Recent Posts by Dunia

Zice Dunia: copiii se obișnuiesc cu cartea

De mai bine de un an de zile ascult Radio România Cultural când merg cu mașina. Muzică, emisiuni, știri, teatru radiofonic – se întâmplă rar să schimb. Cum plouă de două zile, muzica instrumentală și picăturile de ploaie se îmbină armonios.

În dimineața asta, după un drum și două opriri, o emisiune luă locul muzicii. Și cu câteva minute înainte să parchez, începui să trag cu urechea. Subiect: librării, case vechi, spațiul librăriei – muzeal sau acasă -, cum educăm publicul?

De nenumărate ori am auzit întrebarea. De nenumărate ori m-am întrebat. Azi nici măcar nu ascultai răspunsul. La mine în cap, educația fu înlocuită cu obișnuința.

La început, copiii se obișnuiesc cu cartea, cu librăria. Înainte de educație, obișnuință.

Trăsei pe dreapta. Parcai.

Scriu un text Zice Dunia.

Foto: Diana Bodea 

Doamna Căpitan de vas

Într-o seară de marți, Veza s-a dezbrăcat complet și s-a așezat în oglindă. Dulapul de la dormitor, o mobilă de lemn de pe vremea bunicilor, fusese armonizat pentru vremurile actuale cu o oglindă. Veza venise cu ideea, mama ei o dezaprobase. Faci cum consideri, fata mea, dar eu îți spun că nu-mi place!

Dreaptă în fața oglinzii, Veza a început să se miște. Niște exerciții din școala generală îi reaminteau să se aplece, să se sucească, să se întindă. La genuflexiuni zăbovise în poziția scaun pentru a-și admira șoldurile. Sarcina i le mărise. Se rotunjiseră. Îi plăcea asta. Ce nu-i plăcea era burta. Camil se așeza uneori cu capul pe abdomenul ei. Se uitau la un film, se alintau, uneori ajungeau să facă dragoste. Anul trecut deciseseră să divorțeze. Mama ei se împotrivise, doamna Căpitan de vas. Așa o numeau în intimitatea dormitorului Veza și Camil. Împlineau 10 ani de căsnicie anul acesta, iar doamna Căpitan de vas încă intra în dormitorul lor la orice oră din zi și din noapte fără să bată la ușă.

Veza s-a apropiat de oglindă. S-a oprit la câțiva centimetri. A micșorat ochii ca miopii care nu disting clar obiectele situate la distanță. Vederea asta scurtă o ajuta să caute și să analizeze în detaliu o imagine. Fix ca la testul cu vaza și cele 2 chipuri. A simțit la un moment dat că pică. Nu s-a mișcat. Nu a clipit. Nu și-a luat ochii din oglindă, de la chipul ei. Și-a pierdut nasul, ochii, buzele, o dematerializare înfiorătoare. S-a dat un pas în spate și și-a scuturat capul. Ce îngrozitor!

A mers la bucătărie. Și-a făcut o cană cu ceai. Sorbea cu mințile plecate departe când mama ei a intrat pe ușă.

– Dar ești culmea, pune ceva pe tine! Cum îți vine să stai goală în bucătărie și să bei ceai?!
– Mamă, vreau să divorțez. Camil vrea să divorțeze. Nu ne mai iubim. Nu mai suportăm să ne atingem.
– Veza, te rog să te potolești. Nu știi ce vrei, iar Camil vrea ce vrei și tu. Copilul ăsta e dependent de tine. Dispui după bunul plac de el. Și fata mea, știi bine că odată divorțată, nu te-ai mai opri din desfrâu. Femeile serioase nu fac asta.
– Dar ce anume fac femeile serioase?
– Dacă te interesează, unele își iau un amant, dar totul se desfășoară într-o discreție absolută. Familia e pe primul loc. Copilul primează. Traumatizarea lui nu intră în discuție. Treaba ta, dar eu nu sunt de acord!
– Ești de acord cu un amant, dar nu cu divorțul?
– Ce vrei să faci și ce e necesar să faci sunt două lucruri diferite. Nu așa e viața.
– Am 30 de ani. Să-mi iau amant la 30 de ani?
– Da.

Veza s-a ridicat. O pată mică a rămas în urma ei pe pernă. Doamna Căpitan de vas a strâmbat din nas. A luat detergentul de vase și a turnat pe pernă 3 picături. În ușă, Veza s-a întors și a privit trupul îngenuncheat al mamei. Parcă e o icoană! Și în loc de cruce, ține Pur, detergent universal.

– M-am programat la doctor pentru mărire de sâni. Mâine mă internez.
– Cupa D?
– Nu intenționez să-mi pun de toți banii.

Într-o seară de marți, Veza s-a îmbrăcat și s-a așezat în oglindă.

Foto: Diana Bodea 

A evada din realitate e clișeizat, dar asta căutăm

Merg de ani de zile la teatru. La început împinsă de la spate și în coloană. Eram elevă. Apoi din curiozitate. Tot un fel de împins de la spate, dar altă reprezentare. De câțiva ani am început să pledez pentru. Provocator mă exprim cu: instig la cultură.

Expunerea pe blog a părerilor despre diverse spectacole mi-a îngreunat umerii. M-am întrebat: Cât să mai scriu aiurea despre teatru fără nici o bază? Și m-am pus pe citit. Diverse etape am traversat. Am scris despre spectacole prin filtrul emoției. Am apelat la cuvinte simandicoase, dar goale. Am probat rigoarea unei recenzii.

O învățătură s-a prins de mine, diferența dintre spectacol și piesă de teatru. Una-i una, alta-i alta. Asta e teorie: seacă, stearpă, mai întotdeauna respingătoare.

Cei mai mulți mergem la teatru pentru emoție. A evada din realitate e clișeizat, dar asta căutăm. O oră sau două să nu avem habar de tot ce înseamnă viața de toate zilele cu facturi, chirii, rate la bancă, viață sexuală nesatisfăcătoare, divorț, meșteri, părinți, copii etc!

Înainte de spectacol se lasă întunericul în sală. Publicul e în febră. O forfotă dedusă, nu-ți vezi companionul. Ce secunde bezmetice! Eu mereu mă întreb: Oare o să picăm undeva ca Alice? O cădere lungă și buf!

Începe!

Aseară a apărut în fața spectatorilor Gigi Căciuleanu. Nu e prima oară pentru mine. L-am mai văzut pe scenă. De data asta a citit de pe foi.

Când m-am dus la psihiatru
El mi-a spus: 1, 2, 3, 4.
Hai, mai ieftin să mi-o lase
La-m rugat. Dar nu: 5,6.

Medicina nu-i un moft
Mi-a spus: Hai: 7,8.
Creirii-ncepu să-mi frece
Pân-a ajuns la 9, 10.

Târguiala fi ținută
Tot așa pân la o sută
El tăcând, Eu dând din gură
Și apoi alte mii și sute

Eu țâcnit
Iar el
mă fu..ră.

Versurile fac parte dintr-un spectacol marca Gigi Căciuleanu. Încercați să vă imaginați cuvintele, sensurile, reprezentările prin dans acum. O clipă închideți ochii. Ați reușit să fantazați? Nimic asemănător cu factura la curent.

Ăsta e teatru, e putința omului capabil de a-și îmbogăți viața. Restul e durere și marketing.

Înainte de punct, instig. Mergeți la teatru. FEST-FDR e în plină desfășurare.

La ora 21 o să fiu din nou la Sala 2 a Teatrului Național.

Ne vedem la teatru!

FEST-FDR, Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești.

Notă: Pentru a doua oară, am acceptat să fiu partener al Teatrului Național Timișoara pe parcursul desfășurării festivalului.

Mulțumesc.

Foto: Diana Bodea

Marele Costel

Acum 90 de ani năștea o femeie din familie. Străbunica îl aducea pe lume pe bunicul. În 1928 și-a început existența Constantin Mosorescu. A venit pe lume după Primul Război Mondial. A fost copil în următorul. Vremurile nu l-au slujit bine, nu l-au ajutat să dea tot ce e mai bun în el. Prea mic pentru front, bărbat pentru femeile de acasă.

Am ascultat câteva povești cu soldații ruși. Fără interes, mărturisesc. În copilărie m-a fascinat relația dintre bunicii mei. Auzeam despre boală, vrăjitoare, croitorie, durerile facerii, o căruță în noapte, o naștere acasă.

Căsnicia bunicilor a fost una funcțională, unica recunoscută de mine. La urechile mele nu au ajuns vorbe urâte. Nu am asistat la certuri. Violența nu a tulburat familia. Constantin Mosorescu nu a ridicat mâna în război, nu a ridicat mâna în familie. S-a remarcat ca un familist excepțional. Râdeam mult lângă ei. Și ca bunici și-au păstrat sufletele vesele.

Și într-o bună zi bunica a murit. Declinul bunicului s-a ivit. Sfârșitul gloriei, sfârșitul persoanei Constantin Mosorescu. Niciodată nu a mai fost la fel. A rămas văduv după 60 de ani, iar ieri a împlinit 90 de ani. A adunat în jurul lui copiii, nepoții și strănepoții. Nu recunoaște pe nimeni din jur. Stă într-un scaun și privește în gol, o persoană-obiect.

Ceva s-a schimbat. Când mă aplec să-l sărut, mă sărută înapoi. Nu făcea asta în copilăria mea. Presupun că îi era rușine să-și arate afecțiunea.

L-am privit și i-am studiat chipul cu groază. Genele lui trăiesc în mine. Tataie a fost om bun, Marele Costel. Lipsită de alinarea creștină, m-a tulburat teribil boala. Neliniștită, mi-am apropiat moartea.

Să murim!

Boala e iadul imaginat de creștini.

Închei din nou ionescian: să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Bodea

Femeia care-și acceptă defectele

În 2006, în urma înscrierii la masterul de Politici culturale, am cunoscut o mână de oameni remarcabili. Să începem cu cei morți. Sorin Oncu, cel mai bun dintre noi. Afirm asta fără să țin cont de împământenita convingere, despre morți numai de bine. Nu este nimic rău de spus despre el. Mama Bodea a zis că nu a fost pământean. Prea știa el niște lucruri, multe lucruri!

În afară de Sorin, au mai intrat în viața mea: Cosmin Haiaș, Diana Bodea, Mariana și Mădălin Luca, Iulia Pordea, Judy.

Între ei, mai ales la început, suportam o apăsare. Eram o profană. Artiști, persoane cu misiuni închipuite, manifestau cultură prin ceea ce făceau, prin ceea ce erau. Inclusiv felul lor de a se îmbrăca mă exaspera. Într-o zi am mărturisit: Ani să stau printre voi și nu o să reușesc niciodată să arat așa! Nu a fost nevoie. Am descoperit printre ei acceptarea existenței fără a fi de acord în opinii. Au fost doi ani frumoși în viața mea datorită acestui grup mic, dar monstruos în lecții de viață și umor.

În 2007 am făcut o ședință foto cu Diana. Am povestit de atâtea ori despre. În 2009 am mers în vizită la Diana. După master s-a mutat în Ibiza. În 2014 m-am bucurat pentru ea participând la o celebrare a dragostei. Diana s-a căsătorit, eveniment cu peripeții despre care nu sunt sigură că am povestit pe blog. Unele lucruri le mai țin pentru mine, mai ales când sunt implicate o cură cu lâmâi, o slujbă prea lungă și lipsa unei toalete în apropiere.

În 2018 am zburat pentru a treia oară în Ibiza la Diana. O schimbare evidentă la noi s-a desprins din discuții. O temă recurentă a fost durerea: durerea mea de fiere, durerea ei de genunchi etc. V-ați făcut o idee. Doar splendoarea minții alunga efectul timpului pe trupul fiecăreia dintre noi.

Două ședințe foto au avut loc. La fiecare Diana mi-a insuflat curaj. Măi, dar tu știi să pozezi! Drăguță, ce ai învățat! Diana și câțiva gură cască, Poses un modelo! – sper că nu am scrâtit-o rău cu spaniola mea – m-au însuflețit până am alungat orice senzație că aș fi caraghioasă. Mereu mă simt așa în reprezentări de femeie sexi. Dar m-am dus pe insulă cu o misiune: să promovez, cu Tricoul Inteligent, femeia care-și acceptă defectele fizice.

Consider, în urma fotografiilor primite de la Diana, că m-am achitat onorabil.

Defectele nu mă definesc, mă deosebesc. Îmi port Tricoul cu atitudine.

Foto: Diana Bodea

Zice Dunia. Cum arată o femeie de 34 de ani în România

Cum vârsta mea a început să fie temei pentru gratulări – Aveți 34 de ani. Nu arătați. Felicitări! – m-am întrebat serios ce o să se întâmple cu mine când o să arat de 34 de ani.

Cum arată o femeie de 34 de ani în România? Percepției despre îi lipsește claritatea. Am prietene care imediat după salut mă împung cu arătătorul între sprâncene. Când îți repari ridul ăsta? Oferte picate din cer despre colagen sau sâni măriți nu mai vorbesc. Întreținerea tinereții seamănă tot mai mult cu luptele de gherilă, iar partizanii devin tot mai agresivi.

Adoptăm ideea siliconului în sâni!
Luptăm pentru colagen!
Susținem injecțiile cu botox!

Cum bombăn neîncetat despre noile apucături despre frumusețea femeii, găsesc uneori parteneri de dialog după chip și asemănare. Într-un schimb de replici în micul chenar de pe telon, am tastat ceva ce am hotărât că deține forma memorabilă a unui aforism.

Pentru că avem creierul mai mare, la noi sânii or să rămână în sus. Din motive de gravitație, bineînțeles.

Adagiu.
Partenera de dialog m-a asigurat că silicoanele semnifică lipsa stimei de sine. Imediat am amintit despre fleșcăiala care ne va determina să apelăm și noi la doctori. Nu a fost de acord cu fleșcăiala. A corectat: Nu, din motive de gravitație. Gândul gândului și buf, s-a ivit cugetarea enunțată mai sus.

Repede am sărit la laptop să notez. Blogul reprezintă jurnalul meu de idei. Nu stă nici un editor la coadă să mă publice.

Zic!

Foto: Simona Nutu

Trăiam din plin viața bazarului

Cu mult timp înainte, pe vremea când eram elevă de liceu, nașa mea, o profesoară de franceză cum rar există, calmă, respectuoasă cu copiii, cinică, m-a chemat la ea acasă să-mi aleg niște haine. Nu știu cine, dar de dragul poveștii să zicem că o nepoată, îi dăduse două plase de haine. Să le dăruiască la rândul ei.

Paranteză. Mi-am permis să folosesc expresia pe vremea mea în urma botezului primit de la elevul meu select. Într-o zi s-a răsturnat sfârșit pe spătarul scaunului și m-a implorat să-i povestesc ceva de pe vremea mea pentru că altfel adoarme. Las deoparte reacțiile stârnite în mine.

Din cele două plase de haine mi-am ales o pereche de pantaloni de trening. M-a derutat puțin rozul lor, dar nu m-a oprit din a-i purta. În roz și în fâș, materialul subțire din pantalonii de trening, am oripilat adulții cu moda din 1998: buricul gol și talia joasă. Îmi amintesc clar că am întrebat: De ce le dă? Toate erau într-o stare bună.

Desprind de aici două observații. Vă ajut să nu vă îndepărtați de poveste cu interpretări eronate.
Observația 1.
La Severin nu pusese stăpânire pe noi consumerismul. Hainele se înlocuiau doar la ruperea lor. Mai ales în cazul copiilor, mai ales în cazul meu, un drac de copil.
Observația 2.
Dat fiind faptul că vorbim despre un oraș mic de provincie, s-ar putea ca plasele acelea două de haine să reprezinte chiar o idee și nu o gândire. Omul are multe gânduri și puține idei. Noica descrie magistral diferența. Eu mă avânt să cred că nepoata, așa am stabilit, că ar fi fost vorba de o nepoată, a avut ideea reînnoirii garderobei.

Despre anul 1998 ar mai fi de notat bazarul. Trăiam din plin viața bazarului. De acolo ne îmbrăcam din cap până în picioare. Ne înțoleam pentru Paște, Crăciun și începutul anului școlar. În câțiva ani au apărut consignațiile. Ne-am prăpădit alocațiile în așa diversitate. Creatorii de modă au intrat târziu în viețile noastre.

Uneori noaptea visam că mă aflam într-un magazin și îmi cumpăram haine umplându-mi brațele. În adolescență s-a repetat acest vis. Pe lângă subiectul haine, alte două subiecte producea mintea mea: grădini cu trandafiri și șerpi.

S-a întâmplat să-mi îndeplinesc visul cu hainele. Trandafiri am încetat să visez, iar pentru șerpi am citit literatură de specialitate. Cumpărându-mi haine ca în visele mele mi-am zis într-o zi cu ciudă: Nu puteam să visez și eu că iau premiul Nobel?!

Îndeplinirea dorințelor în vise s-a declanșat. De curând am visat ceva oarecum apropiat. Mă aflam într-o sală unde se oferea premiul Nobel. În vis mi-am reprezentat spațiul ca pe o sală de spectacol a Teatrului Național Timișoara. Eu mi-am tras scaunul și m-am așezat să privesc scena.

Visele s-au modificat. Oniric mă aflu pe drumul cel bun. Într-o zi s-ar putea chiar să coc o idee din zecile de gânduri. Și atunci…

Atunci o să mă răzbun. Povestea asta însă este gata. V-am spus ce am vrut.

Liniștea după un râs zdravăn

De 20 apr., 2018 1 No tags 0

Mă aflu în Rai. Mă trezesc în fiecare dimineață odihnită. Tot în fiecare dimineață, mama Bodea mă așteaptă cu ceai și pâine prăjită. Ăsta e răsfăț. Să aibă altcineva grijă de tine. După micul dejun mă pun la scris. M-a ocolit inspirația, recunosc.

Cu textul acesta s-ar putea să vă surprind. Cum mâine e programată ședința foto cu Diana, azi m-am acoperit cu lene. O oră am citit pe plajă. Două ore am citit și am savurat o cafea la terasa Fusion de pe malul mării. Am ciugulit ceva, am sorbit sangria.

După am luat împrejurimile la picior. Pe malul mării, pe străduțe, prin centrul vechi. Sus în cetate, mi-am reamintit vizitele anterioare. Prima dată când am ajuns în Ibiza nu eram mamă. Ne-a scos Diana la o terasă în cetate. A doua oară am ajuns pentru nunta ei.

Adevărul este că în Ibiza am avut trăiri autentice datorită nunții Dianei. Nu m-a atins nici un spectacol pus în scenă pentru turiști. Nu am alergat la nici un obiectiv. Am mers la părinți acasă, la biserică, la restaurant. Trăiri și activități firești. A doua zi Diana ne-a oferit ziua ei. Și ne-am plimbat din nou prin cetate.

Privind azi aceleași case dărăpănate, îmi zisei: Copiii se joacă. Aleargă pe străzi. Oriunde în lumea asta, în orice colț, în orice guvernare, copiii mereu vor alerga și vor țipa.

Data trecută ne-am plimbat mai mulți. Pe lângă proaspătul cuplu căsătorit, am pășit la umăr cu Andra, Sorin și Dinu. Sorin a murit. Acolo sus, cu pletele în vânt, pe un fundal tulburat de țipete de copii, apăru concluzia: toți am murit.

Nici unul nu mai este cel de atunci. Andra nu mai este. Dinu nu mai este. Sorin e hrană pentru viermi. Dunia încearcă să reziste. Dar pe cine păcălesc? Nici eu nu mai sunt aceeași.

Am crescut. M-a atins ușor maturitatea. Imaturitatea ține de exercițiu acum și de cultivare. Râd la fel de mult. Între timp Ionesco mi-a întărit convingerea că râsul vine înainte de toate.

Unii ar susține că iertarea aduce liniște. Eu cunosc liniștea după un râs zdravăn. Așa am trecut prin toate până acum, cu haz de necaz. Cine știe, poate o să reușesc până la urmă să introduc umorul și în scris. Patetismul mă agasează. Postura de victimă mă plictisește. Eu nu sunt kafkiană, am prea mult umor.

Cu gândurile astea închid seria articolelor din Ibiza. Probabil o să mai postez fotografii.

Între timp, să râdem înainte de toate.

Diagnostic personal: sunt o nevropată melancolică

De 20 apr., 2018 0 No tags 0

Citeam ieri pe plajă când mi-a atras atenția un copil. Ținea ambele mâini întinse și imita zborul unui avion. Alerga în zigzag în apă și pe nisip aplecându-se demonstrativ. Am lăsat cartea deoparte. Am privit.

Prima dată i-am urmărit joaca și am zâmbit. M-am gândit la Mara. Mi-am mutat ochii pe albastrul mării. Contemplarea nu se lipește de mine dacă o caut. Am pipăit cu palma după carte. Voiam să mă afund din nou în ficțiune. Mi-am dat seama de o funcție a cărții. Mă ține departe de realitate. Nu sunt niciodată singură cu adevărat. Acasă se află cărți peste tot, în orice încăpere. Cu mine port mereu cel puțin o carte în geantă. În Ibiza am cărat opt cărți. Absența unei cărți mă umple de neliniște. Nu știu ce să fac cu timpul meu, dar în special cu gândurile mele.

Mi-am adresat de când sunt aici o întrebare: Ce am făcut cu viața mea? M-am blocat. În primul rând am alungat-o pe Mara din scenariu. Un copil este o minune și ajunge o realizare a unui persoane după ce termină facultatea. Ce rămâne din mine în afară de femeia care a născut?

Știu că am mulți detractori. O parte dintre ei nu știu ce înseamnă detractor. Ei doar sunt. Uneori mă întăresc cu observația asta. Înseamnă că ratarea se măsoară diferit. De ce ar căuta unele persoane să-mi micșoreze meritele dacă aș fi nulă?

Toate astea sunt prostii și consolări copilărești. Nu exclud un diagnostic personal: sunt o nevropată melancolică.

Vă mărturisesc că nu pot să răspund la întrebare. Nu știu ce pot spune despre viața mea. Mi-ar plăcea să fiu asemenea unui personaj din Henry James. Să povestească alții despre mine. Dar cum se poate cu atâția detractori? N-ar fi o redare prea fidelă.

Cert este că mare lucru nu am făcut. Remarcabil cu adevărat în viața mea este gura. Buza de jos cade ușor obraznic, dar memorabil rămâne ce exprim prin cuvinte. Într-un fel și la un moment dat grăiesc ce gândesc indiferent de persoana din fața mea.

Dacă ar fi să mă mândresc cu ceva, chiar o fac de fapt, este calitatea de a fi imparțială. Nu mă interesează cine ești, ce ai. Comportamentul nu mi se schimbă în funcție de statutul financiar. Țin capul sus în fața regilor, țin capul sus în fața cerșetorilor. În fața regilor din principiu, în fața cerșetorilor de nevoie. Apa și săpunul lipsesc din viața lor.

Cu toate că nu am habar ce să scriu despre, am scos un text. Mă opresc. Plec la plimbare.

Încă suntem în stare să gândim

O să vă rețin puțin atenția. Azi o să merg în Formentera. Formentera este o insulă micuță în apropiere de Ibiza. Partenerul meu tăcut va fi Saul Bellow, un scriitor câștigător de premiu Oscar. Mă încântă premiul. Îmi oferă certitudinea unui timp petrecut interesant. Sunt sătulă de persoane complet angajate în viața de toate zilele. Șicane de serviciu, seriale noi pe Netflix, mâncare, rate la bancă, meșteri etc!

Îmi doresc mai mult de la viața de toate zilele, de la conversațiile cotidiene.

Notez mai departe un fragment din prelegerea lui Saul Bellow la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, 12 decembrie 1976.

Ce se întâmplă cu arta și literatura? Ei bine, gălăgia teribilă ce ne înconjoară nu ne-a copleșit întru totul. Încă suntem în stare să gândim, să facem deosebiri, să simțim. Activitățile mai pure, mai subtile și mai înalte nu au căzut pradă furiei sau prostiei. Nu încă. Cărțile sunt în continuare citite și scrise. Poate că a devenit mai greu să ajungi la mintea învolburată a cititorului modern, dar îți poți croi drum prin zgomot, să ajungi în zona liniștită.