by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Sprijin pentru femeile care-și doresc să fie eroul propriei vieți

De 7 aug., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Două lucruri am înțeles de curând.
1. Vremurile actuale nu-mi permit să dau tot ce pot.
2. Sunt un erou.

Cu aserțiunea de la primul punct m-am pricopsit dintr-un eseu semnat Lucian Boia. Făcea referire la Regina Maria. Timpurile au îngăduit ca regina să dea tot ce a putut.

Afirmația de la punctul doi e destul de recentă, dar am meditat îndelung la ea. Am început cartea lui Joseph Campbell, Eroul cu o mie de chipuri. După doar 122 de pagini citite, nu am mai reușit să-mi stăpânesc gândurile. Uneori, când mai descopăr ceva despre mine sau accept altceva tâșnit de sub cenzura inconștientului, simt că am mai așezat o piesă în puzze-ul vieții mele. Mă văd mai bine, mă așez mai bine.

Iar acum mă văd un erou. Am 34 de ani și număr câteva greșeli. O greșeală semnifică începutul unei aventuri. Eu mă fac vinovată de mult mai multe, de aceea pot să stau drept în fața oricui. Într-adevăr epoca nu prilejuiește o etalare a însușirilor și abilităților mele. Nu o să mă remarc niciodată ca Regina Maria. O să reușesc prin lecțiile învățate.

Până acum, am experiența unei familii destrămate, a loialității în prietenie, a trădării. Am înșelat, am fost la rândul meu înșelată. Am născut. Știu ce înseamnă o întrerupere de sarcină. Am fumat marijuana, dar nu m-aș atinge de cocaină. Am studiat Literele și am o diplomă în Politici Culturale. Am scris 2 cărți, țin un blog de 10 ani. Educ un copil și lucrez la relația cu părinții mei pentru ea, fetița mea. Am condus prin Europa și am călătorit singură cu mașina și avionul. La 30 de ani am ales o excursie cu trenul și am început cu Polonia, Auschwitz. M-am îndrăgostit. Am iubit. Am încetat să iubesc. Sunt într-o relație și uneori trăiesc momente intense de fericire.

Menționez toate astea pentru că mă recomandă. Erorile au verificat și îmi justifică propunerea. Urmează să propun ceva.

În urma multor mesaje primite în privat, întrebări felurite, dar cu accent pe experiența dintr-o relație și împăcarea cu sexualitatea printr-un proces dificil al cunoașterii de sine, dar și al trupului, deschid un fel de seminar.

Accept întâlniri cu femei interesate să învețe din greșeli și să devină un erou. Nu accept întâlniri cu femei care își plâng de milă și se victimizează. Ele reprezintă o categorie de femei inteligente, dar perfide.

Știu să ascult, dau dovadă de toleranță, am început să practic cinismul, râd și plâng, dar mai ales sunt sinceră. Am grijă de sentimente la nivel de limbaj, dar nu mă interesează persoanele needucate care nu vor să se detașeze. Prima mea lecție: nu luați personal tot ce vi se întâmplă.

Mesaje îmi puteți trimite în privat, textul ăsta lansează o provocare. Dacă sunteți o femeie nemulțumită sau greu de mulțumit, o femeie fără stil personal vestimentar și o gândire proprie, e foarte posibil să vă pot ajuta.

Știți cine sunt eu în acest context? Ajutorul acela supranatural primit de erou după ce părăsește casa părintească în urma unei greșeli. Pe drum, ăla inițiatic, dă peste fel și fel de greutăți, dar le depășește cu sprijin de la o ființă sau alta.

Eu sunt sprijinul oricărei femei care își dorește să devină eroul propriei vieți.

Foto: Diana Bodea

Mama, dar când ajungem? Harghita și Covasna

De 4 aug., 2017 0 Călătorii , , , , 0

O suspectez pe Mara mea de entuziasm. De la mine sau de la al ei tată sigur nu a moștenit. Rămâne varianta împrumutului. S-a pricopsit de la cineva.

Ne aflăm într-o excursie noi două. Când am început să plănuiesc m-am îngrijorat puțin. Dacă o să se plictisească numai cu mine? Drumul lung, am ales Covasna, Malnaș Băi pentru cazare, o să ne testeze pe amândouă. S-a întâmplat fix așa: somn în prima parte, o scurtă oprire la Sibiu, apoi teatru radiofonic până la pensiune. Atenția ei m-a convins prin apropierea de scaunele din față și întrebările care au urmat. Mama, adică și Ștefania a murit? Etc! Marți s-a difuzat la Radio România Cultural piesa Belvedere cu Horațiu Mălăele.

Am sosit la pensiune și am răsuflat ușurată: tefere și fără miorlăituri: Mama, dar când ajungem?, Mama, dar mai avem mult?, Mama, dar mama! La recepție a așteptat cuminte, iar după ce am primit cheia și toate instrucțiunile, s-a ivit entuziasmul ei. Camera, grădina, leagănul, toboganul, balansoarul îi smulgeau sunetele unei emoții extraordinare.

A doua zi dis de dimineață, copil matinal din pruncie, a cerut să facă ceva. Până m-am spălat pe dinți, ea a aranjat în cameră, a făcut patul și îmi aștepta aprecierile. Atunci s-a întâmplat să o suspectez de entuziasm. Am sărutat-o și ne-am apucat de Călătorie spre centrul pământului a lui Verne. Lectura asta face parte din programul conceput de mine pentru excursie.

Dețin un orar nescris pentru cele cinci zile de excursie. Să fiu pentru ea în primul rând. Nu e ceva ușor. Gândurile îmi fug repede, visarea cu ochii deschiși e o constantă, butonarea pe telefon o obișnuință și o cerință a bloggerului mereu la datorie.

Mâine plecăm acasă. Nu am primit nici o plângere, deși a avut nemulțumiri ale gestionării timpului. Cu siguranță i-au lipsit copiii, dar m-a asigurat prin atitudine că nu o să fie necesar în viață să leg prietenii de dragul copiilor. Ne simțim excelent împreună cu tot cu diferența de vârstă, cu reprezentările felurite și cu nevoile personalizate.

O ultimă notă. Cel mai greu mi-a fost să-i explic de ce aici se vorbește altă limbă. Dragi homofobi, asta e cu adevărat dificil de explicat unui copil, nu sărutul dintre două persoane de același sex. Iubirea nu presupune prea multe explicații. Se întâmplă. Covasta și Harghita nu s-au întâmplat. I-am dat lămuriri și scurte repere istorice. A acceptat.

Iar acum punct. Fug să citesc cu Mara.

Zice Dunia

De 31 iul., 2017 1 Zice Dunia , , 0

De când cu campania #poartaocarte am deslușit, pe lângă bunăvoința celor mai mulți, și o ușoară, dar evidentă împotrivire.

Refractarii, deși poate nici ei nu știu, nu se împotrivesc obiectului carte, ci obiectului Dunia. Unele dudui țin să demonstreze că frumusețea și succesul lor nu depind de plictisitoarea activitate a lecturii. Au dreptate. A existat de la începuturi fascinația pentru femeia frumoasă și prostuță. Gâsculițele rămân în vogă, boitele nu or să dispară, operatele cresc rândurile, bunicile sunt pe cale de dispariție.

Să-ți fii loial ție însuți, concept și formulare, ține de a deschide o carte. Vulgaritatea, mediocritatea, semidoctismul au nevoie doar de femei care să nască, iar apoi să nu mai facă absolut nimic.

Puteți să mă contraziceți. Sau să nu mă.

Foto: Flavius Neamciuc

Ultimul stilist cu bun simț

De 27 iul., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ieri am încercat să mă conving să mă spăl pe cap. Alaltăieri la fel. Nu am reușit. Necesitatea asta mă omoară. Prefer să fac orice altceva. De aceea am aprofundat sistemul nervos și sistemul imunitar și limfatic. De exemplu, am descoperit că nervii hipotalamusului reglează activitatea fiziologică a organelor interne și influențează emoțiile, comportamentul sexual, foamea și alte instincte fundamentale. Vedeți? Foame și sex, instincte fundamentale, doar că sexul s-a pricopsit cu reprezentări blamabile. Eu mai repede aș critica un gras. Inclinațiile senzuale mă fascinează. Închid paranteza nedeschisă.

Dar un păr lung nu poate fi ignorat. Aplecată asupra Atlasului, cocoțată în pat într-o poziție aproximativ de yoga, firele m-au gâdilat în talpă. L-am aruncat iritată peste umăr și m-am prăbușit pe perne.

Cu ochii în tavan mi-am zis că m-aș tunde. Specialiștii afirmă că femeia adultă care refuză să îmbătrânească își ține părul lung. Eu nu refuz, dar nici nu îmbătrânesc. Suport un proces de maturizare. Așa că îmi păstrez părul lung, recunoscătoare materialului genetic pentru o podoabă ca a mea.

De la păr, mi-au zburat gândurile la abator. Tata a lucrat o perioadă la abatorul de la Drobeta Turnu Severin. Perioada s-a potrivit cu comunismul. Pentru mine copilăria, redusă la reprezentări gastrice, semnifică Pepsi și șuncă presată. Înainte de abator, tata a muncit la un motel din lanțurile Intercontinental.

Joncțiunea dintre abator și păr constă într-o atitudine. Munca într-un abator în comunism i-a dat tatălui meu o anumită putere magică: deschidea toate ușile prin simpla apariție. Doctori, profesori, ingineri se ploconeau la vederea lui. În prezent, m-a lovit ploconeala asta în saloanele de coafură. Frizerii sau hair stiliștii au și ei puteri magice.

Această forță a lor e direct responsabilă de întârzierile la programări. Rar ajung prin saloane, dar spiritul de observație nu mă scutește de înregistrarea unui anumit comportament.

Amalgamul de persoane care așteaptă, adresarea direct intimă cu clientul, vorbitul la telefon în timpul tăierii sau aranjării părului, abandonarea clientului la chiuvetă cu părul ud dintr-un motiv știut doar de stilist verifică puterile magice: clienții nu se supără, nu iau măsuri. Dacă data viitoare nu-i mai găsește loc în agenda stufoasă?Stilistul speculant actual e preocupat intens de postarea pe facebook a fiecărei freze executate cu talent indubitabil.

Ironia, deloc fină, nu exclude și existența stiliștilor decenți, eu merg la unul de 10 ani și încă își cere scuze dacă îi sună telefonul sau aștept 5 minute peste programare. Puteri magice are și el, am sesizat ploconeala clienților și în salonul lui, dar nu l-am văzut să profite. Nu e singurul sau ultimul, dar cred că o să exagerez și o să formulez că stilistul meu e ultimul cu bun simț din tagma lui.

Afirmația e falsă, desigur. Voiam să atrag atenția asupra unui punct slab prezent în majoritatea saloanelor de coafură.

Pentru încheiere, ca să fie sigur: îmi repungă orice formă de ploconeală manifestată de cineva sau pretinsă de altcineva. La acest capitol excelez: comportamentul meu se păstrează în prezența oamenilor săraci cu duhul, somităților, bogaților, semidocților sau baronilor. Am întâlnit și baroni în viața mea.

Ca întotdeauna, susțin educația și bunul simț.

To do list: să calc în foste pușcării și case de toleranță

De 26 iul., 2017 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Privesc deseori pe geam cu o cană de ceai sau cafea în mână și îmi zic că e atât de greșit. Remarca face trimitere la peisaj.

M-am născut la foburg. Folosesc termenul pentru nesuferiții care fac mereu trimitere la rădăcinile mele oltenești. Cartierul copilăriei severinene include multă natură: fluviu, dealuri, păduri. Cartierul maturității conține blocuri. Locuiesc de 3 ani la bloc, iar lipsa peisajului mă irită.

Caut seriale englezești și mă las vrăjită de priveliști. Mereu îmi zic că acolo aș putea scrie cărți, multe cărți. Mă întreb: cum să fac să văd lumea întreagă? Să ascult marile orchestre ale lumii, să revin la Moscova pentru Balșoi, spectacol de balet, să calc în foste pușcării și case de toleranță, să am parte de aventura romanelor lui Jules Verne sau Dumas?

În facultate am făcut o cerere pentru Cruce Roșie. Visam India sau Africa. Niște cursuri obligatorii printr-o țară, nu România, m-au descurajat. Plus că îmi plăcea să merg la cursuri, la bibliotecă, la sala de lectură. Permisiunea părinților nu aș fi primit-o, dar nici curajoasă nu am fost.

Nu cred nici că am devenit, dar perspectivele s-au mutat. Viața are momentele ei și e din ce în ce mai simplă de când am început să spun exact ce gândesc fără să mă mai intereseze părerea celorlalți. Rațional nu mă mai afectează opinia străinilor sau apropiaților. Starea mi se modifică ușor, dar fac apel la rațiune. Emoția o împing în marginea ființei tot mai mult. Ori merge împreună cu rațiunea, ori prefer să mă lipsesc de ea de tot.

Cu luciditate, mă tot întreb: cum să vizitez întreaga lume?! În viitor sper să revin și cu un răspuns. Până atunci, serialele englezești sunt chiar satisfăcătoare.

Foto: Adrian Oncu

Ăștia oameni am fost

De 25 iul., 2017 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-am întâlnit cu splendoarea de Zenobia săptămâna trecută la o limonadă care s-a transformat în câteva pahare de Aperol și Hugo. Printre sorbituri și fumuri de țigară, culoarea a ajuns un subiect. Sugestia Zenei pentru cei cu personalitate, roșu cu fucsia, a declanșat o amintire: o ceartă între mine și o prietenă datorită alăturării acestor culori.

Dar ce prietene ai și tu ca să vă certați pentru așa ceva? Aproximativ cuvintele ei. O ușoară panică la interior m-a făcut să rostesc grăbită: Noi ne certam pe orice subiect.

Am rămas pe gânduri, iar acum nu fac decât să defulez. Nu a fost prima dată când mi s-a pus o asemenea întrebare desprinsă dintr-o istorioară personală cu persoane din copilărie. În trecut respingeam observația și îmi aranjam sentimentele pornind de la presupunerea că ceilalți nu au cunoscut niciodată adevărată prietenie. Se înțelege că eu da.

Dar zilele astea nu am putut să mai ignor numitorii comuni, mirarea și formularea identică legată de relațiile mele de prietenie.

Cu cea mai nouă atitudine a mea, m-am aventurat la o analiză. De câteva luni persistă senzația că mă aflu după un perete de sticlă în orice dialog purtat. Rar spre deloc persoana mea suportă supărări sufletești sau disconfort psihic. Discuția, oricât de neplăcută, nu-mi deranjează personalitatea. Bag de seamă cum interlocutorul înlocuiește stări, neasumare, nervi, căutare de vinovați, chiar insulta voalată. Zâmbesc și mă întreb cum să gestionez toate astea. Cum? Am ajuns, datorită lecturii de specialitate, să mă cunosc foarte bine și nevoile să-mi fie prioritare, dar nu pot să stabilesc o comunicare. Mă plictisesc și refuz să-mi consum energia. Nu sunt deșteaptă, dar nu sunt nici proastă.

Am citit intens în ultimii 5 ani psihanaliză, iar acum culeg roadele. Consecințele se traduc într-un comportament nepărtinitor.

La observația mai multor persoane străine privind relațiile mele de prietenie, ce prieteni am avut, răspund: ăștia oameni am fost!

Când am venit la facultate, nu puteam să aștept în fața unui bar, refuzam să intru singură oriunde, nu puneam întrebări, duceam certuri pe orice alegeri personale dacă acestea încălcau niște convenții: pantofi roșii și geantă fucsia sau un păr aranjat cu placa după modelul Tinei Turner. Rușinea și lipsa stimei de sine ne-au pus la grele încercări. Până ieri aproape, vorba vine, m-a interesat un vinovat. Azi prea puțin îmi pasă de culpabilitate. Vârsta, educația, relațiile, cărțile m-au învățat importanța deosebită a măsurilor.

Descoperim punctele slabe, stârpim sentimentul de vinovăție și renunțăm la firescul cu care aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalți. Începem să ne asumăm și să muncim cu ce avem.

Și toți avem frustrări. Asta nu e o jignire. Frustrările semnifică neplăceri. Crește cineva fără? Trece o zi fără? Avem vreo relație fără? Nu.

Imposibilitatea anulării frustrărilor, asta dacă nu faceți parte din categoria persoanelor cu convingeri de elefanți roz, nu exclude luarea măsurilor.

Vă mai spun ceva la fel de eliberator, trăirea în trecut e ceva comun, nu o excepție. Asta dacă cineva vrea să vă atingă cu replica usturătoare: nu te mai lăsa afectat de trecut! Puteți face față trecutului mult mai bine dacă-l lăsați să iasă ori de câte ori se ivește și nu-l ignorați.

Lipsa unei rețete universale nu ne împiedică de la luarea lucrurilor ca atare, fără intensitatea reprezentărilor. Mulți vă ghidați după reprezentări culturale, iar ele reprezintă un fel de boală. Stați lângă o persoană pentru ceea ce este, curățată de orice adăugări ale imaginației. Da, multe persoane or să vi se pară plictisitoare fără pretențiile sociale, dar există posibilitatea să deveniți voi mai interesanți prin verificarea unor sentimente autentice.

Înțeleg, nu e pentru oricine, dar măști cad în fiecare zi. De ce să nu fie și una dintre cele purtate de tine, de ea, de el, de voi toți care mă citiți?!

Încercați!

Forever and a day la Iulius Mall

De 24 iul., 2017 0 Colaborari , , , 0

Cultura, aici în Europa, ne-a dat următoarea reprezentare: toate drumurile duc la Roma. În jungla urbană, oricare ar fi ea, de pe orice continent, drumurile au ajuns să ducă la mall. La Timișoara, Iulius Mall se ivește în drumul cetățeanului.

Pe perioada verii, raționalizăm distracțiile din cauza caniculei. Nu putem să părăsim orașul în lunile iulie și august. Nu reușim nici să evadăm de la asfalt în natură la fiecare sfârșit de săptămână. Munca ne reține.

O soluție la aceste circumstanțe este Iulius Mall. Primul motiv și cel mai avantajos: aerul condiționat. Al doilea, cel mai important și dorit, magazinele pline de tentații vestimentare. Pret a porter-ul a reușit să flateze și cele mai exigente gusturi. Al treilea motiv, distracția.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A lua cina la restaurant seduce pe oricine indiferent de vârstă. Copilul are o burtică care chiorăie, adolescentul halește pentru creștere, femeia cucerește prin farmece și rochii, bărbatul își expune masculinitatea, familia se adună laolaltă, bunicii și bunicuțele se reîntorc în vremuri doar de ei știute. Masa la restaurant ne determină să prețuim privilegiul de a fi acolo pentru cineva.

A ieși la film ține de agreabil și de nevoia omului de relaxare. Cina și un film alcătuiesc o reprezentare perfectă culturală. Suntem noi înșine: cu plăceri și necesități, cu instincte și educație.

E o poveste întreagă și mai ales poate fi povestea fiecăruia. Eu am lucrat cu o echipă pentru a vă oferi și imagini. Fetele, Georgiana și Zenobia, cu stil, eleganță și demnitate, au întregit cuvintele mele. Flavius a surprins stările.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Personajele lui Shakespeare, atunci când își declară dragostea, rostesc: I will love you forever and a day. Simt întocmai când mă gândesc la a lua cina și a vedea un film la Iulis Mall. Importantă este ziua aceea de după eternitate. Dacă am putea să ne trăim viața începând cu ea ne-am descoperi mult mai fericiți sau simplu fericiți.

Fără putință de verificare a expresiei lui Shakespeare, deținem posibilitatea probării unei zile la Iulius Mall. Cina și un film nu au stricat niciodată nimănui, dar beneficii numără necontenit.

Țineți minte, forever and a day la Iulius Mall Timișoara.

Foto: Flavius Neamciuc
Modele: Georgiana Medrea și Zenobia Lazarovici
Ținutele fetelor au fost asigurate de magazinele: Nissa și Tenue de Saf.
Cina: La Vela
Film: Cinema City Timișoara

Arta, plăcere artistică sau teroare

De 21 iul., 2017 0 Colaborari , , , , 0

Începând de azi, până în 12 septembrie, Muzeul de Artă de la Timișoara prilejuiește o întâlnire cu sculpturile lui Virgilius Moldovan. Profesioniști, amatori sau diletanți, o expoziție cu nuduri în dimensiuni monstruoase vă așteaptă părerile pertinente sau flecăreala!

Ieri a avut loc conferința de presă. În tagma asta, vremurile au introdus și bloggerii. De data aceasta sunt și blogger ambasador, am misiunea să fac cunoscută această expoziție. Mi-am scos, pentru cercetare, Istoria urâtului de Umberto Eco și Istoria religiilor a lui Eliade. Bibliografia asta mă fixează în conștiința dumneavoastră ca o persoană integră: muncesc pentru poveștile livrate.

Să verificăm acum. Există definiții ale Frumosului, dar Urâtul a fost definit în opoziție cu Frumosul. Fără tratate, doar referiri. Diferența stă în gust, iar o întrebare se desprinde: arta are menirea să provoace plăcere artistică sau teroare?

Am stat ieri față în față cu preferatul meu, Hitler, o reprezentare nud și supradimensionată. Nu m-a încercat nici o plăcere, doar satisfacția că e mort și ridiculizat. M-am aplecat ca orice om curios să cercetez materia. Rigor mortis, rigor mortis venea și revenea în gând. De aici am făcut un salt la Eliade, Istoria religiilor, iar de acolo la prima înmormântare la care am participat. O vecină bătrână care a avut parte de ritualurile oltenești să fie plimbată pe străzi înainte de a fi îngropată. Iar eu, țânc de opt sau nouă ani m-am ținut de mașină cu dorința intensă să-i zăresc chipul. Incredibilă atracție să belesc ochii la chipul decedatei. Șansa s-a ivit la groapă unde m-am strâmbat la sideful pielii și la nasul ascuțit. Mi-a fost și frică să nu deschidă ochii ca în poveștile spuse de babele plictisite din comunitatea cartierului meu.

Morții, ca și semințele, sunt îngropați… Morții sunt atrași îndeosebi de acest mister al renașterii, al palingenezei și fecundității fără răgaz. …ei se apropie de cei vii, mai ales în momentele de maximă tensiune vitală a colectivităților… Morții se întorc în acele zile ca să ia parte la riturile de fertilitate ale celor vii. Mircea Eliade.

Bineînțeles că nu aveam habar despre o asemenea istorie la vâstra de 9 ani. Nici educația nu mă limitase în convenții, așa că nu am știu că un mort e scârbos sau înfricoșător. Pentru mine reprezenta un mister, iar moartea e primul mister conștient al vieții.

Poliloghia despre moarte traduce senzația mea de ieri. Dar eu nu sunt nici un specialist, eu consum cultura, mă expun obiectelor de artă indiferent de percepție, Frumos sau Urât, și aștept impactul și transformarea într-un sine îmbunătățit și armonios.

Despre Urât, în categoria asta sunt incluse lucrările artistului, o să mă folosesc de argumentul lui Nietzsche din Amurgul zeilor.

În Frumos omul se pune pe sine ca normă a perfecțiunii și în acesta se preamărește… Omul în fond se oglindește în lucruri și consideră frumos tot ceea ce îi răsfrânge chipul… Urâtul este înțeles ca un semn sau ca un simptom al degenerescenței… Orice simptom al istovirii, al îngreunării, al îmbătrânirii, al oboselii, orice formă a non-libertății, cum ar fi convulsia sau paralizia, dar mai cu seamă mirosul, culoarea, forma disoluției, a putrefacției, toate acestea stârnesc același tip de reacție: urât ca judecată de valoare… Ce urăște acum omul? Fără îndoială, urăște amurgul propriului său model.

Altfel spus, interogativ mai exact, ce anume vă umple de disconfort când priviți sculpturile lui Virgilius Moldovan?

O să mă opresc, detest textele lungi, în special pe o asemenea platformă prea puțin împuternicită să ofere informații prețioase.

Prețiozitatea vine din mirare, iar întâlnirea cu lucrările lui Virgilius Moldovan s-ar putea să vă ajute și să vă fie sprijin în dezvoltarea spirituală.

Revin. Azi la 18:30 are loc deschiderea expoziției. De mâine, o să recuperăm Urâtul, cel puțin pe blogul meu, cu pornire de la ediția lui Umberto Eco.

Notă:

  • Virgilius Moldovan este protagonistul expozitiei de arta contemporana „MEATING” din cadrul celei de-a doua editii a proiectului Baroque||Urban.
  • Expozitia va fi amplasata la etajul II al Muzeului de Arta din Timisoara si va avea dedicate cinci incaperi, incluzand si Sala Baroca. Organizatorii au mai pregatit si alte actiuni adiacente proiectului, cum ar fi ateliere de modelaj pentru copii, dezbateri si evenimente speciale. Pentru mai multe detalii, vizitati pagina de Facebook Baroque||Urban.

Amintirea unei persoane: Sorin Oncu

De 19 iul., 2017 3 Trăiri afective ale mele , , 0

A trecut un an. În 2016, târziu în noapte, am primit un telefon cu un mesaj dezlânat, dar șocant. Sorin a murit.

Am pierdut enorm din noaptea aceea. Dispariția lui ca persoană semnifică pentru orice cunoscut un fel de pierzanie. Cei din jurul lui am fi crescut un sine diferit, superior cu el alături. Misterul vieții ne-a oprit.

După moartea lui, pe care o consider dezgustătoare, mizerabilă și de neiertat, am învățat puterea adevărată a cuvântului.

Plâng și azi când cineva își exprimă condoleanțele. Le simt. Am învățat să tac în fața durerii și să renunț la consolare. Întotdeauna a fost capabil să-mi dea lecții și să mă determine să ascult, dar m-aș fi lipsit cu bucurie de aceasta, de ultima. Nedorită și gratuită, mă înfurie peste măsură și un an mai târziu.

Timpul trece și mă străduiesc să nu-l uit. Asta ar însemna pentru mine o greșeală de neiertat. De acum încolo, în fiecare 19 iulie, va avea loc aici o comemorare. Voi evoca amintirea lui până când voi părăsi la rândul meu acest pământ.

Sorine, îmi lipsești atât de tare și o să te iubesc întreaga mea viață. Patetisme, știu! Nu-mi vine nici o remarcă cinică, poate la anul.

Sorin Oncu, artist vizual, 1980-2016.

De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

De 18 iul., 2017 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Împrejurările vremurilor m-au reținut pe un subiect: părinții care ridica mâna la copii. Încep cu o mărturisire: nimeni și nimic nu o să mă convingă vreodată că o palmă la fund ține de maltratare. Uneori mă amuz și amintesc în discuții despre biata mamă a lui Nică, o mâncau Asistența Socială și Protecția Copilului.

O să mă justific cu palma la fund. O să pară că mă contrazic în primă fază. Cunoașteți fragmentul din Kafka, Scrisoare către tata, cu paharul de apă? Nu-i nimic dacă nu-l știți. Citiți!

Știu că într-o noapte am început să scâncesc necontenit după apă, sigur nu pentru că mi-ar fi fost sete, ci probabil în parte ca să fiu nesuferit, în parte să mă distrez așa, singur. După ce ai constatat că mai multe amenințări grave nu ajută la nimic, m-ai luat din pat, m-ai scos afară pe balconul dinspre curtea interioară și m-ai lăsat să stau acolo un timp, numai în cămașa de noapte, în fața ușii închise. Nu vreau să spun că măsura n-ar fi fost justificată, poate în cazul respectiv nu se putea obține altfel odihna în noaptea aceea, însă vreau să caracterizez prin asta metodele tale de educație și efectul lor asupra mea. După această întâmplare bănuiesc că am fost un copil ascultător, însă am rămas de atunci cu o rană lăuntrică. N-am reușit niciodată, așa cum era firea mea, să leg laolată cum se cuvine ceea ce era pentru mine de la sine înțeles plânsul acela fără sens după o gură de apă și ceea ce era cu totul înspăimântător în faptul că am fost scos afară din casă. După ani de zile încă mai sufeream la gândul chinuitor că omul acela uriaș, tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic.

Scot din fragment următoarele: efect și fire. De aceea o palmă la fund poate și nu poate fi brutalizare. Dacă ne ascultăm copiii, niciodată nu o să-i traumatizăm prin măsurile luate pentru educația lor. La cei mai mulți dintre noi palma la fund semnifică o zguduire mai puternică, un semnal de alarmă pentru părinți disperați și neputincioși ca să protejeze copilul inconștient de pericolele care-l pândesc.

Restul, asemenea lui Kafka, au nevoie de multă empatie.

Las acum palma la fund și trec la bătaie ca metodă de educație. Dacă m-aș lăsa pradă nervilor, v-aș minuna cu o vulgaritate ieșită din comun la vorba românească Unde dau mama și tata crește. Fals!

Ca mamă, nu mi-am bătut niciodată copilul. Mara are 7 ani. Adevărat, în imaginar s-a întâmplat să o izbesc de câteva ori cu capul de pereți. În fața ei, am încercat și mi-am verificat empatia. M-am transpus de multe ori în durerea ei și am descoperit că avea dreptate. Nu pot să-mi bat copilul de rușine și rușine ar fi necesar să simtă toți părinții care practică bătaia. Bătaia nu e ruptă din Rai. Bătaia reprezintă o neputință și un interes imediat al adultului: de potolire a copilului nesupus.

Cum să ridici mâna la un copil, iar apoi să stai în fața lui și să-i pretinzi ascultarea, iubirea, atenția? Copilul e o persoană, dar cu nevoi speciale din cauza fazelor de dezvoltare ale individului. Dacă îți permiți să lovești, o faci prima dată din cauza cantității: mare, mic. Tu ești mare, el e mic, iar cel mic e lipsit de apărare. În câțiva ani, cel mic e și el mare. Ce anume îl reține să nu lovească înapoi? Iubirea părintească? Iubirea asta l-a lovit cu sete pentru binele lui, i s-a spus. Să reacționeze mimetic? Identificare cu mediul în care trăim a produs o știință: psihanaliza.

Prea puțini copii ridică mâna la părinții lor. Dar excepții există și eu personal nu le pot condamna. De ce mă bați, mamă? De ce mă bați, tată? De ce mă bați, fiule?

Ușor se ridică mâna și lovește, dar e de plumb privirea care urmează. Îmi doresc pentru mine să nu experimentez rușinea asta. Să o respect pe Mara ca persoană prima dată. Mara este și nu este a mea. Este mă îndreptățește, iar negația mă ține rațională. Am născut, cresc un prunc, educ un copil, las cu durere să se desprindă de mine un om.

Copiii sunt oameni. În primul rând. Repetați asta și poate mâna o să refuze să se ridice și să lovească.