Pentru că unele dintre noi doar din maternitate ne dăm importanță

În urmă cu câteva săptămâni, primarul Timișoarei, Dominic Fritz, a lansat o invitație cetățenilor. Persoane interesate de educație și cu timp de petrecut în folosul altora și-au depus candidatura, în urma strigării regale, pentru a reprezenta primarul în consiliile școlilor din oraș. Am completat și eu formularul.

Am avut dorință. Am avut disponibilitate. N-am avut un CV european. Am trimis un CV folosit în anul 2006 după ce am terminat facultatea. Dar mi-am zis că îndeplinesc două criterii indispensabile: dorința de a acționa în educație și disponibilitatea unui blogger lipsit de un program fix de muncă. În urma evaluării, nu am fost selectată.

Am citit mailul și m-am bosumflat. Un alt eșec. Nu mi-am zis. Notez acum la câteva zile distanță. Uneori refuz să-mi formulez mie neplăcerile. Dar într-un colț al minții a stat gândul pitit. M-am simțit persecutată de gândurile mele. Întâmplarea m-a provocat, prin acel cuvânt din mail, EVALUARE, să mă iau la puricat.

Ce anume am realizat eu în câmpul muncii? Am lucrat o perioadă scurtă ca bibliotecară și o perioadă și mai scurtă într-o editură. Când am decis să dau examenul de titularizare, atunci am rămas însărcinată cu Mara. Curajul, sunt curajoasă, sau hormonii de pe sarcină, m-au asigurat că pot scrie pe foaia de examen că un profesor nu are de ce să memoreze comentarii dintr-o carte când rolul lui este să-i învețe pe elevi să gândească. Memorarea comentariilor e o porcărie și la clasă, cu atât mai mult la un examen de titularizare. Nu-mi amintesc exact nota luată, una nesatisfăcătoare oricum, rușinoasă pentru mine, dar nu în context. Profesori de ani de zile nu au luat cinci-ul. Eu am avut puncte peste cinci. Din nou, nu spun cât. Mereu m-am consolat prin circumstanțe. În 2006 am profitat și de context. Viață lângă tatăl Marei m-a ferit de compromis. Fără teama că nu am ce să mănânc, m-am erijat într-un Tudor Vladimirescu. Așa am ajuns revoluționară fără merit.

Pentru că niciodată nu m-am mulțumit cu puțin. Nu mi-a trebuit puțin în muncă, în iubire, în casă. N-am avut nici atitudinea totul sau nimic, dar m-am purtat cel puțin ca o doamnă din suita reginei. Așa am ajuns să-mi fac din ratare un stil de viață. Nu mi-am propus niciodată să ajung un scriitor ratat sau un bogger/microinfluențăr în zona asta a țării. Dacă mă iau după avântul copilăriei, prima dată mi-am dorit să devin taxatoare. Îmi plăcea să mă joc cu biletele. Am abandonat repede. Erau necesare calculele din cap atunci. A urmat, o bucată bună de timp, dorința de a deveni medic veterinar. M-a ajutat tata să mă răzgândesc când m-a forțat să bag mâna în scroafă la fătare. De pe la liceu m-am decis să-mi încerc norocul cu scrisul și învățământul. Un plan ce l-am spulberat când am intrat într-o relație cu tatăl Marei. Am rămas fără nevoia economică, iar asta a schimbat dinamica vieții mele. Venirea Marei pe lume a modificat și mai mult ceea ce ar fi putut fi viața mea. Într-un fel am pierdut pentru totdeauna ce aș fi putut ajunge.

În loc de carieră, am făcut copii, am devenit Dunia și am citit cărți monumentale. Nu regret nimic în zilele în care scriu. Mă simt utilă în acea zi. Mă apucă un fel de panică în zilele în care mă pierd în mamiceală. Pentru că unele dintre noi doar din maternitate ne dăm importanță. Personal aleg maternitatea și munca. Ce înseamnă munca în viața unui blogger? Și cine respectă asta?

Puteți răspunde. Nu sunt întrebări retorice.

Foto: Bogdan Mosorescu

Despărțiți sau împreună, unii părinți nu se înțeleg cum anume să-și crească pruncii. Parteneri în educație

Din când în când, pe lângă lecturile alese de mine, pentru mine, mai citesc și cărți pentru tatăl Marei. De exemplu mai am câteva pagini și termin de citit Cum să fii un tată bun pentru fiica ta. Dau pagină după pagină și subliniez ce mi se pare esențial pentru o educație armonioasă. Apoi iau telefonul, fac capturi de ecran și le trimit cu note. Te rog să citești ceea este subliniat. Cartea are 265 de pagini. Poți să-ți faci timp pentru câteva rânduri.

Își face. Nu-și face. Ne cam învârtim în cerc. Întrebările lui după. Insiști tu să mă determini să citesc? Cine a scris cartea? O insinuare despre orientarea sexuală a autorului am ignorat-o. Ține cu femeile, cu mamele. O adolescentă trebuie să-și vadă tatăl respectându-i mama. Zice autorul. Autorul se numește Alain Braconnier. Când nu te-am respectat eu pe tine?!

Ne învârtim în cerc. Eu ignor pe alocuri. Repet ce mă interesează. Sunt câteva rânduri, te rog, pentru mine și pentru Mara, citește-le. Fii partenerul meu în educație! El ripostează. Hai să ne creștem copilul după cum simțim. Iar mie îmi ies ochii din cap. După cum simțim? Să-ți amintesc sentimentele noastre după despărțire? Fiecare a simțit să se îndepărteze de celălalt, iar copilul să-l păstreze. Am păstrat eu copilul? L-ai păstrat tu? Nu. Amândoi, cum ne-a dus capul și ne-au ajutat nesolicitat alții, am ales să procedăm corect pentru Mara.

Cuplurile când se despart își fac rău folosindu-se de copil. Copilul devine muniție, iar rănile nu întârzie. Imediat după despărțire, am lecturat cartea Copilul și divorțul. Acolo am aflat informația prețioasă că refuzul unui copil de a-și întâlni unul dintre părinți este considerat abuz. Dacă nu e vorba de violență fizică sau verbală, despre neglijență sau incest, refuzul copilului vine din atitudinea adoptată de unul dintre părinți, iar în Franța e considerat abuz.

Las deoparte Franța, abuzul și apucăturile părinților.

Cum anume învățăm să fim părinți? Dacă nu citim cărți de specialitate, dacă nu participăm la cursuri, dacă nu ascultăm persoane cu experiență? Cărțile, cursurile și discuțiile nu se iau și se aplica pe relația noastră cu copilul, firește. Informația ține de a ne ghida. Copilul dă direcția prin personalitate și caracter.

A ne crește copiii după cum simțim îmi dă un fior. Eu nu i-aș fi permis Marei să stea cu tatăl ei după despărțire dacă mi-aș fi ascultat sufletul. Într-adevăr Mara n-ar mai fi dormit în același pat la vârsta de cinci ani cu tatăl ei și o altă femeie, dar greșeala lui tot nu mă îndreptățește. În timp, tatăl ei s-a dovedit a fi extraordinar cu ea. Am greșit. Greșim. Ne străduim în prezent pentru un parteneriat în educație.

A fi partener în educație n-are a face cu statutul părinților. Despărțiți sau împreună, unii părinți nu se înțeleg cum anume să-și crească pruncii. Luptele le duc și în prezența copiilor. Unde duce asta? La o lipsă a autorității părintești când ne lovește adolescența.

Lectura nu se aplică pe o relație. Sentimentele n-au nimic de-a face cu corectitudinea. Gândirea vă salvează. Educați-vă, dragi părinți!

Alain Braconnier este medic, psiholog, psihanalist, profesor universitar și fost director al Centrului de psihiatrie Philippe Paumelle din Paris. De ce aș ține cont de scrierile lui? Mai bine mă bazez pe ceea ce simt. Ha! Ha!

Spune-mi unde te-ai născut ca să știu ce drepturi ai sau dacă îți sunt respectate. De ce mă interesează pe mine cum aleg să-și trăiască viața Ileana și Maria?

Din martie, oricine își poate începe discursul despre aproape orice cu dacă. Dacă este conjuncție ca parte de vorbire. Dacă a devenit o greutate pe care omenirea a avut-o și o are de întâmpinat. Dacă nu ne-ar fi lovit pandemia!
Dacă nu ne-ar fi lovit pandemia, în luna mai, la final, aș fi ținut un eveniment dedicat estetului Oscar Wilde. Anul trecut în octombrie, am celebrat-o pe Virginia Woolf. Am creat o colecție specială și unică la Tricoul Inteligent Dunia. Într-adevăr vând haine, dar scopul meu nu este să acopăr corpul femeii, ci să-i sporesc farmecul minții. Să o provoc. Să lase din când în când deoparte grijile gospodărești și să se concentreze pe minte. Nu se lustruiesc numai tacâmurile pentru strălucire. Mintea pretinde un tratament similar pentru a se distinge în mod deosebit. Știți despre ce vorbesc. O să aleg alte cuvinte. Cu Tricoul Inteligent caut să îmbunătățesc calitatea vieții.
De ce?
Mi-am pus aceeași întrebare. De ce mă interesează pe mine cum aleg să-și trăiască viața Ileana și Maria? Răspunsul țintește universalitatea. Puțin îmi pasă de Ileana sau de Maria. Am un interes deosebit pentru femeie. Categoria aceasta prea mult timp desconsiderată încă duce lupte de afirmare. Statutul femeii, în 2020, mai este dictat geopolitic. Spune-mi unde te-ai născut ca să știu ce drepturi ai sau dacă îți sunt respectate.
Să aruncăm un ochi în satele românești. Drepturile femeii sunt respectate? Să părăsim granițele țării. Cum este femeia văzută în statele arabe? Cum își duc femeile viața în India?

Femeia se află în război. Oprimarea femeilor în lume nu va aduna liderii în congrese. Nici un Wilson nu o să alcătuiască 14 puncte pentru a stabili o securitate colectivă a femeii de pretutindeni. Din acest motiv și numai din acest motiv, mă interesează îndeaproape cum își trăiesc viața Ileana și Maria.

Cu Tricoul Inteligent, femeile cumpără mai multe haine și mai puține cărți, atrag atenția asupra importanței educației. O femeie educată, pe tocuri sau în adidași, e capabilă să se împotrivească unor reprezentări învechite despre rolul ei în lume. O femeie needucată, pe tocuri sau în adidași, se complace într-o securitate provizorie oferită de bărbații din țările democratice.

În luna mai, cu un eveniment dedicat lui Oscar Wilde, ne-am fi provocat să fim pornind de la o operă a autorului: The importance of being Earnest. Fiecare invitat ar fi primit cadou un exemplar. O colecție și de data aceasta unică și specială ne-ar fi amintit, prin mesajul imprimat pe rochia de stofă, despre importanța de a fi. Dacă nu ne-ar fi lovit pandemia. Ne-a lovit.

Colecția urmează să apară o dată cu tirul de la Coca Cola. Sărbătorile vin. Vin sărbătorile, vin și rochiile de stofă împreună cu o carte. Îmi pasă de statutul femeii. În viitor or să urmeze evenimente provocatoare intelectual pentru a scutura gândirea femeilor.

E important să fim.

Foto: Bogdan Mosorescu

Viața la țară 2020. Ori ne educăm, ori ne dăm obștescul sfârșit din civilizație. Campania dm și SOS Satele Copiilor

Drogheria dm are o campanie aplaudată ca într-un delir de mine. Cumpărați anumite produse, iar o parte din venituri merg la copiii din SOS Satele Copiilor. Orice sumă ajunge la satele din România mă bucură peste măsură.

Când vine vorba despre civilizație, România se împarte clar în două. La oraș începem să ne numim cetățeni. La sat am rămas aceiași hoți de oi etichetați de Bismarck. Nostalgicii satului românesc nu or să fie de acord de mine. Viața simplă și fericită de la sat, închipuită de altfel, îi ține departe de realitate. Prea puțini români de la sat, statistic, trăiesc în condiții decente.

Eu n-am trăit niciodată la sat, dar am trăit ca la sat. La un an de la nașterea mea, tata și-a mutat familia din confortul unui apartament într-o casă pe deal, într-un cartier mărginaș. De aplaudat, nu s-a mulțumit cu puțin, și-a dorit condițiile oferite de o casă unor copii.
În realitate, în primii ani am locuit cu toții într-o cameră cu ciment pe jos. O consecință, enurezisul. Adică am făcut pipi în pat până aproape la vârsta de zece ani. Stop! Nu se întâmpla uneori, ci în fiecare seară. Biata mea mamă! Ne încălzeam la teracotă. Doar vara ne permiteam să ne împrăștiem prin casă. Iarna nu includea intimitate. Așa că nu mă încântă părinții care dorm cu pruncii în pat. De ce anume să-i supui la așa ceva? Să se trezească într-un moment nepotrivit?! Eu m-am trezit. Sora mea s-a trezit. Să trecem peste. Mi se pare și acum la fel de dezgustător. Atunci mi s-a părut și înfiorător.
Am crescut. Construcțiile au înaintat. Două dormitoare, o bucătărie și o baie puteau fi întrebuințate pe timp de iarnă. Restul încăperilor, tata a ridicat o casă imensă, ar fi dat bine tendințelor actuale. Să stai în frig ca să salvezi planeta. Să faci băi reci pentru sănătate. Să mergi noaptea în grădină dacă te trece numărul doi. Exact, curtea de acasă mai poartă în adâncurile ei, resturile a două haznale.
Iarna, când terminam programul de la școală, ajungeam acasă în jur de ora trei după amiază. Mamanu ajungea acasă după ora patru. Tata revenea seara. Prima dată făceam focul, apoi mă dedam la orice altceva. Am spart lemne. Am cărat lemne. Am făcut de prea multe ori focul la viața mea. Uneori trag cu urechea la zgomotul produs de centrală. Pare că aduce cu focul mocnit și zâmbesc. Nu-mi amintesc să mă fi plâns atunci de condițiile de acasă. Le luam ca atare. Nu condamn nici acum acea viață, dar mi-e imposibil să stau să ascult cum anume este ridicată în slăvi viața de la sat.

Condițiile de trai din satele românești sunt în continuare mizerabile. Igienă aproape nu există, iar civilizație nu există. Da, ca întotdeauna, există oameni gospodari. Gospodarii sunt prea puțini la număr ca să facă o diferență. Țăranii încă își fac nevoile în curte. Școlile de la sat funcționează fără băi. Vă amintiți haznaua? Nu e o închipuire, e o realitate. Profesorii de la sat se străduiesc sau nu pentru educația copiilor. Bursele se dau oricum preferențial. Mai mari la oraș, mai mici la sat. De ce? Pentru că la sat omul e mic și se mulțumește cu puțin. El supraviețuiește și își face nevoile în fundul curții.

Aici mai am puțin și cedez teoriei conspirației. Marile puteri ale Europei, în agenda lor secretă, ne vor neinstruiți pentru a avea forță de muncă ieftină. De unde poți cumpăra în prezent, vremuri în care toți ne cunoaștem drepturile, sclavi? Nu poți cumpăra sclavi, dar e posibil să creezi mână de lucru ieftină. Cine să muncească? Cetățenii Franței? Ai Angliei? Ai Germaniei? Firește că nu. Să muncească pe nimic hoții de oi, oricum nu au habar ce este aia civilizație și nu au fost niciodată doriți de Marile Puteri.

Fiecare leu care ajunge la copiii de la sate, în școlile lor, în bibliotecile lor, ne întărește pe noi ca popor. Ori ne educăm, ori ne dăm obștescu sfârșit din civilizație. România e mult mai mult decât cinci orașe mari și câteva sate în plin avânt turistic.

Aplaud frenetic campania dm. Cumpăr și ajut.

Candidez. Nu adaug ”Să mă ajute Dumnezeu”

Uneori, rar, m-am gândit la sinucidere. Mulți o facem, toți o facem?! Alteori, rar, m-am gândit la a face politică. Mulți o facem, toți o facem?! Ambele subiecte mi-au captat prea puțin atenția ca le dedic articole pe blog. Dar. Citesc Diplomația lui Kissinger, Mari gânditori politici și mă uit la un serial, Politicianul. S-au împletit nemaipomenit. Mi-am reluat gândurile de scurtă durată despre politică.

Să ne imaginăm un scenariu. Prima dată să presupunem că am făcut ceva remarcabil cu viața mea în afară de o a avea pe Mara, a-i citi Micul prinț lui Feli, băiatul abandonat, operat și decedat, a salva viața unei scoafe ajutând-o să fete, a sorbi un pahar de vin la apus în Zanzibar, a mă instrui fără oprire, a ține o biblioteca în casă și a publica două cărți care mă stingheresc. V-ați închipuit?

Pe urmele închipuirii. Numele meu este Paula Dunia Aldescu și candidez la președenția României. Punct. Nu adaug Să mă ajute Dumnezeu. În campanie, în aparițiile televizate, în discursuri nu fac niciodată apel la divinitate. Candidez și sunt atee. Candidez și susțin dreptul femeilor de a întrerupe o sarcină dacă nu-și doresc copilul. Sănătatea și educația vor fi prioritare în agenda mea, dar cu apel la interesul personal al fiecărui cetățean. Un interes personal satisfacut duce la un interes comun benefic. Sau interesul comun mulțumit întreține binele comun.

Nu m-ar vota nimeni. Mint. Am câteva prietene care mi-ar da o șansă. Presupun că nici un prieten bărbat nu m-ar vota. În continuare ne închipuim. Lăsați deoparte realitatea. În realitate, politica mă interesează doar cât să înțeleg cum a funcționat lumea. În plăsmuirea asta copilărească alcătuiesc deja o agendă de conducere inspirată din Discursurile lui Machiavelli. Aș exila toți românii care se plâng de România. Politicienii ne reprezintă. Politicienii suntem noi. Cei câțiva politicieni demni, curajoși, cu un caracter ferm îi reprezintă pe cei câțiva români demni, curajoși și cu un caracter ferm. Nu aș ezita să apelez la forță pentru a elibera cetățenii cinstiți de găinarii, cuțitarii și peștii care nu permit dezvoltarea muncii cinstite. Cum alții s-au simțit amenințați de afacerile evreilor, eu consider o primejdie activitățile persoanelor lipsite de o educație elementară. Primitivii actuali onorează instinctul ca oamenii peșterilor. Pasivitatea celor care se plâng, dar nu acționează, ar fi sancționată cu o amendă cât salariul pe o lună.

Mai departe. Aș cere școlilor să scoată zilnic copiii afară indiferent de vreme. Sportul, muzica și desenul nu se vor anula pentru a studia matematica. Gramatica limbii române ar fi o materie obligatorie până la finalul clasei a XII-a. La fel și educația sexuală.

În fiecare spital aș angaja un om de afaceri care să conducă. Pentru conducere, abilitățile oamenilor de afaceri sunt necesare. Aici nu o să mă întind. Nu am studiat.

Aș mai legaliza marijuana și prostituția.

În serialul Politicianul este vorba despre un adolescent care știe că o să devină președintele Americii. În primul sezon ne arată ce presupune o campanie într-un liceu american. În școlile noastre nici măcar formal nu avem un număr de elevi care să susțină drepturile și dorințele elevilor în fața conducerii școlii. Mentalitatea, elevii sunt mucoși, persistă. Cine îndrăznește să-l combată pe director? Râd.

Las deoparte născocirea. Abandonați scenariul.

În realitate citesc Diplomația și aș recomand-o tuturor, dar mai ales mamelor. Creșteți prunci, educați-vă ca să educați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Adolescenții fac sex indiferent de atitudinea părinților. Să-i învățăm respectul

Corpul Marei a început să se transforme. Devine în fiecare zi o mică femeie. Ieri i-am mângâiat puful de la axilă. Cu degetul atins de mătasea părului fin, am simțit că mi s-a făcut frig. Vine adolescența în galop. Recunosc, adolescența îmi inspiră teamă.

Fără frică și fără rușine am discutat cu Mara despre cum se nasc copiii, despre moarte, despre despărțirea dintre mine și tatăl ei, despre actul sexual. Am urmărit-o de-a lungul anilor. Orice întrebare a avut, i-am răspuns. Cum? Adaptat după nivelul ei de înțelegere și mereu sprijinită de un atlas al corpului uman. Mereu i-am satisfăcut curiozitățile. Mereu o s-o fac. Pentru a pricepe actul sexual, Mara a avut nevoie de un an întreg. Orice explicație îi dădeam, un rest rămânea. Acel rest de curiozitate mi-a chinuit puțin mințile. O mamă are limitele ei când vine vorba despre șuetele din curtea școlii. În curtea școalii, Mara a disecat acest subiect cu câteva colege. Până într-o zi, într-o descurajare deprimantă, i-am cerut eu ei să mă ajute. Ce nu este clar, Mara? Mama, dar am înțeles. Bărbatul, femeia, organele genitale, reproducerea. Dar? Dar de ce își dau, mama, tricoul jos? Ce rol are în aducerea pe lume a copiilor?

După ce vă opriți din râs, vă permiteți în fața ecranului. Eu nu mi-am permis să râd în fața Marei. Am stat pe gânduri. I-am cerut permisiunea. După câteva minute de reflecție, am întrebat-o: Mara, câți copii sunteți în clasă? Să zicem 20. Și când un profesor vă cere să pictați o floare, toți o desenați la fel? Nu, mama! Exact! La fel este și cu actul sexual, unii își dau tricoul jos, alții nu. Depinde de fiecare. Exemplul cu floarea ne-a ușurat viața și a potolit curiozitatea.

Dar ce mă fac cu adolescența? Cum o să-i explic că prietenele sunt răutăcioase și or să-i accentueze defectele fizice? Din arhiva personală. Dar ce sâni mici ai! Pantalonii ăștia nu te avantajează, ți se vede paranteza. Ai niște unghii pocite. Cum o să-i explic că băieții or să-i ceară dovezi de iubire patetice. Dacă mă iubești, o să faci dragoste cu mine. Nu e nevoie de prezervativ, știu eu când să mă retrag. De fapt nu explicațiile mă pun în dificultate. Cumva o s-o scot la capăt. Mă înspăimântă credibilitatea mea în fața ei. Cum să rămân credibilă, ca mamă, în fața unei adolescente răvășite de hormoni cu un sistem limbic ușuratic?

O să vorbesc firesc cu ea. Nu o să mă opresc. Nu o să ocolesc subiectele legate de sex. Adolescenții fac sex indiferent de atitudinea părinților. Nu există o vârstă potrivită, dar un comportament da. Pentru purtare, mama și tata sunt responsabili. Ca mamă, nu mă aștept ca fiica mea adolescentă să nu facă sex, dar pretind să se respecte. Respectul față de corp și de minte ține de educație.

Uneori mă pun cu Mara în oglindă. O întreb ce îi place. O întreb ce nu-i place. Apoi completez. Ce nu-ți place, Mara, o să te învăț să accepți și să iubești. Cum am făcut eu cu picioarele. Nu sunt mândră de ele, dar le iubesc monstruos.

Vorbiți despre orice cu copiii. E dreptul lor, e responsabilitatea noastră.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dacă v-ați săturat să aveți copiii acasă, atunci v-ați săturat de propria persoană

Am băgat o tavă cu biscuiți cu ovăz la cuptor. M-am așezat la scris. Pe ultimii i-am ars. Pentru că m-am așezat la scris. Motan doarme lângă. Mara își face lecțiile.

Pe facebook s-a schimbat direcția glumelor. Copiii sunt acum subiectul. Părinții s-au pricopsit cu copiii. Au acasă ceea ce au crescut. Asta îi face să se apuce cu mâinile de cap. Recunosc că exult. Întotdeauna am fost de părere că purtarea copiilor vorbește despre părinți. Înainte să meargă la grădiniță. Dacă nu te potolești, plecăm. Părintele nu se ridică. Părintele nu-și respectă cuvântul. M-am întrebat de ce. De ce părintele nu face ceea ce zice? Își subestimează pruncul? Nu e asta. Ah, ce manipulator e ăsta mic! O altă gogomănie rostită de părintele universal, indiferent de educație. Doctor sau șofer de tir, tatăl își proiectează copilul într-o reprezentare de geniu. Părintele nu-și respectă cuvântul din comoditate și dintr-o atitudine de zeu. Copilul să asculte la ceea ce zice părintele; altfel Zeus aruncă cu tunete și fulgere. În primii ani copilul imită. Imită ceea ce vede. Vede lipsa cuvântului. Nu gândește lipsa cuvântului, o vede. Lumea imaginilor aparține copiilor sub trei ani.

Și încep să asculte după trei ani. Aud. Dacă nu mănânci și legumele, atunci nu primești desert. Același părinte nu-și respectă cuvântul. Sau vine celălalt părinte și nu-i respectă cuvântul. Copilul vede și aude. La școală, copilul vede, aude și răspunde. Vede prin filtrul părintesc. Aude ceea ce îi provoacă plăcere. Răspunde ca o maimuță, ca mama maimuță sau ca tata maimuță.

Profesorii trebuie să se descurce cu toate purtările antagoniste din familie. Vă puteți imagina o clasă cu douăzeci de copii plus părinții cu atitudini nealiniate? Nu vă mai istoviți. De două luni părinții iau contact cu propriile reguli aplicate sau neaplicate pruncilor.

Unii au cedat plânsetului copilului. Alții au suportat influența bunicilor. Câțiva s-au înfricoșat de presiunea societății de a fi catalogat un părinte rău. Șoc! Nu suntem răi. Nu suntem buni. Cei mai buni sunt aceia care se străduiesc. Când te străduiești, atunci greșești.

De două luni lucrez cu Mara la un nou set de reguli. De unde să am habar ce reguli se potrivesc într-o stare de urgență?! Azi am ajuns la niște reguli pertinente și rezonabile. O întreb zile în șir. Mara, eu vreau să mă înțeleg cu tine. Tu vrei să te înțelegi cu mine?

Mă ascultă uneori cu ochii în lacrimi, cu barba tremurând. Dar eu vreau să mă joc. Eu vreau să mă joc. Într-un asemenea moment am vizualizat durerea ei pe termen scurt și durerea ei pe termen lung. Să o las să decidă fără îndrumarea mea ar semnifica o durere cronică. S-ar prelungi și nu s-ar vindeca ușor. Am creat două categorii. Mara face ce vrea ea. Mara îndeplinește sarcini și responsabilități. Sarcinile le execută cât mai bine pentru ea. Bine pentru ea nu înseamnă bine pentru orice alt coleg al ei.

M-am bucurat sincer de aceste zile petrecute cu copilul acasă. Ne-am certat. De ce eu? Acum să fac? Nu-mi place cartea aleasă de tine. Filmul ăsta are două ore. Nu vreau să mă spăl pe cap. Mai pot cinci minute pe tabletă? N-am chef de pilates. Cu toate astea, mi-e mai dragă Mara ca niciodată. A crescut. I s-a dezvoltat gândirea abstractă. Pune întrebări frecvent. Intuiește. Mă ia uneori în brațe. Mă sărută pe obraz fără să-i cer. Are un vocabular prodigios.

Concluzie.

Dacă v-ați săturat să aveți copiii acasă, atunci v-ați săturat de propria persoană. Educația e un boomerang. Vine înapoi. Ați primit în aceste luni tot ce ați băgat în capul și sufletul copilului. Nu vă place. Nu mai scriu continuarea. Sigur o presupuneți.

Vă las totuși o întrebare. Cum este să te confrunți cu propria educație? Profesorii știau de câți ani v-ați trimis copilul la școală.

Foto: Mile Sepetan

Ce fel de Românie o să-i fiu Marei? Ce fel de mamă?

Ziua de Paște a adus o ușoară modificare în rutina noastră. Am lăsat copilul să facă ce vrea. S-a jucat Roblox aproape toată ziua. Firește că a mai mers la baie și nu am scutit-o de pilates. Am lăsat copilul să mănânce ce vrea. A topit un iepure imens de ciocolată și niște presupuși biscuiți cu ovăz. Presupuși deoarece a sărit pisica în tavă și au devenit un fel de prăjitură ruptă.

A doua zi ne-am reluat programul ușor zăpăcite. Am ales să vizionăm Spanglish, un film bun cu Adam Sandler. Părinții de fete să nu-l ocolească. În timpul filmului pun de multe ori pauză. Mara se întoarce să-l pupe pe Motan. Uite, mami, e așa drăguuuț! Mara cere la baie. Mara poftește fructe dacă avem un bol cu popcorn sau popcorn dacă avem fructe. Eu îi atrag atenția asupra unei replici. La Spanglish a venit repede pauza. Fata declară despre mamă: Ea este Mexicul meu. M-am întors spre Mara: Eu sunt România ta.

Ne-am oprit din vizionat. Mara a pus pauză după o oră. Mâine, mama. Am rămas pe gânduri. De ce eu m-am atașat de pământ și de limbă? Poate pentru că am adormit de multe ori pe câmp? Poate pentru că prima oră de franceză m-a speriat atât de tare că m-am refugiat în propria limbă pentru consolare?

Și eu, la fel ca mama din Spanglish, am ținut ca Mara să facă rădăcini în România. Să-i fie clară identitatea. Oriunde o să aleagă să-și trăiască viața, să știe de unde se trage. Când o să mă întrebe degajat cum se zice un cuvânt în română, n-o să mă smiorcăi. O fac acum când tastez. Când o să pronunțe cotolet în loc de cotlet, n-o să mă bosumflu. O să râd de ea. Eu o să fiu România ei. O să-i reamintesc cuvintele. O să-i corectez greșelile. O să rămân plictisitoare toată viața pentru ea. Dar nu o să uite.

Ceea ce simt, să nu trageți concluzia că e patriotism. E doar iubire. Aș merge să trăiesc luni sau ani în Africa, Paris, pe o insulă în Grecia sau Londra. Dar m-aș întoarce. Nu să mor aici. Din nou, nu e patriotism. Să mai văd dealurile de la Schela. Să aud vântul. Să mă scald în Dunăre. Puțin îmi pasă ce se întâmplă cu mine după ce mor. Țin să controlez cum mor. Restul e o ieșire din lume care nu mai reprezintă o grijă pentru mine.

Cred că e trist ce am scris. Greu scap de patetism. Se amestecă prea multe persoane în viața mea de mamă. Probabil de aceea a avut așa mare impact filmul asupra mea. Știți cum e când cineva are ceva cu copilul tău? Presupune că-i cunoaște mai bine nevoile? Unii aveți habar despre ce vorbesc. Alții nu aveți habar despre ce vorbesc.

S-a întâmplat să o nasc într-o zi de duminică la șapte și cincisprezece minute seara. N-am cerut părerea nimănui dacă să o nasc sau nu. Nici pe a tatălui ei. A fost un accident și m-am aruncat cu capul înainte. Ca să-mi înțelegeți furia cu care scriu uneori. Tatăl ei m-a lăsat să decid pentru că ajunsese să-mi cunoască felul de a gândi. Nu-ți cer nimic pentru că nu o s-o faci. Ani mai târziu lupt pentru a fi mama propriului copil, pentru a face educație după propriul cap. Același cap care a ales s-o aibă.

Mara are doi părinți care o iubesc nespus. Mara mai are multe persoane care-și dau cu părerea despre educația și nevoile ei. Mama din Spanglish a reușit să-i facă educație fetei după principiile ei. Sunt curioasă de mine. Ce fel de Românie o să-i fiu? Ce fel de mamă o să-i fiu?

Foto: Mile Sepetan

Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus

Mama nu mi-a transmis acele gene supuse. Există o teorie. Că s-au înmulțit mai mult femeile ascultătoare. Așa funcționează evoluția. Nu după un plan, ci după adaptabilitate. Acceptați sau nu teoria. Depinde ce fel de gândire ați dezvoltat și adoptat. Fără acele gene, revolta mi s-a părut naturală.

Mereu aveam pe vârful limbii Dar de ce? Dar de ce cuvântul tău nu contează, mamă? Dar de ce să pun numele copilului după naș? Dar de ce să mă mărit, iar apoi să fac sex? Dar de ce, mama, de ce? Tata nu mi-a permis întrebări. După câteva palme, capacitatea de adaptabilitate mi-a arătat calea. Observă, dar nu întreba.

În aceste condiții, la maturitate nu mi-am descoperit nostalgii după copilărie. Uneori trăiesc ceva asemănător cu atacul de panică din cauza unor scenarii imaginare. Când eram mică, îmi plăcea să dorm pe malul Dunării. Înainte de a adormi, închipuiam fel și fel de povești de dragoste. Am rescris zeci de povești de dragoste cu mine protagosnistă. Dacă viața actuală e un vis, iar eu de fapt mă aflu în malul Dunării? Să revin acasă la mama și la tata. Să aibă din nou control asupra mea, în special financiar.

Controlul financiar e cel mai invaziv. Nu-ți rămâne nimic de făcut decât. Să suporți. Să dezvolți manevre de încurajare. Să acționezi cu tertipuri. Nesupusă de copil, detest cu toți atomii corpului meu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. I-am ieșit lui tata din cuvânt. Tata plătea taxa de școlarizare. Am intrat la cu taxă, am ieșit la fără taxă. Să văd dacă îmi amintesc expresia. Uite-o. Ciocul mic sau. Sau nu mai mergi la școală. Soră mea a exersat până a reușit să iasă cu o diplomă. S-a angajat și dusă a fost. Abia mai dă pe acasă. Eu am eșuat. Îmi place să revin acasă. Orice nu-mi convine se transformă într-o ieșire pe ușă. Urc în mașină și ăla îmi e drumul. Nu mai există control financiar.

După ce am născut-o pe Mara, m-am confruntat cu un alt gen de control financiar, unul de catifea. Tata și-a urlat dreptul la proprietate. În familia tatălui Marei, am devenit conștientă că în familia mea comunicăm ca maimuțele. Țipăm și când discutăm banalități. La tatăl Marei comunicarea are loc fără țipete și cu stratagema Bate șaua să priceapă iapa. Mi-a luat timp să-mi manifest nesupunerea. Când primești bani, e greu să decizi cum trăiești și cum trăiește copilul tău. E pentru binele vostru. Cunoașteți expresia.

O fi! Doar că. Din nou am eșuat. Am primit bani și am făcut cum am vrut. Am încercat. Încă încerc. Fiecare părinte decide cum să trăiască copilul lui. Asta dacă nu acceptă bani de la bunici. Atunci bunicii au ceva de spus. Cine are bani, deține controlul. Cine are controlul, are ceva de spus.

Am eșuat ca fiică. Am eșuat ca parteneră supusă. Lupt să nu eșuez ca mamă. Să fiu o mamă suficient de bună e tot ce-mi doresc. Pentru asta am nevoie și de bani. Scriu pentru bani. Nu accept reproșuri de la străini. Primesc mustrări în schimbul facturilor plătite. De fapt nu o s-o fac. Nu cu istoricul meu. Primesc și acționez după cum mă taie capul. Luați omul după cum este, în funcție de gene.

Rămâne adevărat că cine dă bani controlează. Porniți de la această premisă și vedeți ce fel de om sunteți. Drumul apucat de mine s-ar putea să nu mă îmbogățească. Prefer mândria. Ah! Tocmai acum când au reduceri la Massimo Dutti, iar paltonul preferat de mine e numai 1199. Ce oră de rahat în viața mea!

Foto: Flavius Neamciuc

M-am săturat să aud: Mi-ai rănit sentimentele!

Oamenii s-au plâns dintotdeauna de vremurile actuale. Majoritatea oricum. Un lung șir de nemulțumiri putem scoate din literatură. Ba mai mult! Dacă nu specificăm anul și autorul, un text scris de Platon poate trece drept un text scris în 2019. Nu mă contraziceți, stau cu Mari gânditori politici pe genunchi, deși nu mi-a folosit în a argumenta. Mi-a furnizat idei esențiale, nu nemulțumiri.

Cu un ochi în trecut. Așa au fost și sunt oamenii. Nu se mai învață ca înainte. Nu se mai face ca înainte. Mereu nostalgici după trecut.

Ca atitudine față de trecut, afirm cu hotărâre că prefer prezentul. Când mă înfurie una sau alta în societatea de azi, îmi amintesc istorisirea lui Darwin despre operația efectuată pe viu pe un copil. Anestezia s-a descoperit mai târziu. Suficient să mă calmez și să mă întreb ce pot cu adevărat să fac eu.

Ieri am lipsit de la parada de 1 Decembrie. Ies în fiecare an. Mă fascinează defilarea și uniformele. E o formă de atracție incredibilă. Am stat la Zaza. Artisans Bazaar a avut ediția de iarnă. Nu mi-a ratat nimeni mesajul cu Vrăjitoare actuală.

Cu unele doamne am povestit despre. Vrăjitoarele actuale și vrăjitoarele din trecut sunt toate femei inteligente și educate. Asta pot face eu. Asta reprezint.

Nu arăt cu degetul femeile mutilate de botox. Nu e politicos. Nu arăt cu degetul femeile machiate excesiv. Nu e politicos. Nu arăt cu degetul. Nu e politicos. Dar nici nu ignor. Nu trec cu vederea pentru că trăim într-o epocă care abuzează de emoție.

M-am săturat să aud: Mi-ai rănit sentimentele. Contrar opiniei majorității, prefer demnitatea. Femeile desfigurate de botox și bărbații emasculați cu pantaloni strâmți și gesturi lipsite de vigoare par să nu aibă habar de atitudinea demnă. Toți murim. Nu toți facem o diferență pe lumea asta.

Îmi doresc să fiu o persoană care face diferența prin educație, prin demnitate, prin riduri, prin furie, prin scuze, prin îmbătrânire. Nu declar război femeilor pline de botox. Mă ridic. Ridic vocea pentru femeile naturale sau corectate fără să-și schimbe fața.

Când Mara o să intre pe ușă, vreau s-o recunosc și să mă recunoască. Nu vreau să ne uităm fețele. Vreau puțină demnitate.

Râsul ajută. Mai ajută: lectura, demachierea, crema, terapia…

Lista e deschisă. Adăugați.

Foto: Bogdan Mosorescu