Există undeva pe acest blog o limită, o limită între viața mea reală și viața pe care o construiesc săptămână de săptămână pe platforma asta publică. Aici scot la iveală putința mea de sublimare.
Unii ar putea să-mi scrie că nu înțeleg. Mă confrunt des cu nu înțeleg eu. Pentru o bună înțelegere, uneori e strigentă gândirea abstractă sau doar secundară. Adulții au abandonat să raționeze doar primar, doar în nevoi și dependențe.
Mara m-a amuzat acum doi ani când i-am cerut să-mi pună un ochi în tigaie, iar fata s-a aplecat și și-a pus ochișorii în tigaia de jucărie. M-a amuzat, nu m-a mirat.
La adulți, e invers. Nu te mai amuză, te uimesc. Uimirea stă într-un refuz de a raționa abstract.
A înțelege motivele fiecăruia și stilul de viață devine o cerință impertinentă. Meseria mea cuprinde atribuțiile unui copywriter. Educația mea pretinde mai mult, dar doar bunul simț face transferul.
Adevărul este că îmi place să am grijă de oameni, de sufletul lor, de confortul lor psihic. Plăcerea asta nu-mi asigură însă succesul. Greșesc de foarte multe ori. Nu o greșeală care presupune un scuză-mă neapărat, ci o greșeală de interpretare.
Mulți oameni cresc în ei tendințe, tendință de despresie, de anxietate, de pesimism. Tendințele vin cu o atitudine. Din câte am observat și am experimentat, oamenii refuză să-ți abandoneze aceste tendințe inutile pentru viață.
A le lua aceste tendințe seamănă foarte mult cu a-i priva de scopul lor în viață. Scopul lor în viață pare a fi despresia.
Știu foarte bine că orice slăbiciune fizică sau psihică poate deveni o armă foarte puternică, de fapt slăbiciunea semnifică și putere, și manipulare, căci sunt armele oamenilor.
Orice pornire de a ajuta oamenii are șanse să fie ucisă în fașă. Totuși, fără să fie un scop al meu, o fixație sau o deplasare de la obiectivele vieții mele, eu continui să am grija oamenilor, unor oameni.
Uneori sunt din plin răsplătită. Într-o noapte, dormind cu Mara mea, s-a trezit din somn, m-a îmbrățișat și l-a ureche mi-a zis: tu ești tot timpul lângă mine. Și a adormit.
Din când în când primesc răsplată, iar din amintire pot merge mult înainte, foarte mult.
Nimicuri imperative
În adolescență, când vârsta îmi impunea anumite faze în evoluție, m-a copleșit de multe ori nimicul.
Copleșit este o alegere de exprimarea, starea mea descria mai mult alienarea, căci judecata mea era clar pierdută.
Pierdută la interior, absentă la tot ce ținea de exterior priveam în gol și simțeam cum întreg corpul meu încearcă să forțeze gravitația și să se miște în inacțiune.
Cam atunci îmi recuperam mințile. Cu orice mișcare, o mână ridicată, un picior mutat, îndepărtam orice senzație.
La vârsta adultă, mă aflu la acestă vârstă, nu știu cât anume o descriu întru normalitate, mă copleșesc nimicurile.
În apropierea sărbătorilor de iarnă, majoritatea oamenilor se supun tradiției. Aproximativ fiecare familie urmează să participe la tăierea porcului sau doar să aibă parte de carne de porc.
Absolut nimic nu este obligatoriu, dar tradiția cere, iar când tradiția cere, omul se supune de cele mai multe ori fără să ceară explicații.
De la nasul meu absolut superb, un nas dintr-o generație care a investit cu energie alte valori, munca și agitația din jurul porcului de Crăciun mi se par inutile.
Frigul de afară, ore de muncă cu mâinile în apă, ore de muncă tranșând carnea, timpul limitat impus de perisabilitatea cărnii impun o acțiune continuă până totul ajunge în congelator. Acțiune și acțiune, și iar acțiune. Iar tăierea porcului este un exemplu prilejuit de apropierea Crăciunului.
Tot aici poate să intre spălatul geamurilor, datul cu aspiratorul, ștersul prafului, absolut tot ce ține de gospodărirea casei.
Tot de la nasul meu exprim și ipoteza că s-ar putea să descriem o generație de leneși, de ignoranți, de nonvalori. Am o reținere însă. Nu aș dori să las scris așa ceva.
Fac parte dintr-o generație care descrie obligațiile gospodărești ca pe niște nimicuri.
De ce să spăl geamurile pe frig, când pot să citesc o carte la căldură? De ce să fac orice fără chef?
Ei bine, aici am investit noi multă energie, în confort și satisfacții. Să avem confort, să avem satisfacții.
Uitându-mă la părinții mei cuprinși de agitație în această perioadă mă copleșește într-adevăr inutilul acestor imperative treburi din jurul casei. Meditând la pasivitatea cu care aștept eu sărbătorile, presupun că am încredere în sprijinul lor. Lipsa acestui sprijin însă îmi va cere toată atenția și toată munca pe gospodărie?
Mărturisesc că atunci când gătesc mă încearcă o stare de bine, una arhaică, de îndeplinire a unei datorii. Dar să intru în acțiune zilnic și să am febră la sărbători?
Hm!
Nu știu alții, dar eu când o să rămân fără sprijin am șanse mari să fac Crăciunul cu eugenii și pizza comandată. Asta dacă o să mă mai simt copleșită de nimicuri și nu o să mă las supusă de aceste nimicuri imperative.
Nu sunt feministă
Aș vrea să fac un anunț sau mai bine zis, aș vrea să declar ceva.
Nu sunt feministă.
Pentru acest nu există motive, la plural.
În primul rând, mi se insulta inteligența. Eu nu lupt pentru drepturile femeii, eu ridic vocea pentru individ. Pentru femeie am un atașament mai puternic, împărțim experiența maternității.
În al doilea rând, am citit și încă mai citesc Simone de Beauvoire, Al doilea sex. Simt influența, dar mai ales iau aminte la date și fapte istorice. Abia în 1790 fetele și băieții au devenit egali pentru moștenire, până atunci oare cine a fost supus cui? Și oare nu mai există culturi în lume care încă nu recunosc drepturile fiicelor?
În al treilea rând, nu sunt feministă deoarece există individualul. Fiecare individ își poate decide apartența și supunerea de subiect sau obiect.
Bărbații au un loc privilegiat în lume, iar un bărbat inteligent nu încearcă să explice privilegiul lui prin îndărătnicirea femeii. Eliberarea femeii a stat întotdeauna în negativ, tot Simone de Beauvoire a scris și asta.
De fapt Simone de Beauvoire reprezintă Eva și Feciora Maria din fiecare femeie. Moștenirea noastră, modelul femeii, păcatul și pioșenia stau în aceste două exemplare feminine.
Aș putea rescrie cartea lui Simone de Beauvoir, mă aflu sub influența ei și am tot entuziasmul necesar, dar trăiesc, îmi duc zilele într-o paletă largă de acțiuni.
În fiecare zi aleg pentru mine, în fiecare zi îmi retrăiesc acțiunile în ochii copilului meu.
Și tot în fiecare zi mă joc și muncesc în aceeași măsură cu mine. Meditez, ascult și am început tot mai mult să accept.
Accept sexul feminin să mă descrie, nu să mă definească, și asta nu mă face feministă, ci un om inteligent.
Femeia între subiect și obiect
De acum doi ani nu mă părăsește imaginea unei familii pe care am avut ocazia s-o observ pe plajă. O mamă, un tată, două fetițe.
Imaginea a rămas ea undeva, dar senzația pe care o am când revine imaginea, mă derutează.
M-am tot întrebat ce am găsit așa deosebit la acea familie cu care nici măcar nu am interacționat.
Fetițele le-am reținut secundar, dar pe ea și pe el îi port de acum în tot ce însemn eu.
Pe ea am observat-o mai mult, pe el l-am observat pentru ea. Ea, o femeie trecută de prima tinerețe, dar frumoasă și foarte bine întreținută. În fiecare seară făcea exerciții pe plajă, uneori cu una dintre fetițe în brațe. El, un bărbat tânăr, trăind în prima tinerețe, avea o burtă ascunsă când nu stătea la plajă într-un tricou imens alb de bumbac.
S-a întâmplat de vreo două ori să avem șezlongurile alăturate, întâmplarea oferindu-mi poziție favorabilă pentru a observa.
De fiecare dată îmi întorceam privirile de la ei tristă. Îmi alungam tristețea deoarece nu-i înțelegeam cauza.
Nici azi, chiar dacă scornesc acum o poveste de la acei oameni, nu cunosc cauza. Dar am legat cumva senzația mea de condiția femeii. Am tras unele concluzii din comportamentul ei, din râvna ei. Consider că toată voința ei traducea un sentiment de recunoștință pentru el, pentru atenția lui pentru ea. Ea alerga, făcea abdomene, genuflexiuni în fiecare seară pentru a întreține un corp de care el se folosea.
El nu întreținea și nu avea grija corpului, căci avea bărbăția și tinerețea de partea lui.
Am cuprins-o pe ea cu toate simțurile aservită speciei, s-a căsătorit, a făcut copii, iar acum luptă să-și demonstreze încă o dată feminitatea. Pasivitatea femeii devine acțiune când vrea să demonstreze că merită bărbatul. Iar bărbatul abandonează temporar acțiunea, stă cumva spectator la tot spectacolul femeii.
De sub imensele mele boruri, luam și eu parte la înfrângerea ei, a femeii. Orice femeie e învinsă după ce s-a lăsat cucerită de bărbat, cu diferența că unele femei nu vor să ia cunoștință de această înfrângere.
Această înfrângere nu reprezintă neapărat ceva negativ, căci stă în puterea femeii să fie subiect și nu obiect.
Dar uneori femeia nu știe că are mai multe roluri pe acest pământ, nu doar de reproducătoare, nu doar de obiect care satisface bărbatul. Unor femei trebuie să le spui asta, ba chiar să le înveți.
Dragi femei, nu vă prezentați în lume ca femei, prezentați-vă ca oameni, feminitatea să sporească farmecul, nu să fie farmecul sexului vostru.
Dragi femei, dragi femei!
O vorbă cu unii profesori
Oare am mai scris asta pe blog? Cea mai veche prietenă a mea am cunoscut-o la grădiniță. Prietenia asta aduce foarte mult cu o moștenire.
Am pătruns cu ea în colectivitate, când încă întâmpinam dificultăți cu gândirea secundară, și am sfârșit luându-ne diploma de bacalaureat. La universitate am ales facultăți diferite.
Deoarece am fost împreună de mici, avem în comun foarte mulți profesori, plus o educatoare, plus o învățătoare.
Uneori, când ne întâlnim și inevitabil vorbim și despre fetițele noastre, ajungem și la propria copilărie, la unii dascăli care, cu părere de rău, nu merită să se cheme dascăli.
Asta aș vrea acum, o vorbă cu unii dascăli. Există în învățământ profesori pentru care ajungi să donezi sânge, profesori pentru care te oferi voluntar la proiectele lor, profesori cărora le păstrezi în portofel bilețelele de la o lucrare, profesori pentru care rămâi pe loc doar pentru a-i saluta, profesori care te fac să zâmbești doar prin simpla amintire.
Și există profesori, o categorie aparte, pe care i-ai uitat cu desăvârșire, iar amintirea lor scoate la suprafață sentimente foarte neplăcute. Ca exemplu, prefer să nu vorbesc despre învățătoarea mea, despre diriginta mea, despre unii profesori de la universitate.
Ceea ce mă uimește este puterea refulării. I-am îngropat atât de adânc, încât uneori fac eforturi imense de a-mi aminti de ei. Dar cine nu mă înțelege? Poate doar acela care nu a cunoscut umilința în întreaga lui viață, dar nu cred că trăiește un om pe planeta asta fără o asemenea experiență.
Umilința provoacă traume, și dacă unui profesor universitar îi trec cu vederea neghiobismul, vârsta are avantajul unui mecanism de apărare, unei învățătoare sau unei diriginte din clasele V-VIII nu vreau să le trec cu vederea nici o greșeală.
De aceea, vorba pe care o voiam cu unii dintre dascăli este următoarea: să nu aștepte nici banalul bună ziua, lipsa lui nu descrie proasta mea educație, ci lipsa lui de bun simț.
Când alegi să lucrezi cu copiii, mai ales cu preșcolarii, îți asumi o imensă responsabilitate, o responsabilitate care nu lucrează cu ambiții, preferințe și orgolii.
Copiii nu cunosc factorii economici și sociali, copiii experimentează sentimentul de respingere și umilință.
Și uite nici din această cauza nu pot învăța să iert, pentru că unii oameni chiar nu-și merită iertarea.
Experiența de la Covent Garden
În copilărie am ceva experiențe, din categoria lucrurilor trăznite, pe care le-am ținut ascunse de părinți.
În viață, am și experiența iubirii ascunse. Amintesc de aceste experințe datorită numitorului comun: am ascuns ceva.
De când m-am întors de la Londra, am ascuns vizita mea la Covent Garden. M-am fofilat zi după zi.
Extazul care m-a cuprins acolo l-am comparat doar cu impasibilitatea de la Westminster Abbey. Atunci am hotărât să încetez cu alergatul după faimoasele puncte turistice care merită văzute.
Tot ce merită văzut în lumea asta mare are dreptul la un ghid corect, iar cel mai corect este sufletul. Sufletul e singurul care te îndrumă chiar spre tine, spre nevoile tale, oricare ar fi acelea.
În dimineața pe care am petrecut-o la Teatrul și Baletul Royal mi-am reactualizat entuziasmul, căci de ceva vreme mă apăsa lipsa lui. Îi cunoșteam prezența, dar nu simțeam sau abia percepeam un fior.
În turul conceput pentru turiști, am trăit una dintre cele mai puternice emoții, când am pătruns în loja regală, regală fiind doar un aspect, nu un stimul, de acolo se vede sala în întreaga ei splendoare, ochii mi s-au umezit spontan.
Asemenea lacrimi mai am doar când o privesc uneori pe Mara când se joaca la picioarele mele.
Dar revin la sala de spectacole de la Teatrul Royal. Nu mă avânt să descriu un stil, o arhitectură, emoția care m-a cuprins în acele momente îmi permite doar sentimental să fac referire la una dintre cele mai frumoase săli de spectacole din lume.
Pornind de la mine, eul meu fiind creatorul, găsesc sala de spectacol deasupra lumii reale, reprezintă un axis mundi între semnificațiile mele despre rai și pământ.
Apoi au urmat balerinele, 10, 15 minute ni s-a permis să privim de la geam balerinele la locul de muncă. M-am simțit parte dintr-un întreg sublim. Am urmărit cu gura căscată piruete, aclamații, opriri ale pianistului, îndrumări ale profesoarei și am primit un zâmbet de la o balerină care s-a apropiat de geam.
Fascinată am privit trupul mignon și m-am oprit puțin la pieptul ei. Mi-am înțeles preferința pentru sânii mici, probabil în copilărie am trăit ceva care s-a fixat în mine ca plăcere pentru un bust aproape plat, de balerină.
M-am îndepărtat de geam întorcându-mă să privesc de multe ori în urmă. Am privit peste umăr atât cât a fost cu putință. Nu am putut nici să mă sustrag explicațiilor ghidului care și-a dat atâta osteneală ca noi să primim tot ce are de oferit Teatrul, Opera, Filarmonica și Baletul Royal. Mie mi-a dăruit un nume fiind româncă: Alina Cojocaru, balerină româncă ce timp de 13 ani și-a desfășurat activitatea la Covent Garden.
Spre finalul turului am zărit cu coada ochiului și o Lady. Într-o sală se dădea un interviu, iar ghidul nostru ne-a dat detalii despre Lady, despre acțiunile ei, bineînțeles caritabile, fiind văduva unui Sir care s-a îngrijit foarte mult ca oamenii săraci să aibă acces la cultură. Uneori, de sărbatori sau nu numai, Lady și Sir achiziționau toate biletele pentru un spectacol și le ofereau apoi oamenilor săraci.
Despărțirea a avut loc într-un loc amenajat ca o cafenea, iar ghidul ne-a spus: Vă mulțumesc pentru participare, vă mai așteptăm. Dacă v-a plăcut acest tur, numele meu e Simon, dacă nu, numele meu e Barry.
Numele ghidului meu este evident Simon.
Și am să țin cont de ultimele lui cuvinte, căci dacă mă așteaptă, intenționez să mai merg negreșit.
Numai de bine
Mă simt bună și caldă azi. Aș putea chiar să iert, dacă aș ști cum anume se face asta.
Dar nu știu.
Tocmai de aceea îmi protejez starea de bine stând printre cărți, iar mai tarziu cu Mara și cel mai nou album al ei, Mucha.
Sunt și eu acum o buruiană
Am donat sânge acum ceva vreme, nu pot pune degetul pe calendar, nu-mi amintesc exact data, dar cifra, în acest caz, e redundantă. Am donat sânge pentru cineva anume, pentru un fost profesor de la facultate.
Fără falsă modestie, aș fi păstrat acest fapt pentru mine, dar în urmă cu câteva zile m-a sunat domnul profesor. Un telefon cu o intenție clară. Ce m-a determinat să scriu stă chiar în răspunsul meu.
După ce am primit mulțumirile, nu fără să mă fâstâcesc, chiar și într-o astfel de comunicare, domnul profesor m-a asigurat de reciprocitatea gestului într-un caz similar.
Am râs, într-un do înghițit, și l-am asigurat eu pe domnul profesor că gestul meu și-a primit plata în facultate. Și eu am primit în facultate, iar în prezent am dat o parte dintr-un întreg de care am beneficiat ca studentă.
Fără certitudine, dar cu o puternică presupunere, cred că domnul profesor nu se aștepta la răspunsul meu.
După ce am închis telefonul, m-am gândit la Noica, la buruienile lui.
Discipolul vine la tine să-ți ceară. Tu trebuie să-l înveți că n-are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-l lași să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană. Și cel mai frumos sfârșit al tău – fertilitate! – e să te năpădească buruienile.
Sunt și eu acum buruiana domnului profesor și descriu o foarte mare satisfacție. Presupun că satisfacția domnului profesor este și mai mare, sentimentul de plăcere fiind răvășitor.
Un asemenea sentiment am experimentat zilele trecute când așteptam ceva date pentru a scrie o factură. Cuvinte de vânzare, minunata mea lume nouă, aduce uneori niște satisfacții sufletești imense. În ceea ce privește financiarul am plângeri, dar revin.
Eu așteptam date, dar înaintea lor am primit aprecieri și o asigurare a competenței mele. Eul meu se tăvălea în mine de plăcere. Orice cuvânt frumos, orice apreciere ne ajută creșterea, iar eu încă cresc și intenționez să mai cresc.
Am alăturat aceste două experiențe, înseamnă enorm pentru mine, înseamnă enorm pentru ceea ce urmează să manifest, dar mai ales să acționez pe viitor.
Vreau să cresc în fiecare zi, iar limita mea e limita omului, doar moartea o să finalizeze desăvârșirea.
El a devenit ei
Îmi place ideea de destin, o găsesc oarecum romantică. O găseam romantică în adolescență când visam la dragoste și la el.
Din adolescență până azi, el a devenit ei, iar dragostea a devenit. Ce? Momente, momente unice, momente de neuitat, momente kodak pe care le am atârnate pe unii pereți ai casei.
Bănuiesc că am un ton ușor pesimist. Asigur pe oricine însă că ființa mea nu aparține categoriei de femei dezamăgite în dragoste. Descriu o femeie răsfățată de tot ce presupune iubirea bărbatului.
Păstrez totuși în atitudine o nemulțumire. Mi s-a spus, în repetate rânduri și de diferite persoane aparținând ambelor sexe, că nici un bărbat nu mă va mulțumi vreodată.
Uneori mi-am permis reacția de moment și am contrazis, alteori am zâmbit condescendent, rareori am suspinat.
Viața mea de cuplu descrie un parteneriat, eu și tatăl fetiței mele suntem parteneri. Îmi pare sincer rău dacă unele femei nu înțeleg aceste rânduri. Sau unii bărbați. Parteneriatul în cuplu semnifică sau pur și simplu mustește de semnificații. Alături de un partener niciodată nu ceri voie sau nu ți se permite, alături de un partener te consulți.
Asemenea multor femei, și eu am fost crescută pentru căsătorie. Mamanu, chiar și tata aduceau de multe ori în discuție ziua nunții, cum va fi, cum se va organiza, în ce farfurii vor mânca nuntașii. Îmi amintesc acum că tata și-a exprimat chiar dorința ca măcar una dintre fete să aibă o nuntă țărănească, în cort, cu castroane de pământ și linguri de lemn.
Nu s-a întâmplat.
Ieri sau alaltăieri parcă, m-am surprins convingându-mă să nu fac niciodată acest pas. Nu port în mine dorința de a ajunge doamna bărbatului, dar toată ființa mea urlă că este egala bărbatului.
De pe această egalitate, miorlăi la filmele romantice. Îmi șterg ochii cu ciudă și cu rușine. Nu există el, există ei, nu există unicul, ci cel mai potrivit. Pentru prima dată, gradele de comparație au sens, în rest sunt fără sens și se folosesc în cele mai neinspirate situații. O mama nu are niciodată cel mai frumos copil.
Așadar, am fost crescută pentru căsătorie, pentru supunere, pentru bărbat. Am eșuat la toate cerințele. Credeam cumva că din egoism mi-am dezvoltat individualitatea, dar m-am înșelat.
Tot ce sunt azi, tot ce manifest azi stă în acțiunile mele. Am acționat în viața mea. Mi-am satisfăcut curiozități, am pus întrebări, am gândit, nu m-am supus, am pierdut uneori, am suferit alteori, am provocat dureri câtorva persoane.
Îmi pare rău pentru unele dureri, dar constituie acum lecțiile mele, lecții din care încă trag învățăminte.
Prezentul mă ascultă uneori cum îmi repet lecțiile cu voce tare, așa cum procedam la școală, după ce învățam o lecție, mă plimbam prin camera cu caietul, coperți verzi dacă era de geografie, sau maro dacă era de istorie.
Cu voce tare.
Azi îmi spun cu voce tare că asta sunt, asta, nu alta și pot merge mai departe cu ceea ce sunt sau pot să bat pasul pe loc încercând o experiență negativă a ceea ce nu sunt.
Fiecare să fie, doar să fie.
Tăcerea, modalitate de cunoaștere nu tehnică de oprimare
Cel mai mult în Anglia mi-a plăcut și deja enunțul e fals. Desigur. Reformulez, mi-a plăcut foarte mult Covent Garden.
Toată experiența descrie un puternic sentiment de plăcere și satisfacție, dar nu pot încă să scriu.
Mă tot pândește, din cute de inconștient, un alt gând. Pânda a devenit chiar preocupare.
Fără nici o senzație, simțurile nu-mi descriu nici un deranj, înghit uneori în sec. Experimentez de câteva săptămâni o foarte trează conștiință. Știu că am fost folosită.
Nu există nici un conflict, afectiv și rațional am acceptat această acțiune a celorlalți. De aceea sunt puțin fixată acum pe acest înghițit în sec. De ce mai fac asta? Ce anume mă deranjează dacă oamenii s-au folosit de mine întotdeauna cu consimțământul meu?
Probabil așteptarea. Eu nu am avut așteptări de la ceilalți, dar supraeul meu, moțatul acela moralizator se face acum responsabil de o anumită dezamăgire a mea, de un disconfort sufletesc.
Am obiceiul uneori când merg pe stradă să mă opresc și să inspir de câteva ori de parcă aș fi supusă unui control medical. De fapt deruta această descrie un efect al dezordinii interioare.
E foarte greu să accepți sufletește că unii oameni s-au folosit de tine. Rațional fluieri, căci eu când vreau să fluier, fluier. Și înghiți în sec. Sentimentul acesta de neplăcere mi-l imaginez ca un fluid cu un acces total în organismul meu, un fluid cu conținut psihic care răscolește alte sentimente ale mele, și ele neplăcute, și ele neîndeplinite, și ele resturi de energie atârnând de alte energii împlinite.
Energiile împlinite cară resturile de energie ca un câine purecii în coadă. Uneori e nevoie să te așezi și să te scuturi foarte tare, și să scoți sunete. Și să spui cu voce tare niște lucruri inconfortabile pentru ceilalți. Da, eu fac asta. Nu-mi pare rău, mă simt însă foarte prost. Totuși fac asta în mod constant.
Am și o explicație. La master, unul dintre profesori m-a pus să argumentez de ce nu sunt de acord cu intervenția Statelor Unite în conflictul din Serbia. Opinia mea descrie geografia, aș fi vrut să intervină cineva din Europa, nu Statele Unite. Iar răspunsul lui, folosindu-se de o comparație, mă ajută azi foarte mult când vreau să spun lucrurilor pe nume.
Profesorul meu m-a întrebat dacă aș face ceva, eu locuind la bloc, la etajul 2, dacă în fiecare seară când ajung acasă vecinul de la parter își bate soția și copiii. Trec pe lângă, eu locuind la etajul 2, sau intervin? Contează etajul sau anumite reguli de bună purtare, de respect al individului?
Răspund sus și tare, tot ce contează pentru mine în viața este egalitatea, libertatea și drepturile omului, iar când zic om, habar nu am de categoria feminin-masculin. E problema bărbatului că își cultivă primitivismul în loc de inteligență, cum de altfel e problema femeii că își cultivă supunerea în loc de inteligență.
Sus și tare: permit oamenilor să mă folosească, nu mă deranjează rațional, înghit în sec din motiv de suflet și formulez lucruri pline de disconfort pentru cei din jurul meu.
Nu tac, nu pentru că nu știu, eu cultiv tăcerea, dar ca o modalitate de cunoaștere, ci pentru că nu vreau.
Nu vreau să tac.
