by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Mama, când erai tu în clasa a V-a…

De 1 oct., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Că vreau, că nu vreau. Că am chef, că nu am chef. Și se întâmplă să nu. Nu vreau. Nu am chef. Ies la plimbare. Mateiu mă scoate zilnic din casă indiferent de fața cerului. Verific gradele pe telefon și adaug sau scot ciorapi, căciulă, botoșei.

Ieri am trecut pe lângă un grup de elevi. I-am privit cu coada ochilui, iar secunda a fost suficientă pentru a pleca cu mințile în perioada când eram eu elevă. Când am fost eu elevă? Dacă mă întrebați pe mine, chiar ieri. Nu simt că am amintiri intense și vii din școală, simt că mă aflu la școală. M-am așezat pe bancă. Mateiu râdea din leagăn. Înainte să-l fixez și să fiu cu el, am revăzut un episod din clasa a VIII-a. Mi s-a făcut rău. Fix ca în clasa a VIII-a, m-am ascuns. Pentru că i-am răspuns lui Făt Frumos cu prezent. Unde ești? Aici, aici!

Seara, în pat, am reluat introspecția. Mereu și mereu mă caut, mă analizez. Uneori chiar cred că nu mai este nimic în trecut care să-mi atragă atenția. M-am înșelat. Așa se face că am adormit tristă. La ora de muzică am stat în ultima bancă. Eu mai într-o parte. Fetele m-au exclus. Am stat și am desenat în agendă. Am plecat acasă abătută, furioasă și cu un nod în gât.

E patetic să ai 38 de ani și să despici firul în patru cu o întâmplare din clasa a VIII-a. M-am întors pe partea cealaltă și am realizat. S-a întâmplat în clasa a VIII-a și s-a repetat. Atât de tare m-a izbit descoperirea că m-am ridicat din pat. Pe pernă m-am așezat cu fața la Mateiu. Mi-am refuzat visul care urma.

Sunt un copil cu copii. M-am maturizat pe alocuri, dar nu o să fiu niciodată adultul așa cum mi-l reprezentam eu ca fată. Asta îmi domolește atitudinea dură. Când mi-a comunicat doctorul că o să am o fată, am căscat ochii. Sunteți sigur? Frica de propria brutalitate m-a făcut să mă îndoiesc de mine. Cum să am grijă de o fetiță?! Când mi-a comunicat doctorul că o să am un băiat, am căscat ochii. Mai târziu am plâns. Voiam fată. Cum să am grijă de un băiat? Pe Mara o împing de la spate să ia lecții de autoapărare. Pe Mateiu o să-l învăt să nu agreseze și să sune a doua zi după ce transpiră cearșafurile. În parc aud stupidități. Fetițele sunt delicate. Băiețeii sunt răi. Săptămâna trecută am ieșit tristă de la ora de muzică. Ieri am dat examentul de bacalaureat. Copilul din mine mă ține aproape de copiii mei. Discut cu Mara de la egal la egal. Formulează excelent întrebările. Mama, când erai tu în clasa a V-a? Și eu îi povestesc fără să stau pe gânduri.

Se pare că am zile cu o dispoziție nefavorabilă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Opincile. Tradițiile au nevoie de elemente vii

De 28 sept., 2021 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

O să vă povestesc ceva din copilărie. O să vă plictisesc. Nu există intrigă. Nu există o întorsătură interesantă. Nu există nici măcar nostalgie.

N-am avut bunici la sat. Părinții mamei s-au născut la sat. Mamaie la Bistrița. Tataie la Satul Nou. Bistrița și Satul Nou declanșează o emoție în mine. Mă leagă niște amintiri de acele locuri. Mamaie și tataie au trăit la Severin, lângă Stadionul Municipal. Părinții tatălui au trăit în același cartier ca noi. Acest cartier mărginaș a făcut și face parte din orașul Drobeta Turnu Severin pe hartă. În realitate, cartierul Schela descrie veșnicia satului, de la gândire până la aspectul mocirlos.

Nimic nu se întâmplă la Schela. Pare că nu se întâmplă, dar am privit retrospectiv și am descoperit amantlâcuri, crime, violuri, abandonarea pruncilor, dispariția pruncilor și violență domestică cât cuprinde. Așa că rămâne senzația că nu se întâmplă nimic. E o lume obișnuită, dar în care bate vântul strașnic, iar gândirea e stabilită de vechi cutume și de ceilalți. Să nu mă faci de rușine. Așa crește copilul la Schela. Asta aude de când se ridică în picioare și începe să meargă. De aceea unii dintre noi am fugit de am mâncat pământul de la Schela.
Cum în copilărie senzația că nu se întâmplă nimic am trăit-o intens, abia așteptam să părăsesc granițele cartierului.

Și aici o să menționez alte două sate. Facem și puțină geografie a județului Mehedinți. Mergeam uneori la Bahna. Mergeam alteori la Podeni. Bahna și Podeni sunt sate de munte. În Mehedinți, satele de munte sunt de neratat. Credeți-mă, vă așteaptă vântul pentru a sta la taifas, caprele pentru brânza savuroasă, peisajul pentru a vă da prilejul de satisfacție sufletească.

Într-o vară, la Bahna, i-am cerut tatălui meu opinci. Am văzut. Mi-am dorit. Mi s-a îndeplinit dorința. Când le-am primit, m-a cuprins fâstâceala. Fix ca la tăierea mieilor. Tot timpul alegeam unul din turmă ca să-l păstrez. Îl duceam în fundul curții. Mă jucam cu el. Mielul începea să plângă. Plânsetul acela mă umplea de un sentiment greoi. Până seara renunțam la pelerina salvatorului. Am luat opincile. Le-am încălțat cu bucurie. Zăpăcită, dar bucuroasă, am plecat pe câmp cu caprele. Am rezistat glumelor. În locuri din astea cu atitudini primitive, copiii învață repede să facă față miștoului. La Schela ne întrecem în miștouri și găinării. Printre miștouri și găinării, supraviețuiesc decența, gustul, gospodărirea, cultura.

Îmi amintesc în special botul opincilor. Forma aceea de cârlig nu ușurează deplasarea. O singură dată le-am purtat. Ca pe site-ul Luxura. Opinci hand made, purtate o dată, stare bună, de vânzare, 500 de euro. Nu mi-au mai trebuit. Mi-am luat partea de miștouri. Le-am făcut față disimulând. Disimulam și nici nu știam că există un cuvânt pentru străduința mea de a ascunde privirilor ceea ce simțeam.

Am avut opinci. Le-am purtat. Asta este povestea în câteva cuvinte. Poveste care de fapt nu e poveste. E un fapt. Opincile aparțin tradițiilor românești. Cred că e greșit. Opincile țin de muzeu în prezent. Nici un designer nu le poate reinterpreta. La Muzeul Satului Bănățeam am dat peste un domn cu opincărie. De acolo amintirea cu opincile. De acolo dezaprobarea mea legată de tradiție. Tradițiile au nevoie de elemente vii. Opincile au murit. Să ne suflecăm mâinile și să ne creăm tradiții noi.

Propuneri?!

Omul-malaxor de pe facebook nu se ceartă pentru vaccin

De 24 sept., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Vaccinații urlă. Nevaccinații urlă. Vaccinații sunt cei mai deștepți. Ei văd adevărul. Nevaccinații sunt cei mai deștepți. Ei văd adevărul. Sclavilor! Bai voi sunteți sclavi! Ping pong de acuzații de la o tabără spre alta. Curge ura șiroaie pe facebook. Dispreț. Furie. Obtuzitate.

Eu, pentru că nu sunt proastă deloc, vă povestesc și de unde știu acest lucru, am realizat că omul-malaxor de pe facebook nu se ceartă pentru vaccin. Nu.

Într-o zi, au trecut 20 de ani de atunci, urcam scările spre sala de clasă încălcând o regulă. Foloseam scările profesorilor pentru a scurta drumul. Asta o dată. Alergam pe scări sau urcam treptele câte două. Încălcam două reguli de fapt. Oare de ce sunt necesare scări speciale pentru profesori? Scări late folosite de o mână de profesori în timp ce elevii, cei mulți, urcă și coboară niște scări înguste și întunecate? Mi-am pus întrebarea în timp ce scriam. Nu m-am gândit niciodată la acest fapt pe care-l găsesc stupid, învrăjbitor și limitativ.

În ușă, de cele mai multe ori reușeam să urc fără să întâlnesc vreun profesor, am dat peste profesorul de sport. Bună ziua. Bună ziua. Ți-am văzut proiectul de la engleză. Fix cum ți-am spus, nu ești proastă deloc, dar ce ne facem cu lenea?! Ce lene, domn profesor, eu contemplu.

Nu-l deranja că folosim scările. Nu se ofensa că profităm de mintea proprie. Pe profesorii generației mele îi deranja din timp în timp întrebuințarea creierului. Cei mulți ne dresau, cei puțini ne educau. Așa că el, ca autoritate, m-a asigurat că nu sunt proastă și am decis să nu mă îndoiesc de cuvântul lui. M-am îndoit de ceilalți care au insistat cu umilințele și lipsa de corectitudine că nu o să fac mare lucru în viață din cauza gurii.

Pentru că v-am argumentat și v-am convins de inteligența mea, acum o să dezvălui și motivul pentru care ne urâm și ne disprețuim în aceste zile. Noi susținem că e din cauza vaccinului. Voi susțineți sau unii susțin. Eu vă asigur că ne urâm și ne disprețuim pentru că lumea, așa cum am cunoscut-o noi, s-a schimbat și nu o să mai revină. Unii țin cu dinții de vechile reprezentări. Am intrat la Scârț, o cafenea de hipstereală de la Timișoara, și m-a năpădit o senzație de muzeu. Vizitam un trecut care nu dorește să accepte că e trecut. E o tragedie a omului și nu știe.

Că vaccinații au încredere în studii. Că nevaccinații nu au încredere în studii. Că cineva încearcă să ne omoare sau să ne îmbolnăvească. Nu. Lumea noastră își trăiește sfârșitul. Nu sfârșitul apocaliptic, nu, ne mor reprezentările. Nu vă este frică, ci teamă. Cu frica luptați, aveți dușmani. De aceea ați decis că aici e de luptat. Vaccinul e dușmanul. Vă este teamă. Teama este de necunoscut. N-ai cu cine lupta. Cu reprezentările unei lumi viitoare cum și cu ce te lupți? Eu știu pentru că nu sunt proastă și pentru că am aflat de la Freud diferența dintre frică și teamă.

Acum știu și cititorii acestui blog.

Foto: Bogdan Mosorescu

Importanța prin funcție. Mi se face, mi se drege, mi se urcă și mi se coboară

De 21 sept., 2021 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Poate v-am mai povestit. Oricum reiau povestea și de, și de nu. La o sindrofie m-a abordat un domn că mă știe. Ești de la Severin? Sunt. Dar nu chiar de la Severin? De la Severin. Da, dar nu de la, de pe lângă. De la. De undeva de la sat? De la. Ești sigură? Insistența și rânjetul au transmis minții mele că domnul considera că trupul mi l-ar cunoaște mai bine, nu pământul unde am copilărit. L-am asigurat cu cel mai grețos ton că nu mă cunoaște de nici un fel. O a treia persoană care a observat schimbul de replici, surescitarea craiului consumat și furia mea s-a apropiat de mine și l-a scuzat. Iartă-l, te rog, a băut și e director la.

Nu l-am scuzat pentru că nu am vrut. Și nu l-am scuzat pentru că mi s-a transmis că e director. Am reacționat ca un copil. Și dacă e director ce?

Ei bine, în ultimii doi ani m-au năpădit funcțiile cunoscuților și prietenilor. Doctori, directori, manageri, șefi mi-au atras atenția în loc de persoane. Identificarea și importanța prin funcție nu-mi sunt și nu mi-au fost străine. Mereu am observat cum se transformă comportamentul unei persoane în funcție de locul de muncă. Limbajul e afectat și el. Pronumele personal se insinuează în instituție, corporație, birou, spital, echipa. Mie, mi peste tot. Acțiunea îi aparție dativului. Mie. Cui? Mie. Mi se face, mi se drege, mi se urcă și mi se coboară.

În urmă cu două decenii, râdeam când auzeam. În urmă cu un deceniu, cu o misiune necerută pe umeri, duceam discuții în legătură cu delirul de grandoare. Azi îl numesc delir de grandoare și mă consolez cu persoanele care își transformă frustrările în zile calde de toamnă. Și atunci, și acum, aud că frustrările îmi provoacă opărirea din purtare. Eu reprezint eșecul. N-am făcut nimic cu viața mea. N-am făcut. Ca să fie clar, nu am construit nici un castel de nisip în jurul meu. Cum ar trebui și cum este le-am împăcat. Nu pretind. Mă străduiesc să fiu fericită.

O să las moștenire copiilor mei cărțile din fotografia atașată textului. Biblioteca e de la Insidecor. Să prețuiască și gustul mamei lor. O mamă importantă prin muncă nu or să aibă. Mi-am dorit. Îmi doresc. Cert este că nu o să câștig Nobelul și doar în direcția scrisului fac eforturi deosebite.

Înconjurată de oameni cu funcții, îmi trăiesc ratarea cu voluptate. Poate într-o zi o să mă uimesc pe mine și o să scot acel roman care mă bântuie. Poate o să mă joc de-a funcția. O să defilez cu importanța. O să fiu scriitorul. Și cum v-a venit ideea personajului? Oh, dar eu scriu într-un singur fel, plasticizez. Trăirile le înfloresc. Atâta tot.

Foto: Bogdan Mosorescu

Catâr, nici cal, nici iapă. Teatrul ACT la FEST-FDR

De 20 sept., 2021 0 Colaborari , , , , 0

A fost FEST-FDR.
FEST – festivalul european al spectacolului Timișoara.
FDR – festival al dramaturgiei românești.

A fost. Țin să-i mulțumesc lui Matei din tei că mi-a permis să mă delectez aproximativ o oră din fiecare spectacol. Alăptarea transformă și o femeie sedentară într-o sportivă. De aceea fiecare început de spectacol l-am trăit intens. Când s-a stins lumina pe scenă la Rosto după Caragiale, în regia lui Alexandru Dabija, am privit întunericul. E ceva în prima secundă înainte de începerea spectacolului. Așteptarea în negură mă afectează. Simt cum se despart lumile. Afară, prin piață, se plimbau Făt Frumos și Mateiu. Înăuntru, în Sala Mare, stăteam pe scaun și acceptam un sentiment de singularitate. Într-o secundă am topit particularitățile persoanei. Și laptele și-a inversat direcția. În loc să invadeze țesuturile, s-a retras și m-a lăsat o ființă neinfectată de societate și cultură.

S-a aprins lumina și am revenit instant. Am scos telefonul și am filmat primele 15 secunde pentru Instagram. Am râs. Oamenii din sală au râs. S-a ivit Marcel Iureș. S-a scurtcircuitat sala. Prinzi freamătul provocat de un mare actor. L-am urmărit fascinată prin decorul lui Dabija. Sfoară, mecanism, funcționalitate, înfrumusețare, semnificație, completare, o lume întreagă recreată din sforă și aptitudinea remarcabilă a lui Dabija.

Umorul lui Caragiale reinterpretat mi-a amintit de profesorii mei lipsiți de corectitudine. Ce durere! Ce sentiment puternic de ură! Ce senzație intensă de greață! Asta în timp ce verificam ecranul telefonului. Cum sunteți? Nu cred că-l mai pot ține mult timp.

Un exemplu de substantiv masculin: calul. La feminin devine iapă. La neutru elevul a ridicat din umeri. Profesorul, pentru că e profesor, a știut. Calul la masculin, iapa la feminin, iar la mijloc, nici cal, nici iapă, catârul. Ce râs nerâs s-a stârnit în sală! Cu câteva zile înainte Mara întrebase ce părere aș avea dacă ar dori la un moment dat să fie băiat.

Catâr, nici cal, nici iapă, dar eu, la fel ca elevul, n-am știut să dau un răspuns. Am asigurat-o că o s-o iubesc oricum. Mamele iubesc, nu judecă.

S-a reaprins ecranul telefonului. M-am ridicat în negură. Am coborât tiptil scările. Am privit cu părere de rău în urmă la Marcel Iureș care reintra pe scenă. Lumile s-au izbit. Teatrul s-a amestecat cu societatea într-o îmbrățișare a unei femei mame care refuză să se lase de teatru.

Până data viitoare, să ne obișnuim cu catârii.

Foto: Piclisan Adrian

Mă vaccinez. Dacă ai ales să crezi, de ce nu integrezi în profesiunea de credincios și rolul medicinei?

De 15 sept., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În sfârșit pot să mă vaccinez. Am plănuit că o să fac buf la final de săptămână. Hemoglobina lui Mateiu nu mi-a permis să mă expun controlat la virus până în prezent. Suntem însă pe drumul cel bun. Respirăm ușurați, ca expresie. Respirăm bine, ca stare a organismului. Oxigenul respirat se răspândește în corp. Panica mea nu s-a potolit. Fiecare plânset capătă o semnificație aparte. Mă înșel. Mă înșel acum? Ne-am înșelat acum cinci luni? Cum o să depășesc, dacă o să depășesc momentul, nu știu.

În fiecare zi ascult radio în mașină. Dimineața când merg cu Mara la școală ascultăm știrile pe Radio Cultural. La prânz, când revenim acasă, Mara mai schimbă frecvența. Așa se face că uneori trag cu urechea la Guerrilla, Național sau Digi. Un ascultător mi-a atras atenția. Dumnezeu ne-a dat un sistem imunitar perfect pentru a rezista bolii. Cum să combați credința într-un dumnezeu care taie și spânzură? Ce argumente să aduci?

Cât mă duce mintea, caut să citesc cercetători care și-au publicat munca în cărți pe înțelesul tuturor. Încerc să pricep și eu cum funcționează organismul uman. Încerc să pricep cum funcționează universul. Totul e legat. Nimic nu e individual. Omul și-a construit un ego care nu are legătură cu funcționalitatea universului. În acest ego zace și credința. Cum altfel?! Cum altfel, dacă ai ales să crezi, nu integrezi în profesiunea de credincios știința și rolul medicinei? Până la urmă, trag concluzia, ceea ce-l face pe credincios să se opună nu are legătură cu dumnezeu, ci cu delirul lui de grandoare că e mai deștept ca cercetătorii care se dedică muncii de laborator.

Nu este nici o luptă între credincoși și necredincioși. Lupta se duce, ca întotdeauna, între ignoranță și bun simț. Vedem ce o să iasă din această epocă peste un deceniu. Atunci poate o să fim capabili să vedem imaginea de ansamblu. Și atunci, când presupunem că am priceput, o să ne înșelăm din nou.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zic ca tine fac ca mine

De 13 sept., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Aproape fiecare text l-aș putea începe așa. Am citit și m-am gândit la. Recent am citit ceva la Dawkins care mi-a atras atenția asupra unui aspect din viața mea.
Am pierdut mult prea multă energie încercând să fiu eu și să fac ca mine. Oh, și câți apropiați nu ar sări acum la mine să mă corecteze. Dar tu faci mereu ca tine! Adevărat? Da. Fals? Da.

Adevărat, fac ca mine. Am un creier și-l folosesc. Îl folosesc întotdeauna corect? Nu. Am greșit. M-am înșelat. Dar eu am greșit. Eu m-am înșelat. Nu s-a înșelat mama. Nu a greșit tata. Nu a decis soră mea în locul meu. N-au hotărât prietenii în locul meu. Atitudinea zic ca tine fac ca mine mi-a fost străină în purtare, iar când am fixat-o ca strategie am respins-o cu brutalitate. Pentru că sunt o brută sau o pasională. Cum preferați, cum mă iubiți sau nu mă iubiți.

Atitudinea zic ca tine fac ca mine e considerată diplomatică. Unii o consideră. Alții, printre care și eu, o așază la ipocrizie. Zic ca tine și fac ca mine ține de ipocrizie. Nu supăr pe nimeni direct. Nu deschid gura la o confruntare. Nu recunosc că am altă părere. Nu strig în gura mare că mă deranjează. Zâmbesc. Privesc în altă parte. Discut mai târziu cu alte persoane care nu sunt implicate.

Așa am pierdut energie. Apărându-mă că nu am adoptat atitudinea zic ca tine fac ca mine. Apărându-mă că mi-e bine fără credința într-un dumnezeu. Că nu așez un dumnezeu în vârful piramidei. Că la bătrânețe nu o să mă întorc în sânul bisericii cum fugeam la mamanu în brațe când plângeam. Multă, multă, energie pierdută să fiu. Dacă aș fi canalizat-o în scris sau într-un plan pentru blog, poate aș tăia facturi apreciabile.

Uneori mi-e clar că o să mor singură undeva într-o căsuță la munte. Uneori suport greu societatea și pretențiile. Uneori urlu în mine pentru că Sorin Oncu e mort și nimeni nu mai trage de mine să urc. Visez mereu că urc cu liftul. Întotdeauna urc. Azi noapte am visat că urcam și-mi era frică. Am început să cobor. Probabil cobor și în viață. Pentru că oamenii sunt talentați în a te trage în jos pentru că nu te uniformizezi.

Fii diferit, dar să nu ieși din șablon. Așa creștem. Comenzile se exclud reciproc.

Încheiere. Detest atitudinea zic ca tine fac ca mine. Eu fac ca mine și suport. Îmi suport neghiobiile de când mă știu. Încă îmi place de mine.

Cât vă placeți în aceste zile?

Foto: Carmen

FEST-FDR La ce spectacole ați mers și cum le-ați ales?

De 5 sept., 2021 0 Colaborari , , , , 0

De ce teatru?
În Afganistan se întâmplă ce se întâmplă. În Africa există foamete. În România o fetiță de 11 ani poate să consimtă actul sexual cu un adult.
De ce teatru?
Teatrul este un moft. La fel ca o rochie de mătase. La fel ca o geantă de la Prada. La fel ca o pereche de pantofi Louboutin.
De ce teatru? De ce alegem să consumăm un spectacol sau altul în loc să ne consumăm energia cu nevoile primare?! Să mâncăm. Să bem. Să ne adăpostim. Societatea a rearanjat necesitățile. Orașele, comunele, satele țin animalele la distanță. Ne-a rămas să ne apărăm doar de semeni. Ceea ce a părut o ușurare. Oh! Ah! Uraaa! Viața nu ne mai este în pericol! Or fi rostit unii înaintași. Îmi imaginez.
Cu timpul câștigat și cu stelele deasupra capului pesemne că s-au schimbat visele omului. De acolo până la visul unei nopți de vară a fost cale lungă în calendar, dar nu în suflet.
După desenele terapeutice cu animale, o traumă presupune o muncă îndelungată, omul s-a apucat să-și deseneze sufletul. A abandonat de multe ori. Fix ca un copil când dă de greu. Fix ca Mara când întâmpină obstacole. Se plânge. Jelește. Se enervează. Curg lacrimile șiroaie. Se calmează. Se reapucă de treabă.
La spectacolul de joi, Un copil pe un litru de benzină, m-au sedus gesturile actorilor. Felul cum femeia de serviciu atingea coada măturii și grimasa clientului când alimenta s-au impus ochilor. Am privit cum probabil beau sclavii de pe plantație un pahar cu apă. Nu mi-a mai păsat de poveste, de semnificații. Eu am privit. Am privit. M-am întors în mine. Iar am privit, iar m-am întors în mine. La o reîntoarcere s-a aprins ecranul telefonului. Mateiu s-a pierdut cu firea și m-a scos de la spectacol.

Mi-am ales din acest festival, FEST-FDR, 3 spectacole. Am ales un spectacol de la Cluj, unul de la București și unul de la Timișoara.
Un copil pe un litru de benzină este o producție a Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj Napoca. Nu citesc orice. Nu merg aleatoriu la spectacole. Ieri seară l-am lăsat pe Mateiu să smiorcăie după mine pentru Alexandru Dabija. Dar despre spectacolul semnat de Dabija într-un articol separat.

La ce spectacole ați mers la acest festival și cum le-ați ales?

Foto: Adi Piclisan

Un om bun este și un om satisfăcut

De 2 sept., 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În fiecare zi, fără excepție, îmi propun să scriu după ce adoarme Mateiu seara. Dacă de multe ori am simțit că nu am nimic de spus, în prezent simt că dau peste. Dar prefer să dorm. Dorm de la opt. Dorm de la nouă. Dorm. A doua zi o iau de la capăt. Mă pregătesc să ies în parc și-mi promit că o să scriu seara.
Vine seara.
Mă așez cu Mateiu. Dau drumul la un episod din Rita, un serial danez. La Rita mă uit. De când cu alăptarea, deschid Netflix-ul și dau pe repede înainte. Mă uit cinci minute. Opresc. Mut. Așa am vizionat un sezon din Sex Life. Ochii încep să mă usture. Sting. Mă culc.

Pe sărite, cum am zis, m-am uitat curioasă la Sex Life. O dată am dat înapoi. Voiam să descopăr acel moment special dintre ea și el. Pe scurt despre cine nu cunoaște acest serial. Ea este căsătorită și are doi copii. Soțul o neglijează. Ea își vizitează fostul la finalul sezonului pentru a face sex cu fiori. Nu mai există fiori între ea și soț. Pe scurt.

Versiunea lungă conține multe scene de sex pasional între ea și fostul. Aici m-am pierdut puțin. Am înțeles ceea ce filmul a prezentat: sex pasional. Înțeleg și sexul pasional în viața de toate zilele. Nu am priceput din film ce anume este special între cei doi. S-au cunoscut. Sex pasional. Au continuat. Și mai mult sex pasional. De ce este el special? De ce este ea specială? Rita e specială pentru că e Rita. S-a construit în jurul personajului. Vă dau exemplu de alt film cu amanți: Pacientul englez. Ea e specială în felul cum i se zbate o venă la claviculă.

Tot mai mult se scriu filme pentru neveste plictisite. Oare câte neveste nu au dorit să folosească filmul pentru a le atrage atenția soților despre neglijența din cuplu?! Femeile aleg calea complicată. Să rostească simplu nu se face. Viața noastră sexuală e plictisitoare. Hai să facem ceva, încep să poftesc la altul. Dacă ar fi sincere, s-ar putea ca familia fericită de pe facebook să se destrame sau s-ar putea ca el să accepte discuția, să-i dezvăluie fanteziile, iar ea n-ar mai avea pe cine să dea vina.

Atracția expiră. Naturală sută la sută, greu îi muți data de scadență. Cuplurile inteligente și sincere apelează la paradisurile artificiale. Pentru fiecare, paradisul artificial înseamă altceva. De la ieșiri în oraș cu mâncare și vin, la călătorii și opiacee, la escapade amoroase, la roluri, la sex în grup.

Copilăria și sexul ne definesc. Lipsa sexului ne înăcrește. Un om bun este și un om satisfăcut. Învățați să faceți sex. Contrar opiniei publice, nu știm pur și simplu să facem sex.

Mă puteți contrazice cu argumente.

Foto: CARMEN

Inima mi-e hartă românească

De 31 aug., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am fost acasă. Am venit acasă. Cum vine asta? Am ajuns pentru câteva zile la Severin. Am revenit la Timișoara ieri. Așa că am fost. Așa că am revenit. Unde? Acasă.
Am trăit 19 ani la Severin. Am trăit 19 ani la Timișoara. Cu siguranță Severinul mi-a fost casă pentru că m-am născut acolo. Pentru că mi s-a spus că acolo este casa noastră. Și a fost casa mea. Nu m-am gândit să mă îndoiesc vreodată de asta.
Am realizat, în timp ce Mateiu sugea la sân, că anul acesta, prin cei 38 de ani împliniți, am ajuns la jumătate. Pot decide singură care îmi este casa. Atunci am avut o senzație, ceva nedeslușit. Pe la 16 ani m-a izbit nimicul într-o contemplare pe fereastră. De la fereastra camerei mele se vede un vârf de munte de la sârbi. E ușor într-o parte. Seara urmăream linia orizontului și-mi imaginam că merg pe linia muntelui. Duminică seară m-au izbit pereții casei într-o contemplare. Vocile de pe stradă care ajungeau până la mine m-au tulburat.
Oamenii muncesc și se consumă pentru pereții casei. Spun despre mine că m-am născut la Severin, că am trăit la Schela. Adevărat. Mai aproape de adevăr este faptul că am trăit între pereții casei de pe strada Vrancea, 14A. Mergeam la școală. Mă întorceam între pereții casei. Mergeam la bunici. Mă întorceam între pereții casei.

Încerc să vă descriu senzația legată de pereți prin aceste exemple. Plecam. Reveneam. Nu reușesc să redau, dar unii dintre voi sigur or să simtă ceva. Or să se simtă mici și neînsemnați. Or să se simtă puternici și importanți. Dacă puneți pereții pe lângă lună, vă duceți spre neînsemnați. Dacă puneți pereții pe lângă realizări personale, vă duceți spre importanți. Lumea asta mare, universul întreg, nu se compară cu mintea omului. Mintea mă fascinează și mă sperie nu neapărat în mod egal.

Aș pleca să trăiesc următorii ani pe o insula în Grecia. După 19 ani în care am luptat să fiu, în care m-am îndoit de convingerile luate de-a gata, mi-ar plăcea să-mi petrec ultimii ani de luciditate liberă de toate constrângerile și sentimentele de vinovăție. Mi-au îmbătrânit părinții. Ei au devenit bunicii. Eu am devenit ei. Dar cum să plec? Sunt o lasă. Inima mi-e hartă românească. Granițele imaginare rețin mai bine ca granițele păzite de armată. Eu cunosc străzile de la Schela, magazinul alimentar, brutăriile Prospero, Profi de la colțul blocului. Eu o am pe soră mea câteva străzi mai încolo, mamanu coace vinete, cu Cori beau cafeaua în parc, zilele astea sunt partener la festivalul de teatru, cumpăr pampi de la dm, Făt Frumos mă enervează sau mă face să râd. Nimic nu mă eliberează, totul mă reține.

19 la Severin.
19 la Timișoara.
Următorii 19, unde?!

Foto: CARMEN