Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Bunici, părinți și nepoți la aceeași masă

De 30 oct., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Primul lucru pe care-l observi într-o casă în care un membru al familiei a decedat este că obiectele sunt așezate altfel. Când bunica mea a murit, am ridicat din umeri când nu am mai găsit vasul de apă la locul lui. E naiv să presupui că asta e tot. O lume s-a sfârșit. Începe alta.

În viața fiecărei familii există un timp neprețuit. Fac referire la secunda efemeră când la masă stau bunicii, părinții și copiii. Obiectele sunt așezate la locul lor. Dacă întinzi mâna, apuci șervețelele. Dacă întorci capul, zărești anumite desene. Instinctului nu-i trebuiește mintea. Obișnuința ne ghidează. Până când unul dintre noi moare.

În urmă cu o săptămână am primit vești alarmante de la Severin. Bunicul se pregătește să plece. A fost odată, cu mulți ani în urmă, când am stat toți la aceeași masă. Mămaie, tătaie, unchii, verișorii, mama, tata, eu și sora mea. N-am știut că aia e fericirea. N-aveam cum! O ceartă mereu izbucnea. Cineva își dădea ochii peste cap. Altul ar fi dat orice să fie oriunde în altă parte. Copiii se plictiseau. Nu știam că trăiam cel mai frumos moment dintr-o familie, dintr-un grup care împarte aceleași gene.

O genă, aia slabă, se desprinde și pleacă. La noi a fost bunica.

Bunicul stă cu valiza făcută. Mă gândesc la toate obiectele care urmează să dispară. Tabloul cu el și bunica mire și mireasă. O groază de vechituri păstrate de el or să fie sortate. Încă o lume încheiată în familia mea.

O lume nouă stă adunată în stânga mea. Motan doarme. I-am lipsit ultimele săptâmâni. Nu m-am așezat cu ceaiul și cafeaua pe canapea să scriu. A deschis un moment ochii și m-a privit. Ar putea să zică: Mai e mult până o să-mi muți bolurile. Nu plânge. Sau plângi. Eu dorm așa de bine cu tine lângă mine.

Familiile își pierd atâtea ore în ceartă și îmbufnare. De câteva ori mi-am privit mama și i-am cerut doar să se bucure de mine, să nu încerce să mă înțeleagă. Cum aș putea s-o înțeleg eu pe Mara în viitor? Un copil născut în 2010 nu are multe în comun cu un prunc născut în 1983. Numitorul comun rămâne afecțiunea și multe momente necunoscute de ea când mi-a provocat o stare de deplină mulțumire sufletească.

Când copiii părinților devin adulți, rămân mesele luate împreună. Mâncarea bună ne face oameni mai buni, mai interesanți, mai calmi.

În familia mea am avut parte de un scurt timp neprețuit. Aproape nu mai am amintiri. Mara vine să stabilească o nouă lume cu bunici, părinți și nepoți la aceeași masă.

Să ne bucurăm de noi înainte să ne facem valiza. Bunicul meu se află pe peron. Așteaptă trenul.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mie trebuie să mi se scoale

De 16 oct., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Există vreun motiv întemeiat pentru viol?

Continuăm să ne adresăm această întrebare. Filmul Mo, văzut recent, readuce în atenția publicului violul. Pentru unii dintre noi, violul constituie un subiect perimat. Dar. Adolescenții glumesc pe seama violului. Bărbații întrețin relații sexuale cu minore. Pentru că ele arată într-un fel. Pentru că uneori nu înseamnă da în capul lor.

Există oameni care acționează corect. De aceea funcționăm. Din nou dar.

Dar de ce bărbații nu acceptă acel nu din partea femeii? Ea a inițiat joaca. Ea și-a dezvelit singură trupul. Ea a revenit asupra faptei. De ce o femeie nu poate să se răzgândească cu un bărbat între picioarele ei?

Cred că am un răspuns pregătit. După film, mi-am analizat experiența sexuală. Fărâme rămase din conversații, bucăți mici de sentimente intime scăpate în așternuturile transpirate s-au adunat într-o imagine de ansamblu sub forța replicii: Mie trebuie să mi se scoale!

Fără nici un fel de grandoare feminină, fără a căuta să dau întâietate propriului sex, socotesc că în acest punct, femeia deține un avantaj pe care bărbatul nu-l trece cu vederea. Pentru a face sex, femeia nu trebuie să facă propriu zis nimic cu vaginul. Nu ceva vizibil în orice caz. Lubrifierea vine de la interior. De aceea violul este dureros. Fără lunecare, vaginul se frânge. Un fost primar de la Severin este întregistrat cum afirmă că vrea să dea în fetițe, cu penisul, firește, să le audă cum pârâie, ca lubenița. Bolnavilor le place asta.

Pentru orice act sexual, bărbatul acționează. Penisul se ridică. Implicațiile psihologice sunt cunoscute publicului larg. Identificarea bărbatului cu competențele sexuale constituie alt subiect.

Un bărbat nu acceptă nu-ul femeii pentru că el nu are opțiunea de a se răzgândi. Lui i se scoală sau nu i se scoală. Nu i se scoală și se răzgândește. I se scoală, iar apoi i se înmoaie. Nu alege. Se întâmplă. Câte femei nu au consolat bărbatul pe toată perioada lor de ființe active sexual? Nu e grav. Se mai întâmplă. Nu contează. Te iubesc.

O femeie are două reprezentări în viața bărbatului, de mamă și de prostituată, iar un eșec în pat vine cu două lovituri insuportabile pentru mintea reptiliană. Înfrângere în fața autorității materne. Înfrângere în fața unei figuri cu rang inferior. Cu alte cuvinte, nu este bun de nimic. Aceasta pare să fie percepția despre sine.

Nimic din toate astea nu este adevărat. Femeile o știu. Bărbații o știu. Asta nu ne împiedică să greșim. Să repetăm. Să nu învățăm din greșeli. Greșim ca să greșim din nou.

Nu înseamnă nu. Violul presupune durere, umilință, anulare.

Nu este un subiect pe seama căruia să râzi. Nu e un subiect de ignorat. Nu înseamnă nu și atunci când bărbatul este deja în femeie. Îmi pare sincer rău pentru acest avantaj al speciei, dar o femeie poate să aleagă și după ce a început mișcarea de du-te vino.

Vino! Du-te! Se poate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mara știe că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine

De 9 oct., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Dacă aș nota frânturile de conversații suprinse. Am început din generală să trag cu urechea pe stradă. Prima dată am observat aceleași chipuri, la aceeași oră. Recunoașterea fețelor mi-a atras atenția. O vorbă. O frază. Ani de zile m-am intersectat cu aceleași persoane. Un domn înalt și pleșuv mereu îmbrăcat la costum. O doamnă grasă cu un păr pieptănat conci.

Scoala am schimbat-o în clasa a VI-a. Prieteniile intense m-au distras de la trasul cu urechea. Absorbită de mine, de relațiile cu fetele, am făcut loc adolescenței dureroase și zgomotoase. În autobuz mai participam uneori indirect la unele conversații. Mă prefăceam că privesc concentrat pe geam, dar urechea percepea sunetele. Un martor mut, așa am fost de multe ori.

Când puteam să imit ce auzeam, o făceam gradilocvent. Îmi plăcea să-mi amuz prietenii, îmi asigura un loc în grup, o apartenență. De fiecare dată simțeam și rușine. Încălcarea intimității mă indispunea. Îmi trecea repede. Mereu m-am priceput să mă consolez singură. De aceea am greșit catastrofal.

Când am terminat școala, am presupus că un capitol din viața mea s-a încheiat. Mă refer la legăturile de prietenie și tot ce înseamnă ele. M-am pripit. Mara a redeschis acest capitol. Citesc cărți pentru creșterea copiilor. Nu mă opresc. Studiile de psihologie infantilă au confirmat că prieteniile sunt vitale la vârsta Marei. Mara are nouă ani. De multe ori a plâns și a suferit din cauza prieteniilor. O căutare disperată de stabilire a celei mai bune prietene m-a aruncat în trecut.

Ce bine este să fii adult! Să scapi de constrângerea grupului, de presiunea școlii! Cine nu scapă la maturitate de, înseamnă că nu se îngrijește de copil. Copilul din noi are nevoie să fie fericit. Din când în când să-și administreze doze de imaturitate, de lene, de plăceri mici, de satisfacții culinare, de mângâieri. E datoria fiecărui adult față de copilul din el.

Odată ce și-a creat legătura cu cea mai bună prietenă, nu i-am mai fost suficientă Marei. Nimic nu mai ajungea la ea când se întorcea necăjită de la școală. Firește! Lumea ei se rupe în bucăți atunci când aude amenințări. Nu mai ești prietena mea. Bine, nici eu nu mai vreau să fiu prietenă cu tine.

Oh, biata mea fata! Am compătimit-o. Am trăit afectiv dramele ei cu cea mai bună prietenă. Ca să răzbat, i-am povestit despre relațiile mele. Doar Dunia mică mi-a înapoiat-o, mi-a apropiat-o și mi-a aruncat-o în brațe plângând în hohote.

Mara știe că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine. Îi mai este bine cunoscut faptul că orice citesc, dau mai departe. O învăț să se facă plăcută dacă asta contează pentru ea. Îi indic cum să procedeze. O susțin cu sugestii la nivel de limbaj. Ascultă. Poate chiar ține cont. Habar n-am. Uneori o aud vorbind la telefon cu câte o prietenă. Asta este perspectiva ta. 

Mara are nouă ani și folosește corect cuvântul perspectivă. Din acest motiv îmi dau singură un plus ca mamă. Doar v-am mărturisit deja mai sus că mă pricep să mă consolez singură.

O să am nevoie. Știți ce vorbesc, nu?!

Încep să înțeleg sadismul, dar prefer ciocolata, sexul și vinul

De 2 oct., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Prefer, de vreo câțiva ani, să-mi petrec ziua de naștere departe de casă. Să existe un drum de făcut, să am posibilitatea să postez pe Facebook și Instagram cu hashtag-ul #pedrum. La 30 de ani mi-am adunat pentru ultima dată toți prietenii. O masă lungă, o cină cu taină, cu persoane dragi mi-a înțepenit zâmbetul. Trupul înlemnește când este în pericol. Când întâlnim un șarpe, creierul automat comandă înmărmurirea.

Tocmai mi-am comparat prietenii cu șerpii. Așa ați presupune, dar. Îmi iubesc prietenii. Nu ei reprezintă șerpii. Situația, o masă lungă alcătuită din persoane cu care m-am însoțit de-a lungul anilor, dar care nu s-au însoțit și între ei, nu mi s-a mai potrivit. Am simțit că nu mai era vorba despre buna mea dispoziție, ci despre buna lor dispoziție. De ziua mea doresc să fie vorba despre mine. Am fost în pericol să mă aliniez, să mă conformez convențiilor.

Am început să călătoresc de ziua mea de atunci. Vârsta s-a transformat într-o porțiune. Atena reprezintă o vârstă, 32. Sarmizegetusa o altă vârstă, 33. Firește, nu m-am putut ține de plan. A intervenit Mara, bugetul, responsabilitățile. În 2018 mi-am propus să ajung la Berlin, la Filarmonică. Nu s-a întâmplat. Mi-am lins rănile, știu să. Cu demnitate și atitudine care contrariază, mi-am corectat cadoul. Mi-am albit dinții. Anul acesta, cu o călătorie planificată în 1 iulie, 21 iunie a rămas fără buget. Din nou mi-am corectat cadoul. M-am epilat definitiv pe picioare.

Aud țipetele din curtea școlii. Zâmbesc. Intrasem într-o anumită stare, iar gălăgia m-a readus în sufragerie, pe canapea, cu pătura pe picioare. Motan doarme lângă mine.

Am recitit ce am scris. Zgomotele au năvălit. O motocicletă. Claxoane. Freamătul din curtea școlii s-a intensificat. Gheorghe Lazăr e aglomerat.

Tot ce am povestit până acum ține de introducere. Voiam să ajung la epilarea definitivă. Pentru cine nu a făcut, vă comunic de la început că doare. Suportabil, desigur! Ultima dată durerea m-a provocat intelectual. Mi-am reamintit bătăile din copilărie, am revăzut Auschwitzul. Asta în timp ce primul picior suporta intervenția. Între primul picior și al doilea, am avut un răgaz. Corpul s-a relaxat. Am simțit destinderea sub forma unui val de căldură. Mușchii se relaxează. Mi-am zis. Ceva plăcut m-a făcut să tresar. M-am mișcat pe masă și mi-am privit corpul lungit. Carne, material, obiect. Eu nu eram acel trup. Vă puteți imagina un copil într-un colț de cameră goală ascuns după perdea. Eu eram acel copil. Complet separată de trup, m-a îngrețoșat plăcerea cărnii.

Familia de țigani români de la Auschwitz, distracția doctorului Mengele, oare așa se simțea? Am alungat gândul. Ce importanță are o familie când în lagăr se aflau atâtea persoane?! Nici nu e vorba despre oameni, ci despre senzație. Plăcerea și calmul de după aplicarea violenței. La al doilea picior timpul a trecut mai repede. Obișnuința. La final, calm, plăcere și o minte împăienjenită.

Este o anumită plăcere în amorțeala corpului după agresare. S-a terminat. De aici vine calmul. Dar e mai mult de atât. E bucurie. Presupun că hormonii ne înșală. Satisfacția este mare că s-a sfârșit. Sunt eliberați hormonii fericirii. Încep să înțeleg sadismul, dar prefer ciocolata, sexul și vinul.

Copiii au intrat la ore. Este liniște. Mașinile trec civilizat. Eu am terminat.

Festivalurile actuale, bâlciurile reinterpretate

De 1 oct., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

A avut loc la Timișoara, la final de săptămână, Flight Festival. Sâmbătă și duminică am luat cu Mara activitățile la rând. Tot ce au propus organizatorii pentru copii, am încercat.

Când am părăsit festivalul, înainte să urc în mașină, m-am uitat peste umăr. Puhoiul de oameni de la intrare mi-a reținut atenția. Trăim în epoca festivalurilor. Un nou mijloc de distracție pentru oameni. Dar chiar e nou? Sigur am dezbătut subiectul cu prietena mea pe drumul spre casă. Mara s-a lungit pe banchetă. În oglinda retrovizoare am văzut un picior ridicat la tetieră.

Nu ți te se pare că festivalurile sunt de fapt bâlciurile reinterpretate? N-am așteptat răspuns. E fix ca la circ, doar că acolo te atrăgeau animalele, iar aici numele celor care cântă pe scenă. Atmosfera nu diferă: gălăgie, praf, spectacole, petreceri, vânzători și cumpărători.

În prezent, în ceea ce privește lumea circului, oamenii s-au sucit în purtare. Apărătorii drepturilor animalelor au concluzionat că cei needucați își duc odraslele la spectacolul de circ. Firește, nu sunt de acord! Circul reprezintă o lume aparte, este o cultură.

Spectacolele de circ presupun numere de gimnastică, iluzionism, momente comice și prezentare de animale dresate. Dacă circul pierde partea de dresaj, atunci rămân celălalte activități. Oamenii care alcătuiesc echipa, ce părere aveți despre ei? Un grup care nu se stabilește pe nici un teritoriu, mutându-se de pe un loc pe altul. Stilul de viață i-a obligat să devină o familie și să transmită meseria de la părinte la copil. Cine să înțeleagă mai bine modul specific de supraviețuire? Așa se ivesc dramele. Uneori oamenii depășesc condițiile de viață cunoscute.

La festival mănânci și bei la prețuri de speculă. Vă amintiți merele glazurate pe băț așezate la intrarea în circ? Nu mi-au plăcut niciodată. Dar un măr glazurat semnifica o separare de realitate. Pentru câteva ore, cu dulciuri la suprapreț, acceptai minunata lume a circului. Fascinantele femei în costume sclipitoare, cu ciorapi și body-uri speciale care se ridicau pe frânghii și executau exerciții primejdioase. Bărbații cu păr cătrănit și abdomen lucrat care aruncau cuțite sau înghițeu foc. Leii cu coamele imense care se alintau cu dresorul. Un măr glazurat semnifica toate astea.

În prezent, la festivaluri cheltui și pe o datorie sufletească. Mă folosesc în continuare de mărul glazurat pe băț. Un măr mai înseamnă și iarbă, și sex. Stresul epocii a modificat și mijloacele de desprindere de muncă. Suprasolicitați la muncă, divertismentul a fost obligat să pluseze, să mizeze mai mult ca niciodată.

Un festival cuprinde niște cetățeni obosiți, epuizați. Poate de aceea nu m-a prins niciodată. Sigur am mai scris despre. Mă odihnesc suficient. Dorm nopțile. Un intelect liniștit respinge hărmălaia, iar prețurile de speculă îl inflamează ușor.

Ce anume plătiți când mergeți la un festival? Ce semnificații are mărul glazurat?

Între noi fie vorba, prefer circul.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am săturat să trag. Da, știu, ai dreptate, mai trebuie să și împing

De 26 sept., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Folia care protejează hainele curate de la curățătorie am sfâșiat-o ieri. În întârziere pentru spectacolul Scripcarul pe acoperiș, m-am repezit spre dulap și am tras singura rochie potrivită pentru. Hainele stau în saci menajeri, la apartament, unde pun piciorul ca să inspecteze ochii, apoi trag rapid ușa după mine. E praf pretutindeni de la rașchetare.

M-a salvat o tură de haine duse la curățătorie și aduse la Făt Frumos. Rochia simplă neagră m-a scos din încurcătură, cum face acest obiect vestimentar de obicei. Salvează femeile de la dileme provocate de luxul vestimentar cu gust îndoielnic. Nu e nimic îndoielnic la rochia neagră, doar victorie și desăvârșire.

Scripcarul pe acoperiș este un spectacol vesel după povestirile lui Shalom Aleihem. Muzica evreiască m-a binedispus. Nu cred că mi-a schimbat dispoziția. Nu m-am dus cu gânduri negre. A alungat rapid orice interes străin de reprezentație. M-a aruncat în amintiri. Două momente anume m-au năpădit: o călătorie la Cracovia și un drum la Sighet. Totul de la muzică. Ritmul m-a umplut de melancolie, de senzații amorțite, de anumiți oameni. Dorul de persoane se poartă cu demnitate. Dorul de amintirea persoanelor se poartă zadarnic.

Mi-am privit mâinile împreunate în poală. M-am consolat singură așezându-mi obrazul pe umăr. Vârful piciorului l-am mișcat. M-am fâstâcit. M-am pierdut câteva secunde în iubiri trecute și îngropate.

Chiar atunci ritmul s-a schimbat. Tristețea muzicii mi-a justificat lacrimile de mironosiță. Eu nu-mi plâng iubirile și dorurile, le port în zâmbete.

Pe scenă, Tevie, personajul principal, mi-a atras atenția. Din nou am admirat ironia însoțită de inteligență. Doamne, știu că ești ocupat. Cu o ciumă, cu un incediu, cu o inundație, dar dacă ai timp, pe iapa mea o doare piciorul de două săptămâni. M-am săturat să trag. Da, știu, ai dreptate, mai trebuie să și împing.

Mai trebuie să și împingem. Să ieșim la spectacole. Să ne creștem inteligența. Să ne detașăm. Să exersesăm umorul. Ține de acțiune. Să ne mișcăm. Să ne urnim. Să ne îmboldim.

O modificare în rutină atrage atenția, provoacă ochii să vadă dacă priveau și să privească dacă vedeau. Senzațiile vizuale sprijină stările de spirit. Avem nevoie de.

Pentru fericire. Pentru bucurii. Pentru iubire.

Foto: Zenobia Lazarovici

Unele cupluri rămân împreună deși nu au făcut sex de un an

De 24 sept., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Aproape m-am născut în mașină. Cel puțin așa povestește mama mea. După ce a ajuns la spital, moașa și doctorul au dus-o direct în sala de naștere. Sala de travaliu a sărit-o. Asta îmi spune despre mine că odată am știut să iau rapid decizii.

Lângă mine se află o școală și a sunat de ieșire. Ah, clopoțelul! Sunetul mi-a oprit șirul gândurilor. La chiuvetă nu am stat mult să curăț zarzavaturile. Bătăile inimii s-au accelerat. Articolului îi lipsește așezarea în imaginar. Clopoțelul nu a sunat pentru mine. Am respirat ușurată și am luat o gură de cafea.

Nu așez în pagină textul. Creez. În timp ce tăiam țelina, m-am oprit să privesc frunzele și am rostit: lumi în lumi. Ieri m-au înfuriat mașinile parcate pe Gheorghe Lazăr după ora 7. Din cauza lor, pe o bucată scurtă de drum, faci zece minute. Zece minute când duci copilul la școală e mult. M-am revăzut la Viena în acele dimineți geroase de iarnă. În fiecare dimineață mă trezeam la șase să plătesc parcarea. Săream din pat direct în cizme. Trăgeam paltonul peste pijamale și străbăteam holul până la recepție cu ochii cârpiți. Mă trezeam instant când scoteam nasul afară. Nici un minut după ora șase nu-mi permiteam să întârzii. Amenda m-ar fi așteptat. Pe Gheorghe Lazăr există panouri cu mesaje ignorate. Găsești mașini parcate și la ora opt dimineața.

Am permis de mai bine de zece ani. Mașină mă ajută să mă deplasez oriunde am nevoie. Acest mijloc de transport mi-a separat lumile. M-a izolat într-o lume închipuită. Orașul e sugrumat de trafic. Mi-am refăcut traseele. Las mașina în locuri care-mi permit deplasarea pe jos într-un timp folositor intereselor mele. Cum locuiesc spre Giroc, dacă este necesar să ajung în Cetății, parchez undeva la jumătate. Cealaltă jumătate mi-a atras atenția asupra depărtării de lume.

Cetățenii continuă să arunce gunoi pe jos. Muncitorii fluieră în continuare după fundurile femeilor. Bicicliștii și șoferii se înjură nervoși. Femeile se chinuie pe tocuri. Conversații intime se duc în forfota străzii. În fața unei florării, o ea îl înjura pe el. După sictireală, l-a amenițat cu bătaia. Plasa de rafie a rămas nefolosită până eu am pășit în florărie. Atunci mi-am privit lung mașina.

Cutia de metal m-a separat de stradă, de cultura ei, de lume așa cum este ea. Am circulat prea mult cu mașina în ultimul timp. Am uitat că strada și marginea ne învață despre oameni. Masa de oameni pare cumva neschimbată din Evul Mediu. Apucăturile au rămas. Instinctele s-au păstrat. Reacțiile răspund exteriorului cu agresivitate.

Conviețuirea celor educați cu cei mai puțin educați nu ține de imposibil, dar seamănă mult cu munca Penelopei. Munca din timpul zilei se destramă noaptea. Persoanele educate manifestă dispreț pentru maniere, pentru ornamental. Ducem lupte între clase, între membrii aceleiași clase. Ne alegem în grupuri și reînnoim segregaționismul. Ne dorim atât de mult ca ceilalți să aibă o părere bună despre noi. Ne solicităm voința să avem o părere bună despre noi.

Mergem înainte trași de progresul tehnologic și stăm pe loc, în comportament, undeva la început de secol XX. Ne prefacem că am profitat de descoperirile psihologice. Freud a fost un obsedat sexual. Nu ne spune el nouă că toți dorim să facem sex cu propria mamă, ce idiot!

Între timp, foamea, boala și sexualitatea ne supun la drame.  Unele cupluri rămân împreună deși nu au făcut sex de un an. Boala ajută o soacră să pună stăpânire pe casa nurorii. Copiii sunt abandonați și subnutriți. Să nu ne mai spună nouă Freud nimic despre comportamentul uman.

Noi știm să ne purtăm.

De unde știm?!

Foto: Zenobia Lazarovici

Când ultima generație de copii săraci se va stinge

De 20 sept., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De luni, apartamentul în care locuiesc a intrat din nou în renovare. Mai cârpesc ceva. Rașchetez parchetul. Am nevoie de frumos în spațiul ocupat. Am devenit genul acela de persoană. Istoric, ca cetățean al unei țări mici, românul mereu și-a decorat sărăcia.

Parchetul de lemn, pus într-un mod care să satisfacă foștii țărani crescuți în case cu pământ pe jos, mă irita peste măsură. În prima zi când au ajuns meșterii, m-a amețit senzația puternică de plăcere în fața distrugerii. Când au smuls plintele, am manifestat o bucurie imensă.

După un scurt gând la Shiva, zeul distrugerii, mi-am reamintit de clădirea inspectoratului de pe Take Ionescu. Chiar lângă, s-a ridicat o clădire înaltă, un proiect elaborat. Înălțimea, geamurile și feroneria seduc trecătorii. Caști pur și simplu ochii și visezi.  Într-o zi am pătruns în ambele clădiri. Din prima clădire, cea nouă, am ieșit zâmbind. Lumina din interior stimula abilitățile creative. În a doua clădire, de cum am pășit, m-a cuprins angoasa. Mi-au picat ochii pe podea și am realizat. Școlile, spitalele și inspectoratele dețin același model de podea, o piatră gri cu picățele albe. Ori de câte ori pătrund într-o asemenea instituție am senzația că ceva rău o să mi se întâmple.

Inspectoratul de pe Take Ionescu a rămas în umbra impunătoarei clădiri. Nu se pierde în arhitectura orașului. Stă ca un martor mut al neajunsurilor economice și culturale. Lipsesc banii. Lipsește materialul uman. Probabil e absorbit de design-ul hidos al podelelor și anihilat de mirosul strident de dezinfectant. Inspectoratul aduce în reprezentare cu acea cocioabă din margine de sat unde locuiau cei bătuți de soartă.

Bugetarii muncesc în clădiri cu podele gri cu picățele. Zilnic, dezinfectantul le reamintește să aprecieze zilele de concediu. La hotel există bețișoare parfumate la baie. Trăiesc în lumi paralele. Igiena de la muncă și igiena de acasă nu au numitor comun. La spital, într-o singură încăpere, la aceleași minute ale orei zece, un doctor a efectuat o ecografie, un altul consulta, o asistentă scria în registru, iar alte două halate funcționau în același spațiu.

Condițiile de muncă în instituțiile de stat românești sunt mizerabile și dezgustătoare. Firește că îi compătimesc. Doctori, profesori, polițiști, simpli funcționari au și reprezentare de eroi. Ca orice erou, omoară oameni unii dintre ei. Cetățenii români mor câte puțin la cozile de la Anaf, la intrarea în cabinete, la Poștă. În școli nu se mai cultivă inteligența. Etc!

Un spațiu frumos și ordonat schimbă dispoziția. Funcționăm altfel. Suntem eficienți.

În viitor, când ultima generație de copii săraci se va stinge, țara asta se va reconstrui.

Foto: Zenobia Lazarovici

Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie

De 18 sept., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Replica îi aparține unei fetițe de patru ani. Dar cu ce te-am supărat, draga mea? Te-am rugat să-mi dai gunoiul și am așteptat. Înțeleg, ai ritmul tău. Cererea mi-a ignorat-o grațios. S-a uitat cu coada ochiului la punga de gunoi, mie mi-a aruncat un zâmbet care mi-a dat să înțeleg refuzul și a trecut pe lângă punga de gunoi, pe lângă mine și s-a așezat țanțoș în partea opusă.

Într-adevăr am așteptat după ea. O așteptare care i-a făcut pe ceilalți copii să plângă. Când a cedat, și-a anunțat starea sufletească. M-ai supărat, Dunia, m-ai supărat rău! Am băgat punga de gunoi în ghiozdan și mi-am ascuns zâmbetul. Iau în serios supărările copiilor. Nu râd de. Am distrat eu strașnic adulții copilăriei mele cu dilemele lipsite de importanță ale pruncilor.

Zâmbetul din acel moment a avut altă semnificație. Să dezvoltăm o gramatică a cuvântului supărare. Tot aud despre supărările adulților. M-am supărat. Bineînțeles că m-am supărat! Sunt supărat. Cine? Cine s-a supărat? Un eu oarecare în ceea ce privește numele, dar un eu distinct în ceea ce privește mecanismul de funcționare în societate. Mă refer la un eu reper.

Cei mai mulți se supără pentru că se iau pe ei reper. Eu fac așa. Eu nu fac așa. Bine, bine, dar ăsta ești tu!

Am cugetat o vreme dacă să scriu despre o asemenea banalitate. Oamenii se supără pentru că ceilalți nu le răspund ca-n oglindă. Convingerea că toți cunoaștem această predispoziție m-a ținut departe de subiect. Ce greșeală! Mara are nouă ani și încă îi amintesc seara și dimineața să se spele pe dinți. Repetarea adevărurilor simple e necesară.

Eu pot, tu de ce nu poți?! O fantezie, doamnelor și domnilor! Într-o relație amoroasă, pretențiile astea cresc monstruos. Eu te-am sunat, tu nu ai dat măcar un telefon! Puteam să mor în timpul ăsta. Mă simt în măsură să afirm că nu a murit nimeni care a gândit vreodată acest reproș.

Felul de a acționa al unei persoane nu-l obligă pe celălalt la o reacție identică. Avem strămoși comuni cu maimuțele, dar am depășit intelectual și cele mai evoluate primate. Suntem oameni, deținem un creier, iar unii insistă să-l folosească. Alții sunt deranjați de.

Omul se supără. Omul îl evaluează pe celălalt avându-se reper. Dacă eu, de ce celălalt. Comportament nesănătos, încercați să vedeți pericolul care paște în această atitudine.

Înțeleg că m-ați putea judeca pentru subiectul acestui text, ușurel, evident, superficial. Aveți dreptate. Dintre cei care mă citesc, câți v-ați supărat pentru că cineva nu a răspuns după chip și asemănare? Nimeni? Îmi cer scuze. Dacă îmi lăsați o adresă de mail, vă trimit scuzele mele.

Notez înainte de punct. Lăsați deoparte obișnuința de a vă lua drept reper. Pierdeți, suferiți și chiar nu aveți dreptate!

Foto: Zenobia Lazarovici

Bărbații sunt mai bărbați pe facebook. Femeile sunt incredibil de sensibile

De 13 sept., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

După vârsta de 16 ani, am încercat cât am putut să nu ies în evidență. N-am excelat. Cum aș fi putut?! Râdeam zgomotos. Încă o fac. Vorbeam tare. Am coborât ușor vocea. Mă certam. Continui. Eșec și compromis, așa descriu anii de liceu și facultate. Instinctul și pretențiile sociale m-au căpiat. Mi-ar plăcea să am o mărturisire frapantă. Mi-am luat lume-n cap! N-am făcut-o.

Am continuat după legi scrise și nescrise. Adevărurile simple nu mi le-a indicat nimeni. Că suntem însetați de general. N-am auzit așa ceva din gura adulților. Mi s-a sugerat prin solicitări. Să nu vorbesc neîntrebată. Să nu intervin în discuțiile adulților. Să nu port dungi și carouri în același timp. Particularul provoca un ușor dispreț. E un soi anume de dispreț, am parte și în prezent de el. Mama mă disprețuiește în acest fel și o înțeleg. Mă amuză și mă înfurie în același timp.

Am crescut într-o societate cu o atitudine binevoitoare pentru general. Aplauze pentru numitorul comun. În prezent, cu social media, activitatea care ne scoate din anonimat, atenția indivizilor s-a mutat spre particular. Generalul provoacă un ușor dispreț.

Nu pot spune că nu mă bucur. Mă bucur. Să port azi carouri și dungi în același timp ar stârni alte reacții. Bravada indivizilor pe social media a atins cote maxime. Înainte tendința era să nu te remarci din mulțime, acum tendința îți dă ghes să amplifici peste măsură diferențele.

Bărbații sunt mai bărbați pe facebook. Femeile sunt incredibil de sensibile. Fiecare categorie de gen și-a construit o estradă imaginară pe social media și defilează. Apelează la emoție, formulează des cu nu obișnuiesc să, dar. Recunosc, mă fascinează spectacolul, dar îmi mutilează meseria.

Dacă toată lumea abuzează de sentimente, cu tehnică, fără, cu stil, fără, cu umor, fără, poetic, înseamnă că miza s-a mărit exagerat. Cum anume să scriu? Nu cunosc nevoile cititorilor acestui blog, dar atenția îmi e necesară. Pentru satisfacție personală. Pentru avantaje financiare. Pentru dispoziție. Pentru delirul de grandoare. Nu-l cultiv, caut să-l stârpesc. Asta e cel mai greu. Să nu mă ia valul după mesajele măgulitoare. Până acum toate bune, doar umor și dispoziție plăcută.

Particularul nu a trecut înainte generalului în abordarea activităților din viața indivizilor, dar a câștigat teren. Nu e vorba de evoluție sau de educație.

Este transdisciplinaritate. Încercăm să înțelegem lumea prezentă.

Foto: Romina Popescu