Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Merge și așa

De 16 aug., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi s-a povestit despre nașterea mea și copilăria timpurie. Am venit repede, din mașină direct în sala de nașteri. După ce am împlinit un an ne-am mutat de la bloc la casă.

Nu am nici o amintire despre apartamentul unde am locuit. Primele mele imagini își au sursa la casa părintească unde încă locuiește tatăl.

Casa au ridicat-o repede, dar interiorul s-a executat în timp. În intervalul ăsta am învățat repede și ușor o expresie: merge și așa.

Merge și așa dacă nu ne-am ținut de planul casei.
Merge și așa dacă muncitorii au turnat șapa diform.
Merge și așa dacă lăsăm scara fără balustradă, să aibă și fetele grijă.
Merge și așa fără parchet în primii ani. Lipsei parchetului îi datorez absența mea din excursia la Sarmizegetusa. Făceam pipi în pat.
Merge și așa dacă e instalația defectă pe partea aceea. Punem o lampă. Am citit Roșu și negru la o veioză care a mers și fără abajur.

Am crescut în cultura lui merge și așa. Pot zice că pe merge l-am perceput ca pe un firesc, dar era ceva din așa care mă făcea să mă îndoiesc de infailibila expresie. De exemplu de ce nu am înlocuit niciodată abajurul sau lampa?

Anii au trecut repede și am devenit parte din viața casei. Am preluat expresia în toate aspectele și mi-am dorit în liceu să meargă carourile cu dungile. Pentru că merge și așa.

La facultate m-am bucurat atât de tare de libertatea oferită de un oraș universitar că am reușit o detașare neintenționată. Când am revenit acasă pentru prima dată de la facultate m-am trezit cu de ce în gură.

Dar de ce merge și așa? Că poate chiar nu merge și rosturile de la baie mă irită până la o criză de nervi din cauza meșterilor neserioși.

Scurt istoric.

Străbunicii mei au trăit zile de război. Chiar și bunicul din partea tatălui a luat parte la război. În vremea aceea România era în proporție de 80% analfabetă cu o populația majoritară rurală. Meserie am învățat de la străini, nemți, unguri, turci.

Bunicii mei au experiența foamei, FOAME. De aceea mă năpădește rușinea propagandei vieții fără zahăr sau carne. Este sănătoasă, semnifică știință și progres, dar nu o pot duce din cunoașterea unor fapte și întâmplări.

Tata a mers la școală cu ghiozdan de carton. La maturitate a construit o casă și pricep acel afurisit de merge și așa.

E imposibil să-l aplici și să-l accepți în generația noastră. Nu pare, dar noi, copiii părinților noștri, ducem în spațiul acesta geografic o viață apropiată de supremația poporului. Nu am cunoscut foamea, dar am vizitat mulți Disneyland-ul.

Nu ne-am lepădat de merge și așa. Ajungi într-o comunitate, un grup. Lucrezi la un proiect. Pe parcursul desfășurării, te izbește în moalele capului un merge și așa. Detestabilă apucătură!

Lucrul bine făcut nu funcționează niciodată cu merge și așa. Dacă printr-o întâmplare iese bine, se numește coincidență. Câte coincidențe favorabile ați avut în viață? Eu număr una. Se numește Mara. Când muncesc singură sau într-o echipă țin foarte mult la respectarea regulilor și termenelor. Merge și așa nu e o opțiune.

Ne naștem. În timp ne disciplinăm. Cu voință. Nu pică din cer ordinea. Ține de alcătuirea noastră în societate și nu are legătură cu congenitalul.

Merge și așa dezvăluie și caracterul celui care practică.

Merge și așa e lipsit de mulțumiri intense și depline.

Un substitut fad.

Merge și așa.

Nu, chiar nu merge și așa.

Alte vremuri

De 11 aug., 2016 2 Trăiri afective ale mele 0

10405246_879594542050701_4988267158329181369_nMiros de toamnă. Fum, vinete și ardei copți. Ce răcoare vine de afară! În cinci minute mă ridic din pat. Ce cald și bine e în pat. Noua saltea e divină. Nu se aude nimic din dormitorul lui Marius. O să-mi fac cafeaua mai întâi. Să-l trezesc sau să-l iau în brațe adormit? Sau să încui după mine?

Dus-întors, jumătate de oră. Aș putea. Da. Ce părere o să aibă mama?

O să parchez aici, o să văd când iese din gară. Ce-aș mai fi dormit?! Uite-o.

– Cum a fost drumul?
– Bine, dar m-au înnebunit cu aerul condiționat. Mă dor drevele. Nu te uita așa la mine, știu ce vorbesc și cum simt.
– Mă uit la tine. Îmi pare rău pentru suferința ta, dar ți-am explicat că folosești greșit drevele. Nu au legătură cu gâtul.
– Așa știu de la mama mea. Unde e Marius?
– Acasă. Doarme.
– Și l-ai lăsat singur?

Marius nu s-a trezit. Doarme în aceeași poziție în care l-am lăsat. E abia 10. M-aș băga la loc în pat. A intrat deja în oale. O să mâncăm supă. Mă culc la loc.

– Veniți la masă? Copilul ăsta s-a trezit și mi-a cerut laptele în biberon. Încă nu i-ai scos biberonul? Are șase ani.
– Încă nu l-am scos. Miroase bine de la bucătărie. Ouă în tigaie cu ceapă și roșii?
– Și mămăligă, și mămăligă!
– Mai stai locului, copile! Ce țipi așa? Ne aud vecinii.
– Marius, vorbește mai încet, e bunica în vizită.

Delicioasă mâncare. Noroc că mai vine mama din când în când în vizită. Urmează sarmale, șnițele, chiftele.
– Nu e nimic în frigider. Cu ce hrănești copilul ăsta?
– Am terminat de mâncat, săru mâna pentru masă.
– Cum a terminat de mâncat? Abia a luat două guri? Maria, nu-mi place deloc cum mănâncă copilul ăsta.
– Poți să mergi la joacă, Marius. Mama, a mâncat, stai liniștită.

Am lăsat-o să bodogănească la bucătărie. Stau cu Marius pe terasă. Eu fumez și el se joacă cu avioanele. Jumătate de zi a trecut. Să o sun pe Flavia. Poate găsesc bilete la ceva piesă de teatru pentru diseară. Să ieșim din casă. Mâine să-mi spăl ceva lucruri.

– Pentru diseară fac rezervări la restaurant sau preferi să mergem la teatru? Sau la film?
– Cu atâta mâncare în casă, tu arunci banii pe restaurante! Sarmalele sunt la cuptor.
– Mamă! Ți-am zis, trăiesc alte vremuri. Mă plătesc bine la muncă. Îmi permit să ies din când în când la o masă în oraș.
– Bine că îți permiți tu. Pune bani deoparte dacă îți permiți. Ai ceva de spălat?
– O să spălăm mâine, azi ne relaxăm.
– Mâine e duminică, ce ai?
– Mamă! Muncesc cinci zile pe săptămână de dimineață de la 9 până seara la 7. Uneori stau peste program. Sâmbăta e ziua mea liberă. Dorm, mă joc cu Marius, ieșim în oraș. Orice, dar nu muncă. Să nu aud, te rog din suflet.
– Bine, dar nu poți să speli duminica.
– Nu spăl eu, spală mașina. Fie ca tine. Nu spăl.

Am decis, mergem la film. Mama e jos în parcare cu Marius. Văd că s-au oprit de vorbă cu vecina de sub mine. Marius rămâne peste noapte la prietenul lui. Oare am șanse să o îmbăt pe mama? Să ne distrăm? Când eram mici se juca baba oarba cu mine și verișoara mea mai mare.

– Ți-a plăcut filmul? 3D, o experiență nouă.
– Mă dor drevele. Nu au oprit deloc aerul condiționat.
– Nu ai luat o eșarfă la tine cum te-am rugat?
– Am luat, am luat, dar sunt bătrână, ce să fac?!

O aștept pe mama să coboare. Are tren la 14.30. A gătit, mi-a făcut curat, a desenat cu Marius și s-au plimbat prin parc.
– Data viitoare, peste două săptămâni, să-mi faci programare la ORL. Și mâine să nu speli. E sărbătoare mare. Rămâi sănătoasă.

Se îndepărteză. Ce femeie mică!

Cereţi ajutorul copilului când vă despărţiţi sau divorţaţi

De 6 aug., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13936633_1261736523836499_263232809_nCel mai nou plan făcut pentru mine: să devin antrenor pe comportamentul uman. Vag, îmi dau seama. Până ieri nu avem habar despre ce aş dori să-i învăţ pe alţii. Îmi era clară intenţia, dar nu descoperisem subiectul care să-mi facă prezentarea autentică.

Am învăţat multe în ultimii ani. Am primit lecţii peste lecţii. Pentru a sta în faţa oamenilor cunoaşterea e insuficientă. Nu are impact. Experienţa devine responsabilă de impresionabilitate. Pentru ca ochii şi urechile lor să fie pentru mine, am nevoie să vorbesc din experienţă.

În urma unui dialog cu Mara, piesa lipsă de la puzzel-ul Dunia antrenor, a fost găsită. Am toate calificările să provoc oamenii divorţaţi sau separaţi să vorbească despre relaţia cu mama sau tata, în cazul meu, relaţia cu tatăl.

Despărţită din ianuarie 2015, în viaţa noastră, mama, tata, copilul, a apărut programul de vizită. Mie mi-a fost greu şi încă îmi este să împart copilul. Pentru ea, accept şi îmi port durerea cu graţie. Ce se întâmplă când în tabloul mama, tata copilul, apare un partener nou?

Din nou, o să vorbesc despre mine. Lângă tată a apărut o parteneră. Ea consideră că are un comportament ireproşabil în fosta lui viaţă de familie. Îi permite orice întâlnire cu fiica lui, vacanţe, zile de naştere, dar nu acceptă să fim noi trei pe acelaşi loc. Îmi scria în iunie: Mara are nevoie de mamă şi de tată. Împreună pe acelaşi loc, nu.

Nu vă povestesc negrul din faţa ochilor sau sudalmele. Întreb, ce este greşit aici?

Unu: atitudinea. O atitudine profund greşită care afectează educaţia copilului. Copilul are nevoie de mama şi tata pe acelaşi loc la o îngheţată, la o zi pe plajă, la o plimbare, la o cină etc. Copilul nu-i separă pe părinţi niciodată, dar acceptă cu inteligenţă despărţirea lor. Toţi oamenii îşi doresc să fie fericiţi, copii şi adulţi deopotrivă.

Doi: intervenţia. Bunul simţ şi respectul pentru copilul iubitului cer o menţinere în margine. Mama şi Tata, cu majuscule, sunt instanţele morale ale copilului. Comportamentul intruziv în relaţia cu Mama afectează reprezentările despre familie.

Trei: percepţia. Mama e un concept, nu o femeie. Mama stă pe chipul copilului, în vorbele şi gesturile lui. Mara are nasul, părul, gura şi zâmbetul meu. Ochii, urechile, aluniţa de pe gât de la tata. Pe chipul ei părinţii nu or să se despartă niciodată. Femeia şi mama semnifică două reprezentări separate. Aici se cere o muncă colectivă. Nu vă ruşinaţi sau nu probaţi mândria în acest caz. Cereţi ajutorul copilului. Am rugat-o frumos pe Mara să mă ajute cu tata, cu partenera lui, cu bunica ei din partea tatălui care o învaţă că familia ei este în jumătatea paternă. Diminuează valoarea familiei prin izolarea mea. Familia înseamnă ajutorare, protecţie şi promisiuni respectate.
Mara, ajută-mă, vorbeşte cu ei şi arată-le ce simţi, dăruieşte-le sinceritatea ta, nu le mai spune doar ce vor să audă!

Patru: lipsa de empatie. În loc să mă compătimească ca mamă, iubita tatălui Marei mă dispreţuieşte ca femeie.

Pot să notez următoarele sugestii:

– mama şi tata reprezintă protecţie. Nu vă privaţi pruncii de un asemenea sentiment.

– iubita tatălui Marei reprezintă fericirea lui. Pentru Mara e o lecţie să-şi vadă părinţii fericiţi, chiar şi separat.

– căutaţi prietenia partenerului sau partenerei. Eu o caut pe a iubitei. E datoria mea de mamă în primul rând, iar apoi orice tărâm necunoscut devenit cunoscut scapă de sentimentul de teamă. Prezenţa mea ca persoană o să liniştească femeia din ea. Momentan nu sunt acceptată.

– viaţa personală nu stă în conveţii. Despărţirile pot să modifice calitatea umană.

Mă opresc aici. O să-mi pregătesc un curs şi o să studiez nevoile părinţilor despărţiţi pe un asemenea subiect.

Mulţumesc.

Ce cărți purtăm la plajă

De 4 aug., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

603357_497971666879659_373640588_nAm pus o întrebare pe facebook. Care sunt obiectivele blogului? Dacă îmi reprezint publicațiile periodice ca un proiect, ce anume ar fi de atins?

Am fost plăcut surprinsă de retroacțiune. Prefer cuvântul ăsta, retroacțiune. Indică o preferință pentru trecut, o întoarcere și îmi place cum sună. Mai mult ca feedback.

Răspunsurile la întrebarea mea mi-au fost de ajutor. Am reținut și o să dezvolt un program.

Azi îmi pun cuvintele în slujba unui unic răspuns. Să recomand lecturi pentru vacanța de vară. Am experiență cu plimbatul cărților la plajă. Ca impresionabilitate asupra mea la malul mării menționez cărțile Pe drum, Jack Kerouac, Fii și îndrăgostiți, D. H. Lawrence și Abatorul cinci, Kurt Vonnegut.

Beletristica, literatura artistică, are deliciul ei în arșiță. Toropeala de la soare și munca febrilă a minții fac poveștile să se desprindă de pe hârtie. Apari pe neașteptate în poveste. Eu am străbătut America cu Kerouac. Și Joyce m-a plimbat pe străzile din Dublin, dar o doamnă care scuipa semințe în urechea mea dreaptă mi-a întrerupt crud promenada. Elimina salivă.

Iată o lectură pe care NU o recomand la plajă, Ulise, James Joyce. O carte imensă, greoaie prin cantitate și limbaj, inconfortabilă pentru geanta fason purtată pe umăr cu cele utile pentru o zi pe plajă.

O primă cerință pentru cartea purtată la plajă. Să fie de dimensiuni reduse, format și număr de pagini. Am probat diferite dimensiuni și am hotărât, cele mai potrivite lecturi vin într-un format economic. Convenabil pentru umăr, geantă și minte sunt cărțile mici, fițuicile: eseuri, povestiri, romane, microromane.

Din lecturile mele propun: Lucian Blaga, Suveranii României. Monarhia, o soluție?, De ce este România altfel, Primul Război Mondial, Tragedia Germaniei 1914-1945.

Aldous Huxley, Porțile percepției, Raiul și iadul, Minunata lume nouă, Două sau trei grații.

Simone de Beauvoir, Femeia sfâșiată.

Livius Ciocârlie, Robert Șerban, Mai degrabă îmi vine să râd.

Alexandre Dumas, orice.

Andrei Ruse, Zaraza.

Paula Aldescu, Un vis de o zi, fix o fițuică, fix potrivită pentru șezlong, dudui confuze, cu atenție micșorată.

Mă opresc aici cu voință, lista ar continua la nesfârșit.

Pentru că mi-a fost cerută părerea, îndrăznesc. Nu uitați, e o regulă. La plajă cele mai potrivite cărți sunt cele mici. Ce ajunge în minte răstoarnă dimensiunile. Mic devine neglijabil, dacă citiți în dorul lelii, sper să nu fie o exprimare de la mine din Oltenia, mic devine captivant, cu un minimum de atenție sau colosal pentru cei absorbiți.

Aștept comentariile voastre de pe șezlong. Mulțumesc.

Nu sunt atât de deșteaptă să fiu modestă

De 2 aug., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

FLVN9575Vi s-a întâmplat tuturor. Știu fără să aștept o confirmare.

Să vă treziți în urma unui coșmar și să răsuflați ușurați la descoperirea a fost doar un vis urât.

Să încercați în cel puțin trei limbi cunoscute să-i explicați unei persoane de la ghișeu ce nevoi aveți, iar când vă luați cu mâinile de cap din cauza neputinței apare cineva și vă vorbește în limba maternă. Răsuflați ușurați.

Se produc impresii puternice în urma unui coșmar. Liniștea de după e neprețuită.

Urmează o confesiune. Așa mi se întâmplă mie când citesc Freud. Răsuflu ușurată. Mi-a mutat toate unghiurile, mi-a scuturat toate convingerile, mi-a alinat toate suferințele.

Ajunsesem pe la 31 de ani să am o părere urâtă despre mine. Am considerat că prea mulți din jurul meu susțineau că sunt într-un anume fel încât să mai pot ignora tot ce spuneau. Unele fapte sau acțiuni personale sprijineau afirmațiile celorlalți.

În prezentare, am rămas la ideile mele. Am cultivat mândria și nu mă simt prost să o afișez. E o vorbă care mi se aplică: nu sunt atât de deșteaptă să fiu modestă.

În viața sufletească am dus multe lupte. Mereu m-am întrebat de ce sufăr și de unde provine atâta durere. Cu lecturile lui Freud, am observat că dețin un supraeu neglijabil. M-am speriat puțin. Mai ales că nu căutam să dau vina pe nimeni. Părinții, instanțele morale ale copilăriei mele timpurii, sunt responsabili de modificări de personalitate, dar și-au dorit să-mi facă educație strictă.

Eșecul unei educații stricte l-am pus pe seama însușirilor și pe coincidența mai multor factori ai epocii în care îmi trăiesc zilele. Cu alte cuvinte, epoca mi-a permis să fiu femeie și să trăiesc ca un bărbat.

Ce am modificat la caracterul meu?

Primul pas. M-am îndoit de tot ce știam. Fără cronologie, am pășit alandala, fără program sau reguli. Am renunțat la convingeri. Un avertisment, l-am perceput ca atare, mi-a venit și de la profesorul Ilie Gyurcsik. Convingerile emit un miros neplăcut.

Toate păcatele mi le-am transformat în greșeli. Am renunțat la Dumnezeu așa cum mi l-au vârât în cap și suflet cei din familie. Am spus cu voce tare. Greșelile le-am interpretat. Unele erau pur și simplu profeții ale celor din jur. Ajungi să pui în practică ceea ce tot auzi că se așteaptă de la tine. Cele mai multe au reprezentat căutări și nemulțumiri.

Critica personală am mutat-o. Am răsuflat ușurată. Am descoperit că insensibilitatea, indiferența, lipsa bunului simț, îndrăzneala țin de context și putința de a raționa a celorlalți.

Sunt o persoană sensibilă, grijulie, respectuoasă, îndrăzneață. Antonimele țin de percepție și de interes. Da, un cuvânt asupra căruia Freud m-a făcut să mă aplec exagerat de mult. Cu învățăturile lui, o viață de studiu dedicată comportamentului uman, nu m-am mai simțit singură. Mai am uneori ore intense de nefericire, dar până la urmă îmi revin. Da, răsuflu ușurată. Mi-am găsit sprijin. Într-adevăr nu-mi oferă mângâiere fizică, dar mă ajută să mă plac.

E imposibil să ceri dragostea cuiva, e greu să o păstrezi după ce ți-a dăruit-o, dar ține de fiecare dintre noi să ne suportăm viața, trupul și mintea. Mi-am așezat într-o zi mâna pe picior și am tresărit. Prima dată de la o senzație plăcută în urma atingerii, apoi am perceput materia. M-am pipăt câteva secunde, poate un minut întreg. Lipeam și dezlipeam palma de picior. Ce încântare, ce senzație, ce percepție separată de psihic. M-am înfiorat. Atingerea, stimulul, a provocat o dedublare lucidă. Sunt materie.

Sunt suflet.

Mă iubesc și mă simt ușurată. Nu sunt singură.

Foto: dragul de Flavius Neamciuc

Totul trebuie să aibă astăzi o poveste

De 31 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13689457_519209234946199_1076481811_nDe vineri, în urma unui interviu publicat de Ioana Vighi pe Hyperliteratura, am ajuns și eu subiect.

Pornind de la întrebarea ei:
Care e povestea tricoului inteligent, cum a luat naștere?

Și răspunsul meu: Totul trebuie să aibă astăzi o poveste. Îmi pare că ţine mai mult de marketing şi mai puţin de suflet. Un răspuns standard, Tricoul Inteligent a luat naştere dintr-un vis.
Nu. Când eram mică visam să devin taxatoare pe autobuz. Azi nici nu mai există aşa ceva. Ultima taxatoare întâlnită a fost la Amsterdam şi m-am mirat.
Tricoul Inteligent s-a concretizat în urma muncii depuse ani de zile pe blog. Scriu de nouă ani şi m-am străduit, după chip şi asemănare, să promovez cultura. Tricoul a fost o consecinţă a activităţii blogului.

Ioana a depus toate eforturile și m-a transformat în subiect. M-a livrat sub forma unei povești. Pentru cei cu o nepotolită dorință de cunoaștere, puteți să citiți articolul întreg și pe îndelete aici.

Mulțumesc și recunosc că mă perpelesc de la răsfăț.

De la individ la persoană unică cu Tricoul Inteligent

De 27 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

IMG_3798Vine luna august. Anul trecut, în august, am imprimat primele trei tricouri Dunia. În luna iulie sunam la croitorii, ateliere de imprimat, căutam disperată să-mi facă cineva tipare. Am găsit o prietenă care mi-a permis să o bat la cap cu bunăvoință.

Cu tiparele am mers la un atelier de croitorie. Madame de la croitorie și-a exprimat nemulțumirea. Nu-i sunt bune tiparele. Le-a corectat ea, a făcut altele, iar după vreo 40 de zile, lungi ca postul, mi-a pus în brațe trei tricouri.

Am venit acasă cu ele și am continuat să dau telefoane. Unde le imprim? Am descoperit până la urmă un atelier. Mi-au cerut mesajele și informații despre tricou. Mesajele le-am livrat instant, cu datele despre tricou am tărăgănat.

Am încercat să fiu clară.

Tricoul este o continuare a blogului. Păstrez numele. Îi adaug Tricoul Inteligent. Îmi place cum sună.

Acesta e materialul pe care s-au sprijinit fetele de la grafică. Am deschis blogul, au analizat așezarea în pagină, caracterul grafic utilizat, și au mutat Dunia pe bumbac. După câteva ore au ieșit tricourile. După două luni de așteptare, a fost o naștere grea, cu complicații, a apărut Tricoul Inteligent.

Le-am privit mult, lung, cu drag și satisfacție.

Nu a existat niciodată un plan sau un buget alocat Tricoului. Mi-am folosit buzunarul. M-am întrebat ce doresc de la Tricou. Am considerat că am deslușit un mijloc de a apropia literatura de oameni. M-am folosit de nevoia vestimentară pentru a atrage atenția asupra gândirii. Eleganța unei rochii se prăpădește în rostirea agramată.

Am pornit la drum fără o destinație. Abia acum, după un an de zile, observ o imagine. Am adăugat Tricoului rochii de vară. Fiecare rochie poartă numele unei personalități. Îmi dau seama că mă amuză să instig la cultură. Îmi dă o satisfacție de nedescris să scutur clișee, stereotipii, prejudecăți. Cu tricourile și rochiile, printr-o trecere prin nevoia fashion, ajung la gândirea amorțită a indivizilor. Îi scot din masă, dintr-o gândire colectivă, și le reamintesc și le confirm unicitatea persoanei.

Asta fac eu cu Tricoul. Mă amuz, instig, schimb statutul oamenilor de la indivizi la persoane unice. Muncesc cu drag, cu nervi, cu tărăgănări, cu felicitări, cu încredere. Tricoul sunt eu. Blogul sunt eu, iar acum ies în lume cu ce am devenit.

Am devenit.

Uitați de coroane și colaci

De 25 iul., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13725065_1121181431289109_3453568890390323000_oAre Cinghiz Aitmatov o carte, O zi mai lungă decât veacul. Înțeleg, am avut o săptămână la fel de lungă.

V-am povestit, a murit un prieten. Dacă ar mai fi posibil să port o conversație cu el, i-aș face cunoscută observația că acum știu tot timpul unde se află. Sorin aprecia umorul negru și practica cinismul la o scară grandioasă. Ne-am amuzat sfidând regulile morale ale societății.

După ce am aflat că a murit, o zi întreagă am bocit. Următoarea zi, deshidratată, molatică, îndeplinind activități indispensabile, am primit un alt telefon. Va fi dus la capelă, pot să-l văd. Din acel moment am mai plâns prea puțin. Am râs, am stat la povești, am exersat și eu cinismul cu o proaspătă mămică care a sugerat să nu mai discutăm despre moarte în prezența unui prunc. I-am privit bebelușul și am anunțat-o că moartea e la fel de firească ca nașterea.

Vedeți?! În asemenea momente te simți singur. Sau te simți un monstru. Cu Sorin am depășit faza asta. Să mă judec sau să mă critic pentru unghiul din care privesc eu. Sorin aprecia gândirea. Nu-ți cerea să zbori dacă te-ai născut pește.

Am mers în fiecare seară la priveghi. Am înțeles pentru prima dată rostul unui priveghi prin liniștea oferită. Două zile m-am simțit ușoară. Știam că seara merg la el, că îi întâlnesc prietenii și o parte din familie. Am primit o sarcină, să scriu un anunț despre înmormântare și un necrolog.

Anunțul l-am scris rapid. O notă, o menționare, un rânjet când am amintit despre coroane și colaci. Am fost mândră de mine. L-am simțit că mă aplaudă.

Anunțul:
In memoriam, Sorin Oncu.
Există la Timișoara Cimitirul Eroilor. Acolo se află și eroul nostru, al fiecăruia dintre noi care l-am iubit, Sorin Oncu.
Sâmbătă, ora 13, suntem obligați să ne luăm rămas bun. Nu am dori asta, unii încă sunt furioși, alții doar jelesc, dar sâmbătă are loc înmormântarea.
În numele lui Sorin, îmi permit să reamintesc. Uitați de coroane și colaci. Veniți cu un zâmbet, o gluma, O FLOARE.
Să-l lăsăm să plece așa cum a trăit, SIMPLU ȘI ELEGANT.
Sâmbătă, ora 13, cimitirul Eroilor, rămas bun.
Mulțumesc.

Necrologul l-am scris greu. La un moment dat am vrut să renunț, să sun și să anunț că nu pot face asta. Am învins până la urmă. L-am scris. Sâmbătă, după slujbă, preotul m-a poftit să citesc. Desfigurată și fără să mă opresc din plâns, mi-au mai fost oferite 2 minute pentru a mă liniști. Am citit cu izbucniri zgomotoase de plâns și am înțeles. Sorin nu se mai întoarce niciodată. Dacă nu a găsit nimic de comentat cum citesc deasupra lui plângând și înecându-mă cu muci, e nevoie să îi accept dispariția. M-am retras în brațele unei alte prietene, iar apoi am pornit spre groapă cu florile în mână.

Fiecare și-a așezat florile pe mormânt, iar apoi ne-am retras în colțuri care ofereau umbră. Nu ne lăsam duși. Stăteam în cimitir și discutam despre orice, dar nu ne mișcam. Când au început să sune telefoanele după noi, în rumoarea produsă, l-am căutat cu privirea în mulțime. Obișnuința o să ne mai dea de furcă.

Las mai jos textul scris despre Sorin. A început o săptămână nouă. Nu pare și nu este corect, dar viața merge mai departe și pretinde.

Despre Sorin Oncu
O să începem cu o glumă. Mulți l-am considerat mai inteligent ca noi. Aceasta nu este o glumă. Urmează. Datorită inteligenței lui înnăscute, muncite, dar mai ales spontane, cea pe care i-o invidiam, a considerat că e dreptul lui să experimenteze primul moartea.
Noi, familia și prietenii, suntem în urma lui întotdeauna. Doar că de data asta a reușit să ne șocheze. Toți ne întrebăm ce o să facem fără el, cum, subliniez CUM o să trăim fără el?
Sorine, cum o să trăim fără tine și de ce ți-ai permis?
Mustim de egoism. Pierderea lui ne îndreaptă atenția spre propria persoană. Ca tineri, ne-am străduit să ne potrivim în societate. Cu Sorin, reușeam să creăm un set de reguli, de conveții, de obișnuințe personale. Lumea noastră nu e lumea părinților noștri. Lângă Sorin aveam acceptare și apartenență, aveam o lume proprie, confortabilă, plină de iubire, lipsită de reproș. Eram noi înșine. Tocmai de aceea urlăm cu disperare, ce facem fără el, cum îi supraviețuim?!
Habar nu avem. Ne uităm unii la alții, o masă de orfani. Plângem și râdem, și-l așteptăm să vină înapoi. Cumva. Nu știm cum. Poate dacă îi lăsăm telefonul cu el e cu putință. Să ne sune, să ne lămurească, există sau nu există Dumnezeu? E singurul dintre noi care a aflat.
Amin!

Dispariția persoanei Sorin Oncu

De 20 iul., 2016 1 Trăiri afective ale mele , 0

1235228_864623173547838_7032977493079375649_nMi-a sunat telefonul la 2:19 azi noapte. M-am ridicat din pat. Știam că urmează o știre zguduitoare. Ultima dată când mi-a sunat telefonul la o asemenea oră a fost în urmă cu șapte ani.

Îmi cer scuze că scriu. E modul meu de a face față. Am mâinile și picioarele amorțite. Simt că le-am cedat ca adăpost furnicilor. Urechile vâjâie și plâng în serii.

Mi-a murit un foarte bun și apropiat prieten. Ne-am cunoscut în 2006 când am început masterul la Facultatea de Arte. Am scris de multe ori despre el pe blog. Îi dăruisem admirația și respectul meu, iar în ultimii doi ani devenisem sprijin unul pentru altul.

Noi nu ne întâlnim să vorbim despre vreme, Paula. Într-adevăr nu am discutat niciodată despre vreme. Ne contraziceam. Fiecare cu punctul lui de vedere despre conștiința de sine, relația cu foștii parteneri, relația cu prietenii. L-am ascultat de multe ori. Am luat aminte despre munca artiștilor plastici, despre Zizek, despre Lucian Boia, despre Derrida cu violența întemeietoare de drept.

Cu el am citit prima carte semnată Boia, să discutăm despre imaginarul istoric. Cu el am devenit confortabilă când multă lume m-a respins din cauza lui Freud. Povestea ore în șir cu mine, iar uneori mă săruta pe cap. Îl iubesc nespus și doar vestea morții lui m-a făcut să realizez ce orfană sunt de azi în gândire. Cei mai mulți îmi tolerează gândirea, el mă ajuta să o ordonez și să o cresc.

Înțeleg sfârșitul vieții și nu îi plâng moartea, ci dispariția persoanei Sorin Oncu. Nimic nu m-a pregătit pe mine sau orice alt prieten al lui pentru o moarte subită, pentru durerea cu care a părăsit lumea asta.

Vă rog frumos, prieteni, nu ne mai părăsiți așa. Pregătiți-ne cu o boală că e șocul prea puternic și diversitatea prea scârboasă. Îmi reluai toate activitățile unei zile obișnuite când deschise Mara ochii.

Cu ochii plânși și privirea pierdută, nu mai dorm de la 2:19, Mara mă întrebă de ce sunt supărată.

Nu sunt, Mara, supărată, sunt tristă. Mi-a murit un prieten și nu o să mai vorbesc niciodată cu el. Poți să te prefaci, mama. Nu v-ați trimis mesaje vocale? Nu ne-am trimis. Ce păcat!

Port conversații cu Mara, îmi făcui ceaiul, mă așezai la scris și plâng. Mi-a promis anul acesta de ziua mea că în viitor, un 21 iunie o să-l petrecem la Paris, pe Rue Monteurgueil. Nu am avut noi doi un 2015 grozav, dar cu siguranță o să mergem la Paris pe viitor.

Și noi care ne văitam de anul 2015, iar el dispăru într-o săptămână în 2016!

O să-mi fie greu fără el, a avut o mare influență asupra mea și îi datorez foarte mult ca persoană. Sufăr. Cer permisiunea să sufăr. Dacă o să mă întâlniți, ignorați ochii umflați și privirea rătăcită. Sunt doar urme vagi și nesemnificative ale prezenței lui Sorin în viața mea.

Comentarii închise, blog și suflet îndoliate.

Anca Lupu, mica doamnă cu vocație florală

De 19 iul., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

13522723_1631255330526051_8636513328072992120_oÎn curte, la casa părintească, am avut două tufe de bujori și una de cerceluș. În curte, la casa bunicilor, creșteau trandafiri, o tufă albă, una roz și una altoită lângă robinetul de afară. Imense tufe de hortensii făceau legătura dintre poartă și intrarea în bătrâna casă de lut. Câteva flori nu le pot identifica. Știu cum arată, habar n-am cum se numesc. Nici cu cercelușul nu cred că am nimerit-o, dar noi așa l-am numit, mai ales că-l purtam după ureche.

Asta când îndrăzneam să le rup. Draga mea bunică, mămaie au strigat-o nepoții, ne-a învățat să nu rupem flori. Că le doare, că mor repede în vază, că ne încântă cu mirosul și frumusețea când ieșim în curte. În copilărie, vara, afară stăteam toată ziua. Seara intram în casă după ce ne spălam picioarele la robinetul din curte.

M-am obișnuit să nu rup flori. Le priveam uneori cu ciudă și strângeam din pumni. Mă mâncau palmele să mă înfig în ele. Am crescut și a început să mi se pară firească învățătura despre flori. De aceea îmi amintesc o zi plăcută de vară, stăteam în bucătăria prietenei mele, iar ea aranja flori în vază. M-am zgâit la flori și la mâinile ei. Bietele flori, o să moară!

Târziu am început să pun flori în vază. Singurele flori acceptate pentru designul casei erau cele primite de 8 Martie. Am separat în minte grădina de ziua de 8 Martie. Orice floare prespune o grădina, iar grădina conține magie. Oricând poți da peste o ușă secretă, o cheie mare și ruginită, o iederă pe care o poți da la o parte.

Uzanțele mi-au prilejuit drumuri la piața de flori. Multe flori orfane, fără pământ, fără grădină, doar cu scopul de a bucura privirea. Am început să cumpăr flori și am descoperit ce flori îmi atrag atenția, bujorii, hortensiile, trandafirii, floarea soarelui, florile de câmp. Printre ele am crescut.

La o ședință foto pentru proiectul Cum se îmbracă scriitorii, la atelierul Bobar, mi-a atras atenția un buchet de flori. Am luat o carte de vizită și am citit, Peonies&Hydrangeas. Am repetat, bujori și hortensii, bujori și hortensii, florile bunicii mele. I-am revăzut poalele fustei, mâinile străvezii, cu pete cafenii și venele umflate, iar eu în urma ei. Conduceam pe cineva la poartă, iar cineva se mira de splendidele tufe de hortensii. Ce mâna ai, Frudico! Iar Frudica, mămaia mea, a rupt o hortensie și a înfipt-o lângă. Uite așa repede le prinde.

Peonies&Hydrangeas mi-au pricinuit o călătorie în trecut, în grădina bunicii. Am urmărit îndeaproape buchetele semnate Anca Lupu, mica doamnă cu vocație florală. Le potrivește atât de bine, culoare, soi, cutie, un eveniment anume. Îți citește gusturile botanice, percepe până și preferința pentru emanații. Pe mine m-a nimerit ca la jocul rațele și vânătorii. O cutie de flori pentru mine la Cochete pe biciclete.

Pentru buchetul creat special pentru mine, îi dăruiesc acest text. Cu drag și admirație pentru aptitudinea ei deosebită.