Drogheria dm are o campanie aplaudată ca într-un delir de mine. Cumpărați anumite produse, iar o parte din venituri merg la copiii din SOS Satele Copiilor. Orice sumă ajunge la satele din România mă bucură peste măsură.

Când vine vorba despre civilizație, România se împarte clar în două. La oraș începem să ne numim cetățeni. La sat am rămas aceiași hoți de oi etichetați de Bismarck. Nostalgicii satului românesc nu or să fie de acord de mine. Viața simplă și fericită de la sat, închipuită de altfel, îi ține departe de realitate. Prea puțini români de la sat, statistic, trăiesc în condiții decente.

Eu n-am trăit niciodată la sat, dar am trăit ca la sat. La un an de la nașterea mea, tata și-a mutat familia din confortul unui apartament într-o casă pe deal, într-un cartier mărginaș. De aplaudat, nu s-a mulțumit cu puțin, și-a dorit condițiile oferite de o casă unor copii.
În realitate, în primii ani am locuit cu toții într-o cameră cu ciment pe jos. O consecință, enurezisul. Adică am făcut pipi în pat până aproape la vârsta de zece ani. Stop! Nu se întâmpla uneori, ci în fiecare seară. Biata mea mamă! Ne încălzeam la teracotă. Doar vara ne permiteam să ne împrăștiem prin casă. Iarna nu includea intimitate. Așa că nu mă încântă părinții care dorm cu pruncii în pat. De ce anume să-i supui la așa ceva? Să se trezească într-un moment nepotrivit?! Eu m-am trezit. Sora mea s-a trezit. Să trecem peste. Mi se pare și acum la fel de dezgustător. Atunci mi s-a părut și înfiorător.
Am crescut. Construcțiile au înaintat. Două dormitoare, o bucătărie și o baie puteau fi întrebuințate pe timp de iarnă. Restul încăperilor, tata a ridicat o casă imensă, ar fi dat bine tendințelor actuale. Să stai în frig ca să salvezi planeta. Să faci băi reci pentru sănătate. Să mergi noaptea în grădină dacă te trece numărul doi. Exact, curtea de acasă mai poartă în adâncurile ei, resturile a două haznale.
Iarna, când terminam programul de la școală, ajungeam acasă în jur de ora trei după amiază. Mamanu ajungea acasă după ora patru. Tata revenea seara. Prima dată făceam focul, apoi mă dedam la orice altceva. Am spart lemne. Am cărat lemne. Am făcut de prea multe ori focul la viața mea. Uneori trag cu urechea la zgomotul produs de centrală. Pare că aduce cu focul mocnit și zâmbesc. Nu-mi amintesc să mă fi plâns atunci de condițiile de acasă. Le luam ca atare. Nu condamn nici acum acea viață, dar mi-e imposibil să stau să ascult cum anume este ridicată în slăvi viața de la sat.

Condițiile de trai din satele românești sunt în continuare mizerabile. Igienă aproape nu există, iar civilizație nu există. Da, ca întotdeauna, există oameni gospodari. Gospodarii sunt prea puțini la număr ca să facă o diferență. Țăranii încă își fac nevoile în curte. Școlile de la sat funcționează fără băi. Vă amintiți haznaua? Nu e o închipuire, e o realitate. Profesorii de la sat se străduiesc sau nu pentru educația copiilor. Bursele se dau oricum preferențial. Mai mari la oraș, mai mici la sat. De ce? Pentru că la sat omul e mic și se mulțumește cu puțin. El supraviețuiește și își face nevoile în fundul curții.

Aici mai am puțin și cedez teoriei conspirației. Marile puteri ale Europei, în agenda lor secretă, ne vor neinstruiți pentru a avea forță de muncă ieftină. De unde poți cumpăra în prezent, vremuri în care toți ne cunoaștem drepturile, sclavi? Nu poți cumpăra sclavi, dar e posibil să creezi mână de lucru ieftină. Cine să muncească? Cetățenii Franței? Ai Angliei? Ai Germaniei? Firește că nu. Să muncească pe nimic hoții de oi, oricum nu au habar ce este aia civilizație și nu au fost niciodată doriți de Marile Puteri.

Fiecare leu care ajunge la copiii de la sate, în școlile lor, în bibliotecile lor, ne întărește pe noi ca popor. Ori ne educăm, ori ne dăm obștescu sfârșit din civilizație. România e mult mai mult decât cinci orașe mari și câteva sate în plin avânt turistic.

Aplaud frenetic campania dm. Cumpăr și ajut.