Recent Posts by Dunia

Insidecor. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?!

Mi-am propus să permit cititorilor selecți ai acestui blog să ia o pauză de la lecturile mele actuale, Diplomația și Mari gânditori politici. Doar o pauză. Mai am 300 de pagini din Diplomația și 200 de pagini din Mari gânditori politici. Mai am și două luni până la marea dezumflare. Așa că o să mai auziți despre aceste cărți. Unii poate o să vă lăsați și provocați. Oh, ce satisfacție pe mine!

Vă mai amintiți că v-am sugerat într-un articol să renunțați la cadourile de mântuială și din obligație? Să continuați să dăruiți și în lunile ianuarie și februarie pentru a evita un faliment festiv în decembrie? Am făcut asta. Îmi propusesem chiar să aduc în atenția cititorilor și cadourile pentru casă. De vreo câțiva ani am grijă ca apartamentul să apară pe lista de cadouri. Mă răsfăț cu o rochie neagră, iau și un preș de baie pentru apartament. Îmi programez un masaj, vopsesc și faianța hidoasă de pe balcon.

Lucrez de acasă, iar ambientul contează enorm pentru mine. După ce am vopsit faianța de la balcon, pe lângă îmbunătățirea estetică, dispoziția mea s-a schimbat. Scriu. Fix ca acum. Iau o pauză. Fix ca acum. Privesc pe balcon. Zâmbesc. Ion, sculptura, pampasul, spărgătorul de nuci și albul faianței mă binedispun. Nu mă provoacă ca un peisaj la munte sau la mare să scriu texte frumoase, dar nici nu mă încrunt ceea ce este extraordinar. Am un rid enorm în frunte.

Anul acesta i-am dăruit apartamentului, pe lângă profile noi la balcon, și mobilă albă de la Insidecor. Cărțile mele primesc rafturi elegante și interesante. Când am purtat discuția cu un reprezentant de la Insidecor am accentuat nevoia mea de frumos și prețios. Orice cârpesc sau schimb în casă vine cu o condiție. Să nu pară ieftin. Dacă este, mă bucur. Dacă arată, mă enervez.

Îmi trăiesc viața fără un scop anume, fără pretenția vieții de apoi. Pentru mine fiecare zi primește un sens și fiecare zi mă bucură sau mă disperă. Toate zilele doresc să conțină o cantitate de frumos. De aceea nu păstrez pentru viitor, nu pun bine, nu economisesc. Satisfacția e atât de mare când beau dintr-o ceașcă desăvârșită de cafea, când îmi acopăr corpul cu o rochie de mătase, când mă întind pe canapea și îmi admir cărție așezate pe rafturile mele de la Insidecor!

Lucrez pentru a doua oară cu cei de la Insidecor. Mi-a ajuns la urechi că au prețuri aberante. Am fost îndemnată să caut preț decent la alte firme. Psihologic, ca reacție imediată, mă împotrivesc ca un copil. Nu-mi spune mie nimeni ce să fac și cum să fac! După prima reacție, am revenit la un raționament construit în timp.

Puțin îmi pasă dacă un produs este scump, acceptabil sau ieftin. Prima întrebare este. Îmi permit sau nu?! A doua întrebare. Execuția îndeplinește o condiție obligatorie? Produsul arată ieftin sau prețios? A treia întrebare. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?

Personal mi-aș mobila casa numai de la designeri, cu accent pe designerii români. Hedonismul e un stil de viață. E un stil de viață ales, cultivat și menținut cu datorii. Ca persoană, m-am educat ca ființă prețioasă. Nu aș alătura ființei mele obiecte ieftine. Nu-mi ascund nici snobismul, mai ales cel intelectual. Eu nu citesc la grămadă, citesc selectiv. Eu nu mă îmbrac la modă, mă îmbrac în continuarea minții sclipitoare. Nu-mi mobilez casa exclusiv cu funcția utilitară, ci caut utilul, minimalismul și esteticul.

Insidecor reprezintă un partener potrivit pretențiilor mele. O să revin cu fotografii după ce-mi vine rândul la montare. Montarea pică în același timp cu marea dezumflare. O să aibă loc o primă ședință foto cu Mateiu prezent lângă mine. Până atunci mă întorc la cărțile mele.

Foto: Bogdan Mosorescu

Educația cu blândețe sau excursia all inclusive de la turci

Anul acesta împlinesc 15 ani de blog. În primii doi ani doar prietenii au știut că Dunia s-a născut Paula. Paula a creat-o pe Dunia de frică și de rușine. Mi-a fost frică să mă expun. Dacă mi se confirmă că scriu prost? Mi-a fost rușine că îndrăznesc să scriu. Dacă cineva respectat de mine, un profesor de exemplu, îmi va citi prostiile? N-am pornit la drum cu încredere în mine sau cu o viziune pentru blog. Am pornit la drum din nevoia de a scrie. Nevoia și lașitatea m-au așezat în această lume necunoscută.

În toți acești ani am dus lupte cu mine și am dus lupte cu ceilalți. Consider luptele cu mine firești, au ținut și țin de o dezvoltare personală. Consider luptele cu ceilalți injuste. A trebuit să dau explicații de ce refuz să fac și altceva. A scrie pe un blog nu înseamnă muncă, nu o să-mi aducă un salariu sau o pensie, nu o să mi se confirme vreun talent. Adevărat pe alocuri. Fals pe alocuri. Cel mai mult m-a înfuriat devalorizarea. Mă înfurie și în prezent. M-am opus mentalității și am așteptat ca necunoscutul, temutul monstru, să devină ceva obișnuit. În 15 ani unii s-au familiarizat cu un nivel nou de realitate. Atitudinea s-a schimbat, dar tot fără pensie rămân. Asta e o glumă. Ha! Ha!

Scriu pe blog de ani de zile. Citesc puține bloguri. Nu le consider o sursă de încredere. Blogurile aparțin imaginarului. Oricine are posibilitatea de a defula în acest spațiu, iar experiența personală nu ține loc de o opinie specializată. Pentru informații legate de sănătate, educație, economie etc, apelez la publicațiile academiilor, la instituțiile consacrate și la studiile cercetătorilor. De aceea am stat departe și de blogurile de parenting.

O să împărtășesc cu cititorii acestui blog părerea mea despre educația cu blândețe. Firește, am o părere. La Bertrand Russell am întâlnit pentru prima dată această formulare. M-a atras fără să clipesc. I-am citit cartea Despre educație pe nerăsuflate. La final am tras aer în piept îngândurată. Ceva m-a deranjat. Să fie faptul că eu uneori țip la Mara? M-am chestionat. E sentimentul oribil de vinovăție? E conștiința care mă chinuie? Nu și nu. Nu mă simt vinovată. Știu că greșesc. Nu mă chinuie conștiința. Mă dezaprob prin rațiune.
Bertrand Russell are dreptate. Educația prin blândețe schimbă lumea, schimbă cetățenii societății. Bertrand Russell și-a crescut copiii cu ajutorul guvernantelor. Le-a dăruit ore întregi, calitative cu blândețe. S-a plâns de influența guvernantelor, de prejudecățile lor care influențau comportamentul pruncilor. Asta m-a deranjat. Când ești mamă zi și noapte, când fericirea ta într-o anumită perioadă stă în excrementele zilnice ale copilului, când speli, gătești, te joci, alăptezi, te informezi, bei un pahar de vin cu prietenii și noaptea iei în brațe un trup de bărbat, cum rămâi blândă cu pruncul, cu bărbatul, cu tine însuți?

Educația cu blândețe a adus o nouă presiune în viața mamelor. Să constituie un ideal blândețea. Să ne-o dorim. Să o căutăm, dar să nu ne reducem valoarea pentru emoțiile negative puternice. Furia este o emoție puternică care pretinde recunoaștere. Ignorarea ei face loc bolii și unui fel de a fi nesuferit.

Blândețea în educație, dacă îmi permiteți o comparație grețos de simplistă, aduce cu oferta all inclusive de la turci. Ai nevoie de un pachet întreg cu beneficii: mese asigurate, cameriste, activități pentru copii, masaj. Așa devine posibil să manifestăm blândețe, nu doar s-o cultivăm cu rațiune și frustrare pentru că alții pot. Că Bertrand Russell a putut.

Ceea ce susțin ca mamă și ca ființă rațională și educată este că blândețea depinde de anumite situații și circumstante. Mamele nu au de ce să se învinovățească pentru că se pierd cu firea. Mamele să-și crească pruncii. Să trăiască pentru ele, nu prin copii. Să-și ceară scuze atunci când greșesc. Mamele greșesc, dar iubesc. Nu există mame perfecte sau eroine, dar există mame care din iubire au prilejuit fapte ieșite din comun numite de noi miracole.

Există ceva ce putem face pentru blândețe. Să ne educăm. Educația vine cu chei. Ce fac cheile?

Foto: Simona Nutu

Trei cărți care mi-au schimbat viața

Am depănat amintiri cu soră mea aseară. În timp ce îi devoram salata boeuf pe care am adăugat hrean din belșug, ne-am comparat felul cum ne amintim lucrurile. Există puncte comune, dar și discrepanțe. Fiecare ne făurim și amintiri care ne fac să ne simțim bine cu noi înșine. Poveștile din bucătăria sorelei s-au transformat într-un coșmar. Am suprapus drama unei familii din copilăria noastră, pierderea unui copil, copilul avea vârsta de patru ani când s-a pierdut și niciodată nu a mai fost găsit, pe mine și Mara. Am pierdut-o azi noapte în vis pe Mara. Visul și-a schimbat semnificația preluând frici personale. Mara nu a vrut să revină la mine. Toți copiii au revenit la părinții lor, mai puțin Mara. Aici e vorba despre starea mea adâncă de neliniște că Mara o să plece în Germania și o să uite de mine. În timp ce am conștientizat că Mara nu vrea să revină, un imens tanc s-a ivit în fața mea, iar tunul mi-a explodat în față. M-am trezit fără chip. Sunt o persoană fără chip în urma coșmarului.

Mi-am băut ceaiul gânditoare. L-am făcut pe Făt Frumos părtaș la vis. A glumit. M-a consolat. Mă ai pe mine. Nu mă face să plâng că dacă mă pornesc, greu mă opresc. N-am bocit. Mi-am terminat ceaiul. Mi-am suflecat mânecile și m-am apucat de treabă.

O să vă scriu azi despre trei cărți care mi-au schimbat viața. Literal mi-au schimbat viața. Eu m-am născut ortodoxă, carnivoră și cu un rol de îndeplinit. Să mă căsătoresc și să fac copii. Mara mea s-a născut într-o familie de ortodocși, consumă carne, o să se căsătorească, dacă o să se căsătorească, o să aibă copii, dacă și când o să aibă copii.
Ca să transform practicile și obiceiurile cu care am crescut eu, pe lângă experiența acumulată din numeroase întâmplări și vaste greșeli, m-au ajutat într-un mod categoric aceste cărți: Freud, Studii despre societate și religie, Jung, Dezvoltarea personalității și Pasi Sahlberg, Leadership educațional. Modelul finlandez.

Primul pas în descoperirea libertății și independenței personale ține de îndoială. E necesar să te îndoiești de toate învățăturile luate de-a gata de acasă. Îndoiala nu înseamnă dispreț pentru vechile învățături. Îndoiala presupune un debut propriu de utilizare a gândirii. Mi-am trecut convingerile de acasă printr-un filtru personal. M-am chestionat. Asta simt eu? Asta gândesc eu?

Pe parcursul anilor, cu lecturile de mai sus ca sprijin, mi-am verificat sentimentele și judecățile. Creștem cu nepotriviri monstruoase între ceea ce simțim și ceea ce gândim. Dacă ni se permite să gândim. În familia mea copiii nu dețineau opinii. Nu interesa pe nimeni de părere avem despre una sau despre alta. De aceea teoria lui Freud, uciderea simbolică a tatălui pentru cucerirea independenței, m-a acaparat și m-a schimbat. Conflictele interioare au căpătat nume și recunoaștere. A fost nevoia mea, iar fără nevoie, zice Jung, nu se schimbă nimic, mai ales personalitatea umană.

Mi-am recunoscut mie că religia este pentru mine un instrument, o teorie. Am renunțat la a mă preface. Nu cred într-o forță care răsplătește și pedepsește. N-am nevoie de promisiunea unei lumi imaginate în viața de apoi. Așa că spăl duminica, de ziua oricărui sfânt și trăiesc fiecare zi fără un anumit sens pentru slăvirea lui Dumnezeu.

Cu Mara m-am relaxat în timp și mă las ghidată de felul cum îi percep personalitatea în dezvoltare. O împing de la spate să fie, să devină, să mă combată. E o persoană separată de mine și încerc să-mi amintesc asta ori de câte ori mă apucă furiile. Furia i-o fac cunoscută. Nu-mi ascund starea, îmi recunosc limitele ca părinte. Părinții greșesc. Eu am greșit. O să mai greșesc. Hai să lucrăm împreună. Ajută-mă! Uneori vine în ajutorul meu. Îmi verifică emoțiile.

Habar n-am cum aș fi fost fără aceste trei cărți. Mărturisesc că nici măcar nu sunt curioasă. Plac părți semnificative din felul meu de a fi prezent. Atrag totuși atenția. Lecturile mi-au schimbat gândirea, mi-au redus intensitatea reacțiilor și mi-au corectat comportamentul primitiv și provincial pe alocuri. Felul meu de a fi a rămas la fel. Iubesc, urăsc și îmi exprim părerile cu aceeași pasiune. Nici măcar nu mă deranjează. Sunt o persoană pasională în orice aspect al vieții.

Foto: Bogdan Mosorescu

Biserica, prin reprezentanții ei, și conducătorii țării au de alcătuit un plan pentru binele comun

În 2019 m-am pregătit psihic pentru o nouă sarcină. A fost nevoie să mă pregătesc. Să ne pregătim, Făt Frumos și cu mine. S-au scurs discuții. S-au adus argumente. Ceea ce m-a convins cu adevărat a fost pierderea unei sarcini. Cele câteva săptămâni de conviețuire cu embrionul, a decis să mă părăsească, mi-au transformat fricile în convingeri. O să mă descurc orice ar fi. Mai vreau un copil, întotdeauna mi-am dorit doi copii.

Fricile țin cel mai mult de educație. Pun mare preț pe cunoaștere. Hrana, veșmintele și jucăriile din viața unui copil nu mă țin noaptea trează. O școală bună, o pedagogie și diverse cursuri însă mă țin. Montessori costă, iar eu susțin și practic pedagogia Montessori cu Mara.

În 2020, la început de an, la controlul ginecologic de rutină, i-am comunicat doctorului intențiile mele pentru ceea ce va urma. O sarcină pierdută și vârsta m-au făcut temătoare. Dacă analizele ies bine, în lunile de toamnă mi-aș dori să rămân însărcinată. Am comunicat eu. Ai un cuvânt de spus despre asta, bineînțeles. Mi-a comunicat doctorul. Aici voiam să ajung. Când merg la doctor, prefer discuțiile punctuale pe sănătate fizică. De aceea am o relație de lungă durată cu doctorul meu. S-a întâmplat să primesc și un răspuns diferit la alți doctori în timp ce mă căutam de una sau alta. Când o vrea Dumnezeu. La doctor nu funcționez cu credințe, ci cu opinii științifice. De aceea doctorii și pacienții se aleg sau se pierd.

În martie a venit peste tot pământul carantina. M-a derutat acest nou pericol la viață. Mai aduc sau nu mai aduc pe lume o viață? Sincer, dacă n-aș fi împlinit anul acesta 37 de ani, probabil aș fi amânat. Nu devin mai tânără. Am mers înainte cu planul. Planul, ca o existență separată, a acționat de capul lui, iar lunile de toamnă au devenit luni de vară. Am rămas însărcinată vara. M-am bucurat peste măsura anul acesta de ziua mea. Așa pare după calcule.

Sarcina mi-a reorganizat agenda de muncă. Am înlocuit unele cărți cu altele. Până la naștere, mi-am propus să termin Diplomația, Mari gânditori politici, Roosevelt și niște cursuri de Michel Foucault. Cu aceste lecturi am cugetat intens la mentalitatea din România. O să vedeți imediat și legătura cu răspunsul primit de la doctotul meu când l-am anunțat că plănuiesc un bebe pentru toamnă.

Felul cum suntem conduși ca popor nu are legătură cu mentalitatea noastră, cu istoria, economia, politica și circumstanțele de viață. Guvernul nu se sinchisește de mentalitatea adaptată, de concepte ca binele comun și interes privat, de faptul că populația este în cea mai mare parte credincioasă. Suntem un popor majoritar credincios. În circumstanțele actuale, o pandemie, religia reprezintă mai mult ca oricând un instrument. Nu l-a citit nimeni pe Burke? N-a aflat nimeni în parlament despre utilitatea socială și politică a religiei?

Natura umană e una. Practica și obiceiurile sunt alta. În România, cu precădere în mediul rural, oamenii mai cred în strigoi. Am publicat pe blog, cu ani în urmă, o poezie soresciană, Lunatecii. Vă rog s-o citiți. Periodic apare la căutări această poezie. Femeile vor să afle cum să procedeze pentru a nu muri într-o anumită situație. Nu vă mirați. Nu pretindeți. Nu ignorați. A acționa fragmentar, în grupuri, nu o să ne ajute vreodată, dar mai ales nu o să ne ajute în combaterea pandemiei.

Biserica poate ajuta. Pentru credincioși, vaccinul trebuie să vină de la o autoritate care pedepsește și răsplătește. Credinciosul merge la un doctor care îi va răspunde că va avea un copil atunci când vrea Dumnezeu. Ceea ce vreau să zic este că Biserica, prin reprezentanții ei, și conducătorii țării au de alcătuit un plan pentru binele comun.

Asta cred. A face ceea ce este corect și necesar nu are legătură cu propriile convingeri personale. Vedeți?! Și nici nu am terminat de citit cărțile. Poate la anul o să auziți de mine că m-am înscris în nu știu ce partid politic.

Sper că glumesc, firește!

Foto: Bogdan Mosorescu

Diferența dintre prejudiciu și neplăcere. Gay sau homosexual? Negru sau persoană de culoare?

Citesc Mari gânditori politici. Notez asta a nu știu câta oară. Vă rog să-mi permiteți să mai vorbesc despre azi, și mai o vreme. Am ajuns la capitolul despre John Stuart Mill. Lui J.S. Mill i-am citit două lucrări, Utilitarianism și Supunerea femeilor.

Gândirea unui om este importantă. Gândirea lui J.S. Mill a revizuit moștenirile intelectuale. A făcut posibilă existența unei lumi dezvrăjite. Folosesc exprimarea editorului Paul Kelly.

O să copiez acum un fragment din Mari gânditori politici. La final o să vă dezvălui cu ce intenție.

… potrivit lui Mill, este perfect legitim pentru o persoană cu convingeri creștine fundamentaliste să își exprime aversiunea față de comportamentul în mod deschis homosexual al vecinului său, evitându-i compania. Cu toate acestea, el nu este îndreptățit să îi impună acestuia restricții civile sau să încerce să pledeze pentru ca acțiunile respectivului să fie incriminate. În plus, dacă este director de bancă, el nu poate lăsa aversiunea sa legitimă față de stilul de viață homosexual să îi influențeze deciziile comerciale. Este însă la fel de ilegitim pentru un homosexual să pretindă că este prejudiciat de faptul că acel creștin fundamentalist consideră că stilul său de viață este imoral sau plin de păcat. Nimeni nu are dreptul să fie plăcut sau aprobat, iar dacă indivizilor li se permite să decidă asupra credințelor și stilului de viață, în mod inevitabil vor apărea puncte de dispută și dezaprobare. În mod similar, o persoană nu poate fi prejudiciată într-un sens relevant într-o situație pe care era liberă să o evite. Astfel, nimeni nu poate fi prejudiciat de ceva ce se întâmplă în dormitorul altuia, indiferent de cât de imoral ar considera acesta comportamentul privat al altora.

Scot din text pentru a sublinia:

… este legitim pentru o persoană să își exprime aversiunea.
… nu suntem îndreptățiți să impunem restricții civile sau să incriminăm.
… aversiunea nu ne influențează deciziile.
… un homosexual nu pretinde că este prejudiciat pentru că un creștin îi consideră stilul de viață imoral. (Afirmația o putem extinde și la a folosi cuvântul negru pentru a indica o persoană de culoare.)
… o persoană nu poate fi prejudiciată de o situație pe care clar o putea evita. De aceea, nimeni nu poate fi prejudiciat de ceea ce se întâmplă în dormitorul altuia. Deschid o altă paranteză. (Nu ne privește ce se întâmplă în dormitor în cazul sexului consimțit între adulți. Specific pentru claritate.)

J.S. Mill a publicat între anii 1859-1861. Aproximativ. Am luat anii a două lucrări. Fragmentul și anii reprezintă un argument pentru ceea ce urmează. În acei ani, în acele vremuri, o persoană s-a ridicat deasupra reprezentărilor vremii și a construit schița raționamentului de mai sus.

În anul 2020, există persoane care consideră homosexualitatea o boală și care se consideră îndreptățite să impună restricții și să incrimineze. Pe de altă parte, comunitatea gay pretinde că e prejudiciată dacă este folosit cuvântul homosexual sau dacă este exprimată aversiunea. Mai departe, extindem și la comunitatea oamenilor de culoare. Prejudiciu pentru cuvântul negru și pentru aversiune.

Rezultă de aici incultura cetățenilor actuali. Nu au habar despre diferența dintre prejudiciu și neplăcere. Tot Mill a reflectat la o societate umană imobilă care stagnează cultural în lipsa unui devotament față de cultivarea propriei persoane. Consider că suntem în acest punct. Stagnăm intelectual. Regresăm. Ne reîntoarcem în peșteri.

Foto: Bogdan Mosorescu

O elefantă, ciorapi cu adeziv și Diplomația lui Kissinger

Fiecare kilogram în plus pe care-l iau, transformă orice femeie, fie ea și hâdă, într-o zeiță pentru mine. Exact! Există femei urâte. Există copii urâți. Există oameni urâți indiferent de sufletul lor frumos sau nu. Pe platformele de socializare mi se scurg ochii la femeile în rochii, la tocuri, la dungile perfecte de la ochi.

Azi i-am făcut bagajul Marei. A zburat la tata. Revenită acasă, copleșită de liniștea apăsătoare, m-am cufundat în Diplomația lui Kissinger. Politica îmi provoacă de fiecare dată greață. Am luat o pauză. M-am plimbat prin casă, iar mișcarea fără rost s-a dovedit a fi un plan inconștient de a-mi aminti de propria cochetărie. Am strâns în mijlocul sufrageriei pantofii Jimmy Choo, o Fandacsie, o rochie neagră de catifea și niște perle negre. Mă îmbrac. Fac un video, pe care nu o să-l editez, și o să vorbesc despre vrăjitoarele actuale. O s-o provoc pe Alina Ilea să vorbească și ea despre. Am gândit asta în timp ce am întins mâna după ciorapii Falke cu adeziv. Da, am scos și o pereche de ciorapi negri.

M-am eliberat de puloverul larg de pe mine. Ușor l-am aruncat pe canapea. M-am aplecat să-mi dau jos pantalonii. Burta mi-a atins picioarele și m-am înfiorat. Habar n-am cum reușesc unele femei gravide să întrețină relații sexuale până înainte de termen. Înțeleg procesul. Mă dă peste cap sentimentul. Mă simt o elefantă căreia i s-a răpit orice manifestare a sexualității. Actul sexual dacă nu aduce elemente similare focului de artificii nu mă atrage. Mi-am dezvoltat în viața sexuală o plăcere superioră. Fără pasiune, joacă, priviri pierdute și sărutări zgomotoase aleg oricând masturbarea.

Așa că toate obiectele folosite de mine pentru un ritual de zbenguială pasională le-am adunat și le-am pus cu respect la locul lor. Am mângâiat catifeaua rochiei. Degetele boante s-au bucurat de finețe. Am strâns perla neagră în palmă. Am probat Fandacsia și am țuguiat buzele. O să vină și vremea lor.

Am revenit la Diplomația lui Kissinger cu un capitol despre îngrădirea politică, dar am abandonat lectura pentru contemplare. De ce taică miu și mulți alții în jurul meu au respins și resping influența Americii? Stalin a cerut guvern rusesc în România și Bulgaria. America și Anglia s-au opus. Am devenit o țară satelit comunistă, dar mereu America a stat cu ochii pe politica europeană. De-a lungul istoriei, oamenii au luptat împotriva violenței, foametei, violurilor, sclaviei, dictaturii. Azi ne certăm și ne disprețuim dacă ne vaccinăm sau nu. Răi și egoiști ne-am dovedit de la începuturi. Unii gânditori au presupus că e un dat. Alții au respins această idee. Din toate lecturile mele, nu am citit nicăieri că un dat ar putea fi și un fel de a fi caraghios.

În prezent omenirea aduce bine de tot, până la confundare, cu artistul de circ. Depășită de subiect, am deschis frigiderul. O elefantă are nevoie de un bol de salată pentru a se sătura. Dintr-un rest de pulpă, ultima amintire a prânzului de Crăciun, am preparat o salată fantastică. Am tocat țelină apio, am aruncat un pumn de valeriană, am curățat trei clementine, am desfăcut brocoli, am împrăștiat germeni și am pus deasupra semințe. Am, am, am și am! Și am golit castronul.

Dacă cineva încearcă salata, să-mi lase un comentariu. Sunt curioasă. Dacă cineva se apucă de Diplomația lui Kissinger, să-mi lase un comentariu. Sunt curioasă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Zice Dunia. Există în România o mentalitate a binelui comun?

În graba mea de a termina niște cărți înainte de marea dezumflare din martie, m-am pierdut în umbrele politicului. Ies la lumină de la mirosul de chec la cuptor sau cu gustarea pe îndelete a unui castron cu salată. Atunci fac asocieri. M-am pomenit comparând atitudinea poporului român față de vaccinare cu atitudinea mamelor care-și cresc pruncii cu accent pe drepturi. Individul român s-a trezit cu drepturi. Copilul s-a trezit cu drepturi. Eu mă întreb care ne sunt responsabilitățile și datoriile?

După revoluție, statul nostru mic a fost acaparat de individualism și interes propriu. Generațiile ultime de copii au drepturi cu duiumul, dar le lipsesc limitele și regulile. Cu fiecare pagină din Diplomația lui Kissinger și din Mari gânditori politici, mă întreb dacă românul cel educat s-ar angaja în acțiuni dedicate binelui comun?

Există în România o mentalitate a binelui comun? Mă întreb. Vă întreb.

Eu aș răspunde cu nu. Nu există o mentalitate a binelui comun.

Foto: Bogdan Mosorescu

Toți îl purtăm în noi pe Nicolae Ceaușescu, copilul sărac de la marginea marginii care nu se poate opri din a ridica monumente pentru sine

Ca să vă spun sincer, nu-mi amintesc cum anume arăta valiza cu care am venit la Timișoara la facultate. Lipsa unei amintiri îmi răpește o introducere patetică atractivă. Probabil ceva folosit anterior de soră mea sau ceva împrumutat. În familia noastră condițiile de viață ne-au dictat să adoptăm un spirit utilitar.

Îmi amintesc însă plasa de rafie pentru pachetul cu mâncare. Din 2002 până în 2006 am cărat cu nemiluita la plase de rafie. Niciodată nu mi-a împachetat mama praz. Am descoperit în Banat că oltenii consumă praz. M-am simțit specială prin faptul că familia mea rar a savurat la o masă praz. Nu m-am mai simțit specială când mi s-a răcnit în față că în Oltenia nu se gândește.

Din 2002 m-am născut a doua oară cu o identitate teritorială. Mintea și comportamentul meu s-au redus la un anumit teritoriu, Oltenia. Am acceptat rapid și tacit faptul că sunt olteancă. Profesorii respectați de mine de la universitate n-au menționat în nici o împrejurare originile mele. Așa am concluzionat că oamenii inteligenți nu judecă făcând apel de conformism intelectual. Cei puțini m-au salvat de teroarea majorității.

În ani m-am obișnuit cu purtări. Am citit studii despre intoleranța bănățenilor. M-am întărit prin detașare. Mi-am văzut interesul. Interesul a fost unul singur: să învăț. Am venit la Timișoara să învăț. Am venit pentru o instituție, nu pentru un oraș.

Recent am citit despre The Federalist Paper. The Federalis Paper constituie o colecție de 85 de coloane de ziar. Cei trei autori – Alexander Hamilton, James Madison și John Jay – au folosit pseudonimul Publius pentru a aduce argumente și a convinge cetățenii Americii să adopte o Constituție complet nouă. Asta se întâmpla în secolul XVIII. Niște oameni s-au ridicat deasupra mentalității și obișnuinței, și au propus ca toate statele Americii să funcționeze împreună pentru un scop comun mai important.
Discuțiile au redefinit republica. L-au reluat pe Aristotel, au reluat marii gânditori politici. Au argumentat că o confederație instabilă de 13 state suverane nu putea să se apere în mod adecvat împotriva unui atac străin sau a unei invazii. Oh, s-au discutat multe. O să mă opresc aici. Pentru că aici e un punct nevralgic în identitatea mea de olteancă.

Cum mi-au auzit urechile că ungurii din România cer suveranitate, la fel mi-au auzit de suveranitatea Banatului. Banatul suportă financiar regiunile sărace ale României, Oltenia și Moldova. Românii, în istoria lor, s-au apărat. N-au cucerit. N-au invadat. Un teritoriu imens ca America, prin reprezentanții de seamă, a înțeles în secolul XVIII că scopul comun e mai important. Un teritoriu mic ca România, nu înțelege în secolul XXI că invidia reprezintă principala cauză a facțiunilor. Facțiunile urmăresc interesul propriu și sunt dăunătoare.

O să mă opresc. Câte nu ar mai fi de notat, de discutat, de argumentat! Puteți citi despre The Federal Paper și puteți să lăsați deoparte delirul națiunii. Interesul propriu este benefic ca parte a binelui comun. Comportamentul românilor amintește și în prezent de un copil sărac, marginalizat, derutat și flământ. Într-un fel, toți îl purtăm în noi pe Nicolae Ceaușescu, copilul sărac de la marginea marginii care nu se poate opri din a ridica monumente pentru sine.

Poate copiii noștri, poate Mara mea o să dovedească demnitate. Momentan consumăm și alegem confortul personal.

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce și-ar mări o femeie sânii pentru ea?!

Ieri am scris un articol despre lipsa de educație sexuală a bărbatului actual. Am primit suficiente reacții, dar în special în mesaje private. Lumea încă preferă să vorbească cu perdea. Tot ieri am publicat o fotografie cu un superb body negru de dantelă. Am primit numeroase reacții. Mi-au atras atenția mesajele, dar n-am reușit să-mi deslușesc impresia. Acel vag ceva m-a agasat toată ziua.

În timpul zilei am împachetat o parte din cadouri, cele mai multe. A fost ultima zi de școală a Marei, așa că n-am avut încotro. A trebuit s-o fac. Ca ajutor serios al Moșului, am dus treaba până la capăt. Am legat și am dezlegat panglicile des. Degetele boante m-au încetinit. Scoasă din ritm, cu o burtă care uneori devine pietroi, am reușit să vizualizez impresia vagă și nesuferită.

Cu fiecare săptămână care trece mă măresc. Fiecare mărire e direct proporțională cu luxura din capul meu. Crește burta, crește și înclinarea spre plăcerile trupești. Aceste plăceri au loc exclusiv în imaginație. Mă uit fascinată la lenjeria neagră și la sânii rotunzi, mici și fermi ai modelelor. Aici s-a declanșat.

O criză de râs am făcut în timp ce nu-mi ieșea a nu știu câta oară o fundă. Insistă femeile că se fac frumoase în primul rând pentru ele. Își smulg sprâncenele, părul de pe picioare și părul pubian în primul rând pentru ele. Au! Au! Auuu! Doare! Doare! Doooare! Își tatuează sprâncenele pentru ele. Își bagă botox pentru ele. Flămânzesc pentru ele. Își măresc sânii pentru ele. De ce? De ce și-ar mări o femeie sânii pentru ea? Chiar am luat pauză de la împachetat. Mai bine de zece minute, iar funda refuza să arate ca un fluture. Am reușit câteva omizi. M-am așezat pe canapea. Mă așez tot mai des. Burta se transformă într-un bolovan nesuferit.

De ce și-ar mări o femeie sânii pentru ea? Care ar fi utilitatea și beneficiul personal? Ne mărim sânii pentru bărbați. Firește, ne dau o stare de bine, dar acea stare de bine vine din aprecieri străine și exterioare. Dacă sânii mici nu ar fi cauzat respingeri, femeile n-ar fi ajuns la concluzia că un sân mare devine o alegere personală în imaginația ei distorsionată de cerințele bărbaților.

Îmi doresc lenjerie neagră pentru o stare de bine, dar dispoziția mea depinde și de cât de repede îmi scot acea lenjerie. Încă ne este greu, femei și bărbați, să recunoaștem ceea ce facem pentru celălalt. Ne protejăm de suferință și supunere. Asta presupunem că facem. Văd suferință și supunere peste tot în jurul meu mai ales în lumea femeilor. Nu o exprimă clar. Mi-am mărit sânii pentru mine. Umblu cu sânii pe afară pentru mine. Maimuțăresc muierile. De fapt mi-am mărit sânii pentru un bărbat și pentru atenție. Ăsta e adevărul.

M-am ridicat de pe canapea cu acest text schițat. Am scos-o la capăt și cu panglicile. Am fiert castane. Am recitit un interviu cu mine care urmează să apară. Am scris.

Dacă aveți ceva de completat, îndrăzniți.

Foto: Bogdan Mosorescu

În gândirea unor bărbați, o femeie singură, dar activă sexual, a rămas o prostituată

Se apropie sărbătorile. Ce mai, bat la ușă. Deja am gândit meniul pentru seara de ajun și ziua de Crăciun. În perioada asta oamenii se mobilizează și strâng cadouri pentru cei nenorociți. România e fruntașă la copii nenorociți. Micul meu prinț cu care am petrecut câteva zile la spital îmi râde acum din stele. Cutiile strânse de-a lungul anilor au bucurat câteva minute sufletele abandonate.

De vreo doi ani nu m-am mai angajat pentru asemenea fapte. Recunosc, și când m-am implicat, mi s-a cerut ajutorul. Singură nu mă bag la a face pe Moșul de Crăciun. Periodic donez haine, jucării, cărți și încălțăminte unde aud că e nevoie. Cadourile de Crăciun către copiii abandonați le accept pentru utilitate, dar mobilizarea tocmai în această perioadă mă irită. Curând am descoperit că familiile cu copii cu nemiluita mă irită și mai crunt. Mărturisesc, nu am ajutat și nu o să ajut asemenea familii. Nu vă ascund primul gând când citesc apelul la bunăvoință. Programați femeia la doctor. Să afle de planificare familială. Donați contraceptive și prezervative.

Mila e un dat al omului primitiv. E în noi. Rousseau e de acord cu mine. Invers. Eu sunt de acord cu Rousseau. Îmi este milă de cei nouă, zece sau unsprezece copii, dar refuz orice acțiune de binefacere în numele lor. Educația sexuală în școli e necesară. Educația sexuală în satele românești se impune în mod imperios. Dar. Cel mai mare șoc suferit pe acest subiect l-am suportat recent.

Am pledat pentru educație sexuală în școli oriunde am avut ocazia sau pentru orice urechi dispuse să mă asculte. Un copil informat nu o să alcătuiască o familie cu nouă copii. Pentru ignoranța copiilor, vinovați sunt părinții. Cine e vinovat pentru ignoranța adulților?

Am prietene singure. Povestim uneori despre nopțile lipsite de pudoare. Ce mi-a fost dat să aud! Bărbați care scot prezervativul în timpul actului sexual pentru că așa vor ei. Bărbați care ejaculează fără intenția de a suporta consecințele unui act sexual neprotejat. Bărbați care refuză tratamentul în urma unui act sexual pentru că nu au simptome. Tot părinții poartă vina pentru acești imbecili?

Mi-am reamintit ce am citit într-o carte despre vremurile în care bărbaților li se acorda tacit permisiunea de a frecventa prostituatele. A lăsa însărcinată o prostituată nu declanșa nici un sentiment de vinovăție sau responsabilitate. Femeile alcătuiau două categorii: neveste și prostituate. Prostituatele nu erau oameni.

Îmi pare că în gândirea unor bărbați, o femeie singură, dar activă sexual, a rămas o prostituată. Lipsește plata. Unii se mai oferă să plătească un tratament sau un avort. Mă opresc. Mi-e greață.

Ultima frază:
Dragile mele femei, alegeți vibratoarele în locul bărbaților până ajungeți la Făt Frumos. Orgasmul e garantat. Sunteți ferite de boli. Vă susțineți autonomia plătind pentru plăcere.

Foto: Bogdan Mosorescu