by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Ler

De 24 dec., 2013 2 Trăiri afective ale mele , , , 0

INTERJÉCȚIE, interjecții, s. f. Parte de vorbire neflexibilă de tip special, care exprimă sentimente și manifestări de voință sau care imită sunete și zgomote.

LER interj. Cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic. [Var.: léroi, léroloi, lérui, lérului interj.] – Probabil lat. [Ha]llelu[iah, Domine].

Și da, îmi place Hrușcă. Oh! Îmi place și Fuego. Îmi plac colindele tradiționale românești, căci mă simt confortabil cu identitatea mea. Nu mi-e rușine de naționalitate, mă simt prost când uneori mai eșuez în a fi om. Doar atunci mă încearcă sentimentul de neplăcere. Atunci, și când aud mulți inteligenți care râd de cuvântul ler.

Aproximativ cuvintele lui Platon

De 20 dec., 2013 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am adormit aseară privind-o pe Mara și născocind la textul ăsta. Între timp, de la seară la dimineață, s-a pierdut sensul și am rămas cu intenția.
Intenționez să scriu, dar am uitat.
Am rămas cu niște cuvinte cheie, Mara, iubire, îndrăgostit, Platon. Știu că m-am întors să pot vedea chipul Marei.
În chipul copilului meu recunosc iubirea și știu că iubesc. Mara este singura persoană din viața mea pe care o iubesc necondiționat, în rest pretind tuturor bun simț. A se înțelege bun simț fără condiția moralității, sunt atât de puțin o persoană morală.
Și de la chipul copilului, m-am surprins meditând la dragoste, la esența ei, la discursul platonician unde am recunoscut atât de bine cuplurile zilei de azi în rândurile despre alegerea de a te dărui celui care nu iubește și nu îndrăgostitului.
De ce?
Platon argumentează astfel: îndrăgostitul face din iubit izvor de necurmată desfătare și găsește plăcerea în tot ce nu-i stă împotrivă, iar ce este mai presus ca el este întâmpinat cu dușmănie.
Aproximativ cuvintele lui Platon.
Mai departe: Îndrăgostitul își dă mereu silința să-l facă pe iubit neputincios și mai sărman ca el. Iar mai sărman e doar neștiutorul. Pe îndrăgostit îl roade gelozia și nu-i permite iubitului să stea în preajma celor care i-ar fi de folos și care ar face din el un om desăvârșit. Așadar, îndrăgostitul îl ține pe iubit departe, face din celălalt un ignorant care vede totul prin ochii îndrăgostitului.
Cea mai mare dorință a îndrăgostitului e să-și vadă iubitul lipsit de mamă, de tată, de rude, de prieteni.
Din nou, aproximativ cuvintele lui Platon.

Totuși, Platon simte că a păcătuit cu această interpretare față de Eros și revine asupra îndrăgostitului.
Revine asupra nebuniei care-l stăpânește pe îndrăgostit și povestește mai departe despre aripile pe care le-a pierdut sufletul, iar când pe pământ întâlnește un chip desprins parcă din chipul frumuseții însăși, îndrăgostitul se simte încercat de o înfiorare și ceva nedeslușit. Aproximativ cuvintele lui Platon.
Când am citit eu aceste cuvinte, știu că m-am oprit și am pipăit hârtia. Voiam un alt simț martor la o mișcare interioară. Are Platon și o teorie a pricipiului mișcării care nu piere, nu se naște, dar eu trec peste.
Îndrăgostitului îi cresc aripile pierdute atunci când întâlnește frumusețea. În timp ce-i cresc, el fierbe, îl doare, se simte furnicat. Nu închide ochii noaptea, nu are astâmpăr ziua. Uită de mamă și de prieteni. Dar iubirea e și ea de mai multe feluri, depinde în ceata cărui zeu se afla atunci când a picat pe pământ. A lui Zeus? A lui Ares? Fiecare își caută iubitul după chipul său de a fi, ca și cum acesta ar fi zeul însuși. Aproximativ cuvintele lui Platon.
Platon continuă discursul, dar eu m-am oprit asupra înfiorării și a acelui ceva nedeslușit. De câte ori am simțit eu înfiorarea, dar mai ales ceva nedeslușit?
M-am încruntat în pernă și m-am întors cu spatele la fiica mea. Am simțit de câteva ori fiori, într-adevăr. Nu-mi amintesc acum dacă Platon a adus în discuție dacă ai parte de o unică întâlnire cu frumusețea. De fapt, asta îmi muncește mie mintea și sufletul, de câte ori în viață putem să întâlnim frumusețea?
Și cum putem să păstrăm înfiorarea? Și cum se face că îi dau dreptate atunci când descrie alegerea celui care nu iubește? Îmi place îndrăgostitul. Nu-mi place pe alocuri comportamentul lui. Îmi place fiorul, neastâmpărul, nebunia. Nu-mi place sclavia, nici măcar cea sentimentală.
Observ că trebuie să reiau lectura lui Phaidros, memoria mea conține goluri.
Tot textul, aproximativ cuvintele lui Platon și ale Duniei.

Blog, putință de sublimare

De 19 dec., 2013 5 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Există undeva pe acest blog o limită, o limită între viața mea reală și viața pe care o construiesc săptămână de săptămână pe platforma asta publică. Aici scot la iveală putința mea de sublimare.
Unii ar putea să-mi scrie că nu înțeleg. Mă confrunt des cu nu înțeleg eu. Pentru o bună înțelegere, uneori e strigentă gândirea abstractă sau doar secundară. Adulții au abandonat să raționeze doar primar, doar în nevoi și dependențe.
Mara m-a amuzat acum doi ani când i-am cerut să-mi pună un ochi în tigaie, iar fata s-a aplecat și și-a pus ochișorii în tigaia de jucărie. M-a amuzat, nu m-a mirat.
La adulți, e invers. Nu te mai amuză, te uimesc. Uimirea stă într-un refuz de a raționa abstract.
A înțelege motivele fiecăruia și stilul de viață devine o cerință impertinentă. Meseria mea cuprinde atribuțiile unui copywriter. Educația mea pretinde mai mult, dar doar bunul simț face transferul.
Adevărul este că îmi place să am grijă de oameni, de sufletul lor, de confortul lor psihic. Plăcerea asta nu-mi asigură însă succesul. Greșesc de foarte multe ori. Nu o greșeală care presupune un scuză-mă neapărat, ci o greșeală de interpretare.
Mulți oameni cresc în ei tendințe, tendință de despresie, de anxietate, de pesimism. Tendințele vin cu o atitudine. Din câte am observat și am experimentat, oamenii refuză să-ți abandoneze aceste tendințe inutile pentru viață.
A le lua aceste tendințe seamănă foarte mult cu a-i priva de scopul lor în viață. Scopul lor în viață pare a fi despresia.
Știu foarte bine că orice slăbiciune fizică sau psihică poate deveni o armă foarte puternică, de fapt slăbiciunea semnifică și putere, și manipulare, căci sunt armele oamenilor.
Orice pornire de a ajuta oamenii are șanse să fie ucisă în fașă. Totuși, fără să fie un scop al meu, o fixație sau o deplasare de la obiectivele vieții mele, eu continui să am grija oamenilor, unor oameni.
Uneori sunt din plin răsplătită. Într-o noapte, dormind cu Mara mea, s-a trezit din somn, m-a îmbrățișat și l-a ureche mi-a zis: tu ești tot timpul lângă mine. Și a adormit.
Din când în când primesc răsplată, iar din amintire pot merge mult înainte, foarte mult.

Text de atenționare gramaticală

De 18 dec., 2013 2 Text de atenționare gramaticală , , , , 0

În dimineața asta o să reluăm puțin cursul de atenționare gramaticală. Nu intenționam, dar în urma unui telefon primit aseară, telefon motivat cu ești olteancă și ai terminat Literele, acum o să ne distrăm puțin cu câteva verbe și perfectul simplu.

Perfectul simplu este un timp trecut al modului indicativ și contrar părerii aproape generale, nu este un timp imposibil de învățat. Devine imposibil când nu se cunoaște conjugarea, nu se știu termințiile. 

Limba română are 4 conjugări.
Conjugarea I, verbe terminate în a: a cânta
Conjugarea a II-a, verbe terminate în ea: a plăcea
Conjugarea a III-a, verbe terminate în e: a face
Conjugarea a IV-a, verbe terminate în i și î: a citi, a hotărî

Exemplu: eu citii/el citi

Acum, perfectul simplu al verbelor a se sfii, a pustii, a prii, a înmii

eu mă sfiii/el se sfii
eu pustiii/el pustii
eu priii/el prii
eu înmiii/el înmii

De ce 3 i la persoana I singular? Deoarece avem i din radical, i din terminația infinitivului, i din terminația perfectului simplu.

Așadar, învățați conjugările, învățați terminațiile, iar imposibilul devine posibil.

Cu steluță:

Fac aceste texte de atenționare gramaticală în cea mai mare măsură pentru mine. Și eu fac greșeli de gramatică, dar îmi place să mă corectez, nu să persist în greșeală.
Repet, limba este un organism viu, se schimbă după nevoile de exprimare ale oamenilor.

Nimicuri imperative

De 17 dec., 2013 2 Trăiri afective ale mele , , , 0

În adolescență, când vârsta îmi impunea anumite faze în evoluție, m-a copleșit de multe ori nimicul.
Copleșit este o alegere de exprimarea, starea mea descria mai mult alienarea, căci judecata mea era clar pierdută.
Pierdută la interior, absentă la tot ce ținea de exterior priveam în gol și simțeam cum întreg corpul meu încearcă să forțeze gravitația și să se miște în inacțiune.
Cam atunci îmi recuperam mințile. Cu orice mișcare, o mână ridicată, un picior mutat, îndepărtam orice senzație.
La vârsta adultă, mă aflu la acestă vârstă, nu știu cât anume o descriu întru normalitate, mă copleșesc nimicurile.
În apropierea sărbătorilor de iarnă, majoritatea oamenilor se supun tradiției. Aproximativ fiecare familie urmează să participe la tăierea porcului sau doar să aibă parte de carne de porc.
Absolut nimic nu este obligatoriu, dar tradiția cere, iar când tradiția cere, omul se supune de cele mai multe ori fără să ceară explicații.
De la nasul meu absolut superb, un nas dintr-o generație care a investit cu energie alte valori, munca și agitația din jurul porcului de Crăciun mi se par inutile.
Frigul de afară, ore de muncă cu mâinile în apă, ore de muncă tranșând carnea, timpul limitat impus de perisabilitatea cărnii impun o acțiune continuă până totul ajunge în congelator. Acțiune și acțiune, și iar acțiune. Iar tăierea porcului este un exemplu prilejuit de apropierea Crăciunului.
Tot aici poate să intre spălatul geamurilor, datul cu aspiratorul, ștersul prafului, absolut tot ce ține de gospodărirea casei.
Tot de la nasul meu exprim și ipoteza că s-ar putea să descriem o generație de leneși, de ignoranți, de nonvalori. Am o reținere însă. Nu aș dori să las scris așa ceva.
Fac parte dintr-o generație care descrie obligațiile gospodărești ca pe niște nimicuri.
De ce să spăl geamurile pe frig, când pot să citesc o carte la căldură? De ce să fac orice fără chef?
Ei bine, aici am investit noi multă energie, în confort și satisfacții. Să avem confort, să avem satisfacții.
Uitându-mă la părinții mei cuprinși de agitație în această perioadă mă copleșește într-adevăr inutilul acestor imperative treburi din jurul casei. Meditând la pasivitatea cu care aștept eu sărbătorile, presupun că am încredere în sprijinul lor. Lipsa acestui sprijin însă îmi va cere toată atenția și toată munca pe gospodărie?
Mărturisesc că atunci când gătesc mă încearcă o stare de bine, una arhaică, de îndeplinire a unei datorii. Dar să intru în acțiune zilnic și să am febră la sărbători?
Hm!
Nu știu alții, dar eu când o să rămân fără sprijin am șanse mari să fac Crăciunul cu eugenii și pizza comandată. Asta dacă o să mă mai simt copleșită de nimicuri și nu o să mă las supusă de aceste nimicuri imperative.

Nu sunt feministă

De 16 dec., 2013 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

Aș vrea să fac un anunț sau mai bine zis, aș vrea să declar ceva.
Nu sunt feministă.
Pentru acest nu există motive, la plural.
În primul rând, mi se insulta inteligența. Eu nu lupt pentru drepturile femeii, eu ridic vocea pentru individ. Pentru femeie am un atașament mai puternic, împărțim experiența maternității.
În al doilea rând, am citit și încă mai citesc Simone de Beauvoire, Al doilea sex. Simt influența, dar mai ales iau aminte la date și fapte istorice. Abia în 1790 fetele și băieții au devenit egali pentru moștenire, până atunci oare cine a fost supus cui? Și oare nu mai există culturi în lume care încă nu recunosc drepturile fiicelor?
În al treilea rând, nu sunt feministă deoarece există individualul. Fiecare individ își poate decide apartența și supunerea de subiect sau obiect.
Bărbații au un loc privilegiat în lume, iar un bărbat inteligent nu încearcă să explice privilegiul lui prin îndărătnicirea femeii. Eliberarea femeii a stat întotdeauna în negativ, tot Simone de Beauvoire a scris și asta.
De fapt Simone de Beauvoire reprezintă Eva și Feciora Maria din fiecare femeie. Moștenirea noastră, modelul femeii, păcatul și pioșenia stau în aceste două exemplare feminine.
Aș putea rescrie cartea lui Simone de Beauvoir, mă aflu sub influența ei și am tot entuziasmul necesar, dar trăiesc, îmi duc zilele într-o paletă largă de acțiuni.
În fiecare zi aleg pentru mine, în fiecare zi îmi retrăiesc acțiunile în ochii copilului meu.
Și tot în fiecare zi mă joc și muncesc în aceeași măsură cu mine. Meditez, ascult și am început tot mai mult să accept.
Accept sexul feminin să mă descrie, nu să mă definească, și asta nu mă face feministă, ci un om inteligent.

Femeia între subiect și obiect

De 11 dec., 2013 7 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De acum doi ani nu mă părăsește imaginea unei familii pe care am avut ocazia s-o observ pe plajă. O mamă, un tată, două fetițe.
Imaginea a rămas ea undeva, dar senzația pe care o am când revine imaginea, mă derutează.
M-am tot întrebat ce am găsit așa deosebit la acea familie cu care nici măcar nu am interacționat.
Fetițele le-am reținut secundar, dar pe ea și pe el îi port de acum în tot ce însemn eu.
Pe ea am observat-o mai mult, pe el l-am observat pentru ea. Ea, o femeie trecută de prima tinerețe, dar frumoasă și foarte bine întreținută. În fiecare seară făcea exerciții pe plajă, uneori cu una dintre fetițe în brațe. El, un bărbat tânăr, trăind în prima tinerețe, avea o burtă ascunsă când nu stătea la plajă într-un tricou imens alb de bumbac.
S-a întâmplat de vreo două ori să avem șezlongurile alăturate, întâmplarea oferindu-mi poziție favorabilă pentru a observa.
De fiecare dată îmi întorceam privirile de la ei tristă. Îmi alungam tristețea deoarece nu-i înțelegeam cauza.
Nici azi, chiar dacă scornesc acum o poveste de la acei oameni, nu cunosc cauza. Dar am legat cumva senzația mea de condiția femeii. Am tras unele concluzii din comportamentul ei, din râvna ei. Consider că toată voința ei traducea un sentiment de recunoștință pentru el, pentru atenția lui pentru ea. Ea alerga, făcea abdomene, genuflexiuni în fiecare seară pentru a întreține un corp de care el se folosea.
El nu întreținea și nu avea grija corpului, căci avea bărbăția și tinerețea de partea lui.
Am cuprins-o pe ea cu toate simțurile aservită speciei, s-a căsătorit, a făcut copii, iar acum luptă să-și demonstreze încă o dată feminitatea. Pasivitatea femeii devine acțiune când vrea să demonstreze că merită bărbatul. Iar bărbatul abandonează temporar acțiunea, stă cumva spectator la tot spectacolul femeii.
De sub imensele mele boruri, luam și eu parte la înfrângerea ei, a femeii. Orice femeie e învinsă după ce s-a lăsat cucerită de bărbat, cu diferența că unele femei nu vor să ia cunoștință de această înfrângere.
Această înfrângere nu reprezintă neapărat ceva negativ, căci stă în puterea femeii să fie subiect și nu obiect.
Dar uneori femeia nu știe că are mai multe roluri pe acest pământ, nu doar de reproducătoare, nu doar de obiect care satisface bărbatul. Unor femei trebuie să le spui asta, ba chiar să le înveți.
Dragi femei, nu vă prezentați în lume ca femei, prezentați-vă ca oameni, feminitatea să sporească farmecul, nu să fie farmecul sexului vostru.
Dragi femei, dragi femei!

O vorbă cu unii profesori

De 10 dec., 2013 8 Trăiri afective ale mele , , , , 1

Oare am mai scris asta pe blog? Cea mai veche prietenă a mea am cunoscut-o la grădiniță. Prietenia asta aduce foarte mult cu o moștenire.
Am pătruns cu ea în colectivitate, când încă întâmpinam dificultăți cu gândirea secundară, și am sfârșit luându-ne diploma de bacalaureat. La universitate am ales facultăți diferite.
Deoarece am fost împreună de mici, avem în comun foarte mulți profesori, plus o educatoare, plus o învățătoare.
Uneori, când ne întâlnim și inevitabil vorbim și despre fetițele noastre, ajungem și la propria copilărie, la unii dascăli care, cu părere de rău, nu merită să se cheme dascăli.
Asta aș vrea acum, o vorbă cu unii dascăli. Există în învățământ profesori pentru care ajungi să donezi sânge, profesori pentru care te oferi voluntar la proiectele lor, profesori cărora le păstrezi în portofel bilețelele de la o lucrare, profesori pentru care rămâi pe loc doar pentru a-i saluta, profesori care te fac să zâmbești doar prin simpla amintire.
Și există profesori, o categorie aparte, pe care i-ai uitat cu desăvârșire, iar amintirea lor scoate la suprafață sentimente foarte neplăcute. Ca exemplu, prefer să nu vorbesc despre învățătoarea mea, despre diriginta mea, despre unii profesori de la universitate.
Ceea ce mă uimește este puterea refulării. I-am îngropat atât de adânc, încât uneori fac eforturi imense de a-mi aminti de ei. Dar cine nu mă înțelege? Poate doar acela care nu a cunoscut umilința în întreaga lui viață, dar nu cred că trăiește un om pe planeta asta fără o asemenea experiență.
Umilința provoacă traume, și dacă unui profesor universitar îi trec cu vederea neghiobismul, vârsta are avantajul unui mecanism de apărare, unei învățătoare sau unei diriginte din clasele V-VIII nu vreau să le trec cu vederea nici o greșeală.
De aceea, vorba pe care o voiam cu unii dintre dascăli este următoarea: să nu aștepte nici banalul bună ziua, lipsa lui nu descrie proasta mea educație, ci lipsa lui de bun simț.
Când alegi să lucrezi cu copiii, mai ales cu preșcolarii, îți asumi o imensă responsabilitate, o responsabilitate care nu lucrează cu ambiții, preferințe și orgolii.
Copiii nu cunosc factorii economici și sociali, copiii experimentează sentimentul de respingere și umilință.
Și uite nici din această cauza nu pot învăța să iert, pentru că unii oameni chiar nu-și merită iertarea.