuns la 35 de ani și răspund unor frustrări din copilărie?

Copilul sărac nu reprezintă o glumă, nu-l tratați cu superficialitate și nu-l ignorați. Copiii săraci fac ravagii. România are un copil sărac celebru, Nicolae Ceaușescu pe numele lui.

Dacă unii nu știți la ce mă refer și credeți că bat câmpii, chestionați-vă. Ce lucruri vă cumpărați compulsiv în prezent? Ce acțiuni îndepliniți irațional sub efectul amenințător al angoasei și vinovăției?

El este copilul sărac, copilul speriat, copilul abandonat, copilul respins. Câte reprezentări, atâtea stiluri de viață! V-aș recomanda să mergeți cu copilul la doctor. Un psiholog bun poate face viața suportabilă. Cinicilor, o categorie preferată de mine, le-aș sugera să nu-i mai caute în coarne copilului.

Acest copil e special. Necesită un comportament dur și corect, întotdeauna corect. Cauza episoadelor traumatice din copilăria noastră o găsiți în nedreptățire.

Nu faceți asta! Copilul săract are nevoie de recunoaștere. Hei, știu că ești acolo. Știu că ai suferit. Știu că te-am ignorat. Lasă-mă să te ajut. Te recunosc. Te accept. O să trăim împreună.

Conviețuirea o să fie dificilă. Copilul sărac comandă să fie satisfăcut. La mine vrea blugi și sfetere. Alege contrariul în discuțiile cu partenerul. Plăcerea lui primează.

La maturitate, omul își e dator sieși cu o purtare corectă. Te iubesc, copilule, dar nu mai fac tot ce vrei tu. Am zeci de blugi în dulap. Am dus zeci de certuri. Acum doresc să mă odihnesc, să-mi potolesc zbaterea. Sunt un trecător pe pământ. Mi-au mai rămas maxim 30 de ani de luciditate.

Vreau să mă bucur de ceai, de cafea, de vin, de mâncare, de familie, de prieteni, de călătorii. Vreau să râd înainte de toate. Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Haine modeste pentru femei orgolioase

De 27 mai, 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

După un sfârșit de săptămână epuizant, acum îmi pun o singură întrebare: De unde obsesia cu craniul? Cea mai nouă colecție a Tricoului conține un craniu cu o carte pe cap.

Joi seară am zburat la București. Am adormit târziu, m-am trezit devreme. Patru ținute am fotografiat vineri. O rochie și un tricou pe soare. Altă rochie și alt tricou pe ploaie. M-am schimbat în stradă. M-am schimbat în baie la Hilton. M-am schimbat în baia unei cafenele care m-a îngrețoșat. Am lucrat în niște condiții. Bogdan, fotograful, m-a surprins cu umerașul în geantă.

Discuțiile cu Bogdan au variat. I-am cerut pentru ședința foto: Vreau ceva dadaist. I s-au ridicat sprâncenele. N-am căutat să aflu semnificația gestului. Era de dimineață, nici nu începusem, nici nu mâncasem. Dispoziția bună se impunea. Vreau ceva ca la Duchamp. Fă-mi din WC fântână.

Vară mea, să-mi cumpăr motor sau bicicletă? Mara a luat alură de femeiușcă. Zici bicicletă? Oricum i-am stricat reprezentarea de pițipoacă autentică. Ni s-au întâlnit privirile. Coteam atunci pe lângă muzeul Theodor Aman. Ca întotdeauna, mi-a atras atenția. Aici e muzeul Theodor Aman. Da, Mara știe despre Mozart, Van Gogh, Dali. Exact! O să am o pițipoacă stricată. Ne-a displăcut la amândoi conotația. O pițipoancă alterată. Am bătut palma și am râs ca bezmeticii amândoi. Cred că ne-am simțit infatuați, dar nu ne-a părut rău.

Seara am adormit din nou târziu. Sâmbătă am băut o cafea la Origo și încercam să-mi imaginez poziții și expresii pentru următoarele două ținute ale Tricoului Inteligent.

Tricoul Inteligent produce haine modeste pentru femei orgolioase. Clienții mei lasă deoparte satisfacția obținută din nume. Mi s-a întâmplat ca o persoană îmbrăcată de la Ralph Lauren să-mi stabilească prețul Tricoului ca fiind scump. Am strâns din buze în timp ce mă holbam la siglă. Nu a analizat cusătura. Nu a atins materialul. A știut că lipsește faima. Admirația fără rezervă pentru renume este legendară. O haină scumpă, un taior Chanel, vorbește și despre poziția socială. Suntem și ceea ce deținem, firește!

Doar că suntem mult mai mult. Personal încerc să trag concluzia că nu am nevoie de proprietate. Necesare îmi sunt stările de spirit.

Persoanele eliberate de constrângerea socială a faimei se apropie zâmbind de Tricoul meu. În fond eu sunt mai mult librar. Vând cărți la prețuri mari și lumi deosebite la prețuri oribil de mici. Cât costă lumea imaginată de Sebastian, învățăturile lui Noica, reprezentările lui Thomas Mann?

Bogdan m-a surprins într-un mod greu de crezut snobilor: frumoasă, demnă și mândră în haine modeste cusute într-un atelier din Piața Sinaia.

Sâmbătă și duminică o să am târg, Artisans Bazaar, la Zaza. Pe umerașe or să stea simple rochiile și tricourile. Lângă sau sub o să zăriți cărțile. Literatura este o problemă personală, un stil de viață, o alegere.

Ne vedem la Bazaar cu haine modeste, cărți și caratere interesante!

Foto: Bogdan Mosorescu

Am descoperit de una singură importanța credinței în Dumnezeu

De 22 mai, 2019 5 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Luna viitoare o să împlinesc 36 de ani. Uneori, când dispoziția înclină spre tristețe, mă asemui unui personaj feminin din Suskind care așteptă să moară. Trecută de 30 de ani, femeia rămâne datoare cu moartea. Alteori, dublul, celălalt eu, străinul, inconștientul, numiți-l cum vă este voia, demonstrează însemnătatea femeii mature. Firește, nimeni nu a cerut dovezi sau exemple concrete despre importanța de a fi trecută de 30 de ani!

Femeile însă nu se mai opresc din a se lăuda singure. Eu una le înțeleg. Fac parte din această categorie, îngroș numărul. Elogiul vârstei își are cauza în experiența acumulată. Eliberate de mitul nemuritorului, prezent excesiv începând cu adolescența, femeile de 30 de ani lucrează cu perspective. Ce am eu de câștigat? Asta se întreabă femeile.

Câștigul meu după 30 de ani a fost știința. Am reușit, prin îndoială prima dată, apoi prin asumare, să renunț la convingerile luate de-a gata din familie. Crescută să-mi fie rușine și să-mi respect părinții pentru că m-au făcut, fără nici o altă explicație despre reprezentările lumii, am ajuns greu să fiu. Prea puțini părinți își învață copiii să fie, doar să fie!

Am descoperit de una singură importanța credinței în Dumnezeu. Nu vă grăbiți să vă bucurați. Freud rămâne zeul meu, știința e singura în fața căreia îngenunchez.

Circumstanțele vieții m-au trimis la biserică. Cu treaba cuiva. Preotul a vorbit despre dreptul copilului la religie. De acord cu părintele, copiilor le este necesară fantezia în primii ani de viață. Așa fac față unei realități necunoscute. În același timp, un dialog despre o sarcină între doi viitori părinți mi-a demonstrat nevoia absolută a omului de Dumnezeu. Ea a dorit copilul. El a subliniat instabilitatea financiară. Ea a început să pledeze. Argumente pro. El a rămas pe poziții. Ea s-a înfuriat și a sfârșit patetic: Dacă aș fi fost credincioasă, nu aș fi stat în fața ta să te înduplec, te-aș fi anunțat că a fost voia Domnului. Dar nu sunt, subliniez că a avea un copil este un privilegiu. 

Religia e importantă pentru om. Omul este incapabil să-și asume fapte și acțiuni. Atâta timp cât există tata, fetița se simte protejată. Atâta timp cât există Tatăl, umanitatea își justifică caracterul abject. Mara mea își dorește să audă cuvintele când mă supăr pe ea. Mă ierți, mama, mă ierți?! Nu-i refuz niciodată iertarea. Este inadmisibil să-i refuzi copilului iertarea. La fel cum biserica nu refuză păcătoșilor iertarea. E inadmisibil. Mamele și bisericile mai greșesc. E omenesc. Totul e omenesc în lumea asta.

Dumnezeu este un substitut de tată. Freud.

Oamenii sunt niște copii mari.

Eu sunt.

Foto: Zenobia Lazarovici

Să ne pregătim fetele pentru prima iubire

De 20 mai, 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Curând, nu a trecut săptămâna, mi-am luat o carte. Cum să ne creștem fetele se numește. De vreo jumătate de an, în relația cu Mara, eu ca reprezentant al autorității, ea ca beneficiar al învățăturilor mele, mă încearcă următoarea senzație. Încerc să  redau cu o comparație. E ca atunci când alergi în gară după tren. Locomotiva a dat alarma. Roțile urmează să se pună în mișcare. În ultima clipă, pui piciorul pe scară, urci și respiri ușurat.

Aproape toate discuțiile cu Mara pot fi descrise astfel. Ce am făcut eu? Am mai citit o carte. Întrebări și răspunsuri am descoperit în acele pagini. N-am învățat ceva nou, dar multe mi-au atras atenția. Așa se face că am ajuns să mă gândesc la prima: prima zi din viața unui prunc, prima zi de școală, prima iubire. Prima conține intensitate, nimic nu se compară cu prima.

Faima tragediei shakespeariene, Romeo și Julieta, are legătură și cu prima iubire. Mara se apropie de o anumită fază în viața ei. Corpul a început deja să se transforme. Coșurile au apărut. Deodorantul e necesar. La școală a avut prima ei evaluare. Cunoștințele i-au fost verificate. Ca părinte, am preferat să observ, să las deoparte cicăleală. Mama, am emoții! Dacă nu mă descurc? Dacă simți asta, muncește mai mult. Întotdeauna e loc de mai bine. Dacă nu vrei să muncești mai mult, te împaci cu ceea ce știi și nu te mai plângi!

Acesta mi-a fost răspunsul. Țin la el și justific. Mara se trage din doi părinți cu poziții diferite față de școală și față de autoritate. Mama ei a învățat doar la ce i-a plăcut și a urcat pe piedestal profesorii cu vocație. Tatăl ei nu a învățat nici la ce i-a plăcut și a ignorat profesorii de orice fel.

Nu pot pretinde de la copilul meu ce nici eu nu am înfăptuit. Mi-e rușine. O ajut prin expunere. Există o bibliotecă în casă. Vizităm muzee. Frecventăm teatrul și filarmonica. Urmărim filme documentare. Călătorim pe urmele unor personalități. Ce-ți place ție, Mara, și cum să te ajut eu să faci ce-ți place?

Prima dată răspunde ce crede că vreau eu să aud. Repet întrebarea.

Îmi place TikTok.

Vedeți, trenul este în mișcare, iar eu alerg să-l prind. Cresc un copil pentru un viitor necunoscut mie. Cresc un copil într-o situație anume. Despărțită de tatăl ei, am rămas părintele dragon, părintele care ceartă, care pretinde, care impune. Sufăr, dar mereu o să aleg ceea ce este corect pentru copilul meu, iar răsfățul excesiv nu nu are nimic de-a face cu demnitatea și corectitudinea.

Mara, nu te pot obliga să fii corectă, să fii bună, să sublimezi. Pot însă să mor încercând și să repet fără plictiseală. Și acum pe limba copiilor, mama?!

În primii ani de viață ai copilului ai zice că nu este nimic mai greu. Apoi urmează viața prin experiență și raționalizare. Fata mea are nouă ani, a început să se transforme, să-și pună întrebări despre viață, iar în școlile românești încă nu se face educație sexuală.

Mara o să se îndrăgostească. O să vină curând prima iubire peste noi, iubirea aceea intensă, pură, în căutare de zei cărora să se jertfească. Băiatul o s-o îmbie. Dacă mă iubești. Ea o să tremure de frică. Dacă nu accept, lumea se sfârșește cu el. Mama ei neputincioasă atunci, insistă acum să înceapă educația sexuală.

Prima iubire nu o să ne surprindă. O să fim pregătite. În timpul evaluării, testele de la finalul clasei a II-a, i-am admirat atitudinea. Fără emoții acasă, fără mâini frământate, fără coșmaruri. A mers, a scris ce a știut, mi-a așteptat cuvintele la primirea rezultatelor cu lacrimi în ochi și o întrebare teribilă: Te-am dezamăgit?

Mara, aș veni după tine la capătul lumii dacă ți-ai rupe o unghie. Nu o să mă dezamăgești niciodată. Eu sunt aici să te sprijin, nu să te judec.

Trenul e deja în mișcare. Momentan mă simt în siguranță. Mă aflu în tren, stau la fereastră și privesc pe geam. Tot mai des mi se clatină imaginea. Ca întotdeauna, citesc cărți, urlu dacă cineva îmi judecă pruncul și scot fum pe nas oricui mi se împotrivește cu trebuie și se cuvine.

Copilul meu e ghidat după regula bunului simț, dar o să-i lipsească atitudinea biblică de a întoarce și celălalt obraz. Nimeni nu întoarce obrazul. Eu nu o fac și încerc să dau mai departe.

Trenul merge. Ne vedem în stații.

Foto: Mile Sepetan

Micul prinț a murit

De 16 mai, 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Micul Prinț a murit. Toți cei care l-au citit pe Exupery își amintesc șarpele de pe zid. Doar că eu nu fac referire la poveste.

Blogul este o unealtă. Prieteni sau colaboratori mi-l cer cu împrumut pentru o faptă sau altă. De obicei în preajma sărbătorilor. Să strângem cadouri de Crăciun. Să adunăm daruri de Iepuraș. Le dau vocea mea. Dacă pot face și eu ceva, fac.
Blogurile, asemenea romanelor de dragoste sau filmelor romantice, sfârșesc povestea unde ea începe. El și ea se căsătoresc după ce au învins piedicile. Adevărata provocare, a lupta cu plictisul într-o relație, trece sub tăcere. În cazurile sociale, un articol pe blog se sfârșește cu evidența cadourilor. Am strâns 100 de cutii de pantofi. Am strâns 1000 de cutii de pantofi.

Nimeni nu a povestit mai mult. Oare ce trup învelește puloverul alb așezat de mine într-o cutie de pantofi? Oare ce s-a întâmplat cu Micul meu prinț abandonat la naștere și operat la inimă trei ani mai târziu?

Aici cunosc finalul. Micul meu prinț a murit. Mi-au rămas niște fotografii în telefon și un video cum citeam Apolodor. Mi-e dor, mi-e dor, de frații mei din Labrador!

Oare Micul meu Prinț a aflat ce este dorul? Poate fi dorul posibil într-o asemenea viață? Abandonat la naștere. Măcinat de boală. Privit cu milă, dar nu cu iubire. Vizitat, dar neluat acasă. Distrat, dar nevrednic de protecția unei familii. Așa au arătat trei ani din viața unei ființe umane.

Din nou mă dezgustă rasa mea. Vestea m-a trimis în ora neagră și disperată a vieții. Furia mă transformă și poftesc să înjur, să caut vinovați, să fug în peșteră.

Nu o fac. Diversitatea e prea puternic impregnată. Socializez, râd, trec pe lângă spital și rememorez clipele petrecute cu Micul Prinț.

Această poveste s-a încheiat. Micul prinț e mort. Nu știu dacă e într-un loc mai bun. Știu sigur că a plecat dintr-o lume potrivnică lui.

În suflet îi port amintirea. De la moartea lui am mai făcut loc în mine pentru o nălucă.

Micule Prinț, mă bucur că am citit cu tine cea mai grozavă poveste a lumii. Doar așa imaginația mă asigură de prezența ta pe asteroidul B 612.

Cu bine, străina care ți-a sărutat fruntea.

Foto: Zenobia Lazarovici

Femeile castrează bărbați înzestrați

De 8 mai, 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De la primii oameni, oamenii peșterilor, până la ultimii, oamenii penthouse-urilor, cărăm cu rușine în conștiința noastră două subiecte: sexul și banii.
Istoria sexualității relevă perioade spectaculoase în viața omului, dar și perioade abominabile. Aceste contrarii nu se atrag. Nu e nimic amuzant, nimic nobil, nimic moral.
O istorie a banilor nu am citit. E un subiect care nu m-a atras, dar nici nu l-am neglijat. Mereu am afirmat că pentru bani fac multe, dar nu orice.

În ultimii ani, datorită dezvoltării industriale și nu numai, situația femeii s-a schimbat. Femeia este propriul ei stăpân. Poate fi, multe nu doresc. La obișnuință nu renunți, ci o smulgi.

La femeile care și-au smuls obișnuința de a exista ca un accesoriu pentru bărbat, am întâlnit dispoziția de a-și emascula bărbatul. Unele consideră că-și iau revanșa. Altele că-și trăiesc viața. Câteva nu știu exact ce fac, dar puterea oferită de bani le justifică castrarea simbolică a bărbatului. Un prieten de-al meu a depășit simbolicul, nici în pat nu mai funcționează.

Partenera lui câștigă mai mult. În plină epocă de manifestare a libertății și egalității, bărbatul și femeia eșuează în gestionarea bugetului familial. A ieși la cină presupune o împărțire a notei la doi. Cumpărăturile la supermarket se împart la doi. Totul se împarte la doi. În pat nu se mai împarte nimic, doza de plăcere necesară, deoarece psihicul stă fixat în rutina zilnică.

E bărbatul slab că nu se descurcă într-o asemenea situație? Da și nu. Nu este vinovat pentru că. Puterea ține de seducție. Este un fapt cunoscut și de profani în ale psihologiei umane. Este vinovat pentru lipsa unei atitudini ferme. Bărbat sau femeie, a ne lăsa călcați în picioare nu ne face fericiți!

O femeie disprețuită de bărbat nu va cunoaște niciodată împlinirea sexuală. Actul sexual se înfăptuiește pentru reproducere și destinderea bărbatului.

Un bărbat disprețuit nu va învăța niciodată să se joace în dormitor. Sexul presupune joacă, intrigă, blândețe.

Banul decide în orice situație. Într-un fel, suntem cu toții târfele istoriei. Educația schimbă regulile jocului. O persoană manierată recunoaște că banii nu reprezintă unica armă într-o relație. Blândețea este un jucător redutabil. Respectul provoacă uitarea mijloacelor de plată.

Într-o înlănțuire de trupuri goale ce importanță are venitul lunar? Eficiența lui constă în intensitatea dată de noi înșine. Un copil sărac va renunța greu la bravadă. Eu câștig mai mult, eu! Un copil educat caută bucuria în acțiunile lui.

Ce fel de copil aveți în voi? Cine plătește cina? Cine trage în jos pe cine? Cine profită? Cine iese castrat?

Îmi pare rău de toți bărbații emasculați. Unii și-o merită. Trist este că femeile castrează persoane înzestrate din motive de putere prost înțelese. V-aș cere părerea. Nu o s-o fac.

Să râdem înainte de toate și să fim bărbați cu toții!

Foto: Zenobia Lazarovici

A trăi în numele soțului, copilului și gurii lumii

De 25 apr., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Pentru cine a avut urechi să mă asculte, în ultimii doi ani am tot adus în discuție decizia mea de a face un doctorat pe sexualitate. Interesul meu este să studiez despre. În funcție de educația și caracterul partenerului de dialog, conservația se turna în tonuri serioase, zeflemitoare, insinuante, umoristice. Le-am purtat cu demnitate și hotărâre. Eu vreau să studiez sexualitatea.

O doamnă deosebită, cu pasiuni și studii înalte, m-a îndrumat spre studii despre sexualitatea deviantă. Traversam Piața Unirii în bocanci, cu mișcări unduitoare de trupuri, iar mințile deschiseseră culturi și subculturi ale unei vieți intime întunecate și enigmatice. Freddie Mercury, gayul absolut, s-a ivit în discuție. Ne-am așezat la o terasă, la soare. Nu ne-am scos ochelarii. După ce am ascultat un timp, am concluzionat.

Nu găsesc homosexualitatea fascinantă. E firească, face parte din noi. În schimb mă obsedează absența feminității la femeile moderne. Din zece femei, una singură calcă și este. Majoritatea pășesc strivite de pretenții aberante. Vezi mame, corporatiste, gospodine, cocote. Vezi categorii, nu vezi femei. Când întâlnești o femeie nu ai dubii. Admiri și rămâi cu gura căscată la Frumusețe, frumusețea desprinsă din elementul etern. Pentru mine etern înseamnă să fii tu însuți.

Critic des femeile. Mă irită comportamentele, mă isterizează veșmintele. Recent m-a certat Baudelaire. Contează cine te ceartă. E ușor să vezi ceea ce este urât. Adevărat, chiar este! Timișoara băltește de femei îmbrăcate plictisitor. Îmi vine greu să-mi exersez cea mai nouă toleranță desprinsă din eseurile baudelairiene. Să descopăr frumosul ca un copil, să mă bucur de nou, de intensitatea culorilor, de brizbizuri. Mă declar incapabilă în practică. Orașul ăsta chiar duce o existență lunecoasă în modă.

Până la veșminte însă, țesături și culori, femeile se poticnesc la igienă, de la igiena bucală până la igiena somnului. Trăim într-o societate modernă cu apucături de primitivi. În percepția dureroasă pe care mi-am făcut-o despre o majoritate a femeilor, mi-e dificil să practic îngăduința.

Lipsa îngăduinței și temperamentul de femeie pasională, trăiesc intens chiar și nimicurile, m-au determinat să studiez sexualitatea. Să pătrund, cu permisiune, în gândurile ascunse ale femeilor și să aflu cauza purtării lor lipsite de originalitate. Cum ajung femeile cicălitoare? De ce femeile sunt înspăimântate de ridicol în loc să râdă cu superioritate? Ce provoacă determinările femeilor de a trăi în numele soțului, copilului și gurii lumii?

Întrebări peste întrebări am. O să mă opresc. Analiza m-a purtat, într-o asociere haotică, spre cocote. Categoria aceasta mi-e dragă și mă ofensează. Mă bucură eliberarea de morala creștină, dar mă dezamăgește comportamentul mitocănesc. Dau un exemplu și pun punct. Femeile aflate într-o eliberare totală, economică, amoroasă, familială, dar înjură ca un birjar sau stau cu sărurile în geantă de atâta sensibilitate de prințesă. Două categorii care demonstrează că femeile nu înțeleg procesul de devenire al ființei umane indiferent de sex.

Fii femeie, fii om, fii! Așa începe povestea.

Foto: Zenobia Lazarovici

Doar un fel autentic de a fi celebrează viața. Tricoul Inteligent

De 22 apr., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Revenită de la Târgul Primăverii, ultimele patru zile am văzut soarele coborând cu melancolie pe A1, mi-am propus un exercițiu. Să fiu blogger și pentru Tricoul meu. Să mă promovez într-un editorial cum fac cu multe alte produse și servicii agreate de mine. Pentru claritate, nu o să pledez pentru mine, o să mă ridic la o demnitate a femeii de afaceri care-și plătește reclama. Știm cu toții, cititorii și eu însămi, că meritele Tricoului le-am exprimat în fel și chip în cei trei ani de existență!

Ca blogger puternic, dețin o comunitate în jurul meu, cu o educație săvârșită la Universitatea de Vest, o să vă protejez auzul de calamitatea vocabularului inexpresiv. Stilul sărăcăcios izvorăște din ignoranță, iar eu m-am trezit de vreo câțiva ani. De atunci am realizat că sunt bolnavă de Eu, dar mă tratez.

Cel mai drăguț tricou nu o să găsiți la mine. De altfel, nici cea mai frumoasă rochiță. Unii bloggeri se îndepărtează de ei, de produsul promovat prin alegeri gramaticale imbecile. Superlativele și diminutivele demonstrează dezinteresul, inautenticitatea, plictisul.

Un produs promovat, urât sau frumos, cine decide?, necesită să-l simți. Îngăduința ține de faptul că am citit mult. E ușor să spui despre o haină că e urâtă. Nici un efort sentimental, nici o minte muncită de elementele care alcătuiesc bunul material rezultat. Da, mi-e mintea plină de Baudelaire, dar domnul acesta m-a fascinat cu eseurile lui.

În spatele Tricoului Inteligent, o afacere pornită pentru pâinea cea de toate zilele, stă o tânără doamnă. Stau eu. A imprimat trei tricouri în 2015. Am imprimat. Pasionată de literatură, declară ca literatura este o problemă personală, da, declar, manifestă fără dubii acest stil de viață. Manifest!

Conversațiile mă sprijină în afacerea mea. Copilul vede totul ca noutate; e beat în permanență, scrie Baudelaire. Fiecare tricou imprimat e nou. Fixez cu ochii materialul și mesajul cu o stupoare mentală. Viața exterioară îmi înflăcărează viața interioară. Cărțile îmi cântă în strună și mă asigură că doar un fel de a fi autentic celebrează viața. Auziți peste tot acest cuvânt, autentic, autentic, autentic! Ce înseamnă să fii autentic?

A fi autentic înseamnă a gândi pentru tine, a te onora ca persoană, a-ți munci mintea, a învăța să renunți la manipularea socială. Un așa om de lume se remarcă oriunde. Privește fix sau afișează nepăsarea, vorbește mult sau ignoră publicul, dar scopul lui nu e decât unul: să urmărească fericirea.

Fericirea are multe fețe. Uneori se ivește sub forma unui Tricou Inteligent, alteori într-o cafea delicioasă. Depinde!

Tricoul Inteligent stă în slujba literaturii. Fără literatură, fără Frumos în orice manifestare a lui, suntem doar niște maimuțe serioase de care nu are cine să râdă pentru că omenirea nu există. Râsul ne dovedește existența. Tot din Baudelaire am desprins și această idee. E adevărată, doar gândiți-vă! Ce altă rasă mai râde? Râsul începe cu omenirea și tot cu ea se sfârșește.

Tricourile conțin mesaje din cărți sau crochiuri cu personalități marcante. Cât de curând un crochiu cu Baudelaire! Doamna preferă să imprime culoare pe culoare. Prefer! Armonia culorilor provoacă o simfonie în mine, Pastorala lui Beethoven, Rapsodia lui Enescu, Sărbătoarea primăverii de Stravinsky.

Fiecare Tricou cumpărat vine cu o carte, o carte cadou consider că reprezintă elementul etern din care e alcătuit Frumosul. Circumstanțial ajungeți să purtați un tricou, o rochie, un sfeter.

Îmi ard obrajii ca într-un delir oniric. Mă opresc.

Râdeți înainte de toate!

Foto: Zenobia Lazarovici