De acum doi ani nu mă părăsește imaginea unei familii pe care am avut ocazia s-o observ pe plajă. O mamă, un tată, două fetițe.
Imaginea a rămas ea undeva, dar senzația pe care o am când revine imaginea, mă derutează.
M-am tot întrebat ce am găsit așa deosebit la acea familie cu care nici măcar nu am interacționat.
Fetițele le-am reținut secundar, dar pe ea și pe el îi port de acum în tot ce însemn eu.
Pe ea am observat-o mai mult, pe el l-am observat pentru ea. Ea, o femeie trecută de prima tinerețe, dar frumoasă și foarte bine întreținută. În fiecare seară făcea exerciții pe plajă, uneori cu una dintre fetițe în brațe. El, un bărbat tânăr, trăind în prima tinerețe, avea o burtă ascunsă când nu stătea la plajă într-un tricou imens alb de bumbac.
S-a întâmplat de vreo două ori să avem șezlongurile alăturate, întâmplarea oferindu-mi poziție favorabilă pentru a observa.
De fiecare dată îmi întorceam privirile de la ei tristă. Îmi alungam tristețea deoarece nu-i înțelegeam cauza.
Nici azi, chiar dacă scornesc acum o poveste de la acei oameni, nu cunosc cauza. Dar am legat cumva senzația mea de condiția femeii. Am tras unele concluzii din comportamentul ei, din râvna ei. Consider că toată voința ei traducea un sentiment de recunoștință pentru el, pentru atenția lui pentru ea. Ea alerga, făcea abdomene, genuflexiuni în fiecare seară pentru a întreține un corp de care el se folosea.
El nu întreținea și nu avea grija corpului, căci avea bărbăția și tinerețea de partea lui.
Am cuprins-o pe ea cu toate simțurile aservită speciei, s-a căsătorit, a făcut copii, iar acum luptă să-și demonstreze încă o dată feminitatea. Pasivitatea femeii devine acțiune când vrea să demonstreze că merită bărbatul. Iar bărbatul abandonează temporar acțiunea, stă cumva spectator la tot spectacolul femeii.
De sub imensele mele boruri, luam și eu parte la înfrângerea ei, a femeii. Orice femeie e învinsă după ce s-a lăsat cucerită de bărbat, cu diferența că unele femei nu vor să ia cunoștință de această înfrângere.
Această înfrângere nu reprezintă neapărat ceva negativ, căci stă în puterea femeii să fie subiect și nu obiect.
Dar uneori femeia nu știe că are mai multe roluri pe acest pământ, nu doar de reproducătoare, nu doar de obiect care satisface bărbatul. Unor femei trebuie să le spui asta, ba chiar să le înveți.
Dragi femei, nu vă prezentați în lume ca femei, prezentați-vă ca oameni, feminitatea să sporească farmecul, nu să fie farmecul sexului vostru.
Dragi femei, dragi femei!
O vorbă cu unii profesori
Oare am mai scris asta pe blog? Cea mai veche prietenă a mea am cunoscut-o la grădiniță. Prietenia asta aduce foarte mult cu o moștenire.
Am pătruns cu ea în colectivitate, când încă întâmpinam dificultăți cu gândirea secundară, și am sfârșit luându-ne diploma de bacalaureat. La universitate am ales facultăți diferite.
Deoarece am fost împreună de mici, avem în comun foarte mulți profesori, plus o educatoare, plus o învățătoare.
Uneori, când ne întâlnim și inevitabil vorbim și despre fetițele noastre, ajungem și la propria copilărie, la unii dascăli care, cu părere de rău, nu merită să se cheme dascăli.
Asta aș vrea acum, o vorbă cu unii dascăli. Există în învățământ profesori pentru care ajungi să donezi sânge, profesori pentru care te oferi voluntar la proiectele lor, profesori cărora le păstrezi în portofel bilețelele de la o lucrare, profesori pentru care rămâi pe loc doar pentru a-i saluta, profesori care te fac să zâmbești doar prin simpla amintire.
Și există profesori, o categorie aparte, pe care i-ai uitat cu desăvârșire, iar amintirea lor scoate la suprafață sentimente foarte neplăcute. Ca exemplu, prefer să nu vorbesc despre învățătoarea mea, despre diriginta mea, despre unii profesori de la universitate.
Ceea ce mă uimește este puterea refulării. I-am îngropat atât de adânc, încât uneori fac eforturi imense de a-mi aminti de ei. Dar cine nu mă înțelege? Poate doar acela care nu a cunoscut umilința în întreaga lui viață, dar nu cred că trăiește un om pe planeta asta fără o asemenea experiență.
Umilința provoacă traume, și dacă unui profesor universitar îi trec cu vederea neghiobismul, vârsta are avantajul unui mecanism de apărare, unei învățătoare sau unei diriginte din clasele V-VIII nu vreau să le trec cu vederea nici o greșeală.
De aceea, vorba pe care o voiam cu unii dintre dascăli este următoarea: să nu aștepte nici banalul bună ziua, lipsa lui nu descrie proasta mea educație, ci lipsa lui de bun simț.
Când alegi să lucrezi cu copiii, mai ales cu preșcolarii, îți asumi o imensă responsabilitate, o responsabilitate care nu lucrează cu ambiții, preferințe și orgolii.
Copiii nu cunosc factorii economici și sociali, copiii experimentează sentimentul de respingere și umilință.
Și uite nici din această cauza nu pot învăța să iert, pentru că unii oameni chiar nu-și merită iertarea.
Experiența de la Covent Garden
În copilărie am ceva experiențe, din categoria lucrurilor trăznite, pe care le-am ținut ascunse de părinți.
În viață, am și experiența iubirii ascunse. Amintesc de aceste experințe datorită numitorului comun: am ascuns ceva.
De când m-am întors de la Londra, am ascuns vizita mea la Covent Garden. M-am fofilat zi după zi.
Extazul care m-a cuprins acolo l-am comparat doar cu impasibilitatea de la Westminster Abbey. Atunci am hotărât să încetez cu alergatul după faimoasele puncte turistice care merită văzute.
Tot ce merită văzut în lumea asta mare are dreptul la un ghid corect, iar cel mai corect este sufletul. Sufletul e singurul care te îndrumă chiar spre tine, spre nevoile tale, oricare ar fi acelea.
În dimineața pe care am petrecut-o la Teatrul și Baletul Royal mi-am reactualizat entuziasmul, căci de ceva vreme mă apăsa lipsa lui. Îi cunoșteam prezența, dar nu simțeam sau abia percepeam un fior.
În turul conceput pentru turiști, am trăit una dintre cele mai puternice emoții, când am pătruns în loja regală, regală fiind doar un aspect, nu un stimul, de acolo se vede sala în întreaga ei splendoare, ochii mi s-au umezit spontan.
Asemenea lacrimi mai am doar când o privesc uneori pe Mara când se joaca la picioarele mele.
Dar revin la sala de spectacole de la Teatrul Royal. Nu mă avânt să descriu un stil, o arhitectură, emoția care m-a cuprins în acele momente îmi permite doar sentimental să fac referire la una dintre cele mai frumoase săli de spectacole din lume.
Pornind de la mine, eul meu fiind creatorul, găsesc sala de spectacol deasupra lumii reale, reprezintă un axis mundi între semnificațiile mele despre rai și pământ.
Apoi au urmat balerinele, 10, 15 minute ni s-a permis să privim de la geam balerinele la locul de muncă. M-am simțit parte dintr-un întreg sublim. Am urmărit cu gura căscată piruete, aclamații, opriri ale pianistului, îndrumări ale profesoarei și am primit un zâmbet de la o balerină care s-a apropiat de geam.
Fascinată am privit trupul mignon și m-am oprit puțin la pieptul ei. Mi-am înțeles preferința pentru sânii mici, probabil în copilărie am trăit ceva care s-a fixat în mine ca plăcere pentru un bust aproape plat, de balerină.
M-am îndepărtat de geam întorcându-mă să privesc de multe ori în urmă. Am privit peste umăr atât cât a fost cu putință. Nu am putut nici să mă sustrag explicațiilor ghidului care și-a dat atâta osteneală ca noi să primim tot ce are de oferit Teatrul, Opera, Filarmonica și Baletul Royal. Mie mi-a dăruit un nume fiind româncă: Alina Cojocaru, balerină româncă ce timp de 13 ani și-a desfășurat activitatea la Covent Garden.
Spre finalul turului am zărit cu coada ochiului și o Lady. Într-o sală se dădea un interviu, iar ghidul nostru ne-a dat detalii despre Lady, despre acțiunile ei, bineînțeles caritabile, fiind văduva unui Sir care s-a îngrijit foarte mult ca oamenii săraci să aibă acces la cultură. Uneori, de sărbatori sau nu numai, Lady și Sir achiziționau toate biletele pentru un spectacol și le ofereau apoi oamenilor săraci.
Despărțirea a avut loc într-un loc amenajat ca o cafenea, iar ghidul ne-a spus: Vă mulțumesc pentru participare, vă mai așteptăm. Dacă v-a plăcut acest tur, numele meu e Simon, dacă nu, numele meu e Barry.
Numele ghidului meu este evident Simon.
Și am să țin cont de ultimele lui cuvinte, căci dacă mă așteaptă, intenționez să mai merg negreșit.
Numai de bine
Mă simt bună și caldă azi. Aș putea chiar să iert, dacă aș ști cum anume se face asta.
Dar nu știu.
Tocmai de aceea îmi protejez starea de bine stând printre cărți, iar mai tarziu cu Mara și cel mai nou album al ei, Mucha.
Sunt și eu acum o buruiană
Am donat sânge acum ceva vreme, nu pot pune degetul pe calendar, nu-mi amintesc exact data, dar cifra, în acest caz, e redundantă. Am donat sânge pentru cineva anume, pentru un fost profesor de la facultate.
Fără falsă modestie, aș fi păstrat acest fapt pentru mine, dar în urmă cu câteva zile m-a sunat domnul profesor. Un telefon cu o intenție clară. Ce m-a determinat să scriu stă chiar în răspunsul meu.
După ce am primit mulțumirile, nu fără să mă fâstâcesc, chiar și într-o astfel de comunicare, domnul profesor m-a asigurat de reciprocitatea gestului într-un caz similar.
Am râs, într-un do înghițit, și l-am asigurat eu pe domnul profesor că gestul meu și-a primit plata în facultate. Și eu am primit în facultate, iar în prezent am dat o parte dintr-un întreg de care am beneficiat ca studentă.
Fără certitudine, dar cu o puternică presupunere, cred că domnul profesor nu se aștepta la răspunsul meu.
După ce am închis telefonul, m-am gândit la Noica, la buruienile lui.
Discipolul vine la tine să-ți ceară. Tu trebuie să-l înveți că n-are nimic de primit, că trebuie să crească. Discipolul vrea să devină iederă. Trebuie să-l lași să fie ce trebuie să fie: chiar buruiană. Și cel mai frumos sfârșit al tău – fertilitate! – e să te năpădească buruienile.
Sunt și eu acum buruiana domnului profesor și descriu o foarte mare satisfacție. Presupun că satisfacția domnului profesor este și mai mare, sentimentul de plăcere fiind răvășitor.
Un asemenea sentiment am experimentat zilele trecute când așteptam ceva date pentru a scrie o factură. Cuvinte de vânzare, minunata mea lume nouă, aduce uneori niște satisfacții sufletești imense. În ceea ce privește financiarul am plângeri, dar revin.
Eu așteptam date, dar înaintea lor am primit aprecieri și o asigurare a competenței mele. Eul meu se tăvălea în mine de plăcere. Orice cuvânt frumos, orice apreciere ne ajută creșterea, iar eu încă cresc și intenționez să mai cresc.
Am alăturat aceste două experiențe, înseamnă enorm pentru mine, înseamnă enorm pentru ceea ce urmează să manifest, dar mai ales să acționez pe viitor.
Vreau să cresc în fiecare zi, iar limita mea e limita omului, doar moartea o să finalizeze desăvârșirea.
El a devenit ei
Îmi place ideea de destin, o găsesc oarecum romantică. O găseam romantică în adolescență când visam la dragoste și la el.
Din adolescență până azi, el a devenit ei, iar dragostea a devenit. Ce? Momente, momente unice, momente de neuitat, momente kodak pe care le am atârnate pe unii pereți ai casei.
Bănuiesc că am un ton ușor pesimist. Asigur pe oricine însă că ființa mea nu aparține categoriei de femei dezamăgite în dragoste. Descriu o femeie răsfățată de tot ce presupune iubirea bărbatului.
Păstrez totuși în atitudine o nemulțumire. Mi s-a spus, în repetate rânduri și de diferite persoane aparținând ambelor sexe, că nici un bărbat nu mă va mulțumi vreodată.
Uneori mi-am permis reacția de moment și am contrazis, alteori am zâmbit condescendent, rareori am suspinat.
Viața mea de cuplu descrie un parteneriat, eu și tatăl fetiței mele suntem parteneri. Îmi pare sincer rău dacă unele femei nu înțeleg aceste rânduri. Sau unii bărbați. Parteneriatul în cuplu semnifică sau pur și simplu mustește de semnificații. Alături de un partener niciodată nu ceri voie sau nu ți se permite, alături de un partener te consulți.
Asemenea multor femei, și eu am fost crescută pentru căsătorie. Mamanu, chiar și tata aduceau de multe ori în discuție ziua nunții, cum va fi, cum se va organiza, în ce farfurii vor mânca nuntașii. Îmi amintesc acum că tata și-a exprimat chiar dorința ca măcar una dintre fete să aibă o nuntă țărănească, în cort, cu castroane de pământ și linguri de lemn.
Nu s-a întâmplat.
Ieri sau alaltăieri parcă, m-am surprins convingându-mă să nu fac niciodată acest pas. Nu port în mine dorința de a ajunge doamna bărbatului, dar toată ființa mea urlă că este egala bărbatului.
De pe această egalitate, miorlăi la filmele romantice. Îmi șterg ochii cu ciudă și cu rușine. Nu există el, există ei, nu există unicul, ci cel mai potrivit. Pentru prima dată, gradele de comparație au sens, în rest sunt fără sens și se folosesc în cele mai neinspirate situații. O mama nu are niciodată cel mai frumos copil.
Așadar, am fost crescută pentru căsătorie, pentru supunere, pentru bărbat. Am eșuat la toate cerințele. Credeam cumva că din egoism mi-am dezvoltat individualitatea, dar m-am înșelat.
Tot ce sunt azi, tot ce manifest azi stă în acțiunile mele. Am acționat în viața mea. Mi-am satisfăcut curiozități, am pus întrebări, am gândit, nu m-am supus, am pierdut uneori, am suferit alteori, am provocat dureri câtorva persoane.
Îmi pare rău pentru unele dureri, dar constituie acum lecțiile mele, lecții din care încă trag învățăminte.
Prezentul mă ascultă uneori cum îmi repet lecțiile cu voce tare, așa cum procedam la școală, după ce învățam o lecție, mă plimbam prin camera cu caietul, coperți verzi dacă era de geografie, sau maro dacă era de istorie.
Cu voce tare.
Azi îmi spun cu voce tare că asta sunt, asta, nu alta și pot merge mai departe cu ceea ce sunt sau pot să bat pasul pe loc încercând o experiență negativă a ceea ce nu sunt.
Fiecare să fie, doar să fie.
Tăcerea, modalitate de cunoaștere nu tehnică de oprimare
Cel mai mult în Anglia mi-a plăcut și deja enunțul e fals. Desigur. Reformulez, mi-a plăcut foarte mult Covent Garden.
Toată experiența descrie un puternic sentiment de plăcere și satisfacție, dar nu pot încă să scriu.
Mă tot pândește, din cute de inconștient, un alt gând. Pânda a devenit chiar preocupare.
Fără nici o senzație, simțurile nu-mi descriu nici un deranj, înghit uneori în sec. Experimentez de câteva săptămâni o foarte trează conștiință. Știu că am fost folosită.
Nu există nici un conflict, afectiv și rațional am acceptat această acțiune a celorlalți. De aceea sunt puțin fixată acum pe acest înghițit în sec. De ce mai fac asta? Ce anume mă deranjează dacă oamenii s-au folosit de mine întotdeauna cu consimțământul meu?
Probabil așteptarea. Eu nu am avut așteptări de la ceilalți, dar supraeul meu, moțatul acela moralizator se face acum responsabil de o anumită dezamăgire a mea, de un disconfort sufletesc.
Am obiceiul uneori când merg pe stradă să mă opresc și să inspir de câteva ori de parcă aș fi supusă unui control medical. De fapt deruta această descrie un efect al dezordinii interioare.
E foarte greu să accepți sufletește că unii oameni s-au folosit de tine. Rațional fluieri, căci eu când vreau să fluier, fluier. Și înghiți în sec. Sentimentul acesta de neplăcere mi-l imaginez ca un fluid cu un acces total în organismul meu, un fluid cu conținut psihic care răscolește alte sentimente ale mele, și ele neplăcute, și ele neîndeplinite, și ele resturi de energie atârnând de alte energii împlinite.
Energiile împlinite cară resturile de energie ca un câine purecii în coadă. Uneori e nevoie să te așezi și să te scuturi foarte tare, și să scoți sunete. Și să spui cu voce tare niște lucruri inconfortabile pentru ceilalți. Da, eu fac asta. Nu-mi pare rău, mă simt însă foarte prost. Totuși fac asta în mod constant.
Am și o explicație. La master, unul dintre profesori m-a pus să argumentez de ce nu sunt de acord cu intervenția Statelor Unite în conflictul din Serbia. Opinia mea descrie geografia, aș fi vrut să intervină cineva din Europa, nu Statele Unite. Iar răspunsul lui, folosindu-se de o comparație, mă ajută azi foarte mult când vreau să spun lucrurilor pe nume.
Profesorul meu m-a întrebat dacă aș face ceva, eu locuind la bloc, la etajul 2, dacă în fiecare seară când ajung acasă vecinul de la parter își bate soția și copiii. Trec pe lângă, eu locuind la etajul 2, sau intervin? Contează etajul sau anumite reguli de bună purtare, de respect al individului?
Răspund sus și tare, tot ce contează pentru mine în viața este egalitatea, libertatea și drepturile omului, iar când zic om, habar nu am de categoria feminin-masculin. E problema bărbatului că își cultivă primitivismul în loc de inteligență, cum de altfel e problema femeii că își cultivă supunerea în loc de inteligență.
Sus și tare: permit oamenilor să mă folosească, nu mă deranjează rațional, înghit în sec din motiv de suflet și formulez lucruri pline de disconfort pentru cei din jurul meu.
Nu tac, nu pentru că nu știu, eu cultiv tăcerea, dar ca o modalitate de cunoaștere, ci pentru că nu vreau.
Nu vreau să tac.
Mucha și Wyeth
Am adus cu mine din Anglia, pe lângă impresii, și două albume, unul semnat Alphonse Mucha, altul Andrew Wyeth. Din fiecare călătorie încerc să aduc câte un pictor care ar putea să o atragă pe Mara.
Cu Mucha am reușit, fetele lui cu părul lung, cu flori și fructe pe cap pun lumini în ochii ei.
Pe Wyeth l-am luat mai mult pentru mine după ce l-am frunzărit într-o librărie din Oxford vreo 20 de minute.
În anii anteriori am mai pus sub ochii cititorilor acest nume: Andrew Wyeth, atunci cu Domnișoara Cristina și cu o interpretare proprie a pânzei.
Azi o să urmeze o nouă pânză care se face responsabilă de multe sentimente plăcute.
Îmi dau seama că toate aceste acțiuni ale mele reprezintă un fel de moștenire a mea pentru Mara, dar în timp ce acționez și manifest. Wyeth mă încântă nespus, fără cuvinte aproape.
Trebuie sau nu trebuie vizitat
Fiecare călătorie aduce un plus ființării. Un plus ar fi chiar conștientizarea ființării.
Al doilea plus îl adaug după ultima mea zi în Londra. Două zile am stat la Londra. Știu, exagerat de puțin.
Bineînțeles că am purtat cu mine un ghid al Londrei în care găseam și primele zece atracții ale orașului. Nu am ajuns la toate, dar m-am achitat onorabil cu fuga între aceste puncte considerate importante.
Am revenit acasă cu o hotărâre. Nu-mi mai pasă de nici un top 10, de nici un loc care TREBUIE vizitat.
Aș vrea să mă creadă toată lumea pe cuvânt că NU TREBUIE.
Am pășit și eu, ca alți zeci de turiști ai unei zile mohorâte de noiembrie, în catedrala Westminster Abbey.
Nu regret că am bifat și acest loc, doar se odihnesc regi și regine în acel spațiu, dar pentru mine nu reprezintă și nu alcătuiește nici un top. N-am simțit un fior, doar am căscat gura.
Cu totul altceva s-a întâmplat la Covent Garden, dar momentan mă abțin de la orice impresie despre Baletul și Teatrul Royal.
Așadar, dau acest gând tuturor, îl ofer cadou, într-o călătorie cară doar bagaje, sunt suficiente, nu căra și locuri de vizitat datorită faimei lor. Într-o călătorie omul să-și asculte simțurile, nimic în afară de simțuri. Nimeni nu ne mai dă timpul înapoi, iar orice moment petrecut în locuri care nu ne inspiră, în compania unor persoane insipide semnifică o pierdere.
O să închei cu un citat din Shakespeare, am ajuns și la casa unde s-a născut, iar ceea ce urmează să redau din opera lui, mă ajută enorm:
…good company, good wine, good welcome,
Can make good people.
Village, town, city sau Anglia
Am fost o săptămână în Anglia, o foarte scurtă hoinăreală prin satele și orașele Angliei.
Firesc, acum mă pornesc să scriu despre Anglia. Dar ce să scriu? Deruta mea nu stă în faptele și acțiunile celor care deja au scris despre această țară, ci că nu pot să scriu despre o poveste.
Așa mi-a revenit Anglia, ca o poveste. I-am trecut cu vederea și vremea, ploaie, vânt, soare, iar ploaie, ploaie cu vânt. Vremii îi vin de hac puburile. Îngheț afară, căldură, gălăgie și voie bună în fiecare pub. Eu am descoperit cidrul cu căpșune și lime.
Și am consumat foarte mult ceai. Cumva, trebuie să împart tot ce am trăit în Anglia. Împărțind, devine posibilă cunoașterea. În primul rând, Anglia are village, town și city. Town, mai mare ca village, mai mic ca city.
În village, Dorchester în cazul meu, am experimentat viața englezească. Am întâlnit puțini turiști, iar grija, la hotel, mi-au purtat-o doi bătrâni cumsecade. Mi-e rușine că folosesc acest cuvânt, cumsecade, dar așa mi-au revenit.
La micul dejun simțeam grija unei bunici, iar seara persista o senzație de relaxare manifestată din spatele barului de bunic. Iar de dimineața până seara zâmbete.
M-am plimbat prin Dorchester cu gura căscată. Pur și simplu. Le-am privit casele în timp ce le recuperam din memorie, ani de zile am urmărit la televizor Crimele din Midsomer. Ei bine, casele lor arătau exact ca la televizor. Arhitectura m-a încântat. Știu că am citit la Blaga, parcă și la Freud, că omul apreciază arta prin identificarea obiectului cu el însuși. Când mă zgâiam la casele din jurul meu, s-a produs un transfer. M-am identificat afectiv cu casa și grădina englezească. Mi-au atras atenția și cutiile din fața caselor, unele case au niște cutii în care găsești fructe sau dulcețuri. Banii se lasă în poștă. Încrederea lor în om este în punctul culminant, nu te poți duce mai sus, la fel cum la Oxford, atunci când pleacă studenții de sărbători se zice că se duc în jos, după Oxford, nu poți merge decât în jos.
Înainte de Dorchester, am stat două zile la Salisbury unde am mers să văd Stonehenge. Într-un soare măturat de vânt, am ocolit aceste pietre. Nu știu ce simt alții când ajung acolo, dar eu m-am simțit intimă cu vântul. Nici o altfel de energie nu m-a tulburat, doar vuietul, o diferență de presiune la orizontală a aerului, m-a oprit câteva secunde în loc.
De mică mă urmărește senzația că vântul vrea să-mi spună ceva. Nu a făcut-o niciodată, nu am nici o experiență cu vântul, doar o senzație și un vâjâit. După Stonehenge, am descoperit un magazin plin de ciocolată, iar seara am adormit obosită, dar dulce, dulce, cu aromă de vișine.
Sfârșesc aici cu textul, dar nu cu povestea.
Revin, revin.
